Tehnologie Farmaceutică şi Biofarmacie

Note curs

Anul III, Semestrul 2

Curs 7

Acesta este un material intern al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol

Davila", distribuit pentru a facilita pregătirea studenţilor în contextul epidemiei
COVID-19. Orice reproducere sau utilizare a acestui material, integral sau parţial, în
alt scop decât cel menţionat anterior, fără permisiunea scrisă a autorilor este
interzisă. Orice altă utilizare sau reproducere va fi sancţionată conform legilor în
vigoare. Pentru orice informaţii şi solicitări adresaţi-vă disciplinei Tehnologie
farmaceutică şi Biofarmacie.
 VACCINURI. SERURI

Generalităţi

Vaccinurile şi serurile sunt biopreparate sterile utilizate în metodele

terapeutice bazate pe imunitate. Ele sunt destinate prevenirii diferitelor boli
(infecţiilor) şi mai rar în scop curativ, pentru a trata infecţiile.
Faţă de agresiunea microbiană, organismul reacţionează într-un mod
foarte complex. Din lupta dintre organism şi germenii patogeni rezultă o stare de
rezistenţă la îmbolnăvire, fenomen care are denumirea de imunitate (provenită
se pare din limba latină, de la cuvântul immunitas = privilegiu).
Imunitatea se explică prin faptul că unele substanţe străine, introduse în
organism, fac să apară în sânge substanţe speciale, care reacţionează specific
contra lor.
Aceste substanţe străine se numesc antigene sau imunogene, substanţe
care stimulează producţia de anticorpi în organism. Aceştia vor reacţiona
specific cu antigenul formând complexul antigen-anticorp.
Anticorpii sunt substanţe de natură proteică (imunoglobuline din clasele
IgG, lgM, lgA, lgD şi lgE).
Microorganismele şi toxinele secretate de acestea provoacă în organism
apariţia de anticorpi specifici (în cazul toxinelor se formează antitoxine =
anticorpi antitoxici, substanţe capabile să neutralizeze toxina microbiană).
Toxinele bacteriene pot fi modificate prin diverse procedee, devenind
atoxice, dar pastrandu-si proprietatile antigenice; in acest caz ele sunt denumite
anatoxine = toxoid, si determina in organism producerea de anticorpi specifici
(antitoxine).

Tipuri de imunitate

Imunitatea - puterea organismului de a rezista la infecţie şi de a învinge

infecţia este de mai multe feluri:
A. Imunitate naturală (nativă) este un atribut constituţional al indivizilor
unei specii, care datorită proprietăţilor acumulate în dezvoltarea
speciei respective, pot rezista unui anumit agent toxic. Imunitatea de
specie faţă de o infecţie se naşte odată cu individul şi îl însoţeşte până
la moarte.

B. Imunitate dobândită:
- activ sau
- pasiv
Imunitatea activă este imunitatea specifică dezvoltată într-un individ ca
răspuns la introducerea unei substanţe antigenice în organismul său. Acest lucru
se poate produce:

2
 - pe cale naturală
cum ar fi prin infectare şi în acest caz este vorba
de imunitate activă dobândită pe cale naturala;
- sau ca răspuns la administrarea unui vaccin specific sau a unui
toxoid şi atunci este vorba de imunitate activă dobândită artificial.
În ambele cazuri organismul îşi construieşte propriul mijloc de apărare ca
răspuns la antigen.

Imunitatea pasivă este imunitatea produsă prin introducerea în organism a

anticorpilor formaţi anterior (în afara acestuia) pentru a combate antigenul
specific.
Se disting şi în acest caz două tipuri de imunitate pasiva:
- când anticorpii trec pe cale naturală în organism, cum ar fi prin
transfer de la mamă la fat prin placentă sau prin secretia lactata => se produce
imunitate pasivă dobândită pe cale naturala. Această formă de imunitate este
variabilă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în funcţie de complexitatea
structurală a barierei placentare şi diversitatea antigenelor la care a fost expus
organismul matern.
- cand anticorpii trec la un individ prin injectarea unei antitoxine
specifice se produce imunitate pasivă artificială.

