Articles of Calatoria Inimii

a fi eu insumi. bucuria
2011-04-12 10:04:50 agnis

În plină identificare cu rolurile pe care le jucăm, cu aspectele noastre, visăm la ceva ce numim "fericire".
O abstracţie care presupune în primul rând absenţa durerii de orice fel ar fi ea. Suntem scufundaţi într-o
iluzie care crează durere intrinsecă, dar creăm himera unei lumi în care durerea ar putea să dispară. Un
joc interesant dar care ne condamnă aprioric la .."nefericire". De ce facem asta? Care este miza acestui
joc al iluziei? Câte tradiţii ezoterice, atâtea concepte despre fericire. Nenumărate raiuri promise pentru
"după viaţă", care de care mai spectaculoase şi reflectând dorinţele umane ale celor care le-au creat. În
schimb sunt puţine tradiţii ale dualităţii care au explorat, în locul "fericirii", bucuria. Bucuria de a fi. Bucuria
experienţei de a fi un suflet coborât în densitatea încarnată a unui trup. Bucuria marii descoperiri că
suntem aici exact pentru ceea ce trăim. Exact pentru experienţele în care ne scufundăm. Raiul ulterior

Bucuria vine întotdeauna din libertatea interioară, din autenticitate, din

non-identificare cu aspectele noastre, vine întotdeauna din exprimarea liberă a ceea ce suntem. Doar că
sistemelor din care facem parte, conştient sau nu, nu le plac oamenii liberi. Oamenii liberi sunt periculoşi
pentru sisteme pentru că scapă controlului, manipulării. Cineva care a ieşit din lanţul identificării cu
diferitele sale aspecte şi a descoperit adevărurile simple ale Fiinţei, nu mai înghite povestea iluzorie a
raiurilor ulterioare, căci simte în adâncul său că singura clipă care contează este cea de Acum. Fericirea
este un concept izvorât din spaţiul mental şi are la bază negarea realităţii experimentate. De aceea este
condamnată să rămână veşnic un fel de fata morgana. Alergare după vânt. Este o veşnică promisiune
pentru altă dată, nu pentru acum. Bucuria este însă o stare a Fiinţei care vine din interior, din simţirea a
ceea ce este, din acceptarea totală a realităţii experimentate, din non-judecarea acesteia. Mai mult decât
atât, bucuria este starea naturală a Fiinţei, atunci când este liberă de vălurile iluziei. Întreaga istorie a
umanităţii este povestea sufletelor coborâte în încarnare, în densitate, în iluzie. Fiecare nivel al iluziei are
propriile sale identificări şi fiecare identificare propria sa durere. Toate lucrurile pe care le respingem ne
dor, până în clipa în care descoperim că suntem mai mult decât acel nivel de experienţă. Majoritatea
"raiurilor" care ne-au fost promise se bazează de pildă pe frica fundamentală de moarte, de dispariţie
fizică. Identificarea exclusivă cu corpul nostru supus dispariţiei ne face să alergăm după nemurire. Este o
iluzie şi o alergare după vânt. Nu pentru că nemurirea nu există, ci dimpotrivă, pentru că o avem deja. Nu
o putem vedea pentru că ne imaginăm că suntem doar corpurile noastre, iar ele dispar. La acest nivel al
realităţii experimentate, frica de moarte ne face să nu mai putem trăi bucuria. Frica de moarte ne
împiedică de fapt, să trăim. Suntem scufundaţi în iluzia morţii, şi atunci cineva ne promite o iluzie
compensatoare. Aceea a unei lumi ulterioare în care nu vom mai muri. În schimbul a ce? În schimbul
ascultării, în schimbul îndepărtării de noi înşine şi de adevărata noastră natură, acum. Dăm momentul
prezent altuia, îl înstrăinăm, în schimbul unei eternităţi viitoare, "după". Bucuria experienţei, a trăirii, a
dispărut. Visăm deja la o fericire care va veni cândva, într-un viitor imprecis. Goana după vânt Şi dacă tot
suntem singuri, identificaţi cu un corp, părăsiţi pe această planetă damnată, atunci ar trebui să purtăm o
identitate. Cine suntem noi? Sigur suntem "cineva". Doar că experimentăm o identitate incompletă.
