Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Franța secolului al XVIII-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele
două Americi, mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și
portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales
de bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor
barocului până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția
artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe
ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism.
Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la
rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor clădirilor timpului, pereți
pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereților), mobilier impozant,
masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și medii, oglinzi de diferite
dimensiuni, tapiserii în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei de
diferite dimensiuni.
Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo își datorează
numele unei combinații lingvistice dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, și cel italian
barocco, adică de sorginte baroc.