Preparate utilizate pentru producerea imunităţii:

Pentru a se produce imunizare activă se folosesc: vaccinuri şi anatoxine;
Pentru a se produce o imunizare pasivă se folosesc: antitoxine, seruri
imune şi globuline.
Vaccinurile se administrează mai ales în scop profilactic pentru
dezvoltarea imunităţii active dobândite.

Fiind materiale de origine biologică cu efecte imunitare vaccinurile şi

serurile intră în grupa preparatelor imunobiologice. În majoritatea cazurilor se
administrează prin injectare => intră în categoria preparatelor parenterale.
Deşi multe din caracteristicile atribuite preparatelor sterile (incluzând
cerinţele privind manipularea şi prepararea care se fac în condiţii aseptice) sunt
valabile pentru produsele imunobiologice, apar diferenţe faţă de alte preparate
parenterale datorită naturii materialelor folosite la obţinerea lor: microorganisme
vii atenuate sau omorâte.

3
 VACCINURI

Vaccinul - este un preparat antigenic derivat dintr-un agent patogen

specific sau de la unul puternic înrudit cu acesta, capabil să inducă, la un subiect
receptiv, un răspuns imunitar protectiv faţă de agresiunea microbiană.
Vaccinarea reprezintă introducerea unui vaccin într-un organism pentrn a-
i conferi o imunitate specifică activă, care va face ca acesta să devină refractar la
boală.
Natura vaccinurilor: Vaccinurile pot fi preparate pornind de la germenii
vii atenuaţi , germeni omorâţi sau toxine care ş i-au pierdut puterea lor
patogenică, păstrându-şi puterea antigenică (anatoxine).
Germenii vii utilizaţi în vaccinuri trebuie să fie atenuaţi pentrn a-şi pierde
virulenţa.
Vaccinurile: antirabic, antipoliomielitic, antipesta, antitific sunt preparate
pornind de la germeni vii atenuaţi.
Vaccinurile care utilizează germenii omorâţi sunt foarte numeroase.
Pentru omorârea microbilor se utilizează: eter, iod, fluorură de sodiu, fenol,
căldură, frig.
Vaccinurile: antiholeric, antipesta, antitific utilizează germenii omorâţi.
Se numesc în mod curent vaccinuri şi anatoxinele, utilizate pentru
vaccinarea contra: difteriei, tetanosului, stafilocociei.

Clasificarea vaccinurilor

Se face în funcţie de anumiţi parametri şi anume:

1. Categoria agenţilor patogeni de la care provin (sau infecţia împotriva
căreia produc imunizarea):
- virnsw·i: variolă, rabie, febră galbenă, gripă, poliomielită, rnjeolă,
rubeolă, heptatiă A şi B, herpes, HIV
- bacterii: tuberculoză, antrax, tetanos, difterie, tuse convulsiva
- paraziţi: malarie, leishmanioză
- micete: candidoză

2. Starea agenţilor patogeni:

- vii: pestă, lues, febră tifoidă, hepatita A
- vii atenuaţi: tuberculoză, poliomielită (oral), rujeolă, varicelă
- vii supraatenuaţi: rnjeolă
- omorâţi: poliomielită (parenteral), herpes, gripă, lues, gonoree

3. Natura componentelor antigenice:

- corpi bacterieni sau virali integrali (vaccinuri corpusculare): tuberculoză,
gripă, tuse convulsivă, holeră
- fracţiuni (subunităţi strncturale): hepatita B, rujeolă, rubeolă, gripă,
herpes, gonoree

4
 - produse ale metabolismului microbian (toxine): anatoxina antitetanos
(ATPA), anatoxina antidifterie (ADPA), tuse convulsivă

4. Numărul antigenelor înrudite sau diferite în acelaşi preparat:

- monovalente: toate vaccinurile
- bivalente: difterie- tetanos (DT), lepră-tuberculoză, rujeola-parotidita
- trivalente: difterie- tetanos-tuse convulsiva (DTP), rujeola- rubeola-
oreion (ROR)
- tetravalente, pentavalente, polivalente

Exista şi alte criterii de clasificare a vaccinurilor:

