Concluzii

Trei cauze majore a căror acțiune complementară a dus la apariția

problemelor de poluare și degradare a mediului:

1. Progresul tehnologic

2. Creșterea populației

3. Perspectiva convențională asupra relației între om și mediul în care

trăiește

„Ființa care câștigă împotriva mediului său, se distruge pe sine”.

(G. Baetson)
Schimbarea de paradigmă

„o paradigmă este un model sau un cadru acceptat”

– T. Kuhn, „Structura revoluţiilor ştiinţifice”

- Criza – condiţie necesară apariţiei unei noi teorii

- Componentele crizei actuale: încălzirea Globală generată de activitatea

umană, creşterea populaţiei, poluarea, declinul cantităţilor de resurse
neregenerabile

- Finalitatea crizei cu trei scenarii (după Kuhn):

1. ştiinţa normală se dovedeşte în final în stare să rezolve problemele ce au

generat criza;

2. criza rezistă în faţa încercărilor de a o soluţiona. Problema este înregistrată

şi lăsată pe seama unei generaţii viitoare, înzestrată cu instrumente mai bune;

3. criza se încheie prin apariţia unui nou candidat la statutul de paradigmă.

Schimbarea de paradigmă

- Finalitatea crizei actuale cu trei scenarii:

1. credinţa în progresul tehnologic şi capacitatea de autoreglare a actualului

sistem va depăşi această criză (business as usual);

2. se conștientizează limitele sistemelor existente (economic și social) în

rezolvarea crizei actuale; se lasă pe seama generaţiilor viitoare soluţionarea
crizei (aici este implicată o atitudine de conservare a resurselor şi elementelor
de mediu, astfel ca generaţiile viitoare totuşi să existe)

3. se produce o schimbare de paradigmă, în cadrul unor noi parametrii,

diferiţi faţă de cei folosiţi în determinarea existenţei în trecut
Schimbarea de paradigmă

Tranziţia de la o paradigmă aflată în criză la o nouă paradigmă care va genera

o nouă tradiţie, este „departe de a fi un proces cumulativ, realizat prin
articularea sau extinderea vechii paradigme. Este mai degrabă o reconstrucţie
a domeniului pe noi baze, o reconstrucţie care modifică unele din
generalizările teoretice cele mai fundamentale ale domeniului”. (T. Kuhn)
Context și necesitate schimbare de paradigmă

- Prima opoziție față de paradigma cartezian-mecanicistă – Mișcarea

Romantică

Lucrări semnificative ce au contribuit la conștientizarea direcției nocive impuse

de industrializare:

„Nuclear Energy and the Fossil Fuels” de M. King Hubbert (1956),

„Silent Spring” de Rachel Carson (1962),

„Operating Manual for Spaceship Earth” de R. Buckminster Fuller (1968),

„The Limits to Growth” de Donella H. Meadows, Dennis L. Meadows, Jorgen

Randers şi William W. Behrens (1972),

„Gaia – A New Look at Life on Earth” de James Lovelock (1979)

„Dezvoltarea sustenabilă este acea dezvoltare care realizează
nevoile generației prezente fără a compromite capacitatea
generațiilor viitoare de a-și realiza propriile nevoi”.

(Definiție Raportul Brundtland, 1987)

 Există două modalități prin care poate fi privită dezvoltarea durabilă:
din perspectiva antropocentrică și din cea fiziocentrică.