Simţim că lipseşte ceva şi căutăm acel ceva în afara noastră, în ceilalţi, în lumea în care trăim. Bucuria
experienţei de a fi cineva este umbrită de faptul că percepem incompletitudinea. Căutăm iubirea, gloria,
banii, împlinirea, respectul, mângâierea, tot ceea ce credem că ne lipseşte, la ceilalţi, în exteriorul nostru.
Credem că asta ne-ar aduce "fericirea". Gândim - acesta e un cuvânt important - că ar fi mai bine
"dacă...". Dar goana după ceva exterior ne lipseşte de trăirea clipei prezente. Şi de bucuria intrinsecă a
simţirii acesteia. Facem planuri nenumărate pentru a obţine ceea ce credem că ne-ar aduce fericirea,
dar, in mod straniu, odată ce am obţinut ceea ce am dorit, descoperim că fericirea promisă se
îndepărtează şi repornim căutarea. Iluzie pură. Şarpele care-şi devorează coada. "De ce nu suntem
fericiţi? De ce fericirea dispare îndată ce pare că ne apropiem de ceva? Trebuie să existe ceva acolo care
ne împiedică. Ceva exterior care ni se opune." Aici se naşte "cel rău" şi frica de partea umbrită a
existenţei, care se adugă fricii fundamentale de dispariţie şi credinţei că suntem incompleţi. Deasemeni
se naşte iluzia unui dumnezeu exterior care trebuie să fie "cel bun", în opoziţie cu "cel rău" care se opune
fericirii noastre. Bucuria experienţei este mai îndepărtată ca niciodată pentru că suntem parte într-un
adevărat război universal al binelui şi răului pe care-l creem fără să ne dăm seama. Credem că există
părţi rele în noi înşine şi ne judecăm pentru asta. Luptăm împotriva lor luptând de fapt împotriva nouă
înşine. "De ce trăim toate acestea? Sigur suntem vinovaţi de ceva.. Este un păcat pe care nu ni-l amintim

dar care cu siguranţă a fost comis, de vreme ce trăim acestă nebunie

dureroasă, înfricoşătoare, de vreme ce am fost aruncaţi în această lume crudă, în care bucuria a dispărut
cu desăvârşire." Vinovaţi. Ne considerăm vinovaţi şi suntem deja gata să "plătim" pentru un păcat pe care
nu ni-l amintim, mai degrabă decât să ne oprim un moment pentru a simţi răspunsul la întrebarea "cât
sunt de adevărate toate acestea". Iluzia este la capacitatea ei maximă. Întregul mediu înconjurător,
biserica, familia, şcoala, întreaga lume reflectă această vinovăţie iluzorie şi o acceptă ca fiind reală. Toată
încrederea în noi înşine a fost deja pierdută. Amintirea a cine suntem cu adevărat, nişte fiinţe inefabile care
au ales experienţa încarnării, a dispărut. Trăim frica de întuneric şi uneori avem curajul de a ne răzvrăti.
Cei care se tem mai puţin devin stăpânii celor care sunt copleşiţi de frică. Este un joc al puterii şi al
îndoielii. Promisiunea raiului devine mai tentantă ca niciodată. "Fii ascultător şi noi, cei înţelepţi, te vom
conduce spre lumină". Este o manipulare bazată pe frică. Ne lăsăm judecaţi pentru că, de fapt, ne
judecăm pe noi înşine. După ce am căutat iubirea, mângâierea şi respectul în exterior, aşteptăm acum o
judecată exterioară, fără să vedem că, de fapt, totul se află înlăuntru. Nu există altă judecată decât cea
personală, dar noi nu credem asta. Noi suntem aceia care ne condamnăm la nefericire. A avea încredere.