5. Indicaţii de utilizare
6. Extinderea spaţială a utilizării
7. Eficienţa protectivă ş.a.

Căile de administare

Eficienţa răspunsului imun este condiţionată de calea de administrare a

produselor antigenice.
Căile de administrare pot fi variate:
- orală: ingestie de soluţii, drajeuri
- intranazală: instilaţii, pulverizări
- parenterală: i.m., s.c., i.d., scarificare.
Administrarea orală (cum este cazul vacc.antipoliomielită cu virus viu
atenuat) completează efectul imunităţii umorale prin protecţia specifică locală,
de tip celular.
Calea s.c. sau i.m. asigură în primul rând stimularea imunităţii umorale.
Din punct de vedere imunologic calea de administrare cea mai eficientă
este cea prin care agentul patogen faţă de care se urmăreşte o protecţie specifică,
pătrunde în organism.

Indicaţii de utilizare

Acţiunea vaccinurilor poate fi:

- preventivă
- curativă.
Ele se folosesc mai mult în scop preventiv.
Se poate spune că practica vaccinurilor preventive administrate în mod
sistematic a condus la dispariţia aproape totală a: variolei, tetanosului, difteriei
etc.
Vaccinurile curente se folosesc pentru prevenirea unor maladii cu o
răspândire largă ca:
- tuberculoza (B.C.G.)
- difteria (anatoxina B)

5
 - tetanosul (anatoxina T)
- poliomielita (vaccin polio inj sau buvabil)
- rujeola, rubeola,oreion.

Vaccinarea la copil
Scopul vaccinării la copil este de a asigura acestuia o protecţie eficace
contra unui număr de afecţiuni ce au constituit adevărate flagele şi care, datorită
caracterului sistematic şi obligatoriu al vaccinării, practic au dispărut.
Vaccinările trebuie să fie inofensive şi să asigure o bună imunitate.
Calendarul vaccinarilor este un ansamblu de recomandari continand
vaccinarile obligatorii sau facultative la diverse varste.
Vaccinari necesare pt calatorii intemationale, în tari cu risc:
-antivariolica;
-antiholerica;
-antimalarica.
Vaccinoterapia este tratamentul unei boli declarate prin administrarea
unui vaccin şi se folosea mult înainte, tratându-se unele infecţii prin inocularea
de germeni atenuaţi din specia în cauză.
În prezent, după apariţia antibioticelor, indicaţiile vaccinoterapiei s-au
redus, dar au rămas unele cazuri de interes, când antibioterapia se dovedeşte
ineficace sau insuficientă şi anume:
- cazul unor furunculoze sau de antrax
- unele septicemii
- unele infecţii cronice netuberculoase ale căilor genitale, oricare ar fi
germenul.

Reacţii adverse şi contraindicaţii

Se întâlnesc următoarele reacţii adverse:

1. reacţii locale: durere, noduli, proces inflamator;
2. reacţii generale: cefalee, tulburări digestive, sindorm febril, foarte rar
şoc anafilactic, hipotensiune sau edem al glutei;
3. reactii cutanate: erupţii, urticarie;
4. accidente neurologice: convulsii, encefalopatii;
5. accidente sanguine: purpura trombopenică;
6. accidente osoase: osteită, <lupa B.C.G.

Contraindicaţiile vaccinoterapiei sunt:

- temporare: convalescenţă, infecţii acute, eczeme, piodermite, graviditate.
- durabile: maladii cronice evolutive, în special afecţiuni renale.
- cazuri particulare: epidemii.
Vaccinurile atenuate sunt contraindicate în cazul unui deficit imunitar
congenital, în cazul unor tratamente imunodepresoare.
Vaccinurile inactivate se pot administra fără risc.

6
 Nu se va vaccina un subiect alergic în timpul puseului evolutiv al bolii.
În timpul sarcinii nu se administrează: vaccinul antidifteric, antirabic,
B.C.G., pneumococic, antimeningococic A şi C.

