Sunteți pe pagina 1din 8

Omul care-aduce ploaia: Stăpânul vâlvelor

0
by Florentin Popa , Numărul 1427

– Despre Solomonari se spune că există doar în povești. Făpturi zburătoare, care alungă norii. În
vara asta, ne-a ieșit însă în cale, unul adevărat. S-a întâmplat într-un sat din Munții Zarandului. O
poveste reală, chiar dacă e foarte greu de crezut –
Îl cheamă Ruben, a fost pădurar și păstrează, din moși-strămoși, taina descântecelor și a leacurilor
din plante. Am mai scris despre el în revistă, la paginile de sănătate. Dar încă de-atunci, de când l-
am întâlnit prima oară, aflasem de la vecinii din sat că Ruben nu e doar mare vindecător, ci știe să
cheme sau să alunge ploaia ca un veritabil solomonar. L-am iscodit despre puterile acestea, însă
doar a zâmbit pentru sine, fără să scoată niciun cuvânt. În vara asta, l-am căutat din nou. Voiam nea-
părat să-i aflu povestea, și am pornit spre Munții Zarandului, în ciuda pandemiei și a ploilor care se
prăvăleau pe pământ.

Alunul fermecat
Bat din nou la poarta căsuței modeste în care Ruben trăiește la un loc cu soția și câteva dintre cele
opt fete pe care le au. „Moțul” – după cum îi spune lumea din zonă, mă primește cu drag. Vorbim de
una, de alta, de boală, de răul care a venit peste noi. Ruben poartă nojițe colorate la gât, pe care
atârnă o cruce, câțiva bănuți de argint, cinci colți de mistreț și o bucățică de lemn, ca un fluier. Îl
întreb ce semnificație au. „Bănuții de argint mă apără de deochi și de gândurile rele, colții de mistreț
au darul să mă ferească de sălbăticiuni când merg prin pădure, iar pe Hristos îl port tot timpul cu
mine, că nimic nu se face fără voia Lui.” De undeva, din chimir, scoate apoi o bucată de creangă de
alun, sfredelită pe dinăuntru cu dibăcie. „Acum treizeci și ceva de ani, am pus aici, în golul lemnu-
lui, o așchie de pe Sfânta Cruce adusă de la Ierusalim, rugăciunea «Tatăl nostru», scrisă cu cerneală
pe hârtie de pergament, un bob de tămâie și câteva picături de mir sfânt. Toate le-am ferecat în
scobitura din lemn, cu «ceara cea dintâi» a lumânărilor de Înviere. Lemnul ăsta a fost apoi sfințit de
trei ori la rând, de câte trei preoți, în altarele a trei sfinte mânăstiri. Sfânta Treime – de trei ori câte
trei! Așa, lemnul meu are putere de descântec!”. Oare omul din fața mea este un exaltat? Dar Ruben
își continuă liniștit povestea. „De lemnul ăsta nu mă despart niciodată. Are puterea să deschidă
cerurile și să farmece pământul. Dar nu oricum. Cu vâlvele nu te joci. În luna trecută, zona asta a
noastră a fost arsă de secetă. Grâul se chircise sub focul din cer, în fântână nu mai era decât un
ciubăr de apă, și aia tulbure, pomii își lepădaseră roadele abia închegate. Era musai să vină ploile!
Ploaie bună, adăpătoare, hrană pentru pământ!”
– Să înțeleg că dumneata ai adus ploaia?
În fața privirii mele mirate, soră cu neîncrederea, Ruben își trece mâna aspră prin părul lung, prins
în codițe la spate, și mă privește aprig. „Nu crezi? Vrei să vezi cum se face? Hai să pornim la
drum!”. Deși nu mă simt pregătit să urc, în toiul verii, un munte, ieșim din casă și Ruben îmi aduce
o bâtă lungă, s-o am de sprijin.

Focul pe drum de apă


Astăzi e soare și cer senin. Urcăm în mașină și o luăm pe drumuri forestiere, până ce Ruben îmi
face semn să opresc. De-acolo mergem pe jos. Sărim peste albia secată a unui pârâu și ne afundăm
în pădure. În față noastră apare un șanț adânc și abrupt, săpat de torentele care s-au scurs de pe
munte. „O luăm pe drumul de apă, e mai sigur”, îmi zice. Mă uit îngrozit la fâșia îngustă și adâncă,
pavată cu pietre tăioase, pe care trebuie să ne cățărăm până-n vârf. Doamne ajută!
Ne poticnim la fiece pas, pietrișul și mica sfărâmicioasă ne alunecă de sub tălpi. După jumătate de
oră ajungem la capătul pantei. Ne oprim pentru câteva clipe să ne mai tragem sufletul. „Moțul” își
continuă povestea halucinantă. „Să știi că desferecarea cerurilor nu se face fără nevoință, e nevoie
de-un întreg ritual.” De câte ori descântă de ploaie, Ruben nu-și atinge femeia și postește trei zile.
Vreme în care se îngrijește și de câteva rânduieli, fără de care descântecul ar rămâne mort. „Am
mers pe vale și am făcut foc cu buruieni de leac și tămâie, pe o albie secată a râului. Se știe din
bătrâni că «focul pe drum de apă» le întărâtă pe vâlve, le face atente! Am stins jarul cu apă de râu
adusă în palma căuș și am adunat cenușa pe două frunze de brusture. Una am dat-o pe apă, ofrandă
pentru vâlva apei, iar p-ailaltă am păstrat-o. Cu o botă de alun am tras apoi urmă adâncă, de cruce,
pe vatra focului, și am zis: «Să fie de ploaie!».”