În Sine Şi totuşi există un punct în care ceva se mişcă. Atunci când "criza" se află în punctul său de
maximă intensitate, atunci este momentul când, pur şi simplu, putem alege. Şi dacă nu suntem vinovaţi
cu nimic? Dacă iertarea este un cuvânt găunos? Dacă este vorba de fapt despre a mă accepta pe mine
însumi aşa cum sunt? Dacă totul este un dans al iluziei, interior, dacă este adevărat că noi suntem
stăpânii propriei noastre realităţi? Dacă această călătorie extraordinară a sufletului ne-a prins în mrejele
sale precum un film bun, şi am uitat de Adevăr? Acesta este puctul de cotitură. Este momentul inimii.
Este momentul să ne simţim pe noi înşine. Este momentul să dăm credit impresiei nedesluşite, care urcă
din adâncuri şi care ne spune că a sosit timpul să descoperim ceea ce este dincolo de văl. Mintea nu
poate pătrunde acolo, dar simţirea noastră da. Un singur impediment. Am uitat cum să avem încredere în
ceea ce simţim. Încrederea nu se poate dobândi, nu se poate învăţa, nu se poate exersa. Încrederea în
sine este o evoluţie a conştiinţei, un salt cuantic, un salt calitativ al esenţei noastre. În momentul acela de
graţie, în care în spate este suferinţa şi iluzia în care nu mai vrem să ne întoarcem, iar din adâncuri urcă
impresia tot mai puternică că ceva trebuie să fie altfel decât am fost învăţaţi, atunci este momentul în care
putem închide ochii şi ne putem arunca în întunericul propriilor noastre
îndoieli. Mintea ne va spunem să nu facem asta, să nu riscăm. Dar ceva în noi ne va spune invers: decât
în durere, în suferinţă, în rătăcire, mai bine orice altceva. S-a terminat. Este momentul în care încrederea
în sine, în acea impresie nedesluşită, câştigă. Poate fi o hotărâre de viaţă, ceva, în care mergem pe baza
intuiţiei, şi nu a minţii. Va urma o bucurie imensă. Curajul de a păşi împotriva curentului, împotriva logicii,
împotriva bunului simţ - care nu altceva decât conştiinţa de masă solidificată - şi de a ne da credit nouă
înşine, este întoarcerea acasă. Iluzia oricărei fericiri promise se destramă în faţa acestei bucurii, în faţa
redescoperirii acestei extraordinare puteri a Fiinţei de a se recunoaşte pe Sine drept creator al propriei
realităţi. Manipulările încep să devină evidente, felul în care ne-am prefăcut faţă de noi înşine, în care ne-
am falsificat pentru că "n-am avut încotro". Am fugit de ceea ce credeam că e "moarte", dar asta ne-a
împiedicat să trăim. Am crezut că trebuie să fim iubiţi de alţii, pentru că nu eram în stare să ne iubim noi
înşine. Am crezut că nu merităm respect, şi de aceea nu ni l-am dat noi înşine, aşteptandu-l de la alţii.
Pentru că ne-am judecat pe noi înşine mai mult decât ar fi putut să o facă cineva. N-am avut încredere în
ceea ce simţeam, în ceea ce gândeam, în capacitatea noastră de a crea lucruri şi realitate, şi de aceea
am aşteptat confirmările exteriorului. Numai că aceste confirmări veneau întotdeauna condiţionat, ca un
fel de premiu dacă am fost cuminţi, dacă am fost pe placul lor. Întregul joc al iluziei se destramă odată cu
primul act de încredere în noi înşine şi cu trăirea primei bucurii adevărate de a fi noi înşine. Odată trăită
această stare, nu mai este drum de întoarcere, căci această bucurie, de a fi noi înşine nu se poate
compara cu nimic. Este bucuria aceluia care se descoperă Creator al propriei clipe şi al propriei vieţi.