Prepararea vaccinurilor

Vaccinurile sunt obţinute pornind de la germenii vii atenuati sau omorâti,

care se concentrează prin centrifugare. Concentratul este dizolvat în ser
fiziologic într-o proporţie definită. Soluţiile sunt introduse în fiole sterile, pe
care se notează compoziţia şi data limită de utilizare.
În compoziţia unor vaccinuri intră şi antibiotice ca neomicina,
kanamicină, streptomicină, polimixină B, singure sau asociate.
Se adaugă conservanţi antimicrobieni: fenol, tiomersal, alcool feniletilic,
formol - în anumite concentraţii.
Condiţionarea vaccinurilor se face în recipiente sterile, fiole, seringi
autoinjectabile, flacoane de sticlă de capacitate mică, ambalate în cutii de carton
inscripţionate în mod specific.
Păstrarea vacinurilor se face la temperaturi între +4 °c şi +8°C.
Vaccinurile se prezintă sub formă de soluţii coloidale, suspensii, pulberi
liofilizate (obţinute prin criodesicare). Ca vehicul pentru dizolvarea sau
dispersarea acestora se utilizează ser fiziologic (soluţie de clorură de sodiu
9%0), soluţii tampon fosfat, soluţie de glucoză, soluţie de dextran ş.a.

Toxinele microbiene, care se utilizează tot ca vaccinuri, se transformă în

anatoxine (cu toxicitate redusă sau nulă) prin tratare termică sau prin metode
chimice (cu formol). E le păstrează caracterul de antigene. Antigenul se poate
adsorbi pe un adjuvant, care are rolul de a-i mari activitatea; se utilizeaza
hidroxid sau fosfat de aluminiu, cand se obtine un vaccine adsorbit, cu actiune
prelungita, astfel crescand imunostimularea.
Congelarea este absolut interzisa pentru vaccinurile inactivate si mai ales
pt cele adsorbite. Prin congelare gelul de hidroxid de aluminiu isi pierde
structura coloidala si e divizat in particule cristaline, putind provoca abcese la
locul injectarii.

Vaccinurile pot fi preparate şi din polipeptide sintetice. Realizarea lor a

fost posibilă datorită observării faptului că macromoleculele proteice sau
lipoproteice din structura virusurilor, bacteriilor şi paraziţilor poartă un număr
mare de determinanţi, dar numai o parte din aceştia au rol semnificativ în
imunogeneză ş i un număr şi mai mic au rol în inducerea răspunsului protectiv
specific.
Vaccinurile sintetice se pot obţine în cantităţi mari, au caracter chimic
bine definit, nu prezintă toxicitate şi risc pentru organismele vaccinate.

7
 Vaccinurile preparate din recombinanti genetici reprezintă o altă categorie
nouă de vaccinuri. Principiul metodei de preparare este similar celui practicat
pentru clonarea genelor care codifică proteinele utile cum ar fi hormonii,
interferonul, factorii de coagulare etc, în celulele unor bacterii, virusuri sau
levuri.
SERURI

Serurile imune sau terapeutice sunt produse biologice obţinute din serul
sanguin al unui animal imunizat prin vaccinare sau din serul unui convalescent
imunizat prin infecţie naturală sau prin vaccinare. Serul imun conţine anticorpi
specifici, capabili să neutralizeze acţiunea antigenului corespunzător. Primele
încercări de folosire a serurilor în terapeutică datează din 1888, când s-a
demonstrat că inocularea organismelor animale cu agenţi patogeni, determină
apariţia în ser a anticorpilor, cu efect protector nu numai pentru organismul care
i-a sintetizat, dar şi pentru organismele cărora li se injectează serul imun.

După cum specia organismului donor este sau nu aceiaşi cu a organismului

receptor, serurile imune pot fi: omologe - serurile recoltate de la convalescenţi
sau de la voluntarii imunizaţi prin vaccinare; sau heterologe - serurile obţinute
prin imunizarea animalelor.

După natura antigenelor folosite, se disting trei categorii de seruri imune: a)

seruri imune antimicrobiene, obţinute prin administrarea antigenelor celulare
(de exemplu, serurile antistreptococice şi antimeningococice); b) seruri
antitoxice, obţinute prin imunizarea organismelor cu toxine şi anatoxine ( de
exemplu, serurile antidifteric şi antitetanic); c) seruri imune mixte
(antimicrobiene şi antitoxice), obţinute prin imunizarea cu antigene celulare şi
cu toxine (de exemplu, serul antigangrenos).

