CÂTEVA IPOSTAZE ALE FEMEII ÎN LITERATURA LUI IOAN SLAVICI

Motto: „Toate popoarele civilizate au respectat femeia.”

(Jean Jacques Rousseau)

1. Introducere

În lumina afirmației lui Jean Jacques Rousseau, respectul scriitorilor

români pentru femeie se oglindește în însuși gestul de a-i dedica nenumărate
pagini de literatură. Precizarea se impune, mai ales că scrierile de inspirație
autohtonă prezintă femeia în ipostaze uneori umilitoare, alteori lipsite de
importanță, iar alteori în absența decenței. Ioan Slavici este unul dintre scriitorii
români care, fără să-și propună a face elogiul femeii prin literatură, o face totuși,
în dorința sa de a construi o lume cât mai aproape de realitatea transilvăneană a
secolului al XIX-lea.

Prezentul articol este constituit din câteva pasaje ale unei cercetări mai
ample în legătură cu valoarea documentară a scrierilor lui Ioan Slavici. Aceasta
nu vizează în mod explicit imaginea femeii, de aceea prezint doar un colaj format
din câteva ipostaze feminine identificate în scrierile slaviciene.

2. Câteva ipostaze feminine în scrierile slaviciene

2.1 Femeia de condiție socială superioară – Antónia Sögény Bohus

În vremea lui Slavici, importanța „domnilor de pământ” era recunoscută

atât de omul simplu, cât și de autoritatea imperială. Domnul de pământ era
stăpânul unei regiuni, autoritatea locală și totodată persoana de legătură cu
autoritățile de la Viena. În Șiria lui Slavici, domnul de pământ era János Bohus,
care, împreună cu soția sa, Antónia Sögény Bohus, conducea domeniul
aparținător localității. Memorialistica scriitorului o amintește pe Antonia Bohus
ca o persoană vestită pentru grija față de oamenii de rând, cărora le acorda
adesea sprijin material.
 Antonia Bohus

(sursa: Muzeul Memorial „Ioan Slavici” Șiria)

Locuind în preajma castelului Bohus, Slavici cunoștea poziția Antoniei

Bohus în societatea ungară și locurile unde își petrecea diferite părți din an. Este
foarte aproape de realitate prezentarea făcută de Slavici acesteia. Locuitorii Șiriei
spun că, de la o generație la alta, s-a transmis recunoștința oamenilor din zonă
pentru Antonia Bohus, de numele căreia se leagă diverse întâmplări. Una dintre
acestea spune că îi plăcea să se plimbe prin Șiria cu trăsura, să vadă cu propriii
ochi starea oamenilor, al căror nume îl ținea minte chiar dacă vorbea o singură
dată cu ei. În timpul unui astfel de drum, a văzut un om necăjit. S-a oprit și a
aflat că omul are probleme cu acoperișul de paie al casei. L-a chemat în ziua
următoare la castel și i-a oferit material solid pentru a-și acoperi casa[1].
Oamenii mai știu și azi că gesturile ei de binefacere au fost nenumărate, Antonia
Bohus fiind foarte cunoscută și iubită de toți locuitorii Șiriei. Este firesc că Slavici
știe încă din copilărie despre soția baronului, cunoaște că aceasta își petrecea
anotimpul rece la Șiria. De atunci se păstrează fotografii care atestă că saloanele
castelului de la Șiria găzduiau adesea aristocratele din Ungaria.
 Antonia Bohus și doamnele din înalta societate, într-un salon al castelului
de la Șiria

(sursa: Muzeul Memorial „Ioan Slavici” Șiria)

Spațiile care se văd sunt împodobite pentru Crăciun și pregătite pentru

întâmpinarea musafirilor. Astăzi, ele sunt conservate, din păcate modernizate și
fără mobila din imagine, căpătând altă destinație. Evocând aceste întâlniri ale
aristocratelor din Ungaria, care aveau loc și la Șiria, Slavici nu face decât să
transforme rândurile sale de memorialistică într-un document al vieții familiei
Bohus din satul său natal.