La altar
Suntem sus pe munte acum. După alte două porțiuni abrupte și o oră de urcuș istovitor, inima-mi
galopează, dar nu e timp de popas. Sub umbra subțire prin care se strecoară sclipiri aurii, aerul e
lipicios. Ruben își face drum cu bâta lui lungă printre ierburile înalte. Îl urmez, cuminte, prin
zmeurișul care-mi mușcă din carne. Odată ajunși pe platou, în plin soare, se oprește la liziera unei
păduri tinere, apoi își face drum direct prin desiș. Calc pe urmele lui. În fața noastră apare o piatră
mare, ivită din pământ ca o ciupercă gigantică. Îmi face semn să nu vorbesc. Dă câteva crengi la o
parte, suflă frunzele uscate și se lasă, istovit, în genunchi. De sub resturile vegetale răsare un soi de
altar în formă de potcoavă, scobit parcă de mână de om. Pe o latură, în spate, aproape de sol, Ruben
îmi arată câteva semne săpate în piatră, prea puțin vizibile din cauza mușchiului.

Descântec de ploaie
Printre frunzele nemișcate ale copacului, Ruben se mai uită o dată spre înaltul cerului. Se descalță,
scoate din traistă straie curate, de sărbătoare, și se schimbă. Aprinde câteva surcele de brad pe altar,
apoi despăturește frunza descântată pe malul apei, din care presară pe piatră, în cerc, cenușa
albăstrie. Peste flăcări, cu palma dreaptă, desenează o cruce mare prin aer, ca o binecuvântare, în
gigantica biserică verde ce ne-nconjoară. Își dezleagă de la gât legătura de ațe colorate și scoate
bețișorul subțire de alun, cât un deget de copil. Îl atinge cu buzele, după care îl strecoară între pal-
mele împreunate în rugăciune. Îmi face semn din cap să mă duc mai departe. Pășesc câțiva pași
înapoi. Deschid fără zgomot aparatul de fotografiat, să nu-l tulbur, și imortalizez câteva cadre din
ritualul pe care îl împlinește. Cu ochii închiși, aplecat în fața „altarului” de piatră presărat cu ce-
nușă, Ruben începe să descânte de ploaie, cu ciotul de alun ținut între palme. „Vâlva începutului,
vâlva apei, vâlva pământului, vâlva cerului, vâlva focului – pe toate v-am chemat, aici v-am adunat.
Apele nu vin și e mare chin! Ajutați-ne, feriți-ne neamul de necaz! Sloboziți ploaia, udați ogoarele,
salvați grânele, adăpați dobitoacele! Dați apă de băut, apă de mâncat, apă de udat, apă de scăldat!
Dați ploaie bună fără amânare, fără revărsare, fără stricăciune, fără înecăciune…”. Nu mai
deslușesc ce spune. Murmură întregul descântec, timp de câteva minute. Lasă apoi să-i curgă printre
degete, deasupra focului, câteva fire de făină albă și bobițe mici de tămâie. Își lipește mâinile de
altar și stă nemișcat câteva minute. Flăcările i se oglindesc în privire. Fumul subțire se ridică drept,
ca o sfoară, spre cer. Îngenuncheat, își face semnul crucii până la pământ, își agață lemnișorul de
alun fermecat pe legătură și se ridică greoi. Peste cenușa rămasă pe piatra-altar, Ruben presară un
mănunchi de flori de sânziene, apoi îl acoperă cu crengi uscate. „Când om ajunge la adăpost, o să
vină și ploaia!”, îmi zice. Îl întreb despre altarul de piatră. De ce a trebuit să urcăm atâta drum până
la el?