Prepararea serurilor

În general, serurile imune se prepară pe animale mari, care sunt

hiperimunizate, cu doze repetate crescânde de germeni vii, anatoxine sau toxine.
Animalele folosite în obţinerea serurilor imune (în special cai, sau mai rar ovine)
sunt crescute în condiţii de igienă riguroasă şi sunt supravegheate veterinar în
permanenţă, hrănite corespunzător şi ferite de îmbolnăviri înainte de imunizare.
Prepararea serurilor se realizează în condiţii riguroase de asepsie. Sângele
recoltat din vena jugulară a calului este colectat într-un recipient steril şi în
contact cu pereţii de sticlă ai acestuia are loc fenomenul de coagulare. Cheagul
exudă serul (partea lichidă a sângelui, rară elementele figurative şi fibrenogen).
Pentru a creşte randamentul în ser se apasă uşor cheagul, fără a-l sfărâma,
cu ajutorul unei diafragme metalice. În decurs de câteva ore, serul este decantat
steril şi repartizat în fiole după ce se verifică sterilitatea prin metode
corespunzătoare. Serul poate fi supus liofilizării aseptice.

8
 Serurile sunt repaitizate în fiole de 10-20ml, după ce au fost aduse la titlul
corespunzător. Se pot păstra mai mulţi ani, la temperatura între 4-6°C, ferit de
lumină.

Serul este un lichid limpede, galben, mai mult sau mai puţin transparent,
vâscos; conţine electroliţi, lipide şi substanţe azotate dintre care o proporţie mare
de proteine (70-85g/l) în majoritate globuline. Datorită acestor proteine formate
ca anticorpi specifici în urma tratării animalului cu doze crescătoare de germeni
patogeni serul recoltat are efect terapeutic, imprimând o imunitate pasivă
pacientului căruia i se administrează. Fracţiunea proteică a serului unui animal
vaccinat cu antigenul corespunzător este susceptibilă de a aduce prin injectare la
un bolnav, o imunitate pasageră dar imediată.

Imunitatea pasiva, consecutiva administrării serurilor imune se instalează

imediat după injectarea intravenoasa sau după câteva ore, pe măsura resorbţiei
anticorpilor, în cazul administrării pe alte cai. Imunitatea pasiva asigura o
protecţie de scurta durata (circa 30 de zile), datorita faptului ca anticorpii primiţi
în mod pasiv au un timp de înjumătăţire de 14 zile. Persistenţa lor este mai
îndelungata dacă serul este homolog. După catabolizarea anticorpilor exogeni,
organismul redevine receptiv la infecţie. Datorita acestei particularităţi, serurile
imune sunt folosite în special pentru tratamentul unei maladii infecţioase în
evoluţie (seroterapie).

Dacă serul se recoltează de la un animal sănătos (netratat cu un agent

patogen sau cu o toxină), el se poate utiliza ca reconstituant administrat per os.
Datorită sângerărilor repetate la care este supus animalul pentru recoltarea
sângelui, acest ser are şi proprietăţi hemostatice.
După introducerea sulfamidelor şi antibioticelor frecvenţa utilizării
serurilor terapeutice s-a restrâns considerabil. Totuşi ele se impun în caz de
rezistenţă la antibiotice.

Serul imun se administrează sub forma de injecţii intravenoase,

intramusculare sau subcutane, în special în scop terapeutic.

Principalele seruri terapeutice folosite curativ sunt: antibotulinic,

anticărbunos, antidifteric, antirabic, antigangrenos, antirujeolic, antitetanic,
antiveninos, antimeningococic, antifaloidic (contra otrăvii cu ciuperci
veninoase).
Injecţii cu ser se administrează mai ales pentru:
- a neutraliza toxinele microbiene ale toxiinfecţiilor (difterie sau tetanos),
- a neutraliza veninurile serpilor sau unele toxine ingerate (botulism),
- a lupta contra infecţiilor virale (rujeolă, poliomielită).

Seruri purificate.

