Obligaţia de informare şi sfătuire a consumatorului de către

comerciant în contractul de credit destinat consumatorilor

 CUPRINS
1. Sediul materiei...............................................................................................................................................................3

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit
pentru consumatori..............................................................................................................................................................3
Ordonanţa de urgenţă 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată şi modificată prin Legea nr.
288/2010;.............................................................................................................................................................................3
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, modificată şi completată....................................3

2. Domeniul de aplicare....................................................................................................................................................3

3. Definiţia noţiunii............................................................................................................................................................4

4. Elemente caracteristice.................................................................................................................................................4

Elementele avute în vedere de legiuitor la instituirea obligaţiei de informare....................................................................4

Modul şi momentul de realizare a informării......................................................................................................................4
Informaţiile standard obligatorii în materialele publicitare.................................................................................................5
Informaţiile cuprinse în formularul „Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”...........5
Informaţiile suplimentare necesar a fi incluse în contractul de credit.................................................................................7
Obligația creditorilor de informare asupra necesităţii încheierii unui contract privind un serviciu accesoriu, în special o
poliță de asigurare...............................................................................................................................................................7
Obligaţia băncilor de informare asupra indicilor sau ratelor de referință aplicabile ratei inițiale a dobânzii, precum și a
termenelor, procedurilor și condițiilor în care variază rata dobânzii aferente creditului....................................................8
Obligaţia creditorilor de a notifica consumatorii cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale referitoare
la costuri..............................................................................................................................................................................8
Obligaţii de informare suplimentare în cazul contractelor de credit încheiate înafara spaţiilor comerciale.......................9
Obligaţia creditorilor de sfătuire a consumatorilor...........................................................................................................10

5. Aspecte procedurale....................................................................................................................................................11

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor.........................................................................................................11

Amenzi contravenţionale...................................................................................................................................................11
Sancţiuni contravenţionale complementare.......................................................................................................................12
Măsuri complementare......................................................................................................................................................12

6. Sesizarea de către consumatori..................................................................................................................................12

7. Conciliere/mediere/litigiu...........................................................................................................................................12

Bibliografie...........................................................................................................................................................................13

Anexa nr. 1 Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială, Decizia nr. 8................................................................................14

Anexa nr. 2 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială de Contencios Administrativ Fiscal, Decizia Nr.89............21

Anexa nr. 3 Hotărârea Curții Europene de Justiţie în cauza C-412/06.........................................................................28

2
 1. Sediul materiei
La nivel comunitar obligaţia de informare şi sfătuire a consumatorului este reglementată de
următoarele acte:
- Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 23
aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori.
La nivel naţional aceasta obligaţie este reglementată în următoarele acte:
- Ordonanţa de urgenţă 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori, aprobată şi modificată prin Legea nr. 288/2010;
- Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor,
modificată şi completată.

2. Domeniul de aplicare
Ordonanţa 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, cu actualizările şi
completările ulterioare, reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul contractelor de credit
pentru consumatori. Ordonanţa reglementează la art. 2 cazurile, având caracter de excepţie, în care nu
se aplică prevederile sale. Acestea sunt1:
- Contractele de închiriere sau de leasing care nu prevăd obligaţia de a cumpăra bunul care face
obiectul contractului;
- Contractele de credit sub forma «descoperitului de cont», conform cărora creditul trebuie
rambursat în termen de o lună;
- Contractele de credit prin care creditele sunt acordate fără dobândă şi fără alte costuri sau
contracte de credit cu termen de rambursare de 3 luni şi costuri de până la 0,5% din valoarea
contractului de credit;
- Creditele acordate de către un angajator angajaţilor săi, fără dobândă sau cu dobândă anuală
efectivă mai mică decât cea practicată pe piaţă;
- Contractele de credit încheiate cu firmele de investiţii sau cu instituţiile de credit în scopul de
a permite unui investitor să efectueze o tranzacţie referitoare la unul sau mai multe
instrumente financiare, atunci când societatea de investiţii sau instituţia de credit care acordă
creditul este implicată într-o astfel de tranzacţie;
- Contracte de credit care sunt rezultatul unei hotărâri pronunţate de o instanţă sau de o altă
autoritate instituită conform prevederilor legale;
- Contractele de credit referitoare la amânarea, cu titlu gratuit, a plăţii unei datorii existente,
neînţelegându-se prin acestea contractele de restructurare, de reeşalonare etc.;
- Contractele de credit la încheierea cărora consumatorului i se cere să pună la dispoziţia
creditorului un bun mobil, cu titlu de garanţie, şi în cazul cărora răspunderea consumatorului
este strict limitată la respectivul bun mobil oferit drept garanţie. Nu se înţeleg prin acestea
contractele de credit în temeiul cărora bunul oferit drept garanţie este însuşi bunul finanţat;
- Contracte de credite referitoare la creditele acordate unui public restrâns pe baza unei
dispoziţii legale de interes general, la rate ale dobânzii mai mici decât cele practicate în mod
obişnuit pe piaţă sau fără dobândă ori în condiţii care sunt mai avantajoase pentru consumator
decât cele obişnuite de pe piaţă şi cu dobânzi mai mici decât cele practicate în mod normal pe
piaţă.
3. Definiţia noţiunii
1
Ordonanţa de urgenţă 50/2010, modificată şi completată, art. 2.
3
 Conform Ordonanţei 50/2010, noţiunile de consumator, contract de credit şi creditor sunt
definite astfel:
Consumatorul este persoana fizică ce acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale
comerciale sau profesionale;
Contractul de credit este contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează
posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte
facilităţi financiare similare, cu excepţia contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu ori
pentru furnizarea de bunuri de acelaşi fel, atunci când consumatorul plăteşte pentru asemenea servicii
sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor;
Creditorul este persoana juridică, inclusiv sucursalele instituţiilor de credit şi ale instituţiilor
financiare nebancare din străinătate, care desfăşoară activitate pe teritoriul României şi care acordă
sau se angajează să acorde credite în exerciţiul activităţii sale comerciale ori profesionale.
4. Elemente caracteristice
Ordonanţa 21/1992, la art. 3, stipulează faptul că unul din drepturile fundamentale ale
consumatorilor este acela „de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale
ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acesta să corespundă
cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori”.

Elementele avute în vedere de legiuitor la instituirea obligaţiei de informare

Prin instituirea obligaţiei de informare a consumatorului legiuitorul urmăreşte:
- Echilibrarea raportului de forţe dintre acesta şi comerciant;
- Crearea tuturor condiţiilor necesare pentru adoptarea celei mai optime decizii
de cumpărare;
- Evitarea prejudicierii consumatorului de către comerciant prin folosirea de
către acesta din urmă a unor termeni şi expresii ce nu sunt înţelese corect de către consumator,
precum şi prin folosirea unor formulări vagi ce pot fi interpretate în diverse moduri.
Prin instituirea acestei obligaţii în sarcina furnizorului legiuitorul urmăreşte probabil şi
crearea condiţiilor necesare pentru existenţa unei pieţe financiare transparente şi cât mai apropiată de
caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă, în care legea cererii şi ofertei este pe deplin respectată,
consumatorul adoptă decizii de cumpărare raţionale, pe baza informaţiilor de care dispune iar
producătorii, pentru a putea exista pe piaţă, sunt puşi în faţa efortului de a-şi îmbunătăţii continuu
oferta prin calitate superioară şi/sau preţ mai mic.

Modul şi momentul de realizare a informării

Aceiaşi ordonanţă, la art. 91 respectiv 92, pune în sarcina prestatorilor de servicii financiare
obligaţia de a-i informa pe consumatori „în mod corect” şi gratuit despre toate condiţiile contractuale
înainte de încheierea efectivă a contractului. Astfel furnizorul de servicii financiare, la solicitarea
unei oferte de credit, este obligat să ofere gratuit un document care să prevadă toate costurile ce
urmează a fi suportate de consumator.
De asemenea, se poate observa că odată cu armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană,
comercianţii nu mai pot utiliza în cadrul ofertelor tipărite caractere minuscule, menite să treacă
neobservate de consumatori şi astfel să conducă la obţinerea unui beneficiu contractual sporit pentru

4
furnizor în defavoarea consumatorului. Noile reglementări legislative impun obligaţia ca informaţiile
să fie scrise „vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceiaşi mărime.”2
Mai mult, informaţiile pe care creditorul este obligat să le furnizeze consumatorului, pentru ca
acesta să aibă posibilitatea de a compara mai multe oferte şi de a adopta astfel o decizie informată,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:3
1. Să fie furnizate cu cel puţin 15 zile înainte ca un consumator să încheie un contract de
credit sau să accepte o ofertă;
2. Să fie furnizate pe hârtie sau pe alt suport durabil şi să fie redactate în scris, vizibil şi uşor
de citit, fontul utilizat fiind Times New Roman, mărimea de minimum 12p;
3. Să fie furnizate prin intermediul formularului „Informaţii standard la nivel european
privind creditul pentru consumatori”.
Tot în vederea echilibrării raportului de forţe dintre consumator şi profesionist legiuitorul
pune în sarcina acestuia din urmă obligaţia de a explica la cererea consumatorului, în scris şi fără
costuri suplimentare, eventualele expresii tehnice, juridice sau financiar-bancare, precum şi
prescurtările utilizate în cadrul documentelor.4

Informaţiile standard obligatorii în materialele publicitare

Pentru a evita posibilele interpretări în favoarea furnizorilor, legiuitorul enumeră expres, atât
în Ordonanţa 21/1992 cât şi în Ordonanţa 50/2010, informaţiile standard ce trebuie cuprinse în orice
material publicitar al contractelor de credit5:
a) Rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind
orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator;
b) Valoarea totală a creditului;
c) Dobânda anuală efectivă, conform prevederilor legale specifice;
d) Durata contractului de credit;
e) Valoarea totală plătibilă de consumator şi valoarea ratelor;
f) În cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit bun sau serviciu,
preţul de achiziţie şi valoarea oricărei plăţi în avans.