1 2
Perspectiva antropocentrică are ca Perspectiva fiziocentrică se axează
obiect nevoile umane și protecția pe protecția și conservarea
mediului înconjurător ca necesare mediului înconjurător (natural),
pentru realizarea bunăstării făcând abstracție de nevoile
omului. umane.
Acțiuni întreprinse la nivel mondial
1972 Conferința Națiunilor Unite - Stockholm 113 națiuni prezente își manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influențează
mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul
disparițiilor unor specii și nevoia de a crește nivelul de trai al oamenilor.
Se introduce în discurs legătura între calitatea vieții și calitatea mediului pentru generațiile actuale și
viitoare.
1983 Comisia Brundtland Națiunile Unite înființează Comisia mondială de mediu și dezvoltare (World Commission on Environment
and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului și oferirea de soluții cu privire la
viabilitatea pe termen lung a societății umane.
Aici se identifică existența a două probleme majore: nivelul de trai foarte diferențiat între membrii
populației Globului și dezvoltarea ce determină distrugerea mediului natural şi folosirea nesăbuită a
resurselor naturale.
Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziția între nevoile de creștere ale populației și limitele
impuse de resursele planetei, precum și degradarea continuă a mediului.
1987 Raportul Brundtalnd Comisia Brundtland a elaborat și publicat documentul "Viitorul nostru comun" (Raportul Brundtland) prin
care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza Agendei 21, a principiilor Declarației de la Rio.
1992 Conferința de la Rio – Conferința Națiunilor Unite 120 de șefi de stat participă și sunt din nou aduse în centrul atenției problemele privind mediul și
privind Mediul și Dezvoltarea dezvoltarea. Dezvoltarea sustenabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman
pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinței a fost stabilirea unei
noi strategii a dezvoltării economice, industriale și sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare
sustenabilă – "sustainable development".
Națiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă numit Agenda 21 și asupra a
două seturi de principii: Declarația de la Rio cu privire la mediu și dezvoltare și Principiile pădurii.
"Oamenii au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura; națiunile au dreptul suveran
de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara granițelor proprii." –
Declarația de la Rio.
2002 Summitul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea constată progresul făcut către dezvoltarea sustenabilă și se reafirmă angajamentul țărilor participante.
Sustenabilă - Johannesburg Principalele probleme discutate: reducerea numărului celor care nu au acces la rezerve de apă potabilă,
de la peste 1 miliard la 500 milioane până în anul 2015; înjumătățirea numărului celor ce nu au condiții de
salubritate corespunzătoare, la 1,2 miliarde; creșterea folosirii surselor durabile de energie și refacerea
efectivelor de pește secătuite.
Acțiuni întreprinse la nivel Uniunii Europene

1972 Summit-ul de la Paris a evidențiat necesitatea acordării unei atenții deosebite protecției mediului în contextul expansiunii
economice și a îmbunătățirii standardelor de viață.
1987 Actul Unic European reprezintă un punct de referință al politicii europene de mediu, fiind menționată pentru prima dată în cadrul
unui tratat al Comunității Europene.
1993 Tratatul de la Mastricht a conferit protecției mediului un statut complet în cadrul politicilor europene.
1999 Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legală a politicii vizând protecția mediului precum și promovarea dezvoltării sustenabile în
cadrul Uniunii Europene.
2000 Consiliul European de la Lisabona Șefii statelor membre UE s-au angajat sa creeze, până în anul 2010, "cea mai competitivă și dinamică
economie bazată pe cunoaștere din lume".
2001 Summit-ul de la Goetheborg unde a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE.

2005 Comisia a demarat un proces de revizuire a Strategiei de Dezvoltare Sustenabilă, proces care a cuprins mai
multe etape:
în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare inițială și a trasat o serie de direcții de urmat.
Au fost evidențiate anumite direcții de dezvoltare ne-sustenabile care au avut efecte negative:
schimbările climatice, amenințări la adresa sănătății publice, creșterea sărăciei și a excluziunii sociale,
epuizarea resurselor naturale și afectarea biodiversității;
în iunie 2005, șefii de stat și de guverne din UE au adoptat o declarație privind liniile directoare ale
dezvoltării sustenabile, care susținea că Agenda reînnoită de la Lisabona este o componentă esențială a
obiectivului dezvoltării durabile.

2006 (iunie) a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Sustenabilă pentru o Uniune Europeană extinsă.