Bucuria celui care se întoarce, în sfârşit, la Sine, după o lungă rătăcire în iluzie. Am crezut că putem
dispărea, am cezut că ne lipseşte ceva şi că ceilalţi ne-ar putea da ceea ce nu ne dădeam noi înşine, ne-
am judecat pe noi înşine şi asta ne-a aruncat înafara iubirii, în frică şi în furie şi în singurătate. Dar din clipa
în care alegem non-judecata de sine, totul se schimbă. Nu-i vom mai judeca pe alţii şi nu vom mai aştepta
ca salvarea să vină din exterior. Frica dispare odată cu apariţia încrederii în sine. Nu mai este nevoie de
control căci intervine o stare de transparenţă faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Ne-temându-ne de nimic,
ne deschidem simţirii a tot ceea ce există. Bucuria de a fi vs fericirea gândită A simţi totul, fără judecată şi
fără ataşament. O fiinţă deschisă. Caută această fiinţă o fericire iluzorie? Nu, pentru că fericirea este un
concept izvorât din gândire, pe când aceast fiinţă trăieşte în clipă şi în bucuria simplă e experimentării
vieţii ca experienţă. Multora li se va părea o utopie această descriere a stării, căci pare a nega viaţa reală,
de fiecare zi. Dar vă invit să faceţi puţină arheologie interioară, în deplină conştienţă şi onestitate: de unde
vine "nefericirea" dacă nu de la sentimentul de incompletitudine? De unde vine disconfortul, dacă nu de la
judecarea realităţii aşa cum este ea? De unde vine o bună parte din grijile noastre, dacă nu de la analiza
neîncetată a trecutului, a viitorului sau ale problemelor celorlalţi? Credem că dacă iubim pe cineva, atunci
trebuie să preluăm şi suferinţele sale, grijile sale etc. Nimic mai fals, căci nu putem în realitate prelua
nimic. Fiecare este cu adevărat stăpânul propriei sale realităţi căci decide, conştient sau inconştient, un
anumit nivel de identificare cu aspectele sale interioare, cu sistemele sale de credinţă, cu convingerile
sale, iar aceasta îi crează realitatea până în momentul în care decide s-o schimbe. Compasiunea
înseamnă a fi alături de cei pe care-i iubim onorând orice experienţă ar decide pentru ei înşişi. Aceasta îi
eliberează nu numai pe ei, ci şi pe noi înşine din plasa gândurilor compulsive. Bucuria de a trăi se naşte
din înţelegerea profundă că viaţa este înainte de toate o experienţă a sufletului în sine, dincolo de orice
judecată. În vreme ce orice judecată tinde să diminueze bucuria de a trăi :) Aşadar, bucuria este
accesibilă în orice moment, în vreme ce "fericirea" conceptuală avându-şi originea în gândire va rămâne
mereu îndepărtată, o abstracţie alunecoasă şi neclară, schimbătoare precum natura minţii. Trăirea
bucuriei intrinseci a clipei vine întotdeauna abia după marea alegere a deschiderii interioare, a acceptării
realităţii oricum ar fi în acel moment. Şi această realitate începe cu noi înşine. A ne accepta pe noi înşine.