Informaţiile cuprinse în formularul „Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru
consumatori”6
 tipul de credit;
 identitatea și adresa creditorului, precum și, dacă este cazul, identitatea și adresa
intermediarului de credit implicat;
 valoarea totală a creditului și condițiile care guvernează tragerea;
 durata contractului de credit;
 în cazul unui credit acordat sub forma unei amânări la plată pentru un anumit bun sau serviciu
și în cazul contractelor de credit legate, bunul sau serviciul respectiv și prețul actual al acestuia;
 rata dobânzii aferente creditului, condițiile care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente
creditului și, unde este cazul, orice indice sau rată de referință aplicabilă ratei inițiale a dobânzii
2
Ordonanţa 21/1992, art. 92, alin (2), modificată şi completată la 24.10.2011;
3
Ordonanţa De Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, art. 11 (2);
4
Ordonanţa De Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, art. 11, (21);
5
Ordonanţa 21/1992, art. 92, alin (1), Ordonanţa De Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, art. 9 (1);
6
Directiva 2008/48/CEE, privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE, art. 5,
(1) ;
5
aferente creditului, ca și termenele, procedurile și condițiile în care variază rata dobânzii aferente
creditului; în cazul în care se aplică rate diferite ale dobânzii aferente creditului în circumstanțe
diferite, informațiile sus-menționate privind toate ratele aplicabile;
 dobânda anuală efectivă și valoarea totală plătibilă de către consumator, ilustrate prin
intermediul unui exemplu reprezentativ care menționează toate ipotezele folosite pentru calculul ratei
respective; în cazul în care consumatorul a informat creditorul în legătură cu una sau mai multe
componente ale creditului preferat, precum durata contractului de credit și valoarea totală a
creditului, creditorul trebuie să ia în considerare aceste componente; în cazul în care un contract de
credit prevede modalități de tragere diferite, cu costuri diferite sau cu rate ale dobânzii aferente
creditului diferite, creditorul trebuie să indice faptul că aplicarea altor mecanisme de tragere pentru
acest tip de contract de credit poate avea drept rezultat aplicarea unei dobânzi anuale efective mai
mari;
 suma, numărul și frecvența plăților care vor fi efectuate de către consumator și, dacă este
cazul, ordinea în care plățile vor fi alocate, pentru rambursare, diferitelor solduri restante fixate la
rate diferite ale dobânzii aferente creditului;
 unde este cazul, costurile de administrare ale unuia sau mai multor conturi care înregistrează
atât operațiunile de plată, cât și tragerile din credit, cu excepția cazului în care deschiderea unui cont
este opțională, costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operațiuni de plată, cât și
pentru trageri din credit, orice alte costuri rezultând din contractul de credit, precum și condițiile în
care aceste costuri pot fi modificate;
 după caz, orice taxe pe care consumatorul trebuie să le plătească notarului la încheierea
contractului de credit;
 orice obligație referitoare la încheierea unui contract privind un serviciu accesoriu aferent
unui contract de credit, în special o poliță de asigurare, în cazul în care obținerea creditului sau
obținerea creditului conform clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui
contract privind acest serviciu;
 rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor restante, măsurile pentru ajustarea acesteia, și, unde
este cazul, orice penalități în caz de neplată;
 avertizare privind consecințele neefectuării plăților;
 unde este cazul, garanțiile solicitate;
 existența sau lipsa dreptului de retragere;
 dreptul de rambursare anticipată, dacă există, și, dacă este cazul, informații privind dreptul
creditorului la compensație și modul în care aceasta va fi stabilită;
 dreptul consumatorului de a fi informat de îndată și gratuit asupra rezultatului consultării
bazei de date pentru evaluarea bonității sale;
 dreptul consumatorului de a primi la cerere și gratuit un exemplar din proiectul de contract de
credit. Această dispoziție nu se aplică în cazul în care, în momentul cererii, creditorul nu dorește să
încheie contractul de credit cu consumatorul;
 dacă este cazul, termenul pe parcursul căruia informațiile precontractuale au forță obligatorie
pentru creditor.

6
Informaţiile suplimentare necesar a fi incluse în contractul de credit
Suplimentar faţă de informaţiile furnizate consumatorului prin intermediul formularului
„Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”, contractul de credit
trebuie să mai cuprindă şi următoarele informaţii7:
 în cazul amortizării de capital a unui contract de credit pe durată determinată, dreptul
consumatorului de a primi, la cerere şi gratis, în orice moment pe toată durata contractului de credit,
un extras de cont sub forma unui tabel de amortizare. Acest tabel indică ratele scadente, precum şi
perioadele şi condiţiile privind plate acestor sume. Tabelul va conţine şi o detaliere a fiecărei
rambursări care să indice amortizarea de capital, dobânda calculată pe baza ratei dobânzii aferente
creditului şi, dacă este cazul, costurile suplimentare. În situaţia în care rata dobânzii este variabilă sau
costurile suplimentare pot fi modificate în baza contractului de credit, tabelul va cuprinde o menţiune
clară şi concisă asupra valabilităţii limitate a datelor, până la schimbarea următoare a ratei dobânzii
sau a costurilor suplimentare, conform contractului de credit;
 în cazul în care costurile şi dobânzile trebuie suportate fără amortizarea capitalului, un extras
care arată perioadele şi condiţiile pentru plata dobânzii şi a oricăror costuri recurente şi nerecurente
asociate;
 în situaţia existenţei dreptului de retragere, termenul în care acest drept poate fi exercitat şi
alte condiţii pentru exercitarea acestuia, inclusiv informaţii privind obligarea consumatorului de a
plăti capitalul tras şi dobânda;
 procedura care trebuie urmată în exercitarea dreptului de a cere rezilierea contractului de
credit;
 dacă există sau nu posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară de contestare sau la o
cale de atac pentru consumator şi, în caz afirmativ, modalităţile de acces la acestea;
 după caz, alte condiţii şi clauze contractuale;
 adresa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor

Obligația creditorilor de informare asupra necesităţii încheierii unui contract privind un

serviciu accesoriu, în special o poliță de asigurare
Consecinţele nerespectării acestei obligaţii pot fi ilustrate cel mai bine în cauza judecată în
Decizia nr. 89/30 aprilie 2008, emisă de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios
administrativ fiscal.8
În acest caz banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a consumatorului asupra clauzelor
prevăzute în poliţa de risc prin care avea loc garantarea creditului de consum, chiar dacă
consumatorul este cel care a suportat contravaloarea poliţei. Datorită neîndeplinirii obligaţiei de
informare de către creditor, consumatorul nu a cunoscut obligaţiile ce-i revin în cazul producerii unui
risc prevăzut în poliţa de risc.
Pe fondul acestei lipse de informare, consumatorul a plătit în continuare ratele bancare timp
de aproape doi ani de la producerea riscului asigurat, chiar dacă în urma accidentului suferit a devenit
persoană cu handicap grav, nemaiputând astfel să-şi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii fapt
care a determinat implicit reducerea veniturilor sale.

7
Directiva 2008/47/CEE, privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE, art.
10, (2);
8
http://www.jurisprudenta.org/Search.aspx;
7
 În momentul în care consumatorul aduce la cunoştinţa băncii prejudiciul suferit, acesta refuză
rambursarea sumelor achitate de la data producerii accidentului şi tergiversează trimiterea dosarului
la societatea de asigurări ce a încheiat poliţa de risc. Banca invocă nerespectarea de către consumator
a obligaţiei sale a o informa în termen de 24 de ore de la data producerii oricărui risc prevăzut în
poliţa de asigurare. Însă consumatorul nu avea cum să realizeze acest lucru în condiţiile în care banca
nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a acestuia legată de obligaţiile ce-i revin şi nici nu i-a
furnizat un exemplar din poliţa de asigurare.
În aceste condiţii instanţa a obligat banca la plata daunei de 1198,56 euro, reprezentând ratele
plătite de consumator de la data producerii accidentului şi până în octombrie 2006, precum şi la plata
de daune morale în cuantum de 3000 euro, datorită neplăcerilor şi stresului cauzate de refuzul băncii
de a înainta dosarul către societatea de asigurare pentru plata daunelor şi a creditului restant, refuzul
băncii fiind de natură a-i agrava boala de care suferă apelantul, stabilită prin certificatul de handicap
grav emis de Comisia de Evaluare.

Obligaţia băncilor de informare asupra indicilor sau ratelor de referință aplicabile ratei
inițiale a dobânzii, precum și a termenelor, procedurilor și condițiilor în care variază rata
dobânzii aferente creditului
Referitor la această obligaţie, este deosebit de relevantă situaţia descrisă în cauza judecată
prin Decizia nr. 12/25 ianuarie 2010, de către Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială9.
În cazul acesta banca a acţionat cu încălcarea principiului bunei credinţe în relaţiile
contractuale. Mai precis, în iulie 2008, banca s-a folosit de atragerea consumatorilor prin intermediul
unei dobânzi promoţionale de 8,95% pe an, variabilă, oferită în primele 90 de zile la contractele de
credit pentru consum. Contractele de credit încheiate nu prevedeau însă clar şi concis condiţiile în
care putea fi modificată dobânda. Acestea nu prevedeau elementele care îi permit băncii modificarea
unilaterală a dobânzii, nu indicau niciun criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa
apreciere majorarea dobânzii. Practic, clauza care dădea dreptul băncii de a modifica unilateral
dobânda nu era raportată la un indicator precis, individualizat. Contractul prevedea doar modificarea
dobânzii în funcţie de „situaţia financiară la nivel naţional şi internaţional”, acesta fiind însă un
criteriu subiectiv, cuantificat diferit în funcţie de indicele de raportare ales.
Pe lângă faptul că această clauză are caracter abuziv, aceasta încalcă şi dreptul la informare al
consumatorilor asupra condiţiilor în care are loc încheierea şi desfăşurarea contractului de credit.
Conform reglementărilor legale, consumatorul trebuie să fie informat despre „orice indice sau rată de
referință aplicabilă ratei inițiale a dobânzii aferente creditului, ca și termenele, procedurile și
condițiile în care variază rata dobânzii aferente creditului” 10. Or, în acest caz, consumatorul nu a
primit informaţii clare şi obiective asupra indicilor, termenelor şi condiţiilor în care va avea loc
modificarea dobânzii, ceea ce constituie o încălcare a drepturilor acestuia.

Obligaţia creditorilor de a notifica consumatorii cu privire la modificarea conţinutului clauzelor

contractuale referitoare la costuri
Tot în cauza prezentată anterior banca încalcă şi un al doilea drept al consumatorilor şi anume
acela de a fi notificaţi cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale referitoare la
costuri.