2.2 Femeia singură într-o lume a bărbaților – Mara

Mara este o figură feminină simbolică în literatura lui Slavici, care nu are
nevoie de o prezentare amplă. Se cuvine totuși observat că societatea românească
din vremea lui Slavici trecea prin transformări majore, câștigarea traiului zilnic
nu era ușoară, iar Mara, văduvă și mamă a doi copii, se află în situația de a rezista
atât greutăților zilnice, cât și schimbărilor din societate. Comportamentul său
dovedește egoism și zgârcenie, care, în contextul vremurilor de atunci, par
manifestări firești. Femeie independentă, Mara este mai întâi preocupată de
imaginea personală și a fiicei sale în comunitate, apoi depășește această etapă,
când înțelege că fericirea individuală este mai importantă decât morala colectivă.
Înzestrată cu o inteligență nativă și cu o puternică voință de a rezista problemelor
vieții, Mara caută a se adapta schimbărilor din societate, mimând uneori
neputința și autocompătimindu-se pentru a determina mila din partea celor din
jur: „Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.”
(Mara)

2.3 Femeia modernă – Persida

Persida este prototipul femeii moderne, care îndrăznește să încalce

conveniențele sociale și să se supună sentimentelor. Ea nu ține seama de
rigiditatea socială, etnică și religioasă specifică perioadei dualiste. Prin opțiunea
ei pentru Națl, Slavici transmite totuși un ideal propriu, acela ca toate
naționalitățile să trăiască în bună înțelegere, iar diferențele de apartenență
religioasă sau etnică să nu împiedice împlinirea afectivă și întemeierea familiilor.
Observăm că Slavici prezintă imaginea femeii afectate de transformările majore
la nivelul societății rurale, dar care nu este total învinsă de ele; ea găsește
întotdeauna mijloace pentru a rezista într-o societate în schimbare.

2.4 Femeia – sursă de zestre, brațe de muncă, mamă

În vremea lui Slavici, ca și în secolul al XX-lea, femeia reprezenta, după

cum observă George Călinescu, sursă de zestre, două brațe de muncă și o
producătoare de copii. Prozatorul ardelean reflectă aceste realități în pagini
memorabile:

„Pe Sanda o treceau răcorile când afla care dintre pețitori cât cere.

[…] pețitorii nu pe dânsa vor s-o aibă, ci la zestrea ei râvnesc, ea-

și ridica-n cele din urmă răzvrătită capul și se făcea neapropiată”

„Numai ea știa câte bătăi a mâncat de la bărbatul ei, un bețivan jurat,

și-n gândul ei nu se putea prostie mai mare decât să se mărite o fată care are din
ce să trăiască-n toată lărgimea. Asemenea prostii nu se iartă decât fiind făcute
din mare slăbiciune.”

„Uite, așa o duc de peste șaptesprezece ani, de când mi l-am luat de

bărbat. Împlinisem abia optsprezece ani când am prins slăbiciune de
el, […], un holtei bătrân, care era cu douăzeci și șase de ani mai mare
decât mine și putea să-mi fie și tată? M-am pus în pizmă și cu mama, atunci
văduvă, și cu rudele răposatului meu tată, și m-am măritat după el, atunci casier
la prefectură. Mă simțeam fericită. Era, ce-i drept, cheltuitor, dar trăiam bine și-n
timp de cinci ani am avut unul după altul trei copii, fata mare și cei doi băieți,
pentru care a avut și are și azi multă slăbiciune.”

Obișnuiți fiind cu imaginea femeii de la țară în literatura interbelică, nimic

nu surprinde în rândurile lui Slavici. Condiția femeii este una lipsită de libertatea
cu care omul se naște: este subordonată autorității bărbatului și victimă a patimii
acestuia pentru alcool și a violenței fizice, este limitată de autoritatea și
prejudecățile familiei din care provine.

2.5 Femeia în slujba comunității

În vremea lui Slavici, femeia avea alternative puține pentru câștigarea

traiului zilnic. Munca în gospodărie era cea mai obișnuită; unele femei, totuși,
înzestrate cu un talent înnăscut, caută să fie de folos comunității în care trăiesc.
Deși pare o posibilitate de evadare din greutățile gospodăriei, munca lor nu este
deloc mai ușoară:

„‒ Nu e […] viață mai chinuită decât a femeii osândite să fie moașă. N-

ai tu răgaz nici să mănânci în toată tigna, nici să-ți faci treburile la casa ta, nici să
mai răsufli stând de vorbă cu cineva. Alergi toată ziua cu inima încleștată de la o
casă la alta, iar nopțile, când somnul ți-e mai dulce, vin de te iau pe sus și te duc
să priveghezi la căpătâiul vreunei biete femei care se vaietă zbătându-se-n
chinuri grele, ori porți grijă de copiii altora, în vreme ce ai tăi rămân lăsați în
paza Domnului.”

„Ea nu era numai prescurăreasă. Îi mersese vestea și că

era descântătoare cu rost binecuvântat. Cei ce sufereau de junghi în coaste, de
friguri, de dureri de cap ori de inimă la dânsa alergau, și mare minune ar fi fost
dacă nu s-ar fi vindecat.” (Baba Dana)

Amintind moașa și tămăduitoarea comunității rurale din trecut, Slavici

pune în evidență puterea de sacrificiu a femeii, care renunță la dreptul unei vieți
liniștite pentru binele comunității.