2007 Tratatul de la Lisabona cuprinde și protocoale adiționale privind schimbările climatice și lupta împotriva încălzirii globale.
Câteva prevederi ale Tratatului se referă la solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie și a
schimbărilor în domeniul politicii energetice europene.
Dezvoltarea Sustenabilă: semnificații. BOARD ON SUSTAINABLE DEVELOPMENT, (2003),
Our Common Journey, A Transition Toward Sustainability
Summitul Mondial pentru Dezvoltare Sustenabilă (Engl. World
Summit on Sustainable Development), din anul 2002 (26
August – 4 Septembrie), de la Johannesburg, a marcat o
extindere a definiției standard introducând cei trei piloni ai
dezvoltării sustenabile:

dezvoltarea economică,
dezvoltarea socială și
protecția mediului,

la nivel local, național, regional și global

 Un alt mod de a defini dezvoltarea sustenabilă este prin
definirea unor ținte temporale pentru realizarea unor intenții
cu privire la combaterea, ameliorarea sau conservarea
anumitor elemente specifice. Astfel, în articolul „What is
Sustainable development” autorii oferă trei exemple de intenții
ale dezvoltării sustenabile, clasificate în funcție de orizonturi
temporale diferite:

(1) pe termen scurt (2015) – Millenium Declaration of the

United Nations (New York, 2000);
(2) pe durata a două generații (2050) – The Sustainability
Transition of The Board on Sustainable Development;
(3) pe termen lung (după 2050) – The Great Transition of
The Global Scenario Group.

Robert W. Kates, Thomas M. Parris, Anthony A. Leiserowitz, (2005), What Is Sustainable

Development?, în „Environment: Science and Policy for Sustainable Development”, Vol. 47,
No. 3, http://www.heldref.org/
Indicatorii dezvoltării sustenabile sunt elemente identificate și
cuantificate în sisteme create anume pentru definirea și
măsurarea componentelor dezvoltării, cu scopul de a oferi
diverselor părți implicate modalități de acțiune în realizarea
sustenabilității.
Proiecte: Tipuri de indicatori:

1. IEA Annex 31 1. CEN/TC 350

2. CRISP 2. UNEP – SBCI Sustainable Building Index
3. PRESCO 3. SUSTAINABLE BUILDING ALLIANCE (SBA)
4. PeBBu
5. PETUS
6. LEnSE
7. ENSLIC
8. LoRP-LCA
9. SuPer BUILDINGS
Standards written by CEN/TC 350 provide a system for the
10. OpenHouse sustainability assessment of buildings using a life cycle approach.
11. IEA-ECBCS Annex57 The sustainability assessment quantifies impacts and aspects for
the environmental, social and economic performance of buildings
using quantitative and qualitative indicators, both of which are
Annex 31 examines how energy and life cycle assessment (LCA) measured without value judgements. The purpose of this series of
tools and methods can be used to reduce the energy-related impact European Standards is to enable comparability of the results of
of buildings on interior, local and global environments. assessments. This series of European Standards does not set
benchmarks or levels of performance. This series of European
Annex 31 is a project established under the auspices of the Standards will allow the sustainability assessment, i.e. the
International Energy Agency’s (IEA) Energy Conservation in Buildings assessment of environmental, social and economic performance of
and Community Systems Programme. a building, to be made concurrently and on an equal
Dezvoltarea Sustenabilă include în mare parte o teoretizare
bazată pe valori.
Dezvoltarea sustenabilă este percepută și prin prisma unei noi
științe și tehnologii.
Componentele dezvoltării sustenabile
Stânga: schema sustenabilității în faza ei incipientă; Dreapta: viziunea recentă asupra sustenabilității
Teoria Situația actuală Schimbarea necesară
Triunghiul obiectivelor conflictuale ale planificării și cele trei conflicte asociate. După: Scott
Campbell, Green Cities, Growing Cities, Just Cities
„Planificatorii trebuie să negocieze procedurile conflictuale și să
promoveze o viziune substanțială a dezvoltării sustenabile.”

Scott Campbell
Ecologia și mediul construit

Termenul de ecologie: a contribuit la acțiunile pentru conservarea naturii, a

oferit un impuls mișcării pentru mediu, continuă să evolueze sub forma de
disciplină științifică.

Mediul reprezintă ansamblul condițiilor și elementelor naturale ale Terrei:

apa, aerul, solul și subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și
ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții
și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului. (OUG nr.
195/2005, privind protecția mediului).

