Ecosistemul urban

Orașul ca sistem cu fluxuri de energie și materiale.

Un oraș trebuie să funcționeze ca parte a unui ecosistem. Orașul

+ zona înconjurătoare de influență, cu admisii (input) de energiei
și materiale, cicluri interne, și ieșiri (outputs) sub forma risipei de
energie termică și deșeuri materiale.

Asemănător unui ecosistem natural, în ecosistemul urban

reciclarea materialelor poate reduce nevoia de admisii și
cantitatea netă de deșeuri.

Orașul împreună cu regiunea lui de influență formează un tot

unitar, un sistem conectat de fluxuri de materiale și energie.
Părțile comune între orice ecosistem și oraș sunt următoarele:

(1) numărul speciilor și diversitatea lor sunt probabil comparabile, sau

chiar mai mari in cazul ecosistemului urban;

(2) solurile reprezintă importante bazine de depozitare pentru azot și

carbon în comparație cu admisiile;

(3) productivitatea primară (rata fotosintezei), exceptând zonele cele

mai intens urbanizate ale orașului, nu este probabil fundamental
diferită de cea a celorlalte ecosisteme ale regiunii.
Atribute ce determină unicitatea orașelor:

(1) sunt heterotrofe (nu își pot produce singure substanțele de care au
nevoie) și sunt consumatoare mari de energie;

(2) din aceste motive au nevoie de admisii (input) de mari cantități de

energie și materiale (raportul între admisiile externe și producția
internă și reciclare este mult mai mare în comparație cu alte tipuri
de ecosisteme);

(3) produc o cantitate imensă de deșeuri, în comparație cu majoritatea

celorlalte ecosisteme; de multe ori duc lipsă de mecanisme de
asimilare pentru a face față acestor deșeuri (sau suprasolicită pe
cele existente);

(4) funcționarea ecosistemului urban este controlată nu numai de

factorii biofizici, ci și de forțele sociale și politice (acest tip de
control afectează în prezent majoritatea ecosistemelor, și mai ales
orașele);

(5) o specie cheie – omul – exercită un control copleșitor asupra

proceselor ecosistemului
Orașul – „un fenomen hibrid” – rezultă din perspectiva relației
simbiotice între orașul privit ca sistem uman și orașul privit ca sistem
ecologic.

Ecosistemele urbane sunt definite ca fiind sisteme hibride, cu mai

multe stări de echilibru, ierarhice, în care modele specifice de
comportare în timp și spațiu ale nivelelor superioare de organizare,
rezultă din interacțiuni locale între agenți multiplii, ce interacționează
între ei și cu mediul lor.

Ecosistemele urbane, în perspectiva ecologică, sunt determinate de

forțele mediului, cum ar fi:
clima, topografia, hidrologia, ocuparea terenului și schimbările produse
de om asupra calității mediului. La acestea se adaugă pericolele
naturale ce pot cauza perturbații semnificative în cadrul sistemelor
umane (uragane, inundații, alunecări de teren etc.).
Elemente ce caracterizează ecosistemul urban (după Marina Alberti):

1. Ierarhiile - Ecosistemele urbane pot fi descrise ca fiind ierarhii spațiale imbricate, în care nivelurile
ierarhiilor corespund unităților structurale și funcționale, ce operează la scări spațiale și temporale
distincte.

2. Proprietăți Emergente - Proprietăți ce nu aparțin nici unei componente ale ecosistemului. În cadrul
fenomenului de emergență, un număr mic de reguli și legi pot genera sisteme și comportamente complexe
prin intermediul interacțiunilor locale și de scară.

3. Stări multiple de echilibru - Nici un ecosistem nu are o singură stare de echilibru; în schimb, stări multiple
de echilibru definesc funcțional diferite stări și contribuie la capacitatea ecosistemului de a fi echilibrat.

4. Neliniaritate - Un sistem este considerat neliniar dacă ieșirile lui (outputs) nu sunt proporționale cu
admisiile (inputs) sistemului respectiv, considerând întreaga gamă de admisii.

5. Discontinuitate - Schimbarea produsă în interiorul ecosistemului nu este nici continuă, nici graduală și nici
constant haotică. În schimb este episodică, astfel perioadele de evoluție înceată sunt punctate de schimbări
bruște; în plus, evenimentele variază mult în modul în care acestea apar în timp și variază în amplitudine.

6. Eterogenitate Spațială - Evenimentele nu sunt uniforme în spațiu.

7. Dependență de Direcție - Forțele motrice actuale pot doar parțial explica modelele actuale ale peisajului.
Multe din schimbările sistemelor complexe adaptive sunt produse de evenimente locale întâmplătoare,
cum ar fi mutația sau variația condițiilor de mediu, conducând la căi alternative de dezvoltare.

8. Reziliență - este capacitatea de absorbție a șocurilor în cadrul unui sistem, fără ca acesta să sufere o
reorganizare în jurul unor noi structuri sau procese.
Diverse ipoteze de studiu cu privire la ecosistemul urban:

(1) Ecosistemele urbane sunt dinamice, structurate ierarhic, un mozaic

de petice rezultate în urma interacțiunilor locale între agenții umani
și biofizici.

(2) Ecosistemele urbane sunt probabil niște elemente variabile între

diverse stări de echilibru, determinate de măsura și modelul
urbanizării.

(3) Interacțiunile spațiale între modelele și procesele social-economice

și biofizice ale ecosistemului urban, duc la proprietăți emergente
(ex. Sprawl).

(4) Modelele peisajului emergent afectează procesele ecologice și

procesele social-economice într-un mod neliniar.

(5) Funcțiunile ecosistemului uman și ecologic sunt în continuă mișcare

(evoluție sau regres) cu diferite variante de viitor, acest viitor fiind
impredictibil. Din acest motiv, politicile îndreptate spre a atinge un
scop fix, cauzează o pierdere a rezilienței și sunt condamnate la
eșec.
Definirea unui ecosistem implică:
1) Definirea limitelor ecosistemului;
2) Definirea structurii ecosistemului;
3) Definirea funcțiilor ecosistemului.
Ecosistemul urban:
1) Care sunt limitele unui oraș? 1) Limite definite relativ;
2) Structura ecosistemului urban; 2) Mediul construit; zona naturală; structuri demografice,
structuri sociale.
3) Funcția ecosistemului urban. 3) Fluxurile energiei și ciclurile nutrienţilor; procese sociale;
Consum mare de energie.
Regiunea urbană
Concepte legate de regiunea urbană

3 mari categorii:
1) Regiunea urbană și mediul său construit;
2) Zonele verzi și sistemele naturale;
3) Urbanizarea.
 Regiunea urbană este zona interacțiunilor active între un oraș și
vecinătățile sale imediate. Astfel, limita exterioară a unei regiuni urbane
este determinată de o scădere în fluxuri și mișcări de materie și
populație cu cât ne îndepărtăm mai mult de oraș.
Zonele verzi
Sistemele naturale
Degradarea
Rezervația naturală
Habitatul
Biodiversitatea
Conservarea
Regiunea urbană
Modelul spațial-temporal al formei urbane

Brenda C. Scheer
 Urbanizarea

Proces social de extremă complexitate, urbanizarea se traduce

prin schimbarea tuturor structurilor (demografice, economice, sociale,
de cadru construit) pe ansamblul așezărilor (urbane, în devenire urbană
sau care rămân rurale): este prin excelență, factor de modernizare a
structurilor. (Matei Mioara, Matei Ioan, 1977)