2.6 Fiica supusă autorității părintești

Obiceiul pețitului este vechi în comunitatea rurală din trecut și se petrecea

atunci când zestrea fetei era pregătită, semn că este gata de măritiș. Pețitul se
desfășura asemenea unui ritual, în care pețitorii discutau cu părinții fetei:

„– Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă.

– Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le

mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă?

– Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoace, mai încolo…

– Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa,

adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.

 – Norocul, zice Mihu, vine de la Dumnezeu.

– Amin! răspund amândoi.”

„– Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă!

 – Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse și leica Safta.

– Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înțeles.”

„– Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeții.

  – Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu!

– Amin! ziseră ei și de astă dată.

Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată,
nici mamă, nici fată nu a zis: «Va da Dumnezeu și norocul cu vremea», o vorbă
foarte neplăcută la asemenea prilejuri.”

„– Cum a vrea tata.” (răspunsul fetei la întrebarea dacă vrea să se mărite

– n. n.)

(Gura satului)

Slavici se oprește asupra modului în care, în lumea de altădată, se

desfășura pețitul. Mai întâi pețitorii aveau un schimb de replici cu gazdele, destul
de ambiguu, finalizat cu răspunsul gazdei în legătură cu norocul pe care l-ar
putea avea în treaba lor vizitatorii. Dacă răspunsul este cel așteptat – „Norocul
vine de la Dumnezeu” –, dialogul se îndreaptă spre scopul vizitei. Pețitorii
vorbesc cu tatăl viitoarei mirese despre pământ și lucrările agricole, despre vite și
recoltă, apoi observă obiectele de zestre scoase la aerisit, și cu acest prilej mama
fetei îi laudă acesteia priceperea. Pețitorii îi urează și mamei noroc pentru fiica ei,
iar aceasta dă răspunsul așteptat: „Norocul vine de la Dumnezeu.”, apoi invită
musafirii în casă pentru a admira și celelalte obiecte cusute. Intră în scenă fata
care, la urarea de noroc, dă același răspuns ca și părinții săi. Întrebarea finală
adresată de pețitori este dacă vrea să se mărite, iar răspunsul fetei arată
supunerea ei față de tată, care este astfel recunoscut ca autoritate în familie.

2.7 Femeia – ispită

Adept al filosofiei lui Confucius, Slavici nu uită să construiască portretul

femeii interesate de bani, ispită în calea bărbatului, care însă risipește averea
găsită din întâmplare, sub forma unei comori:

„Iară domnișoara Lina se zbătea în tot timpul acesta și nu putea nici ea să

se hotărască într-un fel. Erau la mijloc bani, poate chiar mulți bani, pe care putea
să-i câștige ușor, fără nici o primejdie și fără ca să-i facă vreo nedreptate cuiva în
lumea aceasta. Foarte mulți, foarte ușor! și acest „foarte”, care-n graiul omenesc
rămâne același, creștea-n închipuirea ei femeiască, mereu se umfla, încât ea se
vedea în cele din urmă scăpată prin o norocoasă întâmplare de toate nevoile cu
care se lupta, bogată nu, dar putând să dispună ea însăși de sine, ba poate chiar și
bogată. De ce nu?!” (Comoara)

Alături de chipul femeii simple de la țară, Slavici prezintă femeia de la

oraș, a cărei preocupare este banul obținut cu ușurință, soluție pentru toate
problemele vieții. Banul nemuncit și femeia preocupată de acesta sunt elementele
care, în viziunea lui Slavici, distrug omul ca personalitate.

3. Considerații asupra onomasticii feminine la Slavici

Studiul onomasticii feminine în scrierile lui Slavici, efectuat în paralel cu

documentele vremii – registre ale Bisericii Ortodoxe din Pâncota –, pune în
evidență legătura dintre numele personajelor scriitorului și realitatea vremii de
atunci. Prezint în cele ce urmează unele concluzii ale acestui studiu.