9
 Principalul inconvenient al semrilor globale îl reprezintă toxicitatea lor.
Cantitatea mare de proteine conţinute dă naştere în cursul tratamentelor la
accidente ca: urticarie, vomismente, edeme, albuminurie.
Purificarea semrilor constă în eliminarea celei mai mari părţi a
proteinelor, pentru a nu păstra decât fracţiunea de globulină combinata cu
anticorpii, respectiv imunoglobulinele.
Imunoglobulinele sunt sintetizate de plasmocite, celule care provin din
diferenţierea şi proliferarea limfocitelor.
Există mai multe clase de imunoglobuline (Ig) cu funcţii şi distribuţii
diferite (A, D, E, G, M), cea mai activa fiind lgG. Imunoglobulinele G (IgG)
constituie fracţiunea majoritară a imunoglobulinelor plasmatice (70-80%). Ele
se găsesc de asemenea în lichidele interstiţiale.
Imunoglobulinele obţinute prin fracţionarea plasmei se injectează i.m.
Pentru administrare i.v. ele trebuie tratate cu agenţi de scindare a proteinelor
(albuminei) ca: pepsina, plasmina, papaina.
Imunoglobulinele standard sunt preparate prin fracţionare cu alcool, prin
metoda Cohn, plecând de la plasmă de oameni sănătoşi.
Imunoglobulinele standard pentru administrare i.v. se pot prezenta şi sub
formă de pulberi liofilizate care se dizolvă în ser fiziologic sau ser glucozat
izotonic.
În scop curativ se folosesc gamaglobulinele: antitetanică, antihepatită B,
antivariolică, antituse convulsivă, antirubeolă.
Gamaglobulinele polivalente se utilizează în maladiile cu deficit imunitar
(hemopatii, neoplazii) şi în tratamentul arsurilor pe suprafeţe mari.
Preparatele de imunoglobuline injectate i.v. realizează practic imediat
după administrare nivele ridicate de anticorpi şi sunt recomandate în
sindroamele de imunodeficienţă.

10
 PERFUZII - PREPARATE PERFUZABILE
INFUNDIBILIA

Sunt medicamente parenterale lichide, care conţin electroliţi, substanţe

energetice, substanţe reconstituante, înlocuitori de plasmă ş i uneori substanţe
medicamentoase, care se administrează i.v. în cantităţi mari, picătura cu picătură
(goutt a goutt).
Sunt administrate pentru a completa lichidele pierdute de organism;
pentru a efectua o alimentare parenterală când nu este pos ibilă utilizarea căii
digestive şi uneori pentru a administra medicamente a căror viteză de eliminare
este mai mare şi necesită realizarea unei concentraţii constante în sânge, pe toată
durata tratamentului.
F .R. X le defineşte ca soluţii sau emulsii U/A, izotonice, sterile şi
apirogene, care se administrează i.v, în volume de 100 ml sau mai mari, cu un
dispozitiv de perfuzare.
Tot în această clas ă, sunt incluse şi lichidele pentru dializă peritoneală şi
hemodializă, care au o administrare deosebită.
Înlocuirea căii digestive cu administrarea i.v. a medicamentelor necesită o
foarte mare atenţie timp mai lung, prezentând şi numeroase pericole.
De aceea perfuzia este un mijloc temporar de tratament, pentru readucerea
rapidă a pacientului la starea normală, după care administrăm medicamentul pe
calea obişnuită. Administrarea perfuziei se face câteva zile şi numai în cazuri
excepţionale, săptămâni sau luni. Administrarea de perfuzii = ,,administrare i.v.
de urgenţă" .

Avantajele administrării de perfuzii:

a) conduce la un efect sistemic direct şi asigură nivelul sanguin dorit,
fiind mai bine tolerat ca alte forme farmaceutice.
b) dau posibilitatea administrării unei game largi de substanţe şi de
volume mult mai mari de lichid decât prin căile obişnuite de
administrare.
c) pot fi folosite şi ca vehicule pentru dizolvarea unor substanţe
medicamentoase sau amestecarea de soluţii injectabile de substanţe
active, ce se administrează concomitent cu perfuzia, evitându-se
iritarea provocată de alt mod de administrare.
d) permit administrarea i.v. atât a substanţelor macronutritive =
glucide, lipide protide cat şi a celor micronutritive = electroliţi şi
vitamine.
e) când organismul nu se poate alimenta normal, necesarul nutritiv
este suplinit de calea parenterală; la cei în stare de inconştienţă,
însoţită de vomă, când medicamentele sunt administrate numai sub
formă de perfuzii.