Mediul reprezintă „totalitatea condițiilor în care se desfășoară existența vieții

pe Terra”. (Doina Cristea, Elemente de Mediu în Urbanism)
Relaţiile dintre componentele mediului – după Doina Cristea, (1997), Elemente de
Mediu în Urbanism, curs bilioteca UAUIM
Caracteristicile mediului construit – după Tom J. Bartuska, (2007), The Built
Environment, Ed. John Wiley & Sons, New Jersey
Ecologia. Devenire istorică. Definiții

Au fost identificate trei elemente majore ce au favorizat apariția domeniului

ecologiei:

1. Credințele pre-ştiinţifice despre natură;

2. Observațiile eseiștilor asupra istoriei naturii (teoria evoluției biologice,
Darwin)
3. Progresul științelor fizice (perspectiva cartezian mecanicistă – conceptul de
echilibru, natura ca mecanism)

„Oekologie” – termen propus de Ernst Haeckel (1834-1919) – știința relațiilor

între organisme și habitatul lor.
(„oikos” – casă, gospodărie, „logos” - știință)
Biological Tree of Life, Illustrated by Ernst Haeckel.
'Monophyletischer Stambaum der Organismen' from
'Generelle Morphologie der Organismen' (1866)
Ecologia și Economia – termeni înrudiți, asociați antitetic.

Atribut Economie Ecologie

Sistem de gândire „Cornul Abundenţei” Neo-Malthusian

Credinţa că progresul continuu şi Principii de control ale populaţiei

procurarea de materiale pot fi aflată în creştere într-un sistem fix
satisfăcute prin progresul fizic-spaţial
tehnologiei

Cuantificare Unităţi monetare Energie

Formă de creştere Formă „J” Formă „S”

Se referă la forma exponenţială a Se referă la forma sinusoidală a

graficului de creştere într-un sistem graficului ce se păstrează între
de progres geometric nişte limite date

Abordare tehnologică Tehnologie Înaltă Tehnologie Corespunzătoare

Serviciile Sistemului
Resursele folosite
Reglarea sistemului
Scop de viitor
Servicii oferite de capitalul
economic
Lineare (debarasare)
Expansiune exponenţială
Explorare şi expansiune
Servicii oferite de capitalul natural
Ciclice (reciclare)
Capacitate de susţinere
Sustenabilitate şi stabilitate

Un sumar al diferențelor percepute între economie și ecologie Eugene P. Odum, Gary W.

Barrett, (1983-2005), Fundamentals of Ecology, Ed. Thomson Brooks/Cole
 Definițiile ecologiei

I. Ecologia este studiul relației între organism și mediu (Haeckel).

II. Ecologia este studiul distribuției și abundenței organismelor

(Anrewartha și Birch, 1954).

III. Ecologia este studiul ecosistemelor (Odum, 1971).

definiția de sinteză a ecologiei:

„Ecologia este studiul științific al proceselor ce influențează

distribuția și abundența organismelor, al interacțiunii între organisme, și
al interacțiunii între: organisme, transformarea, fluxul energiei și
materiei”. (Institutul Studiilor Ecosistemului din New York , Ecologia
Biosferei)

Mesajul esențial al ecologiei este: schimbarea unei componente

a unui sistem ecologic duce cu sine la schimbarea altor componente din
același sistem.
Evoluția Ecologiei ca știință

Etapa 1 – geneza și procesul de transformare al conceptului într-o știință

(sfârșit de secol XIX – început de secol XX) - Ernst Haeckel, Eugenius Warming
(botanist danez, 1841-1924), Frederic Clements (ecologist american, 1874-
1945) și Henry Cowles (botanist american, 1869-1934)

Etapa 2 – transformarea ecologiei dintr-o știință descriptivă într-o știință

dinamică – se bazează pe știința sistemelor (mijlocul secolului al XX-lea) -
Charles Elton, Arthur Tansley, Raymond Lindman, Alfred Lotka, Vito Volterra,
Eugene și fratele lui, Howard Odum, Charles Krebs

Etapa 3 – „Noua Ecologie”, se introduc concepte ale Științei Complexității. Se

renunță la ideea de echilibru. Se recunoaște dinamica haotică a sistemelor
naturale, non-echilibrul, stări stabile multiple, variabilitate în spațiu și timp,
interacțiunile ne-liniare între sisteme etc.