Unul dintre prenumele frecvente în literatura lui Slavici este Ana,

menținut în zonă până în zilele noastre. Registrele vremii consemnează scrierea
cu dublă consoană – Anna –, specifică scrierii în greacă și latină, și mai puțin
scrierea cunoscută azi Ana, variantă românească pentru care a optat și Slavici,
alături de frecventele derivate Aneta, Anica, Anița, Antița. În registrele de atunci,
diminutivele sunt Anișca și Anisie, iar în prezent Anicuța, Anișoara, Anita.
Consider că varianta de bază, Ana, atribuită unei populații feminine numeroase
în zonă și preferată de scriitor, primește în opera sa valoare documentară.
Deschid o paranteză pentru a face precizarea că, la Junimea, în ședința din 31
decembrie 1871, s-a discutat folosirea consoanelor duble și s-a hotărât:
„duplicarea consoanelor respinsă cu totul. Se esceptă în genere de la regula
aceasta și de la altele numele proprii și cuvintele curat technice, care nu vor fi
intrat în usul comun.”[2]. Posibil ca Slavici să fi aplicat această regulă și
prenumelui în discuție, în pofida excepției enunțate de junimiști. Diminutivele pe
care le folosește Slavici se dovedesc doar variante individuale. Totuși, observăm
evoluția formei Anița în varianta frecventă azi, occidentalizată, Anita.
Numele Ana apare în credințe populare și în creații folclorice autohtone, precum
și în creații literare ale unor autori care i-au urmat lui Slavici.
 Prenumele Ileana nu este purtat de prea multe personaje ale lui Slavici,
dar corespunde numelor din epocă și s-a păstrat până azi. Originea sa este
grecească – Elena –, nume pe care personajele în scrierile literare ale lui Slavici
nu-l poartă niciodată. Începând cu secolul al XV-lea este atestat și în
documentele românești[3], atât sub forma Ileana, cât și Elena. Documentele
secolului al XIX-lea atestă prenumele Ileana, dar mai ales Elena, întâlnit
frecvent. Vom adăuga forma populară Leanca, negăsită în registrele cercetate,
dar atestată de studiile de specialitate în alte localități[4].

Prenumele Maria este apreciat în literatura de specialitate ca fiind cel mai

cunoscut și mai răspândit prenume feminin[5], care amintește de cel al Fecioarei
Maria. Drept urmare, este firească introducerea acestuia în literatura lui Slavici,
el fiind frecvent în epocă. Documentele înregistrează chiar și
diminutivele Marița și Măriuța, cu mențiunea că apare și forma Mariția – după
modelul vremii: Catiția, Ieliția. Slavici s-a limitat la forma cea mai
răspândită, Maria, oferindu-i astfel valoare documentară.

Marta a reprezentat un prenume cu frecvență mare în epocă. La Slavici l-

am înregistrat de patru ori, ceea ce e semnificativ, dacă-l raportăm la frecvența
lui relativ mică în românește. Observația poate servi drept document indirect
pentru cercetările dialectale. Nu e greu de observat, între altele, că
prenumele Marta lipsește cu desăvârșire la scriitorii munteni și moldoveni.
Numele este des întâlnit la maghiari, așadar este explicabilă introducerea sa în
Transilvania, unde exista populație catolică maghiară[6].

Persida este cunoscutul prenume al fiicei Marei. În literatura lui Slavici,

este singurul personaj cu acest prenume, deși în epocă, el cunoaște o largă
răspândire; în documentele cercetate, el se bucură de treizeci și șapte de
ocurențe. Studiile de specialitate îl apreciază ca „apariție excepțională în
inventarul de prenume actuale”[7]. Deși Slavici nu îl folosește decât o singură
dată, numele capătă valoare de document, fiind confirmat prin numărul mare de
apariții în arhivele timpului.

4. Concluzii

Scrierile lui Slavici, cu dimensiunea lor documentară, oglindesc multiple

ipostaze ale femeii secolului al XIX-lea: doamna din înalta societate, femeia
singură, care răzbate într-o lume a bărbaților, femeia modernă, care iese din
tiparele comunității bazate pe rigiditate socială, femeia ca aducătoare de zestre,
forță de muncă, mamă, femeia în slujba comunității, femeia supusă autorității
părintești, femeia–ispită.

Numele feminine în scrierile lui Slavici sunt păstrate în zonă până în zilele
noastre, iar unele dintre acestea sunt specifice doar populației maghiare din
Transilvania. Prin acestea, Slavici dovedește apropierea sa în literatură de
vremurile în care a trăit.

Bibliografie:

Ionescu, Christian, Mică enciclopedie onomastică, București, Editura

enciclopedică română, 1975.

Torouțiu, I. E., Studii și documente literare, vol. 4, București, Institutul de

Arte Grafice Bucovina, 1933.

NOTE:

[1] Cf. Petru Sida, Șiria.

[2] Cf. I. E. Torouțiu,  Studii și documente literare, Institutul de Arte

Grafice Bucovina, p. 443.

[3] Ibidem, p. 120

[4] Ibidem, p. 120.

[5] Cf. Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, București,

Editura enciclopedică română, 1975.

[6] Ibidem, p. 205.

[7] Ibidem, p.234.