Când facem acest lucru începem să nu ne mai falsificăm, începem să rostim propriul nostru adevăr fără
să ne mai pese de ceea ce vor gândi ceilalţi, fără să ne mai temem că vom pierde ceva. Aceasta aduce
bucurie şi creativitate în propria noastră viaţă. Orice moment în care nu ne rostim adevărul despre noi
înşine de teama de a nu deranja pe ceilalţi, sau de teama că nu ne vor mai iubi, funcţionează ca o uşă a
suferinţei care se închide, sufocând bucuria de a trăi. A fi eu insumi Ce înseamnă până la urmă "a fi eu
însumi"? Cum sunt "eu" cel ne-falsificat? Poate că acesta este cel mai dificil pas în

drumul către bucurie, de a afla cum sunt, căci,

toate obşnuinţele, toate lucrurile pe care le-am învăţat despre ce se cade şi ce nu, ce e bine şi ce nu, ce e
real şi ce nu, toate acestea fac parte din vălul iluziei care ne acoperă ochii. Pentru a afla cum sunt eu
însumi, trebuie în primul rând să-mi pun întrebări dacă toate acestea care mi-au fost spuse sunt
adevărate. Dacă îmi servesc mie sau celorlalţi. Dacă le-am ales în mod liber sau dacă le-am acceptat
fără să reflectez deloc asupra lor. Veţi descoperi că ne petrecem cea mai mare parte din viaţă făcând
lucrurile "pentru ceilalţi", în aşa fel încât să nu supărăm vreodată pe cinva, sperând că în felul acesta vom
obţine atenţia, respectul, iubirea pe care nu ni le dăm noi înşine. "Eu nu mă plac. Dacă mă place celălalt,
atunci poate că mă voi place şi eu." Judecată de sine, proiecţie în exterior, dependenţă. Aplicaţi acest
model la realitatea voastră şi vedeţi în ce măsură se potriveşte. Acesta este unul dintre lucrurile care ne
împiedică să trăim bucuria. Pentru că nu suntem noi înşine. Ne falsificăm pentru a intra în graţiile altora.
Ce-ar fi dacă într-o bună zi am redeveni autentici? Dacă ne-am permite să ne întoarcem la noi înşine,
dacă am avea suficientă încredere în noi înşine, în aşa fel încât fiecare minut al vieţii noastre să reflecte, în
deplină libertate, ceea ce suntem? Autenticitatea vine din înţelegerea adâncă a lanţului iluziei pe care l-am
construit pe baza judecăţilor. Libertatea despre care vorbesc este o libertate interioară, pentru că se
referă la sisteme de convingeri. A fi liber este o utopie atunci când eşti prizonierul conştiinţei de masă,
atunci când gândeşti în clişeele care ţi-au fost inoculate. Retragerea din sistemele de convingeri general
acceptate este echivalentă cu redobândirea încrederii în sine. Aceasta este poarta către autenticitate şi
către redobândirea bucuriei de a trăi. Bucuria este starea naturală a Fiinţei. Dacă într-o experienţă nu
există bucurie, atunci suntem în iluzie. Suntem inconştienţi de adevărata noastră natură. Suntem într-o
judecată a realităţii care ne împiedică să-i vedem adevărata natură. Totul este experienţă a sufletului
coborât în încarnare, în densitate. Este doar o experienţă şi atât. Ar fi multe de spus despre toate acestea.
Dar primul pas, atunci când descoperim că nu există bucurie, ar fi să ne oprim o clipă, să respirăm de
câteva ori adânc, să întrăm în modul "a simţi" - cei care aţi lucrat cu noi ştiţi deja ce înseamnă a fi în corp.
Atunci când suntem în simţire, tăişul judecăţii de sine şi al judecăţii asupra realităţii se toceşte. Iar
"nefericirea" îşi are originea, întotdeauna, în judecata asupra acesteia. Suferinţa se diminuează imediat.
Practicaţi aceată întoarcere la "a simţi". Nu vă temeţi de ceea ce simţiţi. Voi sunteţi aceia care alegeţi ce
anume din ceea ce simţiţi vă aparţine, şi ce nu. Secretul este de a simţi totul, fără să judeci nimic şi fără
să te ataşezi de nimic din ceea ce simţi. Fiinţe deschise, sensibile şi autentice. Simt totul, nu reţin nimic,
nu judec nimic, şi aleg ceea ce sunt în fiecare moment. Aceasta este cheia bucuriei. horia ţurcanu ps. Nu
încercaţi să vă gândiţi la toate acestea. Ce simţiţi atunci când citiţi aceste cuvinte? Confort sau
disconfort? Puteţi avea încredere acum, în acest moment în ceea ce simţiţi? Puteţi respira adânc aceste
cuvinte şi avea încredere în felul în care vă simţiţi în interior? Ar fi un prim pas către bucuria de a fi voi
înşivă.