Discursul susținut de Luigi Pirandello la Banchetul

Nobel organizat de Primăria din Stockholm,la 10

decembrie 1934
Pentru reușita strădaniilor mele literare a trebuit să merg la școala vieții.Această
școală,deși nefolositoare unor minți strălucite,este singura care poate ajuta o gândire ca a
mea:atentă,concentrată,rabdătoare,cu adevarat copilărească la început,de elev care nu a părăsit
niciodată încrederea sa deplină în lucrurile pe care le-a învățat.Această încredere vine din
simplitatea naturii mele profunde.Am simțit nevoia de a crede în aparența vieții fără cea mai
mică rezervă ori îndoială.

Atenția stăruitoare și adânca sinceritate cu care am învățat și am cântărit această lecție a

însemnat umilință,dragoste și respect pentru viață-indispensabile înțelegerii dezamăgirilor
amare,experiențelor dureroase și rănilor cumplite,tuturor greșelilor inocenței care dau
adâncime și preț experiențelor noastre.Educația gândirii,plătită scump,mi-a permis să cresc și
în același timp să răman eu însumi.

Pe măsură ce talentele mele reale se dezvoltau,mă lăsau complet neputincios în fața vieții,așa
cum devine orice artist adevărat,capabil doar de gândirile și simțirile sale.Gânduri pentru că
am simțit și simțiri pentru că am gândit.De fapt,sub puterea iluziei de a mă crea pe mine
însumi,am creat doar ce am simțit și am fost în stare să cred.

Simt o imensă recunoștință,bucurie și mândrie la gândul că toată această creație a fost

considerată demnă de acest înalt premiu pe care mi l-ați oferit.

Aș vrea să cred cu bucurie că acest premiu mi-a fost înmânat nu atât pentru virtuozitatea mea
ca scriitor,neglijabilă de altfel,ci pentru sinceritatea omenească a operei mele.