SUPORT DE CURS

FUNDAMENTELE PSIHOTERAPIEI
ANUL 3. SEM. 2

CURSUL NR. 1
OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI

1. DOMENIUL ŞI DEFINIREA PSIHOTERAPIEI

A defini psihoterapia nu este un lucru foarte facil, tocmai datorită inefabilităţii

fenomenologiei subtile ce are loc la întâlnirea a două sisteme psihice, cât şi diversităţii
sistemelor teoretice existente. O primă accepţiune pe care o propunem este accea a lui
Watson care defineşte psihoterapia ca o acţiune psihologică sistematică, planificată şi
intenţională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitată de un
psihoterapeut calificat, asupra clientului, cu metode şi tehnici specifice. În general, metodele
şi tehnicile psihoterapeutice sunt cele care vizează schimbări specifice în aria dispoziţiei,
cogniţiei şi comportamentului, posibile de a fi percepute prin observaţii empirice şi evaluate
ştiinţific.
O a doua propunere de definire a psihoterapiei apelează la următoarele două perspective:
a. Psihoterapia ca relaţie între două persoane. Ne referim, în acest caz, la o relaţie
interpersonală care se stabileşte între psihoterapeut, ca specialist şi client (sau pacient,
după cum alegem să-l denumim) ca persoană ce trece printr-o perioadă dificilă şi
solicită un ajutor psihologic. Putem vorbi despre o relaţie existenţială, profund
umană, de încredere şi respect reciproc, între două persoane unite într-un demers
comun. Chiar mai mult, se poate afirma din perspectiva şcoliilor experienţialiste, că
este vorba de o relaţie de „creştere împreună a celor doi”, recunoscând prin aceasta
că, atât clientul, cât şi terapeutul sunt amândoi oameni care parcurg în viaţa lor un

1
 proces continuu de dezvoltare şi evoluţie personală. Acest lucru nu înseamnă însă că,
scopul întâlnirii lor nu este exclusiv centrat pe client.
b. Psihoterapia ca o modalitate de tratament psihologic. Din această perspectivă putem
vorbi despre un proces sistematizat (structurat, organizat, planificat) ce are la bază un
sistem teoretic-conceptual bine închegat şi validat, condus de către un psihoterapeut
calificat, ce apelează la tehnici şi metode specifice. De precizat că orice metodă
psihoterapeutică este o expresie aplicativă a unei teorii psihologice care explică
modul de funcţionare a psihicului precum şi cauzele tulburărilor psihice.
Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în fiecare om există
capacitatea de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlătura obstacolelor din calea
dezvoltării şi funcţionării normale a psihicului.

2. DISTINCŢIA DINTRE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI ALTE FORME DE

INTERVENŢII CALIFICATE ŞI NECALIFICATE

Orice om traversează în viaţă momente mai dramatice, cu potenţial stresant ridicat. În

aceste momente are nevoie de o mobilizare deosebită a capacităţilor psihice, pentru a putea
înţelege ce se întâmplă cu el, pentru a putea să-şi activeze resursele blocate şi a-şi dezvolta
strategii de coping existenţial mai eficiente. Unii indivizi se îndreaptă mai întâi spre
persoanele cele mai apropiate. Alţii, din contră, apelează mai uşor la persoane mai puţin
cunoscute sau chiar total necunoscute. Astfel sprijinul afectiv poate veni de la o persoană
iubită, de la un prieten, de la un medic, alături de asistenţa medicală, sau de la un preot. Toate
aceste persoane pot răspunde într-o manieră diferită, ce ţine de calitatea pe care o are şi de
propria-i personalitate, la aceleaşi probleme emoţionale ale subiectului. Ele sunt bine
intenţionate şi pot realiza un tip de consiliere empirică, de bun simţ, care-l poate ajuta cu
adevărat, uneori, pe cel ce se confruntă cu tulburări emoţionale. La extrema cealaltă se află
psihoterapia şi consilierea psihologică, ca intervenţii ştiinţifice, sistematizate, care au la bază
o teorie psihologică bine pusă la punct şi care sunt aplicate de către persoane specializate,
psihoterapeut sau consilier psihologic, care au parcurs o şcoală formativă şi au beneficiat ei
înşişi de astfel de intervenţii psihoterapeutice şi de consiliere psihologică. Aceste două
abordări se aseamănă şi prin faptul că sunt demersuri bine ţintite, deliberate şi planificate, a
perturbărilor emoţionale.
Consilierea psihologică este un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru
persoane normale care doresc să-şi atingă scopurile şi să fie mai eficienţi. Conform lui

2
Mitrofan şi Nuţă „consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de mai lungă durată,
în scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale (emoţionale,
cognitive şi comportamentale), cu impact individual, familial şi socio-profesional
dezorganizator.” Un obiectiv major al consilierii psihologice este dezvoltarea la client a unui
sistem coerent de scopuri de viaţă. Accentul trebuie pus pe creativitate şi flexibilitate. În
acelaşi timp este foarte important ca intervenţiile de consiliere psihologică să respecte
principiul dezvoltării independenţei şi autonomiei clienţilor. În acest sens se înţelege că
indicaţiile şi sfaturile venite de la consilier vor fi aproape nule, ele reducându-se la aspecte
contextuale şi nu la modalităţi de a gândi şi acţiona. De exemplu realizarea unei teme de
casă în intervalul dintre şedinţe, modalitate utilizată de consilierii din anumite orientări.
Principalele diferenţe dintre psihoterapie şi consiliere psihologică sunt:
a. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe, ca de exemplu probleme
familiale, impas existenţial, tulburări emoţionale sau cu caracter reactiv, crize de
dezvoltare. Problemele abordate prin psihoterapie sunt cele din sfera sănătăţii psihice,
psiho-somatice şi somatice, putând fi asociate unor traume majore, pierderi importante,
durere şi blocaj în dezvoltare, reactivitate de tip nevrotic, consecinţe disociale de tip
psihotic, tulburări adictive, tulburări de instinct alimentar sau sexual, comportamente
suicidare etc.;
b. Consilierea este un demers de durată mai scurtă, centrându-se mai mult pe prezent, fără să
presupună acţiuni îndelungate de analiză, conştientizare şi restructurare mintală de
profunzime. În vreme ce psihoterapia presupune un demers explorator mai complex ce
presupune o durată mai lungă, în funcţie de orientarea de care aparţine. (o perioadă ceva
mai mare în cazul psihoterapiilor analitice şi experienţiale şi ceva mai scurtă în cazul
psihoterapiilor de scurtă durată);
c. Consilierea are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este predominant
curativă;
d. Obiectivele consilierii psihologice vizează aspecte imediate, mai puţin profunde,
modificări comportamentale adaptative specifice. Obiectivele psihoterapiei sunt mai de
profunzime, tinzând spre o remodelare creatoare a personalităţii, a Eului.

3. PERSOANELE ABILITATE SĂ EXERCITE INTERVENŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

3
 O serie de legi şi organisme înfinţate la nivel naţional reglementează practicarea psiihoterapiei.
În acest sens amintim de Legea nr.213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de
liberă practică, proiectul de lege privind reglementarea profesiei de psihoterapeut, Federaţia
Română de Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din România şi Comisia de Psihologie clinică şi
psihoterapie. Organismele menţionate îşi propun să apere interesele profesionale ale
practicienilor şi ale clienţilor care apelează la cabinetele de specialitate.
Psihologia este recunoscută ca profesie liberală şi deci şi psihoterapia. În acelaşi timp ea este o
specializare post universitară putând fi exercitată de către următoarele categorii: psihologi,
medici, asistenţi sociali, absolvenţi de pedagogie, teologie şi filozofie, cu condiţia absolvirii unei
programe speciale de formare într-o şcoală de psihoterapie recunoscută oficial. Cu excepţia
psihologilor, celelalte categorii amintite trebuie să-şi completeze studiile teoretice cu pachete
speciale de discipline obligatorii. Formarea ca psihoterapeut, în cadrul unei organizaţii acreditate
presupune parcurgerea următoarelor două mari etape: o etapă de autocunoaştere şi dezvoltare
personală realizate prin metodele şcolii psihoterapeutice respective şi o etapă de formare propriu-
zisă ce presupune cursuri teoretice şi traininguri sau ateliere formative de specialitate. Prima
etapă, foarte importantă, este practic o terapie personală parcursă împreună cu unul sau mai mulţi
psihoterapeuţi, pentru sondarea propriei interiorităţi, a problematicii personale, pentru
conştientizarea tendinţelor, resurselor şi limitelor personale şi realizarea unei igiene psihice care
să permită apoi un „lucru curat” cu clienţii care vor apela la ajutor.
La ora actuală pentru practicarea acestei specializări este nevoie de obţinerea atestatului de
liberă practică în psihoterapie, atestat eliberat de Colegiul Psihologilor din România la
propunerea comisie de psihologie Clinică şi Psihoterapie. Obţinerea atestatului este condiţionată
de indeplinirea condiţilor din normele şi procedurile de atestare, acreditare şi cerificare ale
comisiei amintite, norme pe care le-am prezentat în anexele acestei lucrări, cu acordul Colegiului
Psihologilor.

CURSUL NR. 2
OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI ȘI EVALUAREA ÎN PSIHOTERAPIE

1. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI

4
 Ca orice demers ştiinţific şi psihoterapia trebuie să-şi formuleze anumite ipoteze clare şi un
sistem de reguli stabile ce derivă din concepţia teoretică a şcolii psihoterapeutice respective.
Plecând tot de la acest sistem conceptual şi de la propriile tehnici şi metode pe care la are la
dispoziţie fiecare şcoală psihoterapeutică îşi propune şi îşi planifică o listă de obiective conştient
orientate în funcţie de problematica clientului şi disponibilităţile psihoterapeutului. Ceea ce au în
comun toate aceste şcoli psihoterapeutice este acelaşi scop major şi anume: (re)activarea şi
dezvoltarea tuturor resurselor personale ale clientului pentru o adaptare şi integrare eficientă la
propria viaţă.
Majoritatea specialiştilor, arată Irina Holdevici (1996), sunt de părere că obiectivele
psihoterapiei vizeză, în principal, următoarele aspecte:
1. Scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea eului şi a capacităţii integrative ale personalităţii pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei functionări mai mature, cu o
capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau
menţin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.
La modul cel mai general obiectivele psihoterapiei pot fi clasificate în obiective imediate şi
obiective de perspectivă. Obiectivele imediate sunt orientate asupra ameliorării stării psihice a
clientului, în timp ce obiectivele de perspectivă vizeză restructurarea personalităţii, modelarea
unor comportamente noi, mai eficiente şi creşterea capacităţilor de relaţionare şi integrare atât în
mediul intern cât şi în cel extern.
Psihoterapeutul trebuie să dea dovadă de o flexibilitate care să-i permită, aşa după cum arată
George Ionescu (1990), să poată modifica succesiunea sau conţinutul obiectivelor, sau să
formuleze altele noi, considerate mai adecvate. Aceste modificări pot fi determinate de numeroşi
factori dar, în primul rând, de disponibilitatea şi responsivitatea pacientului faţă de psihoterapie.
După acelaşi autor, George Ionescu (1990, pg.32), „obiectivul final al psihoterapiei constă în
realizarea unei sănătăţi mintale înalt calitative, capabile să asigure realizarea maximă a
potenţialului uman al insului”. Un pas important în această direcţie constă în obţinerea unei
maturităţi psihologice, a independenţei şi autonomiei clientului.

5
 2. EVALUAREA ÎN PSIHOTERAPIE

În general putem spune că efectele psihoterapiei sunt foarte greu de surprins şi de măsurat în
mod riguros cu ajutorul instrumentelor precise şi standardizate. Cu toate acestea astfel de
demersuri evaluative s-au realizat si se vor mai realiza. Ele sunt mai des întâlnite în universităţi
şi instituţii de cercetare cu scopul evidenţierii valorilor teoriilor psihologice şi a strategiilor de
intervenţie psihoterapeutică adiacente lor.
Primul criteriu de evaluare care se impune este cel al ameliorării sau dispariţiei simptomului
sau problemei pentru care clientul a venit la psihoterapie. Cu ajutorul unor instrumente tehnice
de măsurare pot fi cuantificaţi şi apoi evidenţiaţi anumiţi indicatori cum ar fi: diminuarea stărilor
depresive, a anxietăţii, a comportamentelor fobice, a comportamentelor disfuncţionale în plan
sexual etc, pe care psihoterapia şi-a propus să-i atingă. Acest prim criteriu nu este însă suficient
tocmai pentru că secundar acestor efecte mai vizibile, dar nu mai puţin importante, pot să se
producă modificări ale unor aspecte mai profunde şi mai complexe precum imaginea de sine,
capacitatea de relaţionare, bunăstare generală. Astfel se poate spune că evaluarea nu se limitează
doar la a surprinde reducerea simptomatologiei psihopatologice ci include şi alte variabile
precum cele amintite anterior. Acest prim criteriu a fost pus sub semnul întrebării de orientările
psihoterapeutice a căror teorii susţin că vindecarea bolii necesită mult mai mult decât simpla
înlăturare a simptomelor
Dificultatea cea mai mare a produs-o opinia lui Eysenck care în 1952 contesta efectele pozitive
ale psihoterapiei aducând în discuţie fenomenul numit „remisiune spontană”. Acesta presupune
dispariţia după un timp a manifestărilor psihopatologice sau ameliorarea bolii fără a se recurge la
ajutorul psihoterapiei. Cercetându-se însă cu atenţie cazurile de remisiune spontană, s-a constatat
că revenirea subiecţilor nu a fost cu adevărat spontană ci în viaţa lor au avut loc anumite
evenimente, cum ar fi modificări în situaţia lor de viaţă (întreruperea unei relaţii, schimbarea sau
găsirea unui loc de muncă etc.), ajutor primit de la diverse persoane sau informaţii practice citite
din cărţi, reviste, broşuri. Cu toate aceste inconveniente, cercetări mai recente arată că subiecţii
care au apelat la psihoterapie s-au ameliorat sau vindecat mult mai bine decât cei care nu au
apelat.
Succesul intervenţilor psihoterapeutice poate fi evaluat după următoarele trei criterii principale:
1. trăirea subiectivă a pacientului (reducerea sau dispariţia simptomelor, sentimentul de bine,
e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);
2. recunoaşterea socială (persoanele din anturajul subiectului observă şi recunosc progresele
realizate de acesta pe diverse planuri: familial, relaţional, profesional sau şcolar);

6
 3. materializarea expectaţilor psihoterapeutului în ceea ce priveşte modificările apărute în
structura de personalitate a pacientului şi reflectate în comportamentul acestuia. (Apud
Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, Ed. All, 1996, pg.3)

În funcţie de orientarea psihoterapeutică se poate apela la diferite instrumente standardizate.

Astfel se pot folosi diferite teste (mai ales cele proiective, dar si de personalitate etc.), scale şi
chestionare (de depresie, de anxietate, de imagine de sine şi autoacceptare etc.). În general se
impun următoarele momente de aplicare: la inceputul terapiei, pe parcurs şi în finalul procesului
terapeutic. Complexitatea naturii umane şi a evolutiei în timpul terapiei necesita repetarea
testărilor pentru efectuarea de comparaţii şi surprinderea evolutiei şi a modificărilor apărute.
O particularitate foarte importantă este aceea că aceste intervenţii psihodiagnostice pot avea o
valoare psihoterapeutică în sine atunci când psihoterapeutul discută cu clientul rezultatele
obţinute de către acesta, permiţând acestui din urmă să constate şi într-o manieră mai tehnică
propriile progrese inregistrate, aspect ce devine o veritabilă pârghie motivaţională pozitivă.
Este important să precizăm şi faptul că se recomanda evitarea unei evaluării excesive ce poate
creea în client un real disconfort interior datorat sentimentelor de a nu fi ascultat, înţeles şi
susţinut de psihoterapeut. Senzaţia trăită în această situaţie de client este aceea de a fi evaluat
critic, încadrat într-o categorie psihopatologică şi etichetat pe măsură laolaltă cu mulţi alţii, fără
să se ţină cont că este o persoană vie, sensibilă şi unică.
În încheierea acestui subcapitolul trebuie precizat că psihoterapia în sine nu vindecă tulburările
sau bolnavii. Principiul care stă la baza psihoterapiei este acela conform căruia în fiecare om
există capacitatea de a se vindeca, rolul ei fiind doar acela de a înlătura obstacolelor din calea
dezvoltării şi funcţionării normale a psihicului.

CURSUL NR.3

PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE

La ora actuală există peste 400 de şcoli psihoterapeutice relativ distincte şi numărul lor va
continua probabil să crească. Deşi fiecare dintre ele afirmă că este cea mai bună, la o analiză mai
atentă se poate constata că, în pofida diferenţelor evidente dintre ele, conţin şi multe elemente

7
comune. Principalele elemente comune sunt: relaţia psihoterapeut – client, cadrul
psihoterapeutic, dorinţa de schimbare a clientului, descărcarea emoţională (catharsisul), apariţia
înţelegerii intuitive (insightul), asumarea de către client a responsabilităţii pentru propria
existenţă.

1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Relaţia psihoterapeutică este aspectul cel mai important al psihoterapiei. Este o relaţie de
parteneriat care se stabileşte între doi oameni dintre care unul este cel care solicită ajutorul de
specialitate, numit pacient sau client şi celălalt cel care oferă acest ajutor, psihoterapeutul. În
această lucrare vom folosi denumirea de client aceasta fiind acceptată mai mult în etapa actuală.
Este o întâlnire foarte importantă în viaţa clientului, putem spune chiar existenţială. Ea se
produce într-un moment critic în viaţa clientului, atunci când el manifestă o mare sensibilitate şi
fragilitate psihică. El îşi recunoaşte dificultatea cu care se confruntă şi vulnerabilitatea în faţa
vieţii. Este un moment când este posibilă o schimbare pozitivă, un salt în demersul lui evolutiv.
În această relaţie există elemente specifice aduse de fiecare dintre cei doi protagonişti, dar şi
elemente comune ce se constitue prin întâlnirea lor. Putem vorbi în acest sens de o anumită
compatibilitate a celor doi.
Deşi ea însăşi nu este un mecanism al schimbării, ci mai degrabă cadrul general în care clientul
şi terapeutul negociază un contract terapeutic adecvat, incluzând obiectivele generale de atins şi
acordul asupra etapelor şi sarcinilor de parcurs pe fondul unui fundal emoţional-afectiv adecvat,
alianţa terapeutica are o valoare considerabilă, fiind considerată de mulţi autori (Sexton şi
Whiston, 1994) ca elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale
terapiei.
Definitoriu pentru această relaţie este caracteristica de relaţie de sprijin din partea
psihoterapeutului către client. Este o relaţie întotdeauna unidirecţională, de la psihoterapeut spre
client, acesta din urmă fiind singurul beneficiar direct. Faptul că psihoterapeutul realizează un
venit ca urmare a exercitării profesiei sale sau că poate trăi momente de satisfacţie profesională
datorate reuşitelor sale sunt efecte pe care le putem considera colaterale. O abatere de la această
normalitate este fie atunci când psihoterapeutul încalcă codul etic şi deontologic, urmărind
conştient anumite beneficii, fie când avem de a face cu acel „beneficiu secundar” al
psihoterapeutului. Acest ultim fenomen este cel mai periculos, tocmai datorită manifestării lui
inconştiente. Este vorba despre nevoia imperioasă a psihoterapeutului de a avea un client ce
manifestă încredere în el şi îi solicită ajutor, ceea ce îl face să se simtă superior, util sau împlinit.

8
Din acest motiv este indispensabilă analiza personală a psihoterapeutului şi o activitate de
supervizare a lui, pentru a reduce la maxim riscul de a proiecta asupra clientului propriile
conflicte interioare nerezolvate.
Unidirecţionalitatea relaţiei vizeză şi durata consultaţiei. Din această perspectivă timpul
întâlnirii trebuie alocat în întregime şi necondiţionat clientului. Psihoterapeutul trebuie să se
detaşeze, în acest timp, de preocupările şi interesele personale. Propriile nevoi sunt uitate el
concentrându-se în totalitate asupra lumii şi problematicii clientului.
Din partea clientului este necesară o anumită complianţă la psihoterapie. Gradul de colaborare
al clientului este dat de diverşi factori dintre care cei mai importanţi sunt motivaţia acestuia şi
capacitatea psihoterapeutului de creea o relaţie de acceptare, de căldură sufletească, de securitate
şi încredere. Expectaţile clientului sunt şi ele foarte importante, de aceea ele sunt discutate la
începutul întâlnirii.
În afara pregătirii teoretice şi practice psihoterapeutului i se mai cer şi o serie de caracteristici
şi abilităţi dintre care cele mai importante sunt: empatia, sensibilitate, deprinderi de ascultare
activă, inteligenţă, capacitate de atenţie concentrată, răbdare etc.

2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC

O importanţă mare o are şi ambianţa din cabinetul de psihoterapie. Ea trebuie să sporească

confortul, incredere şi securitatea clientului. În afara relaţiei psihoterapeutice şi spaţiul plăcut şi
lipsit de orice altă prezenţă îi conferă clientului sentimentul de siguranţă. Cabinetul este un spaţiu
special destinat doar întâlnirilor psihoterapeutice. Alte persoane sau alte preocupări sunt interzise
aici. De aceea se recomandă ca şedinţele să nu se desfăşoare la domiciliul clientului sau al
psihoterapeutului. Doar în situaţii extraordinare acest lucru poate fi încălcat, de exemplu, atunci
când clientul este imobilizat la pat.
Cum spuneam mai sus, psihoterapeutul trebuie să se dedice total clientului pe toată durata
întâlnirii. El trebuie să se asigure că nu vor interveni situaţii neprevăzute şi perturbatoare.
Contractul care survine între cei doi protagonişti încă de la început asigură şi el cadrul
terapeutic. Poate fi mutual sau chiar în scris. Se recomandă chiar această ultimă variantă ea
punând o ordine mai clară în mintea clientului. Acest contract conţine regulile esenţiale ce
trebuie respectate de cei doi. Printre acestea amintim: obligaţiile şi drepturile reciproce,
comportamente permise şi nepermise în timpul întâlnirilor, beneficiile expectate, importanţa
onestităţii în terapie, condiţii de întrerupere şi de reluare a terapiei, stabilirea precisă a întâlnirilor

9
(frecvenţa, zilele şi orele de consultaţie, durata), durata probabilă a întregii intervenţii terapeutice
taxa pentru consultaţie şi sistemul de plată. Aspectele rămase implicite pot genera ulterior
conflicte şi rezistenţe suplimentare.

3. DORINŢA DE SCHIMBARE A CLIENTULUI

Succesul întervenţilor psihoterapeutice depinde foarte mult de motivaţia clientul. Fără acordul
şi dorinţa lui de a face o schimbare în structura sa psihică şi în modul de raportare la mediu,
eforturile şi competenţele psihoterapeutului sunt soldate eşecului. Motivaţia lui iniţială poate fi
mărită prin abilitatea psihoterapeutului. Ea determină un grad mai mic sau mai mare de
colaborare din partea clientului. Încă de la început se încearcă o responsabilizare a lui pentru
partea care-i revine în procesul terapeutic. Fiecare din cei doi protagonişti trebuie să fie deplini
responsabili pentru contribuţia proprie în terapie. Mulţi specialişti sunt de acord cu faptul că şi
taxa pe care clientul trebuie să o plătească este un factor important în motivarea şi
responsabilizarea lui.
Mai ales în ţările în care psihoterapia nu este foarte bine înţeleasă, cum este şi la noi într-o
anumită măsură, mentalitatea oamenilor este marcată de distorsiuni şi prejudecăţi ce impiedică
obţinerea unor rezultate pozitive. Astfel, a apela la psihoterapie poate fi un factor stigmatizator în
proprii ochi sau ai celorlalţi pentru unele persoane. În acelaşi sens se constată şi o atitudine
pasivă a celor care totuşi apeleză la psihoterapie. După modelul medical foarte bine implementat
la nivel mental, multe persoane doresc să li se rezolve problema fără a depune un cât de mic
efort. Dacă acest aspect nu este bine lămurit de la început, clienţii respectivi îşi vor
responsabiliza psihoterapeuţi pentru întreaga desfăşurare a terapiei, motivaţia lor, şi aşa
insuficientă, se va reduce treptat. Evident că eşecul psihoterapiei este previzibil.
Acestea sunt şi argumentele care explică eşecul celor mai multe intervenţii psihoterapeutice în
faţa unor persoane care sunt aduse la terapie de către altcineva (adolescentul adus de către
părinţi, soţul alcoolic adus de către soţie etc.) sau sunt trimise la cabinet împotriva voinţei lor
(persoane cu tulburări psihice sau de personalitate trimise de cabinete medicale sau diferite
instituţii).
Amintim aici faptul că, în pofida dorinţei conştiente de schimbare, există o tendinţă
înconştientă, mai mică sau mai mare, de a rezista schimbării. Este acel fenomen numit
„rezistenţă la schimbare” pe care o să-l discutăm în alt capitol. Pe undeva acest lucru este şi de
înţeles. Fiecare om şi-a format o anumită structură interioară care îi dă sentimentul de identitate

10
personală. Perspectiva unor schimbări în structura psihică este resimţită oarecum periculoasă,
atacându-i identitate, singurul lucru care îi mai conferă un echilibru, chiar şi mai puţin eficient şi
armonios.

CURSUL NR. 4
PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE II.

1. DESCĂRCAREA EMOŢIONALĂ- CATHARSISUL

Cadrul psihoterapeutic securizant şi permisiv conduce întotdeauna spre acceptarea sinelui,

a propriilor gânduri, emoţii şi sentimente. Catharsisul este această manifestare liberă şi deschisă
a trăirilor afective. De cele mai multe ori ia forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie
şi revoltă, a utilizării unor gesturi şi cuvinte urâte. Exprimarea lor directă şi spontană nu încalcă
însă regulile privind siguranţă proprie şi a celorlalţi (terapeutul în terapie individuală, terapeuţii
şi ceilalţi membrii în terapia de grup).
Catarsisul determină o descărcare tensională atât la nivel fizic cât şi psihic. El permite apoi
continuarea analizei într-o manieră liberă, fluidă, aducând clarificări, insight, resemnificări,
relaxări ale relaţiilor interpersonale care până atunci au fost incordate şi problematice.
Tensiunile clientului la nivel fizic şi psihic sunt de multe ori foarte vechi. Ele se datorează unei
educaţii stricte primite încă de vârste fragede. Exprimările emoţionale în aceste cazuri au fost
interzise sau restricţionate de către cei apropiaţi. Din teama de a nu pierde atenţia şi afecţiunea
lor, sau de a-i proteja, i-au făcut pe aceste persoane să-şi înăbuşe exprimarea emoţiilor şi
gândurilor, să le ascundă de ochii celorlalţi, mai ales atunci când era vorba de suferinţe sau
resentimente. De multe ori oamenii au învăţat să nu-şi spună opiniile atunci când ele sunt
contrare, sau să nu ceară ceea ce au nevoie, sau să nu se plângă, să sufere în tăcere, atitudini ce
erau privite demne şi caracteristice „persoanelor puternice”. În aceste condiţii frustrările produc
tensiuni intrapsihice ce se acumulează treptat, tensiuni ce produc blocaje emoţionale dar şi
acţionale. Izbucnirile emoţionale, verbale sau fizice apărute într-un mod neaşteptat şi
nejustificate de context sunt consecinţele negative culminante ale acestor blocaje. Multe din
aceste alegeri se produc într-un mod inconştient, asociindu-se cu mecanisme de apărare şi se

11
repetă într-un mod sistematic toată viaţa. Catharsisul care permite eliberarea acestor tensiuni şi
depăşirea mecanismelor de apărare este deci pasul esenţial în evoluţia oricărei psihoterapii.

2. APARIŢIA INSIGHTULUI

Orice schimbare profundă în structura şi funcţionalitatea psihică a clientului este precedată

de unul sau mai multe insight-uri. Mai devreme sau mai târziu el apare. Insight-ul constă în
înţelegerea bruscă, întuitivă a unor aspecte interioare, a unor lucruri pe care clientul nu le-a
sesizat anterior, deşi erau foarte importante. Este câştigul cel mai mare în plan mental pe care îl
are persoana respectivă. Însight-ul are loc pe baza analizei materiarelor aduse de client şi
discutate împreună cu terapeutul. În funcţie de orientarea psihoterapeutică a terapeutului insight-
ul este provocat prin diferite metode. Astfel în psihoterapiile psihanalitice el ere loc pe baza
asociaţiilor libere, sau a analizei viselor şi a actelor ratate în strânsă legătură cu interpretările pe
care le face terapeutul referitor la aspectele neconştientizate de client. Discutarea situaţiilor
concrete de viaţă, a gândurilor, credinţelor şi comportamentelor repetitive, precum şi explicaţiile
oferite de terapeut sunt modalităţile folosite în psihoterapiile cognitive şi comportamentale. În
orientările experienţialiste conştientizarea propriilor emoţii, gânduri şi strategii comportamentale
în situaţii concrete construite pe baza unor tehnici provocative conduc spre apariţia înţelegerii
intuitive. În toate cazurile producerea insight-urilor este precedată de o autoexplorare sistematică
realizată în întâlnirile terapeutice şi facilitată de intervenţii mai mult sau mai puţin directe şi
intense, dar totdeauna bine orientate ale terapeutului.
În urma insight-urilor clientul ajunge să perceapă dintr-o altă perspectivă, mult mai reală şi
obiectivă, propria interioritate şi lumea exterioară. Ele oferă răspunsuri la multe întrebări pe care
el şi le-a pus raportat la evenimentele trăite: „de ce?”, „cum?”, „în ce fel?”. Astfel de răspunsuri
conduc la o înţelegere holistică a ceea ce s-a întâmplat cu el, experienţa lui de viaţă devenind
deodată inteligibilă şi coerentă. Sunt create astfel premisele autoînţelegerii şi autoacceptări de
sine, a unei integrări superioare a personalităţii şi a unui mod de funcţionare mai eficient. În
acelaşi timp se fundamentează un sentiment de siguranţă, de încredere în propriile forţe şi
posibilitatea de control şi gestionare apropriei vieţi. Este pasul decisiv în obţinerea autonomiei
clientului, scopul oricărei psihoterapii.

CURSUL NR. 5
PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE III.

12
 1. ASUMAREA DE CĂTRE CLIENT A RESPONSABILITĂŢII PENTRU
PROPRIA EXISTENŢĂ.

Catharsisul şi apariţia insight-urilor favorizeză clientului înţelegerea modului în care el şi-a

creat propriul disconfort. Clientul care vine la terapie cu sentimentul că e constrâns de
împrejurările de viaţă şi/sau de alte persoane, trebuie ajutat prin psihoterapie să înţeleagă în ce
fel a contribuit el însuşi la situaţia neplăcută în care se află. Prin întrebări de genul: „Ce ai făcut
tu să ajungi în această situaţie?” sau „Cum ai permis tu să-ţi se întâmple asta?”, terapeutul îl
provoacă la o autoexplorare în acest sens. Obiectivul aici este a descoperi care este rolul
clientului în propria lui nefericire. Şi aici psihoterapeutul are fie un rol mai directiv,
comunicându-i clientului această descoperire, fie mai puţin directiv ajutându-l pe el să descopere
şi să formuleze acest lucru, în funcţie de orientarea psihoterapeutică. Clienţii care nu ajung la
acceptarea acestei responsabilităţi şi persistă în a-i blama fie pe ceilalţi, fie propria lor soartă,
pentru situaţia disconfortantă prin care trec, nu vor fi motivaţi real pentru schimbare şi nu pot
ajunge la rezultate pozitive prin psihoterapie. Însă asumarea responsabilităţii pentru propria
existenţă îi oferă tot mai mult clientului sentimentul de putere şi siguranţă în faţa oricăror situaţii
care se vor ivi în viitor, ceea ce va duce la mobilizarea resurselor personale în construirea
destinului conform propriilor dorinţe şi nevoi.

2. O VIZIUNE SISTEMICĂ ASUPRA CLIENTULUI

O viziune sistemică asupra clientului presupune a se ţine cont atât de totalitatea

particularităţilor clientului (structură de personalitate, nivelul cognitiv, sexul, vârsta, sistemul de
credinţe şi valori, cultură şi mediul de provenienţă, situaţia economică), cât şi de tipul de
problematică cu care acesta se confruntă. Din acest punct de vedere se poate pune problema
compatibilităţii psihoterapeutului cu clientul său, aspect de care depinde eficienţa intervenţiei
psihoterapeutice.
Viziunea sistemică asupra clientului vine să întărească ideea de bază conform căreia nu
există o metodă unică de demers psihoterapeutic. Fiecare client este privit ca o entitate distinctă
şi este tratat într-o manieră unică. Nu există soluţii sau reguli ce pot fi aplicate oricărui client.
Fiecare intervenţie este unică, în felul ei.

Influenţele socio-culturale asupra reuşitei psihoterapiei

13
 Eficienţă psihoterapiei depinde în mare măsură de mediul de provenienţă al clientului, de
cultura căreia îi aparţine. O prima condiţie a eficienţei este limba, ca principal vehicul de
conţinuturi psihice. Orice forma de terapie presupune şi verbalizare, exprimarea în cuvinte fiind
modalitatea de fixare a oricărui insight, a oricărei transformări şi integrări la nivel psihologic.
Este nevoie ca terapeutul să vorbească corect limba clientului său, altfel riscă să piardă
informaţii esenţiale, să nu înţeleagă ce i se comunică, să nu fie înţeles şi, în felul acesta, să
prejudicieze efectele terapiei. Chiar şi în cazul vorbitorilor aceleiaşi limbi, psihoterapeutul are
nevoie să se adapteze permanent la nivelul de educaţie al clientului, să folosească expresii şi
explicaiţii pe înţelesul acestuia.
Un factor fundamental care-şi pune amprenta asupra procesului este şi ansamblul de
credinţe şi valori cu care clientul vine în terapie şi care corespunde sistemului socio-cultural din
care provine. Este esenţial ca terapeutul să ţină cont şi să respecte întreg sistemul de credinţe şi
valori chiar dacă convingerile sale sunt total diferite. În special credinţele religioase sunt foarte
importante, psihoterapeutul trebuind să respecte şi să integreze dimensiune spirituală a clientului
său în intervenţiile sale.

Influenţele mediului familial asupra desfăşurării şi reuşitei psihoterapie

Multe persoane care ajung la psihoterapie exprimă, de fapt, suferinţa, conflictele,
nemulţumirile unui sistem familial cu reţele distorsionate. Se vorbeşte despre „copii-simptom”
sau „soţi-simptom” care prin tulburarea lor atrag atenţia asupra unui sistem familial deteriorat
sau menţin în familie nişte legături care altfel ar risca să se rupă. În unele cazuri mediul familial
al clientului este atât de perturbat, încât orice progres obţinut în cadrul terapiei este subminat
permanent de cei de acasă. Întotdeauna există o oarecare rezistenţă a persoanelor semnificative
din viaţa clientului, care nu „privesc cu ochi buni” o schimbare a acestuia, rezultat care îi obligă
oarecum şi pe ei să schimbe ceva.
În literatura de specialitate este folosit termenul de „familie schizofrenogenă”, ce face
referire la tipul de familie în interiorul căreia se transmit mesaje duble şi contradictorii (de genul:
îţi spun că te iubesc, dar te resping; îţi spun că nu eşti bun de nimic, dar nu-ţi dau voie să te
îndepărtezi). Astfel de mesaje duble, sunt lipsite de coerenţă şi produc în cel care le
recepţionează disociere, ambivalenţă şi confuzie.
De aceea, în foarte multe cazuri, pentru succesul demersului psihoterapeutic se impune şi
o intervenţie asupra mediului în care trăieşte clientul, fie prin includerea persoanelor importante
în mod direct în procesul terapeutic, prin şedinţe de terapie de familie sau cuplu, fie indirect prin
atragerea acestor persoane ca „colaboratori” ai psihoterapeutului.

14
 CURSUL NR. 6
ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI I.

1. SCURT ISTORIC AL PSIHOTERAPIEI

a. În toate epocile istorice, preocuparea pentru starea de sănătate fizică şi mintală a
omului a fost dintotdeauna şi continuă, deşi psihologia ca ştiinţă de sine stătătoare s-a desprins
din filosofie abia în secolul al XIX-lea, iar psihotearapia s-a conturat doar la începutul secolului
XX. Este cunoscut încă din Antichitate, conform unora din credinţele timpurii (la vechii indieni,
chinezi, egipteni, persani) că o persoană care manifesta un comportament neobişnuit era
posedată de spirite rele. Tehnici de intervenţie pentru astfel de personae erau, rugăciunea,
incantaţia, magia,etc., metode similare din punct de vedere tehnic cu practicile de Yoga,
Budhism, Hinduism, Taoism, Zen, cu meditaţiile creştine de dezvoltare în bisericile bizantine şi
apusene.
b. O formă de terapie tradiţională specifică continentului american, care utilizează
substanţe psihedelice în vindecare, este şamanismul. Aceste substanţe psihotrope naturale
precum: ciupercile, cactusul, rădăcinile (iboga), frunzele (tabac, cola, haşiş), etc., corespund unor
reprezentări a divinităţii sau a fiinţelor mitice.Utilizarea psihotropelor este aproape întotdeauna
legată de noţiunea de metamorfoză.
c. Primul progres în explicarea tulburărilor mentale din punct de vedere medical îi este
atribuit părintelui medicinii, Hipocrat, care a respins demonologia şi a fost primul care a
subliniat existenţa corelatelor psihice ale manifestărilor somatic. Şi medicina antică romană a
demonstart corelaţiile, preluate până în zilele noastre, dintre constituţia fizică şi comportamente.
d. În Evul Mediu, viziunea progresivă a tulburărilor psihice, nu a avut continuitate, pentru
că sub patronajul Inchiziţiei a reînviat superstiţiile primitive şi credinţa în demonologie. Astfel,
boala mentală era considerată ca fiind în legătură cu Satana, şi persoanele serios perturbate erau
tratate cu cruzime şi de multe ori condamnate la moarte. Bolnavii şi familiile celor cu tulburări
psihice se adresau preoţilor (sau vracilor) pentru a obţine iertarea păcatelor şi exorcizarea.
Spovedania, îndeplinirea îndatoririlor religioase şi a canoanelor, urmarea poveţelor
duhovniceşti ale preotului pentru iertarea păcatelor şi pentru a trăi conform cu cerinţele
bisericii erau principalele modalităţi de abordare şi tratare a „problemelor sufleteşti”. Şi astăzi

15
preotul este cel care prin ascultarea binevoitoare a omului aflat în impas, îl poate ajuta să-şi
descarce suferinţa şi să-şi regăsească speranţa.
e. Ideile sale asupra etiologiei psihogene a unor afecţiuni au fost clar conturate de şcolile
medicale europene din secolele XVIII-XIX. În această perioadă se remarcă contribuţia
medicului englez Sydenham, cel care a subliniat că o afecţiune care se poate manifesta clinic
prin simptome asemănătoare poate fi determinată de o cauză organică sau psihică. În practica
terapeutică a vremii predominau electroterapia, hipnoza şi utilizarea sugestiilor. Figura
proieminentă a acelei perioade era medicul austriac Franz Anton Mesmer (1734-1815) care era
magician şi teoretician în acelaşi timp.
f. Epoca de aur a hipnozei – mijlocul secolului al XVIII-lea – cu realizări importante ale
urmaşilor lui Mesmer, e urmată de o pauză lungă, după care, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
interesul pentru hipnoză reînvie prin dezvoltarea a două şcoli conduse de oameni de ştiinţă
prestigioşi, interesaţi de abordarea terapeutică şi de hipnoză. Este vorba de J.M.Charcot şi H.
Bernheim.
g. Abia în secolul XX prin afirmarea psihologiei ca ştiinţă, a început interesul abordării
ştiinţifice în ce privesc orientările psihoterapeutice, continuându-se şi în secolul XXI.
Psihoterapia, ca modalitate de înţelegere şi de intervenţie la nivel psihologic asupra pacienţilor
psihici, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină şi psihologie. (vezi Freud, C.G.Jung şi
continuatorii săi).Trei mari orientări s-au structurat încă din secolul anterior, continuănd şi în
secolul XX până în prezent, şi anume: orientarea analitică sau dinamică , bazată pe teoriile
psihanalitice asupra personalităţii, în special prin contribuţia lui S. Freud şi C.G.Jung, orientarea
comportamentală cu origine în teoriile behavioriste (dintre autori: Skinner, Miller, Eysenck,
Dollard şi Wolpe) şi cu metode terapeurice bazate pe principiile învăţării şi condiţionări,
şi orientarea umanist-experienţială centrată pe teoriile umaniste şi experienţiale (promotori: G.
Allport, G. Kely, A. Maslow, Carl Rogers). Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente
esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile,dragostea, creativitatea, imaginea de
sine). Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile
sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală.
În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli
psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
h. În ultimele decenii, s-a conturat o a patra orientare care a marcat destimul psihologiei
şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să exploreze o

16
formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi transformator –
supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat Stanislav Grof, cel
care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică (care utilizează
LSD-ul în a cataliza şi dilata procesele inconştiente) şi terapia holotropică.
i. În prezent mulţi psihoterapeuţi, optează, mai degrabă, spre o formare eclectică,
complexă, folosind mai multe direcţii psihoterapeutice., cunoscută sub denumirea de abordare
eclectică-integrativă.

2. PRINCIPALELE GRUPĂRI PSIHOTERAPEUTICE

Deşi există multe şi evidente elemente comune ale tuturor orientărilor psihoterapeutice, aşa
cum am văzut în capitolul anterior, există şi importante aspectele variabile ce determină în final
specificul şcolii psihoterapeutice respective. Un accent pus pe aceste aspecte diferenţiale, poate
mai mult decât este necesar, îl găsim la unii dintre autorii de sisteme care doresc să se delimiteze
mai mult de ceilalţi psihoterapeuţi.
Cercetările efectuate comparativ pe tipuri de orientări pentru a surprinde eficienţa acestora au
ajuns la concluzia că rezultatele depind nu atât de specificul unei şcoli ci mai ales de modul în
care fiecare şcoală şi metodă se potrivesc mai mult sau mai puţin individualităţii clientului şi
tipului de dificultate cu care acesta se confruntă. Astfel sunt metode şi abordări mai potrivite
decât altele pentru anumiţi clienţi şi pentru anumite manifestări psihopatologice.
Deşi există, aşa cum am mai arătat, peste 400 de sisteme psihoterapeutice, în scop didactic
ele au fost împărţite de numeroşi autori (ex. Karasu, 1980) în trei mari grupări: grupul
psihoterapiilor dinamice sau analitice, grupul psihoterapiilor comportamentale şi grupul
psihoterapiilor experienţiale. O încercare de sistematizare a lor este prezentată în tabelul următor:

ABORDAREA
Dinamică Comportamentală Experienţială
Preocupare Represiunea sexuală Anxietatea Alienarea
principală
Concepţia Conflicte de natură Deprinderi învăţate, Disperarea existenţială.
psihopatologică instinctuală, dorinţe comportamente Pierderea posibilităţilor
(cauza libidinale timpurii care inadecvate (deficitare sau umane; fragmentarea
simptomelor) rămân în afara conştiinţei, în exces) întãrite de eului; lipsa de
absenţa conştientizării. factori de mediu congruenţă în cadrul

17

Conceptul de Rezolvarea conflictelor
sănătate psihică refulate, victoria ego-ului
asupra Id-ului; întărirea
egoului
Modul în care Realizarea unui insight
se realizează profund, înţelegerea
schimbarea problemelor din copilăria
timpurie. Înţelegerea
intelectual-emoţională
Perspectiva Istorică: trecutul subiectiv
temporală
Tip de De lungă durată şi intensiv Non-intensiv şi de scurtã
tratament
Sarcina Să înţeleagă conţinutul
terapeutului mental şi conştient al
subiectului, semnificaţiile
ascunse în istoria vieţii
pacientului
Tehnica Interpretările; asociaţiile
psihoterapeutică libere; analiza
de lucru transferului, a actelor
ratate, a rezistenţelor şi a
viselor.
Modelul de Medical; de tipul relaţiei
tratament medic-bolnav, părinte-
(modelul copil (autoritar, bazat pe
terapeutic) un contract terapeutic
ferm)
Natura relaţiei Transferenţială, realizată
Reducerea (înlăturarea)
simptomelor; absenţa
simptomelor şi/sau
reducerea anxieteţii
Învăţarea directă a
modului cum trebuie să se
comporte subiectul în
prezent, a modului de
acţiune şi de realizare a
performanţelor
Non-istorică: prezentul
obiectiv
durată
Programarea,
recompensarea, inhibarea
sau elaborarea unor noi
răspunsuri
comportamentale
adecvate la stimulii
anxiogeni
Condiţionare;
desensibilizare
sistematică; întăriri
pozitive şi negative;
elaborarea unor modele
comportamentale noi.
Educaţional; profesor-elev Existenţial; de la om la
, părinte-copil (autoritar,
bazat pe o convenţie de
învaţare )
Relaţie reală, dar
18
experienţei personale
Auto-realizarea
potenţialului uman;
autodesăvârşirea
personală, câştigarea
autenticităţii şi a
spontaneităţii
Trăirea experienţei
imediate; trăirea
sentimentului
momentului actual.
Exprimarea spontană a
experienţei
An-istorica: momentul
fenomenologic
Intensiv şi de scurtă
durată
Învăţarea pacientului să
interacţioneze într-o
atmosferă de accceptare
reciprocă pentru a-şi
dezvolta exprimarea
eului (de la planul
somatic spre cel psihic
şi spiritual)
Interacţiunea; dialogul
mutual; dramatizarea
(jucarea propriilor
sentimente); trăiri
experimentale, jocuri.
om; egalitar (de la adult
la adult)
bazat pe o înţelegere
umană
Relaţie reală, primară în
 terapeutice doar prin terapie; primară secundară terapiei; raport cu terapia;
în raport cu terapia; absenţa relaţiei autentică
neautentică
Rolul Interpretare-reflectare; Sfătuitor-formator; direct De acceptare mutuală.
terapeutului indirect, nepasional; pentru rezolvare de interacţiune, permisiv;
frustrant probleme; practic gratificant.

CURSUL NR. 7
ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI II.

1. ASPECTE DIFERENŢIALE ÎN RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Deşi relaţia terapeutică este un factor comun în orice formă de psihoterapie, aşa cum am
arătat în capitolul anterior, există şi numeroase particularităţi ale ei diferite de la o şcoală la
alta. Vom trece în vedere, în continuare, specificul relaţiei în cele trei grupări principale.

a. Relaţia terapeutică în psihoterapiile psihanalitice.

Deşi psihanaliza clasică nu se mai practică în forma sa originală, ne vom referi la ea pentru a
surprinde direcţia pe care ea a dat-o întregii grupări. Conform acesteia, starea nevrotică actuală
are izvoarele în mica copilarie. Pentru conştientizarea conflictelor şi rezolvarea lor, clientul va
face incursiuni în propria istorie, prin stări regresive. Tendinţele regresive ale pacientului
încurajate de acest tip de psihoterapii şi atitudinea de expert a terapeutului imprimă relaţiei o
notă caracteristică unei interacţiuni părinte-copil. A doua sarcină a terapeutului este aceea de a
determina Eul actual al clientului sau să renunţe la vechile mecanisme defensive utilizate anterior
în favoarea unora mai adecvate la evoluţia şi starea sa actuală.
În psihanaliză contractul psihologic stipulează drepturi şi obligaţii foarte limpezi, atât pentru
pacient, cât şi pentru terapeut. Astfel, pacientul se conformează regulii fundamentale a asociaţiei
libere: deoarece terapeutul îi garantează o confidenţialitate totală, acesta va trebui să spună tot
ce-i trece prin cap, chiar dacă faptul respectiv pare banal, neînsemnat sau absurd. Din aceasta,

19
din analiza actelor ratate şi a viselor va rezulta un material care va fi ordonat, analizat, interpretat
şi conferit ulterior pacientului ca temei al unor schimbari importante de optică.
La rândul său, terapeutul respectă cu stricteţe următoarele reguli:
- tăcerea, pentru a permite pacientului său dezvoltarea unui flux asociativ bogat;
- “atenţia flotantă” prin care-şi pune în funcţiune propriul său inconştient pentru a sesiza şi
recepta orice nepotrivire, contradicţie sau incongruenţă suscitată de discursul pacientului său;
- abstinenţa, care constă nu numai a nu se lasa sedus (la propriu) de tentaţiile pacientei sale ci şi
în abţinerea de a cădea în capcana oferirii acesteia de gratificaţii sau satisfacţii afective prin care
el s-ar transforma în “complicele” nevrozei sale. Pacientul este de asemenea încurajat ca în
cursul tratamentului să se abţină de a lua decizii importante, pentru a se proteja astfel de
consecinţele nefaste ale acestora;
- neutralitatea angajează opiniile pacientului, care nu vor fi judecate sau criticate, ci doar
înţelese, pentru a fi interpretate ulterior;
- interpretarea este faza finală a intervenţiei terapeutice: ajutand pacientul să conştientizeze
originea şi motivaţiile reale ale nevrozei sale, potenţialul de conflictualitate al acestora, conflictul
integrat în conştiinţă fiind astfel dezamorsat de încărcătura sa nevrorică.
În pofida unor evoluţii extrem de divergente a psihanalizei clasice, relaţia terapeutică
(incluzând şi transferul şi contratransferul) rămâne cel mai important factor terapeutic, deoarece
ea pune accentul pe un stil empatic şi nondirectiv al terapiei, dând posibilitatea pacientului să se
identifice (cel puţin parţial) cu terapeutul său şi să accepte dezvăluirile pe care acesta le face
relativ la persoana sa.

b. Relaţia terapeutică în psihoterapiile cognitiv-comportamentale.

Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau
neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin
conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. Procesul
psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe tehnicile utilizate.
Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care
terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv el însuşi
trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic cu o tentă
de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de
adaptare pe care le propune acesta din urmă. Ca şi în psihoterapiile analitice terapeutul este
expertul. Directivitatea terapeutului în aceste terapii este cea mai mare. Caracteristicile acestui

20
tip de relaţie sunt cele de ghidare, orientare, colaborare, parteneriat. Clientul este ajutat să ia
anumite decizii dar într-un ansamblu sistematizat de terapeut.
Explicaţia oferită de terapeut dă o notă aparte acestui tip de relaţie. Terapeutul aduce
argumente teoretice care corespund sistemului său de credinţe, argumente cu care încearcă să
explice problemele clientului. Explicaţia este şi aspectul cu care se încearcă crearea unei bune
alianţe psihoterapeutice. Cu ajutorul lor poate fi indus clientului sentimentul de control asupra
comportamentului propriu şi a propriei vieţi. Acest lucru stimulează foarte mult partea acţională,
de trecere la fapte, lăsând în urmă suferinţele şi lamentările.

c. Relaţia terapeutică în terapiile experienţiale.

În psihoterapiile experienţiale relaţia terapeutică şi în mod deosebit personalitatea

psihoterapeutului devin factorii cei mai importanţi ai procesulului terapeutic. Relaţia terapeutică
trebuie să devină un factor catalizator al actualizării resurselor clientului, al dezvoltării şi
maturizării. Terapie rogersiană s-a numit la început terapie non-directivă pentru că terapeutul nu
dirijează procesul terapeutic, nu formulează interpretări şi nu dă răspunsuri. Ceea ce face el pare
banal şi chiar derizoriu: ascultă cu atenţie, cu o atitudine de acceptare binevoitoare, ceea ce
spune clientul, întrerupând uneori pentru a reformula spusele acestuia. Aceste reformulări au
darul de a-l ajuta pe client să se autoclarifice (sentimental şi cognitive), să privească mai atent şi
să conştientizeze aspectele relatate. Această atitudine de acceptare pasivă şi oarecum stereotipă
nu ascunde un dezinteres faţă de problemele clientului, deoarece este susţinută de multă căldură,
empatie şi înţelegere.
Terapeutului îi sunt interzise interpretările, sfaturile, sugestiile, acţiunea de a convinge sau
de a dovedi ceva. În această relaţie experienţială expertul este clientul şi nu terapeutul, aşa cum
era în primele doua grupări terapeutice amintite mai înainte.
Aceste linii directoare ale relaţiei terapeutice sunt valabile la modul general pentru toate
terapiile experienţialiste dar ele capată nuanţe aparte în diferite sale orientări. Astfel, spre
exemplu, directivitatea terapeutului poate creşte în unele abordări precum Gestalt-terapia,
Programarea Neuro-lingvistică sau Terapia Unificării. În Gestalt-terapie şi Terapia Unificării
este mult mai centrată pe prezentul situaţiei, accentuânu-se mult asupra experienţei directe a
celor doi participanţi. Terapeuţii devin mai prezenţi, mai provocativi şi mai transparenţi. Ei îşi
dezvăluie prezenţa lor în întregime, prin comunicarea percepţiilor lor asupra clienţilor şi
experienţelor care au loc în acel moment, precum şi a observaţiilor asupra a ceea ce clientul nu
conştientizeză. Fără să interpreteze, terapeutul doreşte să-l ajute pe client să conştientizeze ceea

21
ce se întâmplă cu el în acel moment, la toate nivelurile sale. Chiar mai mult, în formele
individuale de terapie, terapeutul poate intra într-un joc de rol cu clientul, tocmai pentru a
permite ca experienţa să fie cât mai reală şi autentică.

2. PSIHOTERAPIA ÎN ROMÂNIA

În România psihoterapia a apărut la sfârşitul secolului XIX, o dată cu constituirea acestui

domeniu ca demers ştiinţific, sistematizat la nivel european, evoluţia ei fiind fragmentată
datorită dificultăţilor ce ţin de istoria naţională.
Primii mari autori români au fost Alexandru Obregia şi Gheorghe Marinescu, autori ai
lucrării „Prelegeri de psihoterapie” (1912). Psihiatrii de formaţie, ei au adus in discuţie
posibilitatea tratării sau ameliorării unor boli cu ajutorul psihoterapiei.
Ca şi în alte ţări, teoriile freudiene au fost criticate de unii specialişti şi promovate de către
alţii. Primii promotorii ai psihanalizei la noi au fost psihiatrii Constantin Vlad şi Ioan
Popescu Sibiu, primul fondând în 1946 Societatea Română de Psihopatologie şi Psihoterapie.
În anii 1930-40 psihanaliza a pătruns în cercurile intelectuale româneşti fiind susţinută de
numerosi psihologi şi filosofi renumiţi ai vremii: Mihai Ralea, Nae Ionescu, Constantin
Rădulescu Motru, Tudor Vianu.
Izolarea ştiinţifică şi socială faţă de lumea occidentală impusă de regimul comunist, după
1945, a blocat evoluţia firească a acestui domeniu, psihoterapia continuând să funcţioneze
într-o arie mai restrânsă, oarecum în ilegalitate. Momementul cel mai brutal şi dureros s-a
produs în 1982 când psihologia a fost decretată ca fiind un pericol pentru societate şi prin
urmare au fost desfiinţate facultăţile şi instituţiile de psihologie.
După 1990 instituţiile amintite mai sus s-au reeinfinţat şi chiar s-au constituit centre
universitare noi cu facultăţi de psihologie, în diferite zone ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Timişoara, Braşov, Sibiu. Au luat fiinţă chiar şi masterate de specialitate precum cel de
Psihodiagnostic şi Psihoterapie al Universităţii Bucureşti.
În 1991, cu sprijinul prof. Mircea Lăzărescu, a luat fiinţă Asociaţia Română de
Psihoterapie. Aceasta s-a transformat în 2001 în Federaţia Română de Psihoterapie.
O transformare considerabilă s-a produs prin apariţia Legii psihologului cu drept de
liberă practică, nr.213 din 2004. Legea reglementeză statutul psihologului stabilind
psihologia o profesie liberală, la fel ca medicina, dreptul etc. Conform acesteia, forumul
suprem al psihologilor este Colegiul Psihologilor din România înfiinţat în 2005 care are patru
comisii aplicative corspunzătoare celor patru mari domenii ale psihologiei. Una dintre

22
 comisii este cea de Psihologie Clinică şi Psihoterapie. Această comisie a stabilit propriile
proceduri de atestare, acreditare şi certificare pentru cele trei domenii ale sale: psihologie
clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie. Până în prezent această comisie a acredit
câteva şcoli psihoterapeutice din România.
Demn de semnalat este şi infiinţarea primei şcoli de psihoterapie românească,
„Psihoterapia Experienţială a Unificării” sub conducerea Doamnei Prof. Univ. Dr. Iolanda
Mitrofan.

3. CATEGORIILE DE PROBLEME CARE FAC OBIECTUL PSIHOTERAPIEI

Există tipuri de probleme care pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, aceasta fiind
în astfel de cazuri soluţia cea mai indicată. Există şi categorii de probleme care pot beneficia de
un ajutor mai mic prin psihoterapie, sau probleme care pot fi abordate psihoterapeutic doar din
perspectiva numai anumitor orientări psihoterapeutice. În alte tipuri de probleme psihoterapia
poate fi doar o metodă secundară, alături de metodele principale indicate. În sfârşit există si
tipuri de psobleme pentru care psihoterapia este absolut ineficientă, ba chiar contraindicată.
1. Manifestări psihopatologice acute, actuale, consecinţe ale unor situaţii stresante, sau chiar
traumatizante. Toate aceste simptome pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, mai ales
sub formele de psihoterapie suportivă şi experienţială.
2. Crize de dezvoltare, cum ar fi crizele de la adolescenţă, criza de la mijlocul vieţii, menopauza,
andropauza sau crize de impas existenţial major (perioade cu intense întrebări şi preocupări
legate de: viaţă, moarte, libertate, sens etc.). În astfel de cazuri psihoterapia poate fi foarte
eficientă sub forma ei experienţială, orientată spre înţelegere şi activare a resurselor personale
insuficient valorificate.
3. Dificultăţile de adaptare şi relaţionare, sentimentele de inadecvare în grup, dificultăţile de
comunicare cu ceilalţi se pretează la intervenţii psihoterapeutice. În întâlnirile terapeutice un
demers analitic poate să facă pe persoanele care se confruntă cu ele să înţeleagă rădăcinile
acestor dificultăţi. Un demers comportamental sau experienţial îi poate sprijini apoi în formarea
unor deprinderi mai eficiente de relaţionare şi comunicare şi în modelarea de comportamente
adaptative. În astfel de cazuri sunt foarte eficiente şi psihoterapiile de grup care crează condiţiile
optime pentru exersarea acestor noi achiziţii de relaţionare, precum şi pentru creşterea încrederii
în sine şi în alţii.
4. Probleme ce ţin de imagine şi stimă de sine reduse şi probleme de identitate. Persoanele cu
astfel de dificultăţi pot beneficia foarte mult de pe urma intervenţilor psihoterapeutice care îşi

23
propun întărirea Eului, pozitivarea, obiectivarea şi stabilizarea imaginii de sine, conştientizarea şi
valorizarea resurselor personale. În astfel de situaţii se pot utiliza diferite modalităţi de abordare
terapeutică: analitică, cognitiv-comportamentală, experienţială etc. Terapia individuală poate fi
combinată cu o terapie de grup.
5. Diferite tulburări nevrotice (depresive, anxioase, fobice, obsesiv-compulsive, disociative,
somatoforme etc.). Este domeniul în care psihoterapia este intervenţia recomandată prin
excelenţă. Cu excepţia cazurilor în care simptomatologia severă recomandă şi un tratament
medicamentos, este de preferat ca aceste tulburări să fie abordate evitându-se spitalizarea şi uzul
de medicamente. Se recomandă fie un demers analitic de profunzime pentru descoperirea şi
înlăturarea cauzelor inconştiente care au condus la tulburare, fie un demers umanist-
experienţialist care să vizeze o abordare holistă prin care să se realizeze o clarificare şi o
reorientare în sens constructiv a potenţialului psihic blocat, fie un demers comportamental de
reducere ţintită a simptomelor deranjante.
6. Tulburări psihosomatice (astm psihogen, ulcer, hipertensiune arterială, dermatite, eczeme
etc.) ale căror manifestări somatice au o natură psihogenă. În aceste cazuri simptomul nu este
altceva decât o metaforă ce se exprimă corporal o suferinţă psihică. Prin psihoterapie se pot
decodifica aceste metafore psihosomatice, se pot găsi cauzele reale ale simptomelor şi se pot lua
măsuri de restabilire a sănătăţii mintale care vor conduce la dispariţia lor.
7. În cazul bolilor organice cronice, chiar în formele lor finale, (leucemie, cancer, SIDA,
infirmităţi organice, scleroză în plăci, diabet etc.) deşi psihoterapia nu poate vindeca, ea poate fi
binevenită în sensul de terapie suportivă, de acompaniere a acestor pacienţi, de susţinere în
confruntarea cu boala şi, eventual, de orientare către o dimensiune spirituală. Uneori, tehnicile de
sugestie şi relaxare pot aduce o diminuare a durerii, a anxietăţii sau a altor simptome.
8. Tulburările de personalitate (paranoidă, schizoidă, anxioasă, histrionică, disocială, de tip
borderline etc.) nu se pot modifica semnificativ prin psihoterapie. Însă, anumite tendinţe
dezadaptative pot fi ameliorate, printr-o abordare profundă, în special corporală. Deasemenea
anumite intervenţii, mai ales în grup terapeutic, pot conduce spre o mai bună conştientizare a
efectelor propriilor comportamente şi spre dobândirea unor strategii de autocontrol în sensul unei
mai bune integrări sociale.
9. Tulburările psihotice (schizofrenie, tulburări delirante, tulburări afective etc.) sunt cazurile
cele mai severe de tulburări psihice. Episoadele psihotice pot fi abordate exclusiv medicamentos.
În fazele de remisiune însă, intervenţiile psihoterapeutice pot să se asocieze celor
medicamentoase de intreţinere sub forma terapiei ocupaţionale şi artistice şi socioterapiei, în
scopul recuperării unor funcţii deterioarate şi obţinerii unor abilităţi de reinserţie socială.

24
10. Dependenţele de substanţe psihoactive (alcool, droguri, anumite medicamente etc.) au
nevoie de o abordare multiplă. În primul rând, dependenţa fizică necesită o cură de dezintoxicare
asociată cu renunţarea la consumul toxic. Ulterior, intervenţia psihoterapeutică sub formă
analitică sau experienţială (inclusiv corporală) îşi propune tratarea dependenţei psihice. A treia
direcţie necesară se realizeză prin grupurile terapeutice de suport care îşi propun imbunătăţirea
imaginii de sine, depăşirea dificultăţilor ce ţin de etichetarea socială, aspecte de reintegrarea
socială şi, uneori, chiar o orientare spirituală a acestor persoane.
11. Tulburările sexuale cum ar fi disfunţiile sexuale (tulburări de erecţie, ejaculare precoce,
dorinţe sexuale diminuate, vaginism, anorgasmie etc.), tulburările de identitate sexuală,
parafiliile (exhibiţionism, fetişism, pedofilie, sadomasochism, voyeorism etc.), tulburările de
orientare sexuală pot fi abordate psihoterapeutic. Eficienţa cea mai mare este în cazul
disfuncţiilor sexuale atunci când acestea nu au cauze organice. Abordările pot fi analitice,
experienţiale sau cognitiv-comportamentale. Ultimele au loc mai ales în cuplu.
12. Retardul mintal nu poate fi abordat psihoterapeutic. Persoanele cu deficienţe mintale pot fi
ajutate doar printr-o serie de tehnici comportamentale pentru formarea deprinderilor de
autoservire, pentru însuşirea de abilităţi ocupaţionale cu scopul principal de dobândire a
autonomiei şi de integrare socială.
13. Psihoterapia în cazul tulburărilor mintale organice (demenţe, tulburări datorate unor leziuni,
disfuncţii cerebrale etc.) are efect limitat sau nul, putând fi recomandată doar terapia suportivă.
Aparţinătorii acestor persoane (familie, prieteni apropiaţi) ar putea beneficia cu succes de
intervenţiile psihoterapeutice pentru a-şi depăşi propria suferinţă legată de boala celor dragi.
14. Problemele de cuplu sau de familie pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie.
Condiţia de bază este suficienta motivare a celor în cauză înspre schimbare şi acceptarea de a
participa împreună la şedinţele psihoterapeutice. Deşi există psihoterapie de cuplu şi de familie,
astfel de probleme pot fi abordate şi prin psihoterapiile clasice, îndeosebi experienţiale.
Terapiile de familie arată că suferinţa psihică nu este doar rezultatul unor interacţiuni intrapsihice
neadecvate ci ea poate fi cauzată şi de interacţiunile sociale, îndeosebi cele familiale. În general,
familia este văzută în psihoterapie ca un sistem. De aceea, perturbarea funcţionării unuia dintre
membrii unei familii, cel mai sensibil sau reactiv, nu este altceva decât expresia funcţionării
dizarmonice a întregii familii. În astfel de cazuri, deşi aparent problema se manifestă doar la un
singur membru, este evident că terapia de familie este recomandată.
15. Diferitele probleme ale copiilor ca: tulburări de învăţare, tulburări de comunicare, ticuri,
enurezis sau encoprezis, tulburări de comportament şi deficit de atenţie etc., pot fi abordate cu
mult succes prin psihoterapie. De obicei copii sunt aduşi la terapie fie de părinţi fie de educatori.

25
Dacă este vorba despre un „copil-simptom al familiei” atunci este necesară intervenţia
psihoterapeutică la nivelul întregii familii. Alte tipuri de probleme pot fi de competenţa unor
servicii de specialitate cum ar fi pediatrie sau logopedie, sau de competenţa unui terapeut
specializat în psihoterapia copilului.
16. „Psihoterapia normalului” se referă la intervenţii terapeutice în scop de dezvoltare personală,
de autocunoaştere, de optimizare a proprilor capacităţi, de creştere a creativităţii şi a
capacităţilor rezolutive, de evoluţie în plan spiritual etc. Această direcţie este determinată de
elevaţia spirituală a omului modern şi de necesitatea pregătirii viitorilor specialişti în consiliere
psihologică şi psihoterapie.
CURSUL NR. 8
ORIENTAREA COGNITIV - COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE I.
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE

Orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste asupra personalităţii s-a

conturat la începutul secolului XX ca o reacţie la psihoterapiile dinamice. Skinner, Miller,
Eysenck, Dollard şi Wolpe, au fost personalităţi care au marcat debutul psihoterapiei
comportamentale, introducând metode terapeurice diferite, bazate pe principiile învăţării şi
condiţionări. Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele,
adaptative sau neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult
sau mai puţin conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a
informaţiilor. O persoană nevrotică este o persoană cu deprinderi dezadaptative învăţate. Ele s-au
fixat în psihicul individului deoarece, în istoria lui, i-au permis acestuia să facă faţă stresului, să
evite anumite situaţii traumatizante. Ulterior aceste reacţii s-au întărit şi apoi s-au generalizat şi
tind să se repete in tot mai multe împrejurări.
După comportamentalişti comportamentul depinde de situaţie, acţiunile oamenilor fiind
constante în condiţii similare, dar variind în condiţii diferite. Comportamentul este în funcţie de
situaţie, iar demersul terapeutic presupune uneori şi o intervenţie asupra mediului.

Procesul psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe
tehnicile utilizate. Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-
elev în care terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv
el însuşi trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic

26
cu o tentă de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu
strategiile de adaptare pe care le propune acesta din urmă

2. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE

Atunci când comportamentul-ţintă care se cere modificatat a fost specificat, terapeutul şi

clientul elaborează împreună, de comun acord, un program de terapie ce include o combinaţie
de tehnici comportamentale. Psihoterapeutul este cel care alege metodologia cea mai potrivită
pentru problematica clientului şi îi propune acestuia o schemă de terapie.
Un demers comportamental complet presupune parcurgerea a patru faze:
a. precizarea comportamentului inadecvat (când a apărut, cum, în ce împrejurări, în
ce condiţii continuă să apară);
b. delimitarea simptomelor-ţintă şi a obiectivelor terapiei;
c. alegerea uneia sau mai multor tehnici comportamentale potrivite şi stabilirea unui
program terapeutic;
d. evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior terapiei.

Principalele tehnici psihoterapeutice comportamentale sunt:

1. Desensibilizarea sistemică progresivă.

Desensibilizarea sistemică progresivă poate fi privită ca un proces de decondiţionare sau de
contracondiţionare. Această tehnică este eficientă mai ales în eliminarea fobiilor sau a temerilor,
dar şi în reducerea tracului, în cazuri de impotenţă şi frigiditate, în tulburări anxioase. Tehnica
constă în al învăţa pe subiect ca, în prezenţa stimulilor anxiogeni, imaginari sau reali, să se
relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incmpatibil cu apariţia anxietăţii. Metoda
cuprinde următoarele etape:
a. Învăţarea relaxării (durează de regulă cam 6 şedinţe). Aşezat într-o poziţie confortabilă
(culcat, şezând sau semişezând), clientul se antrenează sistematic, sub îndrumarea
terapeutului, în relaxarea tuturor grupelor musculare.
b. Stabilirea ierarhiilor situaţiilor generatoare de anxietate, în ordine descrescătoare , de
la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
c. Desensibilizarea propriu-zisă. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare,
este expus gradual stimulilor succesivi, din ce în ce mai anxiogeni, din ierarhia

27
 stabilită anterior. Desensibilizarea se face în condiţii de relaxare profundă, scopul fiind
asocierea de stimuli anxiogeni cu relaxarea pentru a „sparge” asocierea dezadaptativă
anterioară (stimul-anxietate) şi a înlocui cu un răspuns adaptativ. Subiectului i se cere
să se relaxeze cu ochii închişi şi să-şi imagineze iniţial scene neutre şi apoi fiecare din
situaţiile din ierarhie, începând cu cea mai puţin anxiogenă. În momentul în care
clientul afirmă că simte anxietate, şedinţa se încheie cerându-i-se să se concentreze pe
relaxare.

2. Expunerea „in vivo”

Expunerea „in vivo” merge pe acelaşi principiu ca şi tehnica precedentă, clientul fiind
însă instruit să se confrunte cu situaţiile reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de
terapie sau direct fără a mai trece prin etapa imaginativă. Scopul este de a reuşi să păstreze starea
de relaxare în prezenţa stimulilor respectivi. Este un procedeu mai eficient decât simpla
imaginare a situaţiilor producătoare sde anxietate, dar unii clienţi au nevoie să înceapă cu nivelul
imaginativ şi apoi să experimenteze situaţiile concrete.

3. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite

Tehnica porneşte de la principiul că, expunând pe cineva direct la stimulii producători de
anxietate, persoana descoperă că nu se întâmplă nimic rău, ceea ce poate conduce la stingerea
comportamentului de teamă. Confruntarea cu situaţiile anxiogene se poate face în plan imaginar,
terapeutul manevrând astfel situaţia încât să producă rapid o creştere a anxietăţii (tehnica
implozivă) sau prin expunerea reală, mai ales la clienţii cu capacităţi imaginative limitate
(tehnica expunerii-flooding). Aceste tehnici se dovedesc eficiente mai ales în tratarea agorafobiei
şi a tulburărilor compulsiv-obsesive.

4. Întărirea selectivă.
Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de comportament învăţate au
tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite corespunzător. Tehnica este
eficientă mai ales la copii, în situaţiile în care comportamentul nedorit a fost întărit fără voie de
persoanele din jur. Procedura implică recompensarea comportamentelor dezirabile şi ignorarea
celor indezirabile

5. Modelarea

28
 Modelarea presupune însuşirea unor modele de comportament deosebite prin observarea şi
imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, terapeutul (principiul de bază este cel
al învăţării prin observare). Tehnica s-a dovedit eficientă în formarea de deprinderi de
autoservire la pacienţii deficienţi mintal, precum şi în depăţirea anxietăţii, când persoana are
şansa de a observa pe altcineva trecând prin situaţia provocatoare de anxietate fără a fi rănit.

6. Terapia aversivă

Terapia aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a

sancţiunilor, deci prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în tratarea
toxicomanilor, a deviaţiilor sexuale şi a deprinderilor compulsive, respectiv a comportamentelor
care oferă gratificaţii imediate individului, dar cu consecinţe negative pe termen lung sau
inadecvate social, prohibite cultural şi dăunătoare psihic.

7. Antrenamentul asertiv
Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât şi formare
şi practicare a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat în cazul
persoanelor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza anxietăţii ridicate
care îi împiedică să se exprime liber şi să îşi exprime sentimentele. El are menirea de a-l învăţa
pe client să îşi exprime liber, direct şi adecvat gândurile şi emoţiile.

8. Autoreglarea.
Pentru că într-un demers comportamental terapeutul şi clientul se întâlnesc rareori mai des
de o dată pe săptămână, acesta din urmă tebuie să înveţe să îşi regleze comportamentul propriu,
astfel încât să înregistreze progrese şi în afara şedinţelor de psihoterapie. Autoreglarea implică
observarea, monitorizarea propriilor comportamente, şi utilizarea de tehnici variate pentru
modificarea celor inadecvate.

CURSUL NR. 9
ORIENTAREA COGNITIV - COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE II.
PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ

1. ASPECTE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI COGNITIVE

29
 Terapiile behavioriste se focalizează pe modificarea directă a comportamentului, ignorând
în schimb procesele raţionale, de gândire. Observându-se cu timpul că factorii cognitivi
(gândurile, aşteptările, interpretările date evenimentelor) sunt importanţi în determinarea
comportamentelor, mulţi psihoterapeuţi au început să-i ia în calcul în cadrul procesului
terapeutic.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală a preluat tehnicile behavioriste de modificare a
comportamentelor şi le-a adăugat proceduri destinate schimbării convingerilor dezadaptative. O
idee importantă este aceea că modul în care persoana se comportă în confruntarea cu obstacolele
externe ţine nu numai de mărimea obiectivă a acestora, ci şi de imaginea, reflectarea lor în plan
intern, subiectiv. Oamenii sunt perturbaţi de agresiunea şi de schimbările mediului extern. În
general însă, ei sunt mult mai puternic afectaţi de ideile pe care le dezvoltă în legătură cu aceste
evenimente. Strategia terapeuţilor cognitivişti, constă în a-l învăţa pe client să-şi interpreteze
evenimentele de viaţă într-o manieră pozitivă, mai adaptativă, ceea ce conduce la rezolvarea
problemelor emoţionale. Această formă de abordare terapeutică se dovedeşte eficientă mai ales
în cazul persoanelor cu reacţii emoţionale perturbate, precum anxietatea şi depresia.
Principalele tipuri de distorsiuni cognitive (patternuri de gândire negativă iraţionale) sunt:
1. gândirea de tipul „totul sau nimic”. A evalua lucrurile în alb şi negru, în termeni de
performanţe sau eşecuri: dacă o performanţă nu este perfectă, este considerată eşec
total.
2. suprageneralizarea. A considera că un eveniment negativ sau pozitiv singular se va
produce la nesfârşit.
3. concentrarea asupra negativului (catastrofizarea). A te centra asupra unui eveniment
negativ oarecare, a te gândi numai la acesta şi a-l lăsa să întunece toate celelalte
evenimente pozitive.
4. descalificarea pozitivului. A respinge experienţele pozitive, a spune despre ele că nu
contează, menţinând stilul negativ de gândire, în ciuda evidenţelor.
5. desprinderea de concluzii pripite. A te repezi să faci interpretări negative chiar dacă nu
sunt suficiente pentru a trage astfel de concluzii.

6. maximalizarea şi minimalizarea. A exagera anumite lucruri (de regulă succesele

celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi).
7. judecata afectivă. A considera că propriile emoţii negative reflectă modul cum stau
lucrurile cu adevărat.

30
 8. cerinţele absolutiste. A-ţi elabora câteva imperative categorice după care te conduci.
Dacă aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează
sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă frustrare, furie,
resentimente.
9. etichetarea. A interpreta persoana (de regulă, negativ) în loc de a se referi la o greşeală
sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane sau altora.
10. raportarea la propria persoană. A te considera cauza unor evenimente negative
externe, cu care nu ai nici o legătură.

2. TEHNICI SPECIFICE PSIHOTERAPIEI COGNITIVE

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se încadrează în categoria terapiilor de scurtă

durată: între 5 şi 20 de şedinţe. Şedinţele psihoterapeutice au obiective precise, sunt clar
structurate şi presupun un plan de intervenţie stabilit de comun acord de către psihoterapeut şi
persoană. Intervenţia cognitiv-comportamentală se realizează în două etape distincte:
identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale şi modificarea acestora şi a
comportamentelor aferente, fiecare presupunând tehnici terapeutice specifice.

1. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale este primul pas al demersului

cognitiv-comportamental. Psihoterapeutul îi explică clientului conceptul de gânduri
negative automate ca fiind gânduri negative, iraţionale care se declanşează spontan în
anumite contexte şi care se referă la propria persoană, la lume, la viitor. Aceste gânduri
se constituie şi se asociază cu diverse situaţii, încă din copilărie. Ele ţin de mai mulţi
factori: de modul în care a fost tratat subiectul de către ceilalţi, mai ales de către
persoanele semnificative din familie; de modul în care se simt şi vorbesc despre ei
înşişi cei ce servesc subiectului drept model de identificare; de ceea ce i s-a spus
subiectului în legătură cu el însuşi; de experienţele de viaţă mai importante prin care a
trecut. Pentru ca subiectul să înţeleagă mai bine modul de declanşare a acestor
patternuri de gândire, terapeutul poate prezenta uneori un exemplu din viaţa sa
personală. Se poate utiliza ca suport tehnic lista principalelor tipuri de distorsiuni
cognitive. Identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale se poate realiza
prin:
a. discutarea unei experienţe emoţionale recente;

31
 b. utilizarea imaginaţiei dirijate pentru a-i permite clientului să traiască sau să
retrăiască imaginativ o situaţie în care apare simptomul şi să evoce gândurile
negative declanşate spontan;
c. utilizarea jocului dramatic la clienţii cărora le este greu să evoce gândurile
negative doar pe baza povestirii (pentru a le permite să reactualizeze cât mai
veridic întreaga situaţie şi patternurile de gândire declanşate);
d. observarea şi utilizarea modificărilor de dispoziţie ale clientului din timpul
şedinţei terapeutice;
e. determinarea semnificaţiei unor evenimente în legătură cu care clientul nu a
reuşit să declanşeze şi să concretizeze patternurile de gândire negativă.

2. Modificarea paternurilor de gândire egativă iraţionale şi a comportatelor aferente

utilizând:
a. raţionalizarea - clientului i se explică faptul că stările afective disfuncţionale
sunt produse mai mult de gândurile sale negative şi mai puţin de împrejurările
exterioare (relaţia gândire, sentiment, comportament);
b. furnizarea de informaţii asupra anxietăţii şi mecanismelor de apariţie şi de
întreţinere a acesteia – clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietăţii şi
evoluţia lor posibilă şi i se precizează că acestea nu sunt periculoase (nu conduc
la deces sau pierderea controlului) şi nici nu sunt semne ale unei boli psihice
grave;
c. verificarea veridicităţii gândurilor negative automate în timpul şi în afara
şedinţelor terapeutice,
d. distragerea – clientul este învăţat să-şi controleze simptomul concentrându-se
asupra altor activităţi şi nu asuptra stării proprii;
e. programarea activităţilor după reguli precise, evitând supraîncărcarea şi tendinţa
de a face mai multe lucruri simultan, ceea ce sporeşte tensiunea şi oboseala
(realizarea de liste de activităţi, stabilirea priorităţilor, programarea de pauze
pentru relaxare, etc.;
f. experimentarea în sfera comportamentelor (prin folosirea de tehnici
comportamentale).

CURSUL NR. 10

32
 ORIENTAREA UMANIST-EXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE I. ASPECTE
GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI EXPERIENŢIALE

Orientarea umanist-experienţială în psihoterapie centrată pe teoriile umaniste asupra

personalităţii s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăţi a secolului XX, avândui ca promotori pe
Gordon Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers, ş.a. Orientarea umanist-
experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile,
dragostea, creativitatea, imaginea de sine) în atenţia psihologilor şi psihoterapeuţilor. Omul în
terapiile umaniste este privit ca o entitate activă, autoafirmativă, cu un potenţial latent ce se cere
valorificat şi centrarea pe experienţa imediată, conform principiului „aici şi acum”.
Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile
sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală.
În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli
psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
În ultimele decenii, din această orientare s-a conturat o a patra direcţie care a marcat destinul
psihologiei şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să
exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi
transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat
Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică
şi terapia holotropică (o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un psihoterapeut, care
permite conectarea unor teriitorii necunoscute ale inconştientului, cu referire mai ales la
dimensiunea perinatală şi cea transpersonală).
Relaţia terapeutică în terapiile experienţiale.
Aşa după cum psihanaliza clasică freudiană este prototipul relaţiei terapeutice pentru
gruparea de orientare dinamică, Terapia Centrată pe Client îniţiată de C. Rogers dă prototipul
pentru gruparea de orientare experienţială. Faţă de Freud, C. Rogers se distanţează pe doua
direcţii majore:
- negarea primatului instinctelor iraţionale în geneza comportamentului uman;
- reconsiderarea rolului psihoterapeutului, care nu mai este privit ca şi conducator al procesului
terapeutic.
Chiar termenul de pacient va fi înlocuit cu acela de client, pentru a justifica încrederea în
capacitatea acestuia de a găsi soluţii propice autovindecarii.

33
 Pentru a anula aceea incongruenţă apărută de mult în psihicul clienţilor terapeutul va
trebui să creeze un climat psihologic liber, în care pacientul să fie acceptat şi valorizat
necondiţionat, astfel încât el să se simtă liber de a-şi exprima sentimentele autentic, real,
acceptandu-şi ura, furia, ostilitatea şi alte sentimente “urâte“ ca aparţinându-i. Autoacceptarea de
sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce mai tolerant cu propria sa experienţă,
ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat şi mai deschis spre noi experienţe viitoare.
Iată de ce în psihoterapiile experienţiale relaţia terapeutică şi în mod deosebit
personalitatea psihoterapeutului devin factorii cei mai importanţi ai procesulului terapeutic.
Relaţia terapeutică trebuie să devină un factor catalizator al actualizării resurselor clientului, al
dezvoltării şi maturizării. Terapie rogersiană s-a numit la început terapie non-directivă pentru că
terapeutul nu dirijează procesul terapeutic, nu formulează interpretări şi nu dă răspunsuri. Ceea
ce face el pare banal şi chiar derizoriu: ascultă cu atenţie, cu o atitudine de acceptare
binevoitoare, ceea ce spune clientul, întrerupând uneori pentru a reformula spusele acestuia.
Aceste reformulări au darul de a-l ajuta pe client să se autoclarifice (sentimental şi cognitive), să
privească mai atent şi să conştientizeze aspectele relatate. Această atitudine de acceptare pasivă
şi oarecum stereotipă nu ascunde un dezinteres faţă de problemele clientului, deoarece este
susţinută de multă căldură, empatie şi înţelegere.
Terapeutului îi sunt interzise interpretările, sfaturile, sugestiile, acţiunea de a convinge sau
de a dovedi ceva. În această relaţie experienţială expertul este clientul şi nu terapeutul, aşa cum
era în primele doua grupări terapeutice amintite mai înainte.
Aceste linii directoare ale relaţiei terapeutice sunt valabile la modul general pentru toate
terapiile experienţialiste dar ele capată nuanţe aparte în diferite sale orientări. Astfel, spre
exemplu, directivitatea terapeutului poate creşte în unele abordări precum Gestalt-terapia,
Programarea Neuro-lingvistică sau Terapia Unificării. În Gestalt-terapie şi Terapia Unificării
este mult mai centrată pe prezentul situaţiei, accentuânu-se mult asupra experienţei directe a
celor doi participanţi. Terapeuţii devin mai prezenţi, mai provocativi şi mai transparenţi. Ei îşi
dezvăluie prezenţa lor în întregime, prin comunicarea percepţiilor lor asupra clienţilor şi
experienţelor care au loc în acel moment, precum şi a observaţiilor asupra a ceea ce clientul nu
conştientizeză. Fără să interpreteze, terapeutul doreşte să-l ajute pe client să conştientizeze ceea
ce se întâmplă cu el în acel moment, la toate nivelurile sale. Chiar mai mult, în formele
individuale de terapie, terapeutul poate intra într-un joc de rol cu clientul, tocmai pentru a
permite ca experienţa să fie cât mai reală şi autentică.

34
 CURSUL NR. 11
PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT

Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii”40, a elaborat o nouă modalitate
de abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Aceasta a apărut iniţial sub denumirea de
psihoterapie non-directivă şi contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme,
susţinând ideea unui tratament psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice şi interpretări.
Ulterior el va denumi acest demers: psihoterapie centrată pe client. Pentru ca procesul terapeutic
să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie de
teoriile şi principiile străine acestei experienţe. Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el
să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde
cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia. Clientul trebuie să fie centrul întreprinderii, nu numai
în sensul că el este beneficiarul, ci într-un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale
personale trebuie să servească drept ghid şi criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale
şi în conduita ulterioară a vieţii sale. De aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, în
opinia şi practica lui Rogers „non-direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată
evaluantă, nu la absenţa funcţiei de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a
acestei funcţii.
În exprimarea cea mai simplă, ideea principală a acestei concepţii terapeutice este
afirmarea „capacităţii individului”, mai explicit, aceasta traducându-se astfel: fiinţa umană are
capacitatea, latentă dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi şi de a-şi rezolva problemele
suficient pentru satisfacerea şi eficacitatea necesară funcţionarii adecvate (aspect denumit
capacitate de autoactualizare) şi are de asemenea o tendinţa să exerseze această capacitate. Ca
potenţiale, această capacitate şi această tendinţă sunt inerente oricărui om. Exercitarea acestei
capacităţi reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării
„Eului"; altfel spus, ea reclamă relaţii lipsite de ameninţare sau de sfidare (provocare) cu ideea că
subiectul se ameliorează pe el însuşi. Pentru ca această capacitate să funcţioneze optim omul are
nevoie de acceptare necondiţionată. Modul de funcţionare specific uman are la bază capacitatea
de cunoaştere reflexivă, adică capacitatea nu numai de a şti, ci de a şti că ştii. Cunoaşterea
reflexivă face posibilă autoevaluarea şi autocorecţia. De remarcat că nu este vorba de o
capacitate de înţelegere completă şi foarte corectă, ci de un grad de înţelegere imperfect, fără
îndoială, dar suficient fiecărui pas al procesului de adaptare şi integrare care este existenţa

35
umană: este o înţelegere activă, într-un fel vitală, orientată nu spre conceptualizare, ci spre
acţiune.
Tendinţa la actualizare a organismului este fundamentală. Ea veghează la exersarea tuturor
funcţiilor, atât fizice cât şi experienţiale; ea vizează în mod constant să dezvolte potenţialităţile
individului pentru a asigura conversaţia şi „îmbogăţirea” sa ţinând cont de posibilităţile şi
limitele mediului.
În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică şi în principal
atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate celelalte, este
atitudinea de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este propriu acestei
atitudini este - în afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa. Crearea unui climat
afectiv adevărat terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale rolului terapeutului. Pe
lângă securitate şi căldură, climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii
totale, libertăţii de a-şi explora cele mai ascunse şi mai „urâte” sentimente ale propriului eu, în
scopul de a deveni tot mai congruent cu experienţa prezentă, trebuie să fie caracterizat şi prin:
înţelegere empatică, toleranţă, respect. Referitor la aitudinea terapeutului Rogers vorbeşte de
acordul intern, adică de autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică,
trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în
conştiinţa sa; altfel spus, este necesar ca sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de
client să fie total disponibile conştiinţei.
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul
este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele folosite
de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt:
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire,
mimică, mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
2. Tehnici de reflectare:
a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune
subiectul. Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis de
către client care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul se

36
simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale situaţiei
prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul introducerii
unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să
apară putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al
acestei tehnici este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la
problema cu care se confruntă şi în cazul în care totuşi apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea
lucrului cu rezistenţele într-o manieră non-intruzivă şi extrem de delicată pentru sensibilitatea
clientului.
b. Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor: Terapeutul reia o parte din ceea ce spune
subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol : schimbarea perspectivei asupra
evenimentului.
c. Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă,
constructivă a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea
suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
3. Tehnici de reformulare:
a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra
ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi atunci când subiectul este
nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă,
comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în
planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
b. Reformularea sinteză:
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul
fiind pus pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului; se
folosesc doar cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.
c. Reformularea clarificatoare:
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului.
4. Tehnici de deschidere: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,
redeschis prin formulări neutre de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d.

Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile sale
valori şi standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică.

37
Deasemenea, specific acestei terapii este „comunicarea aici şi acum”. Chiar atunci când sunt
relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi
acum. Situaţia trecută este adusă în prezent.

CURSUL NR. 12
PSIHODRAMA

Numele Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept unul
din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup şi
maritale, pionier în tratamentul psihozelor.
Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţă care explorează adevărul prin metode dramatice.”
Într-o reprezentare psihodramatică individul dă viaţă pe scenă lumii sale interioare, explorând
anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului care interpretează rolurile
personajelor desemnate de el.
Metoda psihodramatică integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării
experienţiale, participative. Interacţionând la modul concret, angajându-te corporal şi imaginativ
în situaţie - ca şi când se întâmplă acum - are drept consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri
în general inaccesibile prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale
comunicării acţionează nu numai în relaţie cu interlocutorul, dar şi la nivel intern, astfel încât,
atunci când retrăieşti o situaţie punând în practică comportamentul furios sau înfricoşat de
atunci, aduci în conştiinţă emoţii pe care altfel le-ai fi reprimat.
Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul
spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de tele. O trăsătură esenţială a
spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind simultan
adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoie
de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest mediu este
situaţia de grup.
Instrumente metodologice:
Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena,
protagonistul (subiectul), directorul, eurile auxiliare şi auditoriul.
Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor însele în postura de membru al
grupului sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat,

38
igienic, cu suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel încât
să permită lucrul simultan a 6 - 8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată
protagonistului - scena şi balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când protagonistul
lucrează – auditoriul. Din spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de repere spaţiale în
scena reprezentată de protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul este folosit ca loc care
permite o privire detaşată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.
Protagonistul este persoana din grup ce işi exteriorizeză trăirile, este subiectul reprezentării
psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare, având oportunitatea
de a-şi explora tensiunile într-un mediu securizant şi structurat, de a-şi exprima fanteziile,
dorinţele, trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment în centrul atenţiei
grupului, cu întreaga sa subiectivitate.
La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile personajelor din
secvenţa sa. Aceştia poartă numele de Euri auxiliare.
Eurile auxiliare sunt din acest moment instrumente în folosul protagonistului, venind în
întâmpinarea nevoilor sale şi interpretând rolurile aşa cum le vede protagonistul.
Eul auxiliar este orice membru al grupului, în afară de director, ales de protagonist să joace
un rol în scena sa; îl ajută pe protagonist în explorarea problemei sale. Eul auxiliar funcţionează
ca o punte între director şi protagonist - pe de o parte este o extensie terapeutică, investigând
conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta este o extensie a
protagonistului în exprimarea trăirilor sale.
El este întotdeauna ales de către protagonist, în baza relaţiei teleice care funcţionează între cei
doi. Eul auxiliar nu este un actor care repetă cuvintele protagonistului, el esenţializează
elementele definitorii propriului rol din exprimările verbale, postura, mişcările creionate de
protagonist.
Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea protagonistului
pe scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje, acţionând din
pielea acestora).
Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce şedinţa în toate etapele ei.
Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-şi exploreze problema.
Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul
materialului emotiv. Se implică cu întreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră şi
pasivă, având un rol activ şi propunător.

39
 Terapeutul este o prezenţă atentă, disponibilă, activă, un punct de reper pentru protagonistul
aflat în explorare.El e garantul eficacităţii acestei explorări astfel încât protagonistul să aibă la
sfârş itul reprezentaţiei sale un bun nivel de integrare în urma travaliului terapeutic.
În cursul participării auditoriului directorul se asigură că intervenţiile membrilor grupului sunt
constructive - nu admite observaţii critice faţă de conţinuturile reprezentate, sfaturi, interpretări.
Fiecare îţi va exprima doar trăirile personale, experienţa proprie de viaţă.
Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în reprezentaţie, care,
atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul numit aud
itoriu.Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul îşi montează drama dar şi participă
efectiv la procesul de vindecare. La sfârşitul psihodramei, când membrii grupului împărtăşesc cu
protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se reconectează grupul şi se
formează noi conexiuni. Funcţia principală a auditoriului este de a-l ajuta pe protagonist. Practic,
aceasta are loc atunci când protagonistul alege din rândul auditoriului eurile auxiliare şi alter-ego
care iau parte la reprezentarea sa, când auditoriul intervine din afara scenei ca o porta-voce a
opiniei publice, dând un feedback la evenimentele văzute, şi la sfârşitul reprezentaţiei - prin
împărtăşirea trăirilor provocate de scena urmărită.
Momentele şedinţei psihodramatice
Sesiunea de psihodramă se desfăşoară în trei etape distincte: încălzirea, lucrul cu
protagonistul şi participarea auditoriului. O şedinţă durează în medie 2 ore - mărimea grupului
fiind între 5 şi 12 persoane.
Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naşte o atmosferă de
spontaneitate prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să ducă la
interacţiuni semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului de
încredere, siguranţă, autodezvăluire.
Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a
protagonistului este structurată şi concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului şi eurilor
auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie conotaţii
Participarea auditoriului
În această etapă, membrii grupului împărtăşesc trăirile şi gândurile suscitate de evenimentele
urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai puţin izolat. El se
simte înţeles, acceptat, ştie că nu e singur în confruntarea lui.
Analiza
Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a încorporat-o
în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a procesului psihodramatic,

40
ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în tratamentul global când este
cel mai util pentru protagonist.

CURSUL NR. 13
PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca
principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum
şi în filosofia şi psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal" fiinţează în
lume, este parte din existenţă şi ca atare, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Prin
procesul de alienare are loc „ruperea de lume", „tăierea" din existenţă; subiectul se îndreaptă
vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia
psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea „psihosferei" şi
„sociosferei" din care face parte clientul. „Existenţialiştii utilizează noţiunea de empatie mediată
pentru a înţelege „lumea" depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-
se în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor
filosofice".
Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează - pentru
devenirea întru fiinţă - pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările
greşite pe un astfel de „drum existenţial" îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre
sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte spre
realitate, participă la eliberarea acestuia de teama şi complexe afective, redându-i speranţa şi
libertatea.
Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui
generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi
autenticitatea fiinţei umane.
Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în
fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice
şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi
reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza
expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la

41
depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,
izolată şi lipsită de sens.
Tehnici şi proceduri terapeutice:
Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.
Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz.
Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie de
tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală;
dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de rol
cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară pentru
conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a atenţiei;
tehnici de relaxare.
D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii
clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei
lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să
definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist- constructivă
pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.
2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi.
Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze
apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic.
În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a
abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul se
aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat
Irvin Yalom terapeutul continuator al curentului existenţial, defineşte psihoterapia
existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică , cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea
conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului.
Aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu preocupările ultime ale ale
existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens.
Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi
dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deşi moartea distruge fizic omul, tot ideea de
moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre
o conştienţizare a degradării existenţei. Când această întâlnire cu moartea este valorificată în
sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile

42
eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este
rezultatul modului ineficient de a transcende moartea.
Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de
fundamentare a universului în care trăim şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. În
viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii
suntem liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim
puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete
amare, sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sens în
viaţă. Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în
legătură cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conşrientizeze cum a creat el
această situaţia, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică,
presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune în
felul ales de el.
Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre
existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare.
Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la
nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe
nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Uunul dintre obiectivele majoreale terapiei
existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă intră în relaţie cu
celălalt, fără dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un
instrument de apărare împotriva izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de
a-l ajuta pe client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi.
Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu
există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la
care să se raporteze. Criza existenţială izbucneşte atunci când omul se confruntă cu evenimente
care-i destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi le-a
construit, şi-l fac să să-şi dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina
cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”. Punctul de vedere
existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu există nici un
proiect prestabilit , nici un alt scop în afara omului. În acest sens , sarcina terapeutului este a
ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ.

43
 CURS. 14.
PSIHOTERAPIA TRANSPERSONALĂ

Cea mai nouă direcţie în psihologie şi psihoterapie este abordarea transpersonală. Rădăcinile
ei ştiinţifice se găsesc în psihologia umanistă şi psihoterapiile experienţiale, dar şi în psihotarapia
analitică jungiană.
Concepţia de bază a psihologiei transpersonale este că dincolo de individ există mai mult
decât personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decât una din faţetele întregii identităţi
individuale. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice ale abordării transpersonale este de a
pune în relaţie personalitatea cu Sinele total. Astfel, va exista o mai mare unitate între minte şi
corp, întrucât Sinele este eliberat de restricţiile personalităţii. Ca rezultat, individualitatea va fi
capabilă să se bucure de ceea ce oferă lumea, fără să fie ataşată acesteia.
Psihologia transpersonală îşi asumă o perspectivă extensivă asupra persoanei ca fiinţă în
dezvoltare şi integrare continuă. Ea încorporează contribuţiile esenţiale ale primelor trei forţe în
psihologie (psihanaliza, abordarea cognitiv-comportamentalistă şi perspectiva umanistă) şi
asimilează constructiv, discriminativ, reargumentând dintr-o perspectivă modernă, ştiinţifică,
bazată pe cercetări de vârf în domeniul fizicii, biofizicii şi neuropsihologiei - o serie de
fenomene şi metode abordate în disciplinele sapienţiale orientale şi occidentale, cum ar fi:
dezvoltare spirituală şi experienţă mistică, cunoaştere, comunicare şi acţiune paranormală
(fenomene PSI), intuiţie şi stări modificate ale conştiinţei, tehnici de meditaţie şi extinderea
resurselor cognitive şi creative, autocontrol şi autotransformare psihosomatică, trezire spirituală.
Psihologia şi psihoterapia transpersonală sunt influenţate de concepte provenite pe de o
parte, din Yoga, Zen Buddhism, Taoism, Sufism, iar pe de altă parte, se structurează pe
teoretizări şi argumentaţii lansate în lucrările mai multor autori remarcabili: Carl Gustav Jung
(cel care a folosit pentru prima dată termenul de ‘transpersonal” în 1916), Allan Watts,
Abraham Maslow, William James, Frances Vaughan, Roberto Assagioli - autorul psihosintezei,
Ken Wilber şi Stanislav Grof.
Dintre psihoterapeuţii umanişti, Carl Ransom Rogers s-a impus prin elaborarea
conceptelor de „self actual” şi „self ideal“, care se pot afla în relaţii de congruenţă sau
incongruenţă, cu impact asupra dezvoltării personale, stabilind şi condiţiile favorabile acesteia
(acceptarea necondiţionată, încredere şi valorizare, empatia şi congruenţa în relaţiile
interpersonale). Dar Rogers este totodată şi cel care depăşeşte sfera psihologiei umaniste,
anunţând zorii celei de-”a patra forţe în psihologie” - psihologia transpersonală. În 1979, Rogers
sugera că dimensiunea mistică, spirituală a experienţei, fusese întrucâtva subestimată. Citându-l

44
în lucrările sale pe Fritjof Capra - cel care a făcut nenumărate comparaţii între fizica modernă şi
misticism - Rogers se declara convins de compatibilitatea dintre experienţa subiectivă şi ştiinţă.
De asemenea, el se preocupă şi de fenomenele paranormale, în raport cu care sugerează că ar
trebui abordate şi explorate într-o manieră empirică.
Abraham Maslow (1908-1970) considerat în istoria psihologiei ca fiind cel mai
important cercetător în problemele motivaţiei umane introduce pe lângă nevoile umane
obişnuite, fiziologice şi psihologice şi conceptul de „metanevoi” de realizare a Sine-lui.
Cercetările lui au vizat şi subiecţi cu normalitate psihică şi chiar persoane de nivel intelectual şi
cultural ridicat. Nevoile de realizare a Sine-lui îl plasează pe individ dincolo de cotidian,
îmbogăţindu-i viaţa prin valori mult mai înalte: frumuseţe, unicitate, ordine, perfecţiune,
transcendenţă şi dorinţa de a crea. În cercetările lui, Maslow s-a oprit şi la trăirile mistice ce apar
uneori spontan la diverşi indivizi. El le-a numit “experienţe de vârf” (Maslow. 1962) şi a arătat
că aceste trări ar trebui considerate fenomene supranormale, nu patologice, şi că ele se asociază
cu înclinaţia către autorealizare.

Psihologia transpersonală implică învăţarea acceptării şi iubirii tuturor “părţilor” Sinelui, aşa
cum sunt acestea, precum şi crearea posibilităţilor persoanei de a simţi şi accepta ceea ce cu
adevărat simte, adică de a deveni congruentă, autentică, nemistificată, pură.
Psihologia şi terapiile transpersonale îşi propun să exploreze noi teritorii ce transcend ego-ul.
Adepţii acestei abordări menţionează faptul că studiile ştiinţifice asupra ultimei dimensiuni a
experienţei personale oferă înţelegerea cea mai profundă a naturii umane şi trasează căile prin
care oamenii îşi pot dezvolta întregul lor potenţial.
Stanislav Grof (n. 1931, Praga, Cehoslovacia), psihiatru stabilit în Statele Unite, este unul dintre
fondatorii psihologiei transpersonale şi un pionier în domeniul cercetării stărilor de conştiinţă
modificate. Preşedinte fondator al Asociaţiei Transpersonale Internaţionale (înfiinţate în 1977)
Grof este cunoscut în special pentru studiile sale timpurii legate de utilizarea LSD şi efectele
acestuia asupra psihicului uman, în scopul vindecării şi evoluţiei umane în cadrul demersului
denumit „psihoterapie psihedelică”. În urma cercetărilor sale de peste treizeci de ani Grof a
construit un cadru teoretic pentru psihologia prenatală şi perinatală, precum şi pentru psihologia
transpersonală. Acest sistem are la bază o „cartografie a inconştientului” ce cuprinde:
inconştientul perinatal (construit pe baza Matricilor Perinatale Fundamentale), inconştientul
biografic şi inconştientul transpersonal.
1. Inconştientul psihodinamic

45
 Experiențe corporal-senzoriale în care apar conștientizări neobișnuite la nivel corporal și
energetic. În multe cazuri se experimentează dilatarea corpului, pierderea granițelor corporale,
senzații de expansiune, decorporalizare, sau dimpotrivă, senzația de îngreunare, de unificare cu
pământul. Corpul își revelează adevărata natură, se pot simți blocajele energetice în corp,
curgerea energiei șa.
Experiențe biografice. Pot fi retrăite