Perspectiva „Noii Ecologi”: ecosistemele sunt influențate în mod frecvent de

perturbații; și ecosistemele sunt sisteme deschise, influențate major de fluxul
de materie și indivizi ce le traversează limitele => trăim într-o lume în care
toate sistemele interacționează unele cu altele în diverse proporții
Dimensiunile Ecologiei

Ecologia ca știință – disciplina definită de Haeckel

Ecologia ca natură – natura înțeleasă ca o mare mașinărie (mecanica

carteziană a secolului al XVII-lea)

Ecologia ca ideal – dorința omului pentru o venerație morală; căutarea unui

ordin mai înalt în lumea modernă.

Ecologia ca mișcare politică – activități politice ce încearcă să transforme

societatea conform idealurilor ecologice.

În percepția publicului larg, ecologia a ajuns să însemne orice are legătură cu

mediul, în special impactul uman asupra mediului și ramificațiile lui sociale.
(Charles J. Krebs, (2008), The Ecological World View, Ed. Csiro)
Aspectele abiotice și biotice în cadrul științelor ecologiei
Conceptul de ecosistem

„Cuvântul sistem se referă la orice element ce funcționează ca un întreg prin

interacțiunea părților sale organizate.” (Anna Bramwell)

„Un sistem este orice parte a universului ce se poate izola în gândire sau fizic, cu
scopul de a o studia” (Daniel B. Botkin, Edward A. Keller, (2011))

Conceptele cheie legate de sistem sunt următoarele:

(1) un sistem este conectat cu restul mediului;

(2) există un flux de materie și energie între părțile unui sistem;
(3) un sistem poate fi static sau dinamic – se poate sau nu schimba în timp;
(4) timpul mediu de rezidență – cât timp un lucru stă în cadrul unui sistem sau în
cadrul unei părți din sistem;
(5) „feedback” – modul în care „ieșirile” din sistem afectează „intrările” (Inputs
vs. Outputs);
(6) fluxurile liniare și neliniare
Niveluri de integrare în biologie. Studiul ecologiei se face la nivelurile indicate în figură
Niveluri ecologice de organizare, unde se evidențiază interacțiunea între componentele
abiotice și biotice
Conceptul de ecosistem

Elementele unui ecosistem – componentele biologice și componentele fizice (biocenoză și biotop). Rowe, 1961
în Designing with nature: the ecological basis for architectural design, Ken Yeang, (1995), Ed. Mc. Graw-Hill, New
York
Sistemele Terestre

Geosfera: cuprinde cele trei sfere ale Pământului – Atmosfera, Hidrosfera şi

Litosfera

Biosfera : 1. învelișul vital al Pământului (Teilhard de Chardin)

2. entitatea și suportul vieții integrate. Unitatea parțial creată și
controlată de viață, rezultată din co-evoluţia viețuitoarelor cu
mediul lor planetar (Vernadsky)
3. spațiul în care rezidă viața (Hutchinson)

Noosfera: „domeniul în care intelectul este exercitat” (Sir Peter Medawar)

sensuri ale conceptului:
1. Noosfera este produsul biosferei transformat de cunoașterea și
acțiunea oamenilor
2. Noosfera reprezintă sfera finală si inevitabilă a evoluției
3. Noosfera este manifestarea unui intelect global
4. Noosfera este sfera mentală în care schimbarea și creativitatea
sunt inerente deși în esență imprevizibile
Geosfera, Biosfera şi Noosfera. Noosfera cuprinde Co-evoluţia noosferei și biosferei. Noosfera se dezvoltă
celelalte sfere în relație cu celelalte sfere
Tehnosfera este sistemul mediului fizic afectat de construire
sau modificări produse de oameni (de sistemele umane).

Componentele structurale ale tehnosferei:

1. Producția de bunuri
2. Orașul
3. Energia
4. Transportul
5. Comunicațiile

Învelişurile Pământului – după Jose Arguelles, (2002), Time and

the Technosphere: The Law of Time in Human Affairs, Ed. Bear &
Company, Rochester, Vermont
Diagrama peisajelor în termenii unităților spațiale
ale Ecosistemului Uman Total.
Zev Naveh
Relații între sisteme – Ecosfera, Biosfera, Tehnosfera