11
 În ultimul timp, ponderea preparatelor perfuzabile a crescut foarte mult,
ele reprezentând 40% din totalul formelor farmaceutice utilizate în spitale.
Administrarea i.v. poate fi uneori un dezavantaj: astfel prima doză de
penicilină nu se administrează i.v. evitându-se reacţiile alergice, sau şocul
anafilactic (ce poate duce uneori la moarte).
La pacienţii cu ateroscleroză gravă, administrarea de perfuzii duce la
hipertensiune, aritmii cardiace şi insuficienţă cardiacă. Prin administrare de
volume mari de lichid i.v. pot apărea:
► hipertensiune pulmonară, edeme pulmonare;
► reacţii pirogene (febră);
► reacţii neurogene = înroşirea pielii, mâncărime, tahicardie,
slăbiciune şi senzaţii subiective, care dispar la administrarea unui
sedativ.
Dau reacţii alergice: urticarie sau edeme; greutăţi în respiraţie, dureri
precordiale sau cianoză.
Alt efect nedorit: tromboflebita - poate fi cauzată fie mecanic, de acul
(cateterul) introdus în venă, sau de iritarea chimică sau bacteriană. Apare
frecvent la administrarea perfuziei de glucoză, datorită pH-ului; iritarea chimică
este scăzută prin tamponarea pH-ului (foarte puţin diminuată) şi prin adaos de
heparină sau hidrocortizon în lichidele perfuzate.
Infectia locala sau sistemica => datorita contaminarii setului de
administrare, a soluţiei care se administrează, locului de injectare insuficient
dezinfectat, sau personalului. Gravitatea constă în faptul că microorganismele
vin direct în circuitul sanguin, determinând septicemii, îmbolnăviri cu virusul
hepatitei B, infecţii fungice şi mai nou SIDA.
- datorita distrugerii integrităţii recipientului
- pericolul contaminării - la introducerea în perfuzie de alte
soluţii injectabile = cocteil hepatic; sau din aerul utilizat
pentru a mări presiunea, dacă acesta n-a fost în prealabil
sterilizat.
Embolismul este datorat aerului introdus prin perfuzie ce determină o
complicaţie dramatică. Se produce când perfuziile sunt făcute în venele centrale,
din recipient rigid, care necesită introducerea de aer pentru curgerea soluţiei si
cand administrare se face la pacient hipovolemic; se produce si când cateterul
este inserat cand bolnavul e în poziţia semiculcat, când presiunea negativă dintr-
un vas mare, poate introduce un volum mare de aer la introducerea cateterului în
venă; sau atunci când setul de perfuzare se desprinde de cateter, numit accident
de cateter.
Accidentele provocate de impurităţile insolubile sunt foarte rare,
perfuziile fiind controlate vizual şi îndepărtate cele necorespunzătoare.
Filtrele de celuloză pot da naştere la granuloame; iar particulele insolubile
la edem pulmonar.
Contaminarea chimică a preparatelor ambalate în material plastic,
plasticizanţii materialelor plastice pot fi cedaţi în soluţie şi sunt periculoşi pentru

12
bolnavii ce primesc perfuzii pe termen lung sau transfuzii masive ( ex: di
2etilhexilftalatul = plasticizant al P.V.P.)
Pe lângă aceste riscuri, există şi dezavantaje legate de modul de preparare
(fabricarea şi condiţionarea fiind costisitoare), de timpul lung de administrare.
Administrarea trebuie făcută raţional, stabilindu-se debitul şi absorbţia
apei din organism; să se sesizeze edemele periferice, funcţionabilitatea cardiacă
şi pulmonară, dozarea zaharului în urină.
Perfuziile sunt utilizate în special în următoarele două cazuri.
1. în terapia de înlocuire. Pierderea bruscă a lichidelor organismului
necesită înlocuirea rapidă, realizată numai pe cale i.v.; e necesara în cazul
hemoragiilor, pentru lichidele pierdute în stare de vomă, diaree prelungită,
obstrucţii intestinale, maladia Adison; sau în faze de redresare a insuficienţei
renale acute. Se aplica si pentru înlocuirea apei extracelulare pierdută în diabetul
insipid, transpiraţie excesivă, comă prelungită.
2. în tratamentul de menţinere, care furnizează şi asigură prin
administrarea i.v. toate necesităţile pacientului în ce priveşte lichidele,
electroliţii, substanţele energetice, în cazul când absorbţia lichidelor pe cale
orală este inutilizabilă, datorită peritonitei, chirurgiei abdominale, infecţiei
sistemice grave.
Utilizarea perfuziilor este esenţială pentru tratarea unor stări clinice, chiar
când nu apar modificări evidente ale echilibrului hidroelectrolitic ( exemplu: este
necesară o perfuzie în cazul unor aritmii serioase după infarct, dar în acest caz
trebuiesc puse în balanţă avantajele şi pericolele).