9
http://www.jurisprudenta.org/Search.aspx;
10
Directiva 2008/48/CEE, privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE, art. 5,
(1);
8
 Dacă la prima majorare consumatorii au fost notificaţi şi chemaţi să li se înmâneze un nou
grafic de rambursare, ulterior, majorările nu le-au fost aduse la cunoştinţă prin nici o modalitate din
cele menţionate în contractul de creditare. Mai mult, pe lângă faptul că a avut loc majorarea dobânzii,
comisionul de administrare a crescut şi el semnificativ, dublându-se sau chiar triplându-se într-un
interval scurt de timp.
Conform legislaţiei actuale „sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului
să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de
consumator.”11 În cazul modificării unor clauze contractuale creditorul este obligat să informeze
consumatorul iar modificarea se face prin semnarea unor acte adiţionale de către ambele părţi, asta
dacă şi consumatorul este de acord cu modificările survenite. Singura excepţie în care nesemnarea
actelor adiţionale de către consumator se consideră acceptare tacită este în cazul modificărilor impuse
prin legislaţie.
În cazul analizat încălcarea dreptului de notificare avea loc în condiţiile în care legislaţia
aferentă acelei perioade prevedea:12 „consumatorul trebuie să fie informat, în scris, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează
consumatorului în mod gratuit, despre orice modificare survenită pe durata contractului de credit
asupra tuturor costurilor intervenite ulterior semnării contractului.” De altfel, şi în prezenta legislaţie
este prevăzută obligaţia de notificare a consumatorului asupra oricărei modificări a nivelului
costurilor creditului şi de punere la dispoziţia acestuia a unui nou grafic de rambursare. 13 Notificarea
consumatorilor trebuie să se realizeze cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicarea modificărilor,
aceştia având la dispoziţie un termen de 15 zile de la notificare pentru a accepta sau refuza noile
condiţii. Dacă consumatorul nu oferă niciun răspuns băncii, aceasta nu are dreptul de a modifica
contractul.
Dacă are loc o modificare a ratei dobânzii aferente creditului, consumatorul trebuie informat
„pe hârtie sau pe alt suport durabil” atât cu privire la valoarea plăţilor ce trebuie efectuate cât şi cu
privire la numărul sau frecvenţa plăţilor.14
În aceste condiţii Instanţa a considerat clauza inserată la articolul 4 pct. 3 din contractul de
credit ca fiind o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr.
193/2000. Prin urmare instanţa a dispus derularea în continuare a contractului cu excluderea
efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Obligaţii de informare suplimentare în cazul contractelor de credit încheiate înafara spaţiilor

comerciale
În situaţia încheierii contractelor înafara spaţiilor comerciale, profesionistul are obligaţia
suplimentară de informare a consumatorului asupra dreptului acestuia de a rezilia contractul în
termen de şapte zile de la data la care a fost informat despre acest drept.
Datorită caracterului complex pe care îl are însă un contract de credit, prin art. 79 (1) din
OUG 50/2010 legiuitorul român interzice încheierea acestor tipuri de contracte înafara punctelor de
lucru organizate în acest scop în spaţii comerciale.
Din acest punct de vedere legislaţia ţării noastre este mult mai prevăzătoare decât cea a altor
ţări, poate tocmai pentru a evita situaţii precum cea prezentată în Cauza C 412/06, în care nu s-a
11
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, art. 40 (1)
12
Legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane
fizice, Art. 9, alin (2).
13
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, art. 35, alin. (3)
14
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, art. 50
9
respectat obligaţia de informare a consumatorului asupra dreptului de reziliere a unui contract de
credit pe termen lung, negociat înafara spaţiilor comerciale.15

Obligaţia creditorilor de sfătuire a consumatorilor

La adoptarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind
contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului s-a
avut în vedere şi nevoia consumatorului de sfătuire asupra contractului de credit care se potriveşte cel
mai bine cu situaţia sa materială şi cu necesităţile sale de utilizare a creditului, în ciuda informaţiilor
precontractuale care trebuie furnizate. Astfel s-a avut în vedere explicarea informaţiilor
precontractuale şi a caracteristicilor esenţiale a creditului într-o manieră personalizată, care să-i
permită consumatorului să înţeleagă efectele pe care acestea le pot avea asupra situaţiei sale
economice.
Însă care funcţionar bancar avertizează consumatorul despre faptul că la un credit pe zece ani
şi o dobândă anuală efectivă de 15% ajunge să ramburseze de două ori suma împrumutată? Ceea ce
înseamnă o dobândă de 100% pe 10 ani. Niciodată nu se pune problema în acest fel. Consumatorului
i se spune doar că dobânda anuală e de 15%, i se prezintă graficul de rambursare, rata lunară şi suma
finală însă nu se pune un accent deosebit pe suma totală pe care consumatorul urmează s-o dea
băncii; nu i se spune că din câţi bani urmează să plătească jumătate reprezintă împrumutul şi jumătate
profitul băncii; nu i se spune că dacă ar fi să economisească în fiecare lună contravaloarea ratei atunci
ar obţine suma pe care vroia să o împrumute în jumătate din perioada pe care ar urma să plătească
rate, ceea ce înseamnă că per ansamblul vieţii va avea mai mulţi bani la dispoziţie şi va duce un trai
mai bun, putând să cumpere mai multe lucruri din veniturile pe care le obţine.
Asta ar însemna în realitate o sfătuire completă a consumatorului prin care ei să devină
conştienţi cu adevărat de efectele pe care le are încheierea contractului de credit asupra vieţii lor.
Oare dacă li s-ar prezenta lucrurile în acest mod câte persoane fizice ar mai încheia contracte de
credit destinate consumului?
Ceea ce se realizează în prezent reprezintă totuşi un prim pas în implementarea obiectivelor
avute în vedere la adoptarea Directivei 2008/48/CE, însă o sfătuire completă şi obiectivă care să aibă
în vedere „nevoile şi situaţia financiară” a consumatorului ar dăuna grav intereselor şi activităţii
instituţiilor de credit, fapt pentru care, datorită presiunii exercitate de sistemul bancar asupra
politicului, nu vom avea parte prea curând de baza legislativă care să oblige băncile să-i sfătuiască în
mod obiectiv pe consumatori, cu luarea în considerare a intereselor şi bunăstării acestora.
Ceea ce poartă în prezent denumirea de „sfătuire a consumatorului” reprezintă de fapt tot un
mijloc prin care băncile îşi urmăresc atingerea propriilor obiective, şi anume reducerea riscului de
neplată şi a creditelor neperformante. Legislaţia prevede obligaţia băncii de a analiza situaţia
financiară şi bonitatea consumatorului şi de a nu-i acorda un credit a cărui rată lunară depăşeşte un
anumit procent din veniturile sale. Aceasta reprezintă şi o măsură de protecţie şi sfătuire a
persoanelor complet inconştiente de capacităţile lor de rambursare însă scopul principal este
protejarea băncii împotriva riscului de a înregistra pierderi.
Bineînţeles, aceste afirmaţii nu trebuie interpretate ca fiind împotriva existenţei sistemului
bancar. Contractarea de credite este foarte utilă societăţilor comerciale pentru realizarea de investiţii
cu randament mai mare sau egal cu dobânda bancară. Creditele sunt utile şi persoanelor fizice în
situaţia existenţei nevoii imediate de resurse financiare, fără posibilitate de aşteptare un interval de

15
Hotărârea curţii în cauza C-412/06, http://curia.europa.eu
10
timp mai îndelungat. Însă persoanele fizice trebuie să fie conştiente de toate costurile pe care le
implică această imposibilitate a lor „de a aştepta” o anumită perioadă pentru obţinerea resurselor
financiare necesare (unde, prin conştientizarea costurilor, se înţelege nu doar cunoaşterea ratei lunare
şi a dobânzii anuale ci şi implicaţiile pe care contractarea creditului poate să le aibă asupra vieţii lor
per ansamblu).
Obligaţia generală de sfătuire urmăreşte realizarea de către consumator a celei mai bune
alegeri dintre serviciile oferite de bancă. 16 Altfel spus alegerea serviciului care îi provoacă cel mai
mic prejudiciu posibil. În aceiaşi sursă se menţionează faptul că „legea prevede o obligaţie de sfătuire
a consumatorului de către creditor, concretizată în aceea că, anterior încheierii contractului, creditorul
are obligaţia să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul şi valoarea totală a creditului cel
mai adecvat, luând în calcul situaţia financiară a consumatorului, avantajele şi dezavantajele asociate
cu creditul propus, precum şi scopul acestuia.”
Aşadar, toată „obligaţia de sfătuire” se rezumă la prezentarea produselor bancare, culegerea
de informaţii despre consumator şi oferirea acestuia a produsului care i se potriveşte cel mai bine.
Dar asta se întâmplă în cazul oricărei vânzări! Orice ai vrea să cumperi eşti „sfătuit” asupra
diverselor produse existente, asupra caracteristicilor acestora şi bineînţeles într-un mod care să-l ajute
pe comerciant să-ţi vândă ceva.
În concluzie este foarte importantă instituirea obligaţiei de a furniza consumatorilor
informaţiile standard la nivel european privind creditul pentru consumatori fiindcă, în acest fel,
aceştia pot compara diversele oferte existente pe piaţă şi este mai dificil pentru bănci inserarea de
clauze abuzive mascate de formulări vagi. Însă adoptarea celei mai bune decizii de acţiune nu se
poate realiza decât dacă consumatorul are cel puţin un minim de cunoştinţe economico-financiare
care să-i permită interpretarea, evaluarea şi analiza ofertelor bancare în raport cu propriile interese.
Aşa cum am arătat, sfătuirea acordată de consilierii bancari nu urmăreşte atingerea obiectivelor
consumatorului ci pe cele ale băncii, fapt pentru care aceasta nu poate fi considerată mijlocul optim
de protecţie a intereselor consumatorilor.

5. Aspecte procedurale

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de către „reprezentanţii
împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, la sesizarea consumatorilor, a
asociaţiilor de consumatori ori din oficiu, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor legale, sunt
sau pot fi afectate interesele consumatorilor.”17

Amenzi contravenţionale
În situaţia în care furnizorii de servicii financiare încalcă dispoziţiile referitoare la informarea
consumatorului, prevăzute la art. 91 şi 92 din Ordonanţa 21/1992, reprezentanţii Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor sunt abilitaţi să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile ce se
impun, în acest caz amendă contravenţională de la 5.000 lei la 50.000 lei. Ordonanţa 50/2010 prevede
contravenţii şi mai drastice pentru încălcarea de către furnizorii de servicii financiare a obligaţiilor de

16
Rodica Diana Apan, Protecţia juridică a consumatorilor. Creditul destinat consumului şi domeniile conexe, editura
Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007, pag. 157;
17
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, art. 87.
11
informare şi sfătuire. Conform art. 86 din ordonanţa menţionată, încălcarea prevederilor legale se
sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 80.000 lei.

Sancţiuni contravenţionale complementare

Odată cu aplicarea amenzii contravenţionale reprezentanţii ANPC pot dispune următoarele
sancţiuni contravenţionale complementare:
 Respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate;
 Restituirea sumelor care au fost încasate fără temei legal, într-un termen de maximum 15 zile;
 Aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale, în termen de maximum 15 zile;
 Repararea deficienţelor constatate prin proces-verbal, în termen de maximum 15 zile.

Măsuri complementare
De asemenea, reprezentanţii ANPC pot propune şi una dintre următoarele măsuri
complementare consecutiv cu aplicarea amenzii contravenţionale:
 Suspendarea derulării campaniei publicitare care încalcă prevederile referitoare la informaţiile
standard ce trebuie incluse în publicitate, până la intrarea în legalitate;
 Aducerea tuturor contractelor similare în conformitate cu prevederile legale, în termen de 30
de zile.
În situaţia în care se propune o măsură complementară din cele menţionate anterior, aceasta
trebuie să fie dispusă prin ordin emis de conducătorul ANPC.
În cazul în care creditorilor li se aplică măsura complementară de aducere a tuturor
contractelor similare în conformitate cu prevederile legale, aceştia pot contesta la instanţa de
contencios administrativ ordinul emis în acest sens.
Creditorii sancţionaţi de către ANPC pentru încălcarea prevederilor ordonanţei referitoare la
contractele de credit pentru consumatori, au obligaţia de a informa Banca Naţională a României
despre aplicarea sancţiunii, în termen de două zile lucrătoare.

6. Sesizarea de către consumatori

În vederea respectării reglementărilor legislative referitoare la obligativitatea de informare şi
sfătuire a consumatorului de către comerciant în cadrul contractelor de credit, consumatorii au
posibilitatea de a sesiza Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor

7. Conciliere/mediere/litigiu
Pentru soluţionarea pe cale amiabilă a eventualelor dispute consumatorii pot apela la
mecanisme extrajudiciare de reclamaţie şi despăgubire pentru consumatori, cum ar fi apelarea la
serviciile de mediere.