Piatra magică

„D-apoi, eu de când am dat de el în pădure, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-am dat seama că
nu-i o piatră oarecare! N-are ce căuta aici, în zona asta. Nu e bucățică de bazalt cât vezi cu ochii, că
doar știu pădurile astea ca pe palmele mele! Când am dat cu ochii de ea, am avut niște vedenii de
care nici nu vreau să povestesc… Parcă mi-o luase mintea razna, vedeam fel de fel de lucruri
ciudate! Cel mai tare m-am speriat când am văzut prin pădure un duh – jumate om, de la brâu în
sus, restul topit în aburi, cu fulgere care-i ieșeau din ochi… Am fugit pe coasta asta la vale, de-am
rupt pământul! Abia peste vreo doi ani am avut curaj să mă-ntorc. Mă urmărea imaginea duhului,
îmi tot apărea în vis, până ce, într-o zi, am aflat cine e, dintr-o carte: ce văzusem eu semăna leit cu
Gebeleizis, zeul tunetelor, fulgerelor și al furtunii la daci. M-am gândit: o fi rău să mă duc? Oare pă-
zește altarul? Și-am mai avut niște vise ciudate, în care vedeam o umbră ce-mi zicea mereu: «Des-
chide altarul, deschide altarul!…». Și mă gândeam eu așa, ca prostul: «Cum călcatul lui să-l
deschid?». Și iar mi-a apărut umbra-n vis: «Fă jertfa farinei!». Dar nu înțelegeam… Odată, când am
fost la mare necaz, că se uscase toată holda, mi-am strâns tot curajul și am venit să descânt pentru
prima dată la piatră. Am curățat-o de resturi, am spălat-o cu apă sfințită, am presărat floare de farină
și tămâie pe foc, și pe loc mi s-au desfăcut cerurile! Am scăpat de necaz dintr-un singur descântec,
iar anul acela am avut recoltă bogată! De-atunci știu că are putere și, dacă ar fi să mă iau după vise,
sunt aproape sigur că-i un altar vechi de când lumea! Sigur piatra e adusă de undeva, că doar n-o fi
picat din cer! Tare m-aș bucura s-o vadă și-un călugăr bătrân, că doar ei simt curățenia locului,
poate s-o face vreun schit aici, pentru că e clar c-a fost un loc sacru, mai vechi de 2500 de ani!
Bătrânii zic că ar fi fost cincisprezece cătune în jur, poate și o cetate dacică. Dumnezeu știe ce-o fi
mai jos, în pământ!…”.

Apa bună

O luăm domol înapoi, spre poalele muntelui, pe sub umbra jucăușă a codrului. Ruben merge înainte,
mă conduce prin alte locuri, parcă dinadins ca să nu mai recunosc drumul vechi. Se oprește din când
în când să culeagă plante de leac. E plină pădurea de saschiu, iar pe alocuri dai de spânz tânăr,
neînflorit. Îl ajut, iar în timpul acesta mă tot gândesc la ce mi-a fost dat să văd. Oare descântecul lui
Ruben chiar are putere? Ca un răspuns, primii nori au apărut pe cer, cât încă mai coboram spre
poalele muntelui, prin ulucul format de torenți. Jos, alt spectacol în aer: sute de rândunele, apărute
de nicăieri, zburau gălăgios, în picaj, aproape de sol. S-a pornit, apoi, și un vânticel ușor… Până să
ajungem cu mașina în sat, nori groși s-au strâns laolaltă, au început să umbrească pământul. Vin din
toate părțile, se bulucesc grămadă unii peste alții, trosnesc amenințător. Din cerul violet coboară
sfori subțiri de foc. Ruben își cheamă fetele-n casă. Chiar dacă are privire aspră, vorba lui este
blândă: „Micuțelor, hai, mergeți la muma, că acuș vine ploaia!”. Îmbujorate, cu genunchii zdreliți,
speriate de bubuiturile ce se aud tot mai aproape din ceruri, fetele fug spre treptele casei, țipând.
Ruben merge sub șotru și strânge câteva ziare pe care a lăsat buruieni de leac la uscat. Ia din
magazie un topor și-l proptește în mijlocul curții, cu tăișul în sus. Îi face semnul crucii deasupra, cu
palma căuș. Apucă un cuțit lung cât o baionetă și-l înfige în grinda din casă. „La furtună trebuie să
pui fier în curte și-n casă, să le păzească de fulger”, zice. Râde apoi cu poftă. „Ploaie ai vrut, de
ploaie ai parte! Să văd cum mai ajungi acasă!” Afară s-a întunecat de-a binelea, cu toate că-i abia
ora amiezii. Imediat, de pe acoperiș se aude primul ropot de ploaie.

Călare pe curcubeu
Privesc din ușă perdeaua deasă de apă. Din cer cad stropi mari, răcoroși, pe care pământul uscat îi
bea cu nesaț. E deja cam târziu, am sufletul plin de trăiri minunate și parcă m-aș duce spre casă, dar
știu că în cei câțiva zeci de metri ce mă despart de mașină m-aș uda ciuciulete. Soția lui Ruben îmi
aduce pe-o farfurie două turte calde, prăjite-n ulei.
– Sărut mâna! Uitasem cât mi-e de foame…
„Rămâi la noi?”, mă întreabă Moțul din tindă, mușcând cu poftă din turta lui. „Ori vrei să-ți gonesc
norii?”. Îl privesc fix în ochi și-i zâmbesc: „Nu, e bine așa!”. Dar Ruben urcă încet pe scara de lemn
sprijinită-n perete și aduce din podul casei un băț lung, frumos decorat. Întind mâna să-l apuc, dar îl
trage iute. N-am voie să-l ating. Mi-l arată de departe, ca pe o comoară de preț. Pe coaja scrijelită cu
ascuțișul briceagului alunecă un semn ondulat, ca valul de apă. Ruben își îndeasă pălăria pe cap,
pune pe umeri o haină groasă și iese în ploaie. Traversează bătătura și aprinde-n poiată câteva
surcele pe-o scândurică de brad. Merge apoi la marginea drumului de pământ, unde s-a format deja
un pârâiaș cu apă tulbure, și aprinde un foc. Mă apropii, dar rămân la adăpost, sub streașina joasă.
Zice scurt un descântec, cu bățul de alun ridicat către nori, aruncă pe foc o mână de plante uscate și
răstoarnă apoi „ofranda”, care începe să plutească la vale. Peste nici trei minute, cerul se sparge.
Lumina năvălește peste noi, orbitoare. Prin aburul norilor se vede clar discul soarelui, dar e alb, ca
Luna în nopțile friguroase. De jur-împrejur, apa încă mai curge din ceruri – o cortină plumburie ce
se îndepărtează ușor. La sud, peste grădina lui Ruben, apare un curcubeu pitic, nu mai lung de
câteva zeci de metri, spre încântarea fetelor, îngrămădite toate la gard, care mă strigă să vin și să-l
văd mai de-aproape. Calc printre rândurile de porumb, prin noroi, mă apropii de el, dar dispare. Mă-
ntorc – e în spatele meu! Dau să-l ating, iar s-a dus… Mi se ridică părul pe mâini, deși afară nu-i
frig. Cam multă magie pentru o singură zi! Ruben vine lângă mine, râzând. „Să nu te mire nimic!
Voi, orășenii care trăiți la betoane, nu mai puteți să înțelegeți adâncul firii. Dar noi, din strămoși ne-
am împăcat cu natura. Când eram mici, băteam toaca cu fierul ca să spargem norii, aruncam cu sare
în cruce spre cer ori trăgeam cu arcu-n văzduh, să gonim grindina. Nu mai știe lumea să descânte de
ploaie, dar când dă cu piatră, toți bătrânii din satul nostru aprind lumânările de la Paști, pun în jurul
lor salcia sfințită-n biserică ori cununa din flori de sânziene. Florile astea se păstrează negreșit peste
an, fiindcă-s de bun ajutor la nevoie. Noi tare le prețuim. Sânzienele galbene sunt preferate de vâlva
florilor, care-i cea mai mare ocrotitoare. Le punem la poartă, la grinda casei, în poiata vitelor, în
holdă – oriunde-i nevoie!” În timp ce vorbim, observ o cunună de sânziene, uscată deja, atârnată la
poartă, cine știe de când…
Copleșit de-atâtea întâmplări ciudate și trăite… în direct, îl întreb pe Ruben de unde a învățat
meșteșugul descântecelor. „Asta-i poveste veche, din familie. Și bunica, și străbunica au fost «vră-
jitoare» în satul lor. De la ele știu unele lucrări, pe altele le-am aflat de la oameni bătrâni… Om fi
noi creștini, dar ne-a rămas și-o urmă păgână în suflet. Așa am fost mereu și nimeni nu va putea să
ne schimbe. Noi, țăranii care am mai apucat să primim învățătură de la bătrâni, credem și acum că
totul în jurul nostru e însuflețit și are un duh păzitor. Florile, apele, pădurile, munții, aurul din
adâncuri… toate cele de pe fața pământului au câte o vâlvă care le poartă de grijă, chiar și pietrele
astea din drum pe care călcăm. Și e bine să trăim după legea veche, pentru că ne învață să iubim
viața, natura și tot ce ne înconjoară, fie că mișcă sau nu!”.
Mă despart de Ruben pe înserat. N-apuc să parcurg mai mult de trei kilometri și intru în ploaie din
nou. Ștergătoarele merg anevoie, aruncă șuvoaie în stânga și-n dreapta. Se conduce greu, mulți
șoferi s-au oprit, cu avariile pornite. Obosit și încă uimit de ce mi-a fost dat să trăiesc, cobor și eu
din mașină și stau puțin cu fața în sus, să mă bucur de stropii de ploaie. Oare să fie ploaie
adevărată?