Formularea perfuziilor => aceleaşi probleme ca la medicamentele

injectabile. Se respectă aceleaşi condiţii inerente unei forme farmaceutice sterile,
administrate parenteral: să fie sterile şi apirogene; lipsite de particule în
suspensie; izotonice; izohidrice, şi să asigure stabilitatea chimică.
Conţinutul în substanţa activă se exprimă în unităţi de masă pentru
1OOO ml soluţie, în milimoli pe 1OOO ml soluţie (mmoli/1), în miliechivalenţi
pe 1OOO ml soluţie (mEq/1). Conţinutul în substanţe energetice se exprimă
uneori în calorii (cal).
Materiile prime trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de calitate ca pentru
soluţiile injectabile. Prepararea se face în spaţii special amenajate, numite
blocuri sterile, sau în spaţii în care condiţiile de igienă sunt mai pretenţioase,
evitându-se la minimum contaminarea.
Sunt probleme particulare legate de volumul mare de soluţii, se prepară în
spitale, dar mai ales în industrie. Trebuiesc folosite recipiente mari pentru
preparare; facilităţile la dizolvare, filtrarea, condiţionarea, sterilizarea şi
ambalarea.
Operaţiile se succed continuu, fără întreruperi.
Condiţionarea => realizată fie în flacoane din sticlă fie în recipiente din
material plastic, rigide sau suple.
Recipientele sunt confecţionate din:

13
 1. sticlă neutră =borosilicat = tip I => folosite de mai multe ori;
2. sticlă sodo-calcică neutralizată la suprafaţă, tip II, flacoane care nu se
refolosesc, pentru că în timpul sterilizării, cedează alcalinitatea.
Flacoanele au capacitate mare, au pereţii groşi şi sunt gradate în sens
invers, de jos în sus; la folosire se răstoarnă şi se urmăreşte volumul de lichid
administrat.
Pentru a mări rezistenţa hidrolitică se siliconează în interior, cu
dimetilsilicon, sub formă de soluţie cloroformică la 300°C timp de 3o minute,
când are loc hidrofobizarea, crescând şi rezistenţa.
Recipientele din material plastic: saci, pungi sau flacoane suple,
semirigide sau rigide, de 125-2000 ml.
Sunt recipiente unidoză, ceea ce rămâne nefolosit se aruncă, aruncându-se
de asemenea şi recipientele din material plastic şi dopurile de cauciuc sau
plastic. Împreună cu recipientele se eliberează şi setul de administrare.

Controlul calitatii perfuziilor:

Se urmăresc aceiaşi parametri ca pentru preparatele injectabile.
Conform FR.X se determina:
Aspectul - soluţiile perfuzabile trebuie să fie lichide limpezi, lipsite de particule
în suspensie. Proba se face în aceleaşi condiţii ca la soluţiile injectabile, pe I O
flacoane; dacă soluţia perfuzabilă este condiţionată în recipiente din material plastic,
aceasta trebuie transvazată în flacoane din sticlă.
Aspectul emulsiilor perfuzabile => aspect omogen după agitare, şi să nu
prezinte nici o tendinţă de separare a fazelor. Diametrul picăturilor de ulei determinat
la microscop nu trebuie sa depăşească 5 µm .
Culoarea; pH-ul; uniformitatea volumului, impurităţile pirogene,
sterilitatea şi conţinutul în substanţele active.
Conservarea se face în recipiente închise etanş; au o perioadă de conservare de
1-2 ani; uneori e necesară verificarea lor înainte de folosire.

14