12
Bibliografie

1. Rodica Diana Apan, Protecţia juridică a consumatorilor. Creditul destinat consumului şi

domeniile conexe, editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007;

2. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 23 aprilie 2008, privind

contractele de credit pentru consumatori;

3. Ordonanţa de urgenţă 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată şi

modificată prin Legea nr. 288/2010;

4. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, modificată şi

completată;

5. http://www.jurisprudenta.org/Search.aspx

6. http://curia.europa.eu

13
Anexa nr. 1 Curtea de Apel Iaşi, Secţia Comercială, Decizia nr. 8
Dosar nr(...)

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L I A Ş I

SECŢIA COMERCIALĂ

DECIZIE Nr. 8

Şedinţa publică de la 25 Ianuarie 2010

Completul compus din:

Preşedinte : (...) (...)

Judecător : (...) (...)

Grefier : (...) (...)

S-a luat în examinare cererea de a p e l c o m e r c i a l formulată de pârâta S.C. „ E.

POST”S.A. B împotriva sentinţei comerciale nr. 1454/COM/ 07 octombrie 2009 pronunţată de T r i
b u n a l u l I a ş i – secţia comercială şi contencios administrativ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă avocat Ţ. J., cu E. de T. a domnului

avocat E. M., apărătorul apelantei SC E. Post SA şi avocat U. F., apărătorul intimaţilor Ş. F. şi Ş. N..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, apelul este la al 2-lea termen de
judecată.

Avocat Ţ. J., apărătorul apelantei învederează instanţei că societatea înţelege să nu mai

susţină excepţia neconstituţionalităţii articolelor 6 şi 7 din partea finală a Legii nr. 193/2000 aşa cum
au fost dezvoltate în motivele de apel depuse la dosar. De asemenea precizează că nu mai are alte
cereri de formulat.

Avocat U. F., apărătorul intimaţilor, învederează instanţei că nu mai au alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri prealabile, instanţa constată apelul în stare de judecată şi dă cuvântul la
dezbateri.

Avocat Ţ. J., apărătorul apelantei, solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat în scris,
desfiinţarea în tot a sentinţei comerciale nr. 1454/COM/ 07 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n
a l u l I a ş i, în sensul respingerii acţiunii, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, susţine apărătorul apelantei că la data de 30 iulie 2008 între societatea apelantă şi
intimaţii-reclamanţi au intervenit un contract de credit de consum în valoare de 27.250 Euro, pe un
termen de 120 luni, cu o dobândă de 8,95% pe an variabilă.

14
 Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor şi a constatat că
dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţine o clauză abuzivă, s-a dispus
derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze, aceasta încălcând art. 4
din Legea nr. 193/2000.

Apreciază apărătorul apelantei, că instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor

Legii 193/2000, motivând că susţinerile reclamanţilor-intimaţi sunt total nefondate, banca putând să
majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea dreptului împrumutatului de a
rezilia contractul unilateral. Consideră că intimaţii au avut şi au în continuare acest drept, de a rezilia
unilateral contractul, prin rambursarea anticipată a creditului, aşa cum prevede dispoziţiile art. 5.3 din
contractul perfectat de părţi, fapt ce a fost adus la cunoştinţa acestora prin adresa nr. 1354 din 14
aprilie 2009.

Arată apărătorul apelantei că tot în susţinerea dreptului băncii de a modifica unilateral

clauzele unui contract de credit vin şi dispoziţiile cuprinse în paragraful 3, articolul 1 litera „a” din
anexa privind clauzele abuzive la Legea nr. 193/2000, în care se menţionează că furnizorul poate
modifica clauzele contractuale.

Avocat Ţ. J., arată că intimaţii-reclamanţi au cunoscut încă de la semnarea contractului, faptul

că după 3 luni se va majora dobânda promoţională şi se va trece la o dobândă variabilă, asumându-şi
acest risc asupra oportunităţii semnării acestui contract de credit.

Referitor la motivele creşterii nivelului dobânzii pe parcursul derulării contractului, arată că

aspectele de natură economică şi juridică au dus la majorarea acestora, la baza calcului nivelului
dobânzii stând în principal indicatorii de risc şi costurile financiare.

Apreciază că intervenţia instanţei de fond modifică în mod esenţial contractul, transformând

contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă, obligând banca
să continue o relaţie contractuală în pierdere.

În situaţia rezilierii contractului intimaţii-reclamanţi plăteau doar valoarea creditului, fără

dobânda majorată.

Faţă de aceste susţineri şi faţă de înscrisurile depuse la dosar solicită admiterea apelului,
modificarea în tot a sentinţei de fond, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Avocat U. F., apărătorul intimaţilor-reclamanţi, solicită respingerea apelului conform

întâmpinării depusă la dosar, să se menţină ca fiind legală şi temeinică sentinţa comercială nr.
1454/COM din 07.10.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i, motivând că aşa cum a reţinut şi
instanţa de fond dispoziţiile art. 4 punctul 3 din contractul încheiat de părţi constituie o clauză
abuzivă, banca încălcând în acest fel prevederile contractuale. Mai mult, se poate observa că într-
adevăr a fost majorată dobânda, dar comisionul de administrare a crescut semnificativ, dublându-se
sau chiar triplându-se într-un interval scurt de timp.

Dacă la prima majorare intimaţii-reclamanţi au fost notificaţi şi chemaţi să li se înmâneze un

nou grafic de rambursare, ulterior, majorările nu le-au fost aduse la cunoştinţă prin nici o
modalitate din cele menţionate la art. 4 punctul 3 din contractul de creditare.

Apreciază că, consumatorul trebuie să fie informat, în scris, prin scrisoare recomandată
cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează

15
consumatorului în mod gratuit, despre orice modificare survenită pe durata contractului de
credit asupra tuturor costurilor intervenite ulterior semnării contractului.

Faţă de aceste susţineri şi faţă de înscrisurile depuse la dosar solicită respingerea apelului ca
nefondat, motivând că banca a fost de rea-credinţă, în prezent intimaţii nu vor să rezilieze contractul
de credit. Solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Declarându-se închise dezbaterile, instanţa rămâne în pronunţare.

Ulterior deliberării,

CURTEA DE APEL

Asupra apelului de faţă;

Prin cererea înregistrată sub nr(...) reclamanţii Ş. F. şi Ş. N. au chemat în judecată pe pârâta

S.C. „E.” S.A. – Agenţia M I şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit nr.
244CS/6082/4001/30.07.2008 conţine o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi
eliminarea acestei clauze. Cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că, încă de la semnarea
contractului, reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest
risc.

Prin sentinţa nr. 1454/Com/07 octombrie 2009 T r i b u n a l u l I a ş i – Secţia comercială

şi contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamanţii Ş. F. şi Ş. N., ambii
domiciliaţi în comuna D. M. D., Bloc 77 A, . A, . 2, . 5, judeţul I, în contradictoriu cu pârâta S.C.
„E.” S.A. prin AGENŢIA M cu sediul în I, B-dul (...) cel M , nr. 5, (...) 1-2, parter, judeţul I.

A constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum nr.

244CSI(...)/30.07.2008 conţin o clauză abuzivă.

A dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 8,3 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt la data de 30.07.2008 s-a încheiat între reclamantul Ş. F. şi pârâtă, contractul de

credit nr. 244CSI(...), reclamanta Ş. N. având calitatea de codebitor.

Dobânda convenită de către părţi, a fost în valoare de 8,95% pentru primele 90 de zile
conform dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din convenţie, stabilindu-se de asemenea că la încetarea acestei
perioade se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în EURO în vigoare la
acel moment.

16
 Potrivit disp. art. 4 pct. 3 din contract, „Pe parcursul derulării contractului, Banca îşi rezervă
dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare.

Modificarea dobânzii şi/sau a comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai
târziu data aplicării ei prin oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a Băncii”.

Acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât
împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant. Aceste prevederi legale sunt
conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la
armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale T. membre în materie de
credit destinat consumului, art. 1 pct. 2 lit. a şi b.

Instanţa constată că, fără putinţă de tăgadă, clauza inserată la articolul 4 pct. 3 din contract
constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr.
193/2000.

În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie

inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind
prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau
înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o
clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a
negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea

unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii
acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile
legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză care
dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator
precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie
interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da
posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară
şi proporţională scopului urmărit.

Această clauză contravine şi legislaţiei comunitare, încălcând prevederile art. 3 şi 4 din

Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea
dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale T. membre în materie de credit destinat
consumului.

Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un
contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi
normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine
că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine
pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii
anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.

Prin urmare făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând
caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa
urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de
reglementarea abuzivă.

17
 Pârâta S.C. „E.” S.A. a declarat apel împotriva sentinţei nr. 1454/Com/07 octombrie 2009
pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i invocând faptul că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a
dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000,
banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea dreptului
împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.

Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în
continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv :

- reeşalonarea soldului prin extinderea perioadei de plată până la zece ani cu respectarea
limitei maxime de vârstă admise;

- modificarea datei scadente fără comision până la data de 30 iunie 2009;

- rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de comision
de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.

Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a

susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de prev.
art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de cauză.

În esenţă, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică contractul
transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă.

Se solicită admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin motivele de apel pârâta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6

partea finală şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 precizând că dezvoltarea motivelor excepţiei va fi făcută
printr-o cerere separată.

La termenul din 25 ianuarie 2010 apărătorul ales al apelantei a precizat că nu mai invocă
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinare, reclamanţii-intimaţi au susţinut că la momentul încheierii contractului

consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de
adeziune, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din clauze.

Prin necircumstanţierea în niciun mod a elementelor care îi permit băncii modificarea

unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest
drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale
incidente în materie. Clauza care dă dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu este raportată
la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menţionat generic drept „situaţia financiară la
nivel naţional şi internaţional”, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de
indicele de raportare.

Clauza contravine şi legislaţiei comunitare, încălcând prev. art. 3 şi 4 din Directiva

87/102/CEE a Consiliului din 22.12.1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative,
reglementare administrative ale statelor membre în materia de credit destinat consumului.

Reclamanţii au solicitat respingerea apelului şi păstrarea sentinţei apelate.

18
 În apel nu s-a nu s-au depus înscrisuri noi.

Analizând motivele de apel raportat la actele şi lucrările dosarului şi hotărârea pronunţată,

instanţa constată că apelul este nefondat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind clauzele abuzive din
contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice comercianţilor stipularea de
clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act
normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul contractelor standard preformulate.

Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat
între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul
împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la
vreun indicator.

Apelanta invocă în apărare adresa nr. 1354/14.10.2009 (fila 37 dosar fond) prin care a
notificat intimaţilor modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară
naţională şi internaţională, dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat.

Cu privire la oferta făcută împrumutaţilor, prin aceeaşi adresă, curtea constată că aceasta este
în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.

În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că

este nefondată.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 rep., cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea
contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele
după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.

Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 4 pct. 3 din contractul de credit, acesta
urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu dobânda/comisioanele stabilite
iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale
pentru rezilierea întregului contract.

Cu privire la disp. art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de apel,
curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 rep. lista are caracter exemplificativ şi
că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea ce
în cauză nu este cazul.

Mai reţine curtea că în cauză nu au relevanţă disp. art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, referitoare la definirea
„consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă face referire, în principal, la caracterul prestabilit al
acesteia şi nicidecum la o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

Raportat acestor considerente, curtea constată că apelul este nefondat şi în temeiul art. 296
Cod procedură civilă, va respinge apelul şi va păstra sentinţa.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă,

19
 PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge apelul declarat de pârâta S.C. „E. POST”S.A. B împotriva sentinţei comerciale nr.
1454/COM/ 07 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i – Secţia comercială şi
contencios administrativ, sentinţă pe care o păstrează.

Obligă apelanta S.C. „E.” S..A.. să achite intimatului Ş. F. suma de 2100 lei reprezentând
onorariu apărător.

Definitivă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 Ianuarie 2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,

(...) (...) (...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Red. P.C.

Tehnored. I.R.

T r i b u n a l u l I a ş i: Ş. E.

10.02.2010

2 ex.

20
Anexa nr. 2 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială de Contencios Administrativ Fiscal,
Decizia Nr.89

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I

SECŢIA COMERCIALĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV FISCAL

DOSAR NR(...)

DECIZIA NR.89

Şedinţa publică din data de 30 aprilie 2008

Presedinte – (...) (...)

Judecător - (...) (...) (...)

Grefier - (...) (...)

Pe rol fiind soluţionarea apelurilor formulate de reclamantul U. O. E. - P,(...), . 9., . A, . 6,

. 24, Cod poştal (...), Judeţ P şi pârâta SC E. SA - B, sector 3, D. E. -U. E. C, nr. 6-6A, . 3, Cod
poştal (...) şi B, sector 5,(...)-20, . 104-103, . 3, Cod poştal (...) prin SC E. SA - SUCURSALA D -
T,(...), (...) Cod poştal (...), Judeţ D împotriva sentintei nr. 44 din 18.01.2008 pronunţată de T r i b u
n a l u l D â m b o v i ţ a în contradictoriu cu intimata asigurator SC H. SA - B, sector 1,(...)-21, Cod
poştal (...).

Dezbaterile şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţa din data de 23

aprilie 2008, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa a amânat pronunţarea pentru
studierea actelor şi lucrărilor dosarului pentru data de 30 aprilie 2008, când a dat urmatoarea decizie:

CURTEA

Asupra apelurilor de faţă, reţine următoarele;

Prin sentinţa nr. 44 din 18.01.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a - Secţia

Comercială şi de Contenciois Administrativ, a admis în parte acţiunea modificată şi completată de
reclamantul U. O. E., în contradictoriu cu pârâtele SC E. SA B prin Sucursala D şi SC H.
ASIGURARI SA B, obligând pârâta E. SA B prin Sucursala D să restituie reclamantului suma de
1.198,56 EURO şi să-i plătească suma de 1000 EURO cu titlu de daune materiale, rămânând ca
21
rămas fără obiect primul capăt de cerere şi a respins cererea de daune morale îndreptată împotriva SC
H. Asigurari SA E., obligând pârâta E. SA la suma de 3100 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotarâ astfel, prima instanţă a reţinut că primul capăt de cerere privind obligarea
băncii să trimita dosarul la asigurator pentru acordarea despăgubirilor conform poliţei de risc,
această obligaţie a fost îndeplinită pe parcursul judecării cauzei, aspect confirmat şi de bancă prin
întâmpinarea din 18.12.2006, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca rămas fără obiect.

In ce priveşte capătul de cerere prin care reclamantul pretinde băncii să-i restituie suma de
1198,56 Euro, pe care a plătit-o de la data producerii accidentului, 3.12.2004 şi până la certificarea
handicapului grav dobândit în urma accidentului 26.01.2006, se reţine prin hotarâre că acest capăt de
cerere este întemeiat, deoarece în contractul de credit de consum nr. (...)/11.11.2004 , la art. 6.1 s-a
prevazut garantarea creditului în suma de 2400 Euro şi dobânzile aferente, de către împrumutat, cu
poliţa de risc, iar la art. 7.6 s-a stipulat clauza care obligă împrumutatul să aducă la cunoştinţa băncii
în termen de 24 de ore, producerea oricărui risc prevăzut în poliţa de asigurare, poliţă care însă nu a
fost emisă împrumutatului, astfel că acesta nu a cunoscut conţinutul poliţei , situaţie în care nu se
poate reţine culpa reclamantului în nerespectarea acestei dispoziţii contractuale.

Se reţine prin hotarâre, referitor la restituirea sumei plătite de către reclamant, că faţă de
dispoziţiile prevazute în cap. VII.2, art. 33 al Convenţiei, art. 28, 29 şi 35 din Convenţie, că cererea
este întemeiată, valoarea daunei fiind raportată potrivit art. 37 al conventiei la data producerii
accidentului, dată de la care trebuia achitată de către asigurător, creditul restant, dobânda restantă şi
penalizare, sumă achitată de către reclamant şi care raportului de expertiza efectuat în cauză este de
1198,56 Euro, reclamantul neputând comunica băncii despre intervenirea cazului asigurat, plătind
ratele până la data de 26.10.2006, atât din cauza stării sănătăţii sale cât şi din necunoastere ce nu-i
este imputabilă, cât timp banca care avea obligaţia să-i emită poliţa de asigurare imprumutatului, nu
a îndeplinit aceasta obligaţie, iar după ce a fost informată de producerea cazului asigurat nu a
înaintat asiguratorului dosarul pentru plata daunei, prin sentinţă banca fiind obligată să restituie suma
reclamantului.

In ce priveşte daunele morale, prin sentinţă se reţine că acest capăt de cerere este întemeiat,
deoarece alături de traumele psihice cauzate de accident , reclamantul a trebuit să suporte şi
neplăcerile si stresul cauzate de refuzul bancii de a înainta dosarul pentru asigurator, la care se
adauga şi teama provocată de notificarile emise de bancă, daune pe care prima instanţă le-a apreciat
ca fiind în cunatum de 1000 Euro, astfel încât a obligat banca la plata acestei sume către reclamant şi
respingând cererea de daune morale îndreptată împotriva asiguratorului, ca neîntemeiată.

Impotriva sentintei, au declarat apel reclamantul U. O. E. şi pârâta SC E. SA B.

In apelul declarat reclamantul U. O. E., critică sentinţa primei instanţe, pentru nelegalitate şi
netemeinicie, invocând disp. art 304 pct. 7 şi 9 c.p.civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive
contradictorii şi este data cu aplicarea greşită a legii, aratând că în mod greşit instanţa a respins
cererea de daune morale îndreptată împotriva pârâtei SC H. Asigurari SA, pe motiv că nu se face
vinovată faţă de datele dosarului, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă în
mod evident şi culpa asiguratorului.

Arată apelantul că în ce priveşte suma de 1000 euro acordata cu titlu de daune morale şi la
care a fost obligată pârâta SC E. SA B – Sucursala Târgovişte este mult prea mică faţă de culpa
acestei pârâte, atât pentru perioada anterioară procesului cât şi după pornirea acestuia , datorita
comportamentului culpabil al pârâtei, la care s-a aliniat după puţin timp şi comportamentul culpabil
22
al SC H. Asigurări SA, deoarece el este o persoană cu handicap grav, risc asigurat ce a fost de
natură să declanşeze plata asigurarii pentru împrumutul de credit personal, iar cele doua pârâte au
făcut tot timpul obstrucţii, sfidând legea cât şi cinstea, onoarea demnitate şi viaţa privată a
reclamantului, aratând că de la suma de 5 – 600.000 lei daune morale cât a solicitat, la suma de 1000
euro, cât a fost acordată prin sentinţă, este o distanţă uriaşă ce încalcă forma unei greşite aprecieri, cu
privire la daunele morale ce trebuiau să-i fie acordate.

In apelul declarat, pârâta SC E. SA B – Sucursala Târgovişte, crtiică sentinţa primei instanţe

pentru nelegalitate şi netemeinicie, aratând într-un prim motiv de apel, că, creditele de consum
acordate persoanelor fizice sunt asigurate pentru un eventual risc de neplată a acestora de către
împrumutaţi la societaţi de asigurare, în speţă SC H. Asigurari SA, asigurare care s-a făcut în baza
convenţiei nr 502/C/12.09.2003/14474/19.09.2003 şi actul adiţional nr 4/7.10.2004, prin care
aceasta societate în calitate de asigurator a preluat riscul de neplată a ratelor de credit şi a dobânzilor
aferente de către reclamant, în cazul în care creditul nu se mai ramburseaza pentru motivul de
invaliditate permanentă.

Potrivit acestei Convenţii, arată apelanta calitatea de asigurat şi beneficiar al asigurării este
deţinuta de societatea apelantă şi nu de intimatul reclamant, asigurarea nefiind o asigurare de viaţă,
deces sau boală a intimatului ci este o asigurare a riscului de neplată a creditului acordat şi are drept
consecinţă, despăgubirea băncii în situaţia în care beneficiarul creditului, respectiv reclamantul intră
în invaliditate permanentă şi nu mai poate continua achitarea creditului.

Prin al doilea motiv de apel, arată că întocmirea dosarului de daune în vederea recuperării de
către bancă a creditului nerambursat se face la momentul la care banca este înştiinţată de producerea
riscului asigurat de către beneficiarul creditului, în spetă reclamantul, dispozitiile art 36 din
Conventie, modificata prin actul aditional, prevazând ca apelanta va aviza asiguratorul despre
invaliditatea permanentă a beneficiarului creditului, şi va transmite asigurătorului o serie de
documente printre aceste documente fiind şi documentul constatator al comisiei competente de a
stabilit gradul de invaliditate al imprumutatului şi de la data acestui document asiguratorul preia
riscul şi plăteşte băncii despăgubirile, astfel încât greşit se susţine de către reclamant şi de către
instanţă, data la care asigurătorul preia riscul este data accidentului, deoarece la momentul producerii
accidentului nu se putea elibera certificatul constatator al gradului de invaliditate.

Art. 35 din Convenţie, modificata prin actul adiţional, arată că asigurarea de invaliditate este
limitată la acoperirea soldului debitor al împrumutatului la data accidentului, intimatul achitând ratele
şi dobânzile după data accidentului si până în octombrie 2006, fără a încunoştiinţa banca despre
producerea accidentului şi a primit un certificat constatator al gradului de handicap, astfel încât
răspunderea sa nu este decât cu privire la ratele plătite de reclamant din ianuarie 2006, data eliberării
certificatului constatator şi până în octombrie 2006, când a înştiinţat banca de intervenirea riscului
asigurat, deoarece obligaţia de aducere la cunoştinţă a intervenirii riscului asigurat revine
împrumutatului.

Prin al treilea motiv de apel, arată că in ce priveste daunele morale acordate de instanţă în
cuantum de 1000 euro, consideră că în mod greşit au fost acordate deoarece apelanta nu are nici o
contribuţie la suferinţele pe care reclamantul le-a suportat ca urmare a accidentului, iar faptul că
acesta trebuie ferit de stres, nu crede că aceasta sarcină ar reveni băncii, ci cel mult persoanelor
apropiate acestuia, apelanta înaintând documentele societaţii de asigurări, după ce reclamantul a pus
la dispoziţie documentele conform art. 36 din convenţie, astfel încât consdieră că nu trebuia să fie
obligat la plata de daune morale.

23
 Curtea, examinând sentinta prin prisma criticilor din apel, în raport de actele şi lucrarile
dosarului şi de dispozitiile legale ce au incidentă în cauză, constată următoarele:

Cu privire la apelul declarat de pârâta SC E. SA B – Sucursala Târgovişte.

Criticele aduse sentinţei de către apelantă vizând restituirea sumei de 1198,56 euro către
intimatul reclamant şi a obligării la plata daunelor morale de 1000 euro, aduse prin cele trei motive
de apel, sunt nefondate.

Astfel, în ce privesc motivele 1 şi 2 de apel vizând restituirea sumei către intimat, criticile
apelantei sunt nefondate.

Potrivit art 6.l din contractul de credit de consum (...)/11.10.2004, s-a prevăzut garantarea
creditului acordat intimatului în suma de 2400 euro şi dobânzile aferente, cu poliţa de risc, iar la art.
7.6 din contract s-a stipulat clauza care obligă împrumutatul în spetă împrumutatul, să aducă la
cunoştinţa băncii în termen de 24 ore, producerea oricărui risc prevăzut în poliţa de asigurare,
accidentul în care a fost implicat intimatul s-a produs la data de 3.12.2004, când intimatul a devenit
persoană cu handicap, potrivit certificatului nr. 407 din 26.01.2006, emis de Comisia de Evaluare a
Persoanelor cu Handicap pentru adulţi de pe lângă Consiliul Judeţean P.

Poliţa de asigurare nu a fost emisă de către apelantă împrumutatului, cu toate că aceasta a

reţinut contravaloarea poliţei de risc de 87,36 euro, aşa cum rezultă din actul aflat în copie xerox la
fila 91 dosar fond, astfel încât intimatul nu a cunoscut conţinutul poliţei şi a fost lipsit astfel de a
cunoaşte obligaţia ce era prevăzută în înscris cu privire la riscul a cărei producere trebuia adus la
cunoştinţa băncii.

Pentru aceste motive, intimatului nu-i poate fi reţinută vreo culpă în nerespectarea dispoziţiei
contractuale privitoare la încunoştiinţarea băncii asupra riscului asigurat, acesta neputând comunica
băncii despre intervenirea cazului asigurat în termen de 24 de ore prevazut la art. 7.1 din contract ,
încunoştiintând banca de producerea riscului asigurat la data de 2.10.2006 şi plătind ratele până la
data de 26.10.2006, aceasta datorându-se atât stării sănătăţii sale cât şi necunoaşterea dispozitiei
contractuale privitoare la înştiintarea băncii asupra riscului asigurat, aceasta necunoastere neputând fi
imputată reclamantului, atâta timp cât banca, care avea obligaţia de a-l informa nu a îndeplinit
această obligaţie.

Pe de altă parte, apelanta după ce a fost informată despre producerea riscului asigurat, avea
obligatia să înainteze dosarul către societatea de asigurare pentru plata daunei şi să perceapă
indemnizatia de asigurare, aşa cum prevăd disp. art 37 din convenţia încheiata între bancă şi
asigurator sub nr. 502/C/570/12.09.2003/14474/19.09.2003 şi actul adiţional nr. 22955/12.08.2004,
banca înaintând dosarul către societatea de asigurare abia în timpul procesului deşi intimatul s-a
adresat băncii să înainteze dosarul încă de la data de 2.10.2006.

Potrivit art. 1 pct. 1.2 din Convenţia încheiată între bancă şi asigurator, s-a prevăzut
garantarea de către societatea de asigurare a împrumuturilor băncii pentru care societatea de asigurare
acoperă riscul de invaliditate totală şi deces din accidente, acoperire ce se acordă pentru toate
persoanele fizice care beneficiază de credite acordate de E. pentru destinaţiile prev. la alin. 1.1, contra
primei de asigurare corespunzatoare plătite de E. în calitate de contractant, iar disp. art. 6 alin. 1 din
conventie prevăd că banca este asigurată pentru riscul de neplată a creditelor şi dobânzilor aferente

24
persoanelor fizice în situaţia în care acestea nu plăteasc la scadenţă ratele de credit şi dobânzile
aferente în condiţiile art. VII din conventie.

La cap. VII.2 , art. 33 din Conventie, care se referă la producerea riscului de invaliditate
totală din accidente, părtile au convenit că riscul de invaliditate totală din accidente se consideră
produs când beneficiarul creditului suferă un accident, consecinţa unui eveniment produs într-o
perioada de 24 de ore din 24,7 zile din 7, din toată perioada de valabilitate a contractului de credit de
consum încheiate cu E. în perioada de valabilitate a convenţiei.

Potrivit disp. art 35 şi 37 din convenţie, răspunderea asiguratorului este limitată la acoperirea
soldului debitor al împrumutatului, la data accidentului, calculată conform art,. 28 şi 29 din convenţie
(credit curent, credit restant, dobânda restantă, penalizare, comision poştal).

Din interpretarea acestor prevederi contractuale, rezultă că valoarea daunei cuvenită

intimatului, credit ,dobânzi, penalităţi şi comision poştal, trebuie raportată la data producerii
accidentului şi nu numai la ratele plătite de intimat din ianuarie 2006, data certificatului constatator
al handicapului grav suferit de reclamant şi până în octombrie 2006, data anunţării bancii de
intervenirea riscului asigurat, valoarea daunei ce trebuia achitată intimatului în perioada de la data
producerii accidentului 3.12.2004 şi până la 26.01.2006 când s-a certificat handicapul grav dobândit
de reclamant în urma accidentului, fiind de 1198,56 euro, aşa cum se stabileşte şi in expertiza
contabilă întocmită de expert E. E. şi care a fost acordată intimatului prin sentinţa apelată, societatea
de asigurare despăgubind pe intimata cu contravaloarea ratelor plătite de acesta în perioada de
26.01.2006 – 2.10.2006.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, vizând daunele morale la care apelanta a fost
obligată prin sentinta apelată, criticile aduse sentinţei de apelantă sunt nefondate.

Intimatul reclamant a dovedit că în urma accidentului din 3.12.2004 a suferit un handicap

grav, aşa cum rezultă din certificatul de încadrare în gradul de handicap nr. 407/26.01.2006 emis de
Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi de le lânga Consiliul Judeţean P şi pe
lânga traumele psihice cauzate de accident intimatul a suportat şi neplăcerile şi stresul cauzate de
apelantă prin refuzul acesteia de a înainta dosarul către societatea de asigurare pentru plata daunei şi
preluarea ratelor, la care se adaugă şi teama provocată de notificarile emise de către bancă în sensul
că odata restant la plată intimatul este supus şi riscului de a nu mai primi alte credite ca urmare a
publicităţii negative în ceea ce priveste credibilitatea sa de client serios al băncii, astfel încât corect
şi legal prima instantă a considerat că intimatului i se cuvine acoperirea prejudiciului cauzat,
respectiv daunele morale, intimatul suferind consecinţa atitudinii răuvoitoare a apelantei.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate apelul declarat de către pârâtă se priveste ca nefondat
şi în temeiul disp. art 296 c.p.civ., va fi respins ca atare.

Cu privire la apelul declarat de reclamant.

Criticile aduse sentintei de către apelant, în sensul că greşit nu a fost obligata la plata
daunelor morale şi societatea de asigurare SC H. Asigurari SA B, sunt nefondate.

Cu probatoriile adminsitrate în cauză la instanţa de fond, s-a dovedit că numai pârâta SC E.

SA B este vinovată de neplăcerea şi stresul aduse intimatului ca urmare a refuzului de a înainta
dosarul societăţii de asigurare, societatea de asigurare neavând nici o culpă în producerea vreunui
prejudiciu apelantului.

25
 Potrivit convenţiei nr 502/C/12.09.2003/14476/19.09.2003 modificată prin actul aditional nr.
4/7.10.2004, încheiată între bancă şi societatea de asigurare, aceasta din urmă societate a preluat
riscul de neplată a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente de către persoanele fizice împrumutate în
cazul în care acestea nu ramburseaza creditele pentru unul din motive: deces, invaliditate permanentă
totală din accidente, calitatea de asigurat şi de beneficiar al asigurarii potrivit acestei conventii este
deţinută de către E. şi nu de apelant, şi aceasta are drept consecinţă despăgubirea bancii în situaţia in
care beneficiarul creditului intră in invaliditate permanentă şi nu mai poate continua achitarea
creditului, societatea de asigurare despăgubind apelanta pârâtă ca urmare a invaliditatii apelantului
reclamant cu suma de 1497 euro, reprezentând ratele de credit rămase de achitat.

Pentru aceste considerente, rezultă că în mod corect şi legal instanţa de fond a considerat că
societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata de daune morale către apelantul reclamant.

In ce priveşte critica adusă de apelant sentintei cu privire la cuantumul daunelor morale,

această critică, Curtea o apreciază ca fiind fondată, considerând că daunele morale acordate
apelantului de 1000 euro sunt modice, prea mici faţă de prejudiciul suferit de apelant prin traumele
psihice cauzate de accident şi neplăcerile şi stresul cauzate de refuzul băncii de a inainta dosarul către
societatea de asigurare pentru plata daunelor şi a creditului restant, refuzul băncii fiind de natură a-i
agrava boala de care suferă apelantul, stabilită prin certificatul de handicap grav emis de Comisia de
Evaluare.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că daunele morale ce trebuiau acordate

apelantului sunt în cuantum de 3000 euro şi nu numai de 1000 euro cât a acordat prima instanţă,
astfel încât considerând că apelul este fondat sub acest aspect, în temeiul art. 296 c.p.civ., se va
admite apelul reclamantului, se va modifica in parte sentinţa apelată şi se va obliga pârâta SC E. SA
la plata daunelor morale de 3000 euro în loc de 1000 euro.

Se vor mentine restul dispoziţiilor sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul reclamantului U. O. E. - P,(...), . 9., . A, . 6, . 24, Cod poştal (...), Judeţ P şi
respinge ca nefondat apelul pârâtei SC E. SA - B, sector 3, D. E. -U. E. C, nr. 6-6A, . 3, Cod poştal
(...) şi B, sector 5,(...)-20, . 104-103, . 3, Cod poştal (...) prin SUCURSALA D - T,(...), (...) Cod
poştal (...), Judeţ D, împotriva sentintei nr. 44 din 18.01.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D â m
b o v i ţ a – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în contradictoriu cu intimata
asigurator SC H. ASIGURARI SA - B, sector 1,(...)-21, Cod poştal (...) şi în consecinţă;

Schimbă în parte sentinţa nr. 44/18.01.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D â m b o v i ţ a,

în sensul că obliga pârâta SC E. SA- Sucursala Dâmbovita, la plata daunelor morale către reclamant
de 3000 euro în loc de 1000 euro.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

26
 Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, azi 30 aprilie 2008.

Preşedinte Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Red. EC/DD

6 ex/9.05.2008

d.f(...) Tribunalul Dâmbovita

j.f. (...) J.

operator de date cu caracter personal

nr. notificat 3120

27
Anexa nr. 3 Hotărârea Curții Europene de Justiţie în cauza C-412/06

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

10 aprilie 2008(*)

„Protecția consumatorilor – Contracte negociate în afara spațiilor comerciale – Directiva 85/577/CEE

– Articolul 4 primul paragraf și articolul 5 alineatul (1) – Contract de credit pe termen lung – Drept
de revocare”

În cauza C-412/06,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului
234 CE de Oberlandesgericht Stuttgart (Germania), prin Decizia din 2 octombrie 2006, primită de
Curte la 10 octombrie 2006, în procedura

Annelore Hamilton

împotriva

Volksbank Filder eG,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, președinte de cameră, domnii A. Tizzano, A. Borg Barthet, M. Ilešič
(raportor) și E. Levits, judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 septembrie 2007,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Hamilton, de K.-O. Knops, Rechtsanwalt;

–        pentru Volksbank Filder eG, de M. Siegmann și J. Höger, Rechtsanwälte;

–        pentru guvernul german, de domnii M. Lumma și A. Günther, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de doamna E. Ośniecka-Tamecka, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii A. Aresu și V. Kreuschitz, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 noiembrie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

28
1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 85/577/CEE
a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate
în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188, denumită în
continuare „Directiva privind vânzările la domiciliul clientului”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Hamilton, pe de o parte, și
Volksbank Filder Eg (denumită în continuare „Volksbank”), pe de altă parte, privind o cerere de
anulare a unui contract de credit și de restituire a dobânzilor plătite.

 Cadrul juridic

 Reglementarea comunitară

3        Al patrulea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu prevede:

„[…] întrucât contractele încheiate în afara spațiilor comerciale ale comerciantului se caracterizează
prin faptul că inițiativa negocierilor contractuale îi aparține, de obicei, comerciantului, iar
consumatorul nu este pregătit pentru aceste negocieri sau nu se așteaptă la acestea; […] adeseori,
consumatorul nu poate compara calitatea și prețul ofertei cu alte oferte; […] acest element surpriză
există în general nu numai în contractele încheiate la domiciliul clientului, ci și în alte forme de
contract încheiate de comerciant în afara spațiilor comerciale”.

4        Potrivit celui de al cincilea considerent al acestei directive:

„[…] trebuie să i se dea consumatorului dreptul de a rezilia contractul într-un interval de cel puțin
șapte zile, pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract”.

5        Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Prezenta directivă se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un comerciant furnizează bunuri
sau servicii unui consumator și care sunt încheiate:

[…]

–        în timpul unei vizite a comerciantului:

(i)      la domiciliul consumatorului […];

[…]

în cazul în care vizita nu se efectuează la cererea expresă a consumatorului.”

6        Articolul 4 din aceeași directivă prevede:

„În cazul tranzacțiilor menționate la articolul 1, comerciantul trebuie să informeze în scris

consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul în termenul stabilit la articolul 5, precum
și numele și adresa persoanei față de care își poate exercita acest drept.

Această notificare este datată și menționează informațiile care să permită identificarea contractului.
Aceasta este furnizată consumatorului în cazurile:

(a)      prevăzute la articolul 1 alineatul (1), în momentul încheierii contractului;

[…]
29
Statele membre se asigură că legislația națională în domeniu prevede măsuri adecvate privind
protecția consumatorului în cazurile în care nu este furnizată informația prevăzută de prezentul
articol.”

7        Articolul 5 din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului prevede:

„(1)      Consumatorul are dreptul de a renunța la efectele angajamentului său prin expedierea unei
notificări într-un termen de cel puțin șapte zile de la data la care a primit informația menționată la
articolul 4, în conformitate cu procedura [și condițiile] prevăzute de legislația națională.

[…]

(2)      Notificarea are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligație care decurge din
contractul reziliat.”

8        Potrivit articolului 7 din directiva menționată:

„În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de renunțare, efectele juridice ale acestei renunțări
sunt reglementate de legislația internă, în special în ceea ce privește rambursarea plăților aferente
bunurilor sau prestărilor de servicii, precum și returnarea bunurilor primite.”

9        Articolul 8 din aceeași directivă prevede:

„Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile
pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează.”

 Reglementarea națională

10      Articolul 2 alineatul 1 a patra teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la
domiciliul clientului și a tranzacțiilor similare (Gesetz über den Widerruf von Haustürgeschäften und
ähnlichen Geschäften) din 16 ianuarie 1986 (BGBl. I 1986, p. 122), în versiunea aplicabilă acțiunii
principale, prevedea:

„În lipsa comunicării unei astfel de informații, clientul are dreptul de a revoca [(«Widerruf»)]
contractul în termen de cel mult o lună de la data executării de către părți a tuturor obligațiilor
acestora.”

11      În vederea aplicării acestei dispoziții, o informație inexactă echivalează cu lipsa informației.

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

12      La 17 noiembrie 1992, doamna Hamilton a semnat un contract de credit la domiciliul său cu
banca în ale cărei drepturi s-a subrogat Volksbank în vederea finanțării achiziției de participații la un
fond imobiliar (denumit în continuare „contractul de credit în cauză”).

13      Acest contract cuprindea, conform Legii creditului de consum (Verbraucherkreditgesetz) din

17 decembrie 1990 (BGBl. I 1990, p. 2840), informarea cu privire la dreptul de revocare potrivit
căreia „[d]acă împrumutatul a primit împrumutul, se consideră că revocarea nu a avut loc dacă acesta
nu restituie împrumutul în termen de două săptămâni fie de la declararea revocării, fie de la plata
împrumutului”.

14      La 16 decembrie 1992, s-a semnat contractul respectiv cu banca în drepturile căreia s-a
subrogat Volksbank și s-a transferat suma reprezentând împrumutul doamnei Hamilton care, ulterior,
a început să plătească dobânzile la acest împrumut.
30
15      Întrucât, în cursul anului 1997, societatea care gestiona fondul imobiliar la care doamna
Hamilton cumpărase participații a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, veniturile lunare ale
acestui fond, care acopereau o parte semnificativă din dobânzile datorate în temeiul contractului de
credit în cauză, s-au diminuat considerabil. Prin urmare, doamna Hamilton a decis să își reeșaloneze
datoria prin încheierea unui contract de economisire-creditare pentru domeniul locativ și a unui
împrumut intermediar, astfel încât, la sfârșitul lunii aprilie 1998, rambursase integral împrumutul la
banca în drepturile căreia s-a subrogat Volksbank, care, în consecință, a restituit garanțiile la acest
împrumut.

16      La 16 mai 2002, în temeiul Hotărârii din 13 decembrie 2001, Heininger (C-481/99, Rec., p. I-
9945), doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză.

17      La 27 decembrie 2004, doamna Hamilton a introdus o acțiune împotriva Volksbank în vederea
obținerii, pe de o parte, a rambursării dobânzilor plătite pe baza contractului de credit în cauză,
precum și a împrumutului acordat în temeiul acestui contract și, pe de altă parte, a despăgubirii
pentru plata dobânzilor la banca la care încheiase contractul de economisire-creditare pentru
domeniul locativ.

18      În opinia Oberlandesgericht Stuttgart, contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de
aplicare al articolului 1 alineatul (1) a doua liniuță litera (i) din Directiva privind vânzările la
domiciliul clientului, întrucât doamna Hamilton a negociat și a semnat contractul la domiciliul său.

19      Oberlandesgericht Stuttgart se întreabă totuși dacă dispozițiile articolului 2 alineatul 1 a patra

teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la domiciliul clientului și a tranzacțiilor
similare pot fi considerate „măsuri adecvate privind protecția consumatorului”, dat fiind că acestea
prevăd, într-un caz precum cel din acțiunea principală, stingerea dreptului de revocare.

20      În aceste condiții, Oberlandesgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei și să

adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 4 primul paragraf și articolul 5 alineatul (1) din [Directiva privind vânzările la
domiciliul clientului] trebuie interpretate în sensul că legiuitorul național este abilitat să limiteze în
timp dreptul de renunțare prevăzut la articolul 5 din această directivă, deși consumatorul a primit o
informație incorectă, prin instituirea stingerii acestui drept în termen de o lună de la executarea
integrală de către cele două părți a obligațiilor care decurg din contract?

În ipoteza în care Curtea ar răspunde negativ la prima întrebare preliminară:

2)      [Directiva privind vânzările la domiciliu] trebuie interpretată în sensul că dreptul de renunțare

nu poate fi pierdut de către consumator – în special după executarea contractului – dacă nu a primit
informația prevăzută la articolul 4 primul paragraf din această directivă?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

21      Volksbank are rezerve cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri

preliminare, întrucât, în opinia sa, contractul de credit în cauză nu a fost încheiat într-o situație de
vânzare la domiciliu. În consecință, aceasta susține că întrebările adresate rămân ipotetice.

22      În schimb, Comisia Comunităților Europene consideră că cererea de pronunțare a unei hotărâri
preliminare constă în a invita Curtea să analizeze dacă mai este posibilă o nouă revocare a
contractului de credit după ce doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză prin
rambursarea anticipată a împrumutului. În această privință, Comisia precizează, referindu-se în
31
special la punctul 35 din Hotărârea Heininger, citată anterior, și, respectiv, la punctele 69-70 din
Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte (C-350/03, Rec., p. I-9215), precum și la punctul 34 din
decizia de trimitere, că dacă problema revocării unui contract de credit imobiliar face obiectul
domeniului de aplicare al Directivei privind vânzările la domiciliul clientului, în schimb, efectele
juridice ale acestei revocări fac obiectul dreptului național care trebuie totuși interpretat, în cea mai
mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate. În consecință, în opinia
Comisiei, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

23      Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că numai instanța națională care este sesizată cu
acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce
urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei,
atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și
pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate
pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională atunci când este evident în
special că interpretarea dreptului comunitar solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu
realitatea sau cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică (a se
vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior, punctul 43 și jurisprudența citată).

24      Or, nu se poate afirma că întrebările respective sunt vădit ipotetice sau fără legătură cu
realitatea și cu obiectul acțiunii principale, întrucât, pe de o parte, întrebările preliminare din prezenta
cauză privesc interpretarea Directivei privind vânzările la domiciliul clientului și, pe de altă parte,
contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de aplicare al articolului 1 alineatul (1) a doua
liniuță litera (i) din directiva amintită, după cum s-a menționat la punctul 18 din această hotărâre.

25      Prin urmare, se impune constatarea faptului că cererea de pronunțare a unei hotărâri

preliminare este admisibilă.

 Cu privire la fond

 Observațiile prezentate Curții

26      Doamna Hamilton susține că un consumator incorect informat cu privire la dreptul său de

revocare nu ia cunoștință de acesta nici prin executarea integrală a obligațiilor sale, nici în termen de
o lună de la executare. Astfel, reglementarea națională aplicabilă în acțiunea principală nu constituie
o măsură adecvată privind protecția consumatorului. Aceasta adaugă faptul că Directiva privind
vânzările la domiciliul clientului prevede că un consumator trebuie să fie informat de către
comerciant cu privire la dreptul său de revocare și că termenul minim de șapte zile prevăzut la
articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată nu începe să curgă decât de la data la care
consumatorul a primit de la comerciant informația cu privire la acest drept.

27      Volksbank susține că, potrivit articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la
domiciliu, măsurile adecvate privind protecția consumatorului sunt cele susceptibile să protejeze
consumatorul de riscurile inerente plasamentului financiar independent de revocarea contractului
încheiat la domiciliu.

28      În orice caz, Volksbank susține, pe de o parte, că Hotărârea Heininger, citată anterior, privește
creditele imobiliare, și nu contractele de credit precum cel din acțiunea principală, și, pe de altă parte,
că termenul de exercitare a dreptului de revocare curge, în acțiunea principală, de la executarea
integrală a contractului de credit în cauză, și nu de la încheierea sa, cum a fost cazul în acțiunea în
care s-a pronunțat hotărârea menționată.

29      Pe de o parte, guvernul german subliniază că, întrucât raportul contractual în discuție în
acțiunea principală, care a durat aproape șase ani, a decurs în mod corect, comerciantul trebuie să
poată considera, la sfârșitul executării contractului și după expirarea termenului de o lună de la
32
această executare, că acest raport nu mai poate fi contestat. Pe de altă parte, reglementarea națională
în discuție în acțiunea principală oferă consumatorului suficient timp, în special pe toată durata
contractului, precum și timp de o lună după executarea integrală a acestuia, pentru a decide revocarea
contractului încheiat la domiciliul clientului. Pe de altă parte, limitarea în timp a acestui drept de
revocare este prevăzută și în alte directive privind protecția consumatorului.

30      Guvernul polonez remarcă faptul că limitarea în timp a dreptului de revocare în cazul

contractelor încheiate în afara spațiilor comerciale, în pofida lipsei informației sau a unei informații
incorecte cu privire la exercitarea acestui drept, nu încalcă în principiu Directiva privind vânzările la
domiciliul clientului. Această limitare trebuie totuși stabilită într-un mod care să permită
consumatorului să ia cunoștință de drepturile sale prin intermediul altor surse de informații decât cea
furnizată de comerciant. În opinia guvernului menționat, limitarea respectivă, care cuprinde și
definiția perioadei în care se poate exercita dreptul de revocare, trebuie prevăzută, conform
articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului, de
reglementarea națională a fiecărui stat membru.

31      Comisia invocă în esență că, deși, potrivit Hotărârii Heininger, citată anterior, limitarea în timp
a dreptului de revocare începând de la data încheierii contractului este nelegală, legislația în cauză în
acțiunea principală vizează, în schimb, o limitare în timp a acestui drept începând de la data
executării integrale a contractului respectiv.

 Răspunsul Curții

32      Trebuie subliniat de la bun început că Directiva privind vânzările la domiciliu are ca obiectiv
principal protecția consumatorului împotriva riscului rezultat din împrejurări specifice încheierii
contractelor în afara spațiilor comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior,
punctul 66).

33      Astfel, al cincilea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu menționează că

trebuie să i se dea consumatorului dreptul de revocare a contractului într-un interval de cel puțin
șapte zile pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract. Faptul că
termenul minim de șapte zile trebuie calculat de la data la care consumatorul a primit de la
comerciant informațiile despre acest drept se explică prin faptul că, în cazul în care consumatorul nu
are cunoștință despre existența unui drept de revocare, acesta se găsește în imposibilitatea de a-l
exercita (Hotărârea Heininger, citată anterior, punctul 45).

34      Cu toate acestea, trebuie subliniat, pe de o parte, că, potrivit datelor furnizate de instanța de
trimitere, doamna Hamilton a primit din partea Volksbank o informație eronată referitoare la dreptul
său de revocare a contractului de credit în cauză astfel încât a fost privată, potrivit observațiilor sale
scrise, de posibilitatea de a-și exercita acest drept și, pe de altă parte, că părțile din acțiunea
principală au executat integral contractul respectiv.

35      După cum a arătat avocatul general la punctele 18 și 19 din concluzii, furnizarea în scris către
consumator a unei informații eronate cu privire la exercitarea dreptului de revocare trebuie asimilată
lipsei oricărei informații în acest sens, din moment ce ambele împrejurări induc în eroare în mod
similar consumatorul cu privire la dreptul său de revocare.

36      Pentru astfel de situații, Directiva privind vânzările la domiciliu prevede la articolul 4 al treilea
paragraf că „[s]tatele membre se asigură că legislația națională în domeniu prevede măsuri adecvate
privind protecția consumatorului”.

37      Prin urmare, în acțiunea principală se pune problema de a se stabili dacă o măsură potrivit
căreia dreptul de a revoca prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directiva amintită subzistă o lună de
la executarea integrală de către părți a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen
33
lung în cazul în care consumatorul a primit o informație eronată cu privire la exercitarea dreptului
respectiv poate fi totuși considerată o măsură adecvată privind protecția consumatorului în sensul
articolului 4 al treilea paragraf din aceeași directivă.

38      În această privință, trebuie subliniat că noțiunea „măsuri adecvate privind protecția
consumatorului” la care face referire articolul 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la
domiciliu indică faptul că legiuitorul comunitar a dorit să confere acestor măsuri aplicabilitate
uniformă la nivel comunitar.

39      Pe de altă parte, termenul „adecvate” din această dispoziție relevă faptul că măsurile respective
nu vizează o protecție absolută a consumatorilor. Astfel, marja de apreciere de care dispun statele
membre trebuie exercitată atât în conformitate cu obiectivul principal al Directivei privind vânzările
la domiciliu, cât și cu celelalte dispoziții din aceeași directivă.

40      Deși este adevărat, după cum s-a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, că principalul
obiectiv al Directivei privind vânzările la domiciliu este protecția consumatorului, trebuie subliniat că
atât economia generală, cât și modul de formulare a mai multor dispoziții din această directivă indică
faptul că protecția consumatorului are anumite limite.

41      Astfel, în ceea ce privește mai ales obiectivul termenului de revocare, al cincilea considerent al
directivei menționate prevede, după s-a arătat la punctul 33 din prezenta hotărâre, că termenul
respectiv oferă consumatorului „posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract[ul]”
încheiat la domiciliu. Astfel, faptul că în considerentul amintit se face trimitere la noțiunea
„obligațiile care decurg din contract” dovedește că un astfel de contract poate fi revocat de
consumator în cursul derulării sale.

42      De asemenea, dispoziția care reglementează exercitarea dreptului de revocare, și anume

articolul 5 alineatul (1) din Directiva privind vânzările la domiciliu, prevede printre altele:
„[c]onsumatorul are dreptul de a renunța la efectele angajamentului său”. Astfel, faptul că în această
dispoziție este utilizat termenul „angajament” indică, după cum a invocat Volksbank în ședința
desfășurată la Curte, că dreptul de revocare poate fi exercitat cu excepția cazului în care în sarcina
consumatorului nu există, în momentul exercitării dreptului menționat, un angajament care decurge
din contractul denunțat. Acest raționament rezultă din unul dintre principiile generale de drept civil,
și anume că executarea integrală a unui contract rezultă, în general, din îndeplinirea prestațiilor
reciproce ale părților acestui contract și din încetarea acestuia.

43      De altfel, potrivit prevederilor articolului 5 alineatul (2) din aceeași directivă, care
reglementează efectele juridice ale exercitării dreptului de revocare, notificarea revocării are ca efect
eliberarea consumatorului de „orice obligație care decurge din contractul reziliat”. Faptul că în
această dispoziție se face referire la noțiunea „obligație” sugerează ideea că existența efectelor
juridice menționate presupune că respectivul consumator și-a exercitat dreptul de revocare cu privire
la un contract aflat în curs de executare, dat fiind că după executarea integrală a contractului nu mai
există vreo obligație.

44      Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele juridice ale revocării, în special în ceea ce privește
rambursarea plăților aferente bunurilor sau prestărilor de servicii și returnarea bunurilor, articolul 7
din Directiva privind vânzările la domiciliu face trimitere la reglementarea națională.

45      Rezultă că o măsură care prevede că executarea integrală de către părți a obligațiilor care
decurg dintr-un contract de credit pe termen lung duce la stingerea dreptului de revocare reprezintă o
„măsură adecvată” în sensul articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la
domiciliul clientului.

34
46      Hotărârea Heininger, citată anterior, Hotărârea Schulte, citată anterior, și Hotărârea din 25
octombrie 2005, Crailsheimer Volksbank (C-229/04, Rec., p. I-9273), nu infirmă această interpretare.
Astfel, de la punctele 16 și 18 din Hotărârea Heininger, citată anterior, de la punctul 26 din Hotărârea
Schulte, citată anterior, precum și de la punctul 24 din Hotărârea Crailsheimer Volksbank, citată
anterior, rezultă că interpretarea dată de Curte Directivei privind vânzările la domiciliul clientului în
aceste hotărâri se referă la contractele de credit care nu au fost executate în întregime. Or, nu aceasta
este situația în acțiunea principală.

47      În ceea ce privește mai ales Hotărârea Heininger, citată anterior, Curtea s-a pronunțat în sensul
că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului se opune ca legiuitorul național să prevadă un
termen de un an calculat de la data încheierii contractului pentru exercitarea dreptului de revocare
prevăzut la articolul 5 din această directivă, în cazul în care consumatorul nu a beneficiat de
informația menționată la articolul 4 din directiva menționată. Or, astfel cum în mod întemeiat susțin
Volksbank, guvernul german și Comisia, nu aceasta este situația din acțiunea principală. Astfel, în
prezenta cauză, legiuitorul național prevede un termen de o lună de la data executării integrale de
către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract.

48      În ceea ce privește termenul de o lună prevăzut de legislația națională în discuție în acțiunea
principală, trebuie amintit că, potrivit articolului 8 din Directiva privind vânzările la domiciliu,
această directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile
pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează.

49      Având în vedere toate cele de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare că
Directiva privind vânzările la domiciliul clientului trebuie interpretată în sensul că legiuitorul
național este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de articolul 5 alineatul (1) din această
directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la executarea integrală de către părțile
contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung, în cazul în care
consumatorul a primit o informație eronată cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului
respectiv.

50      Având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua

întrebare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

51      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile
de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în

cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale trebuie interpretată în sensul că
legiuitorul național este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de articolul 5
alineatul (1) din această directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la
executarea integrală de către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract
de credit pe termen lung, în cazul în care consumatorul a primit o informație eronată cu privire
la modalitățile de exercitare a dreptului respectiv.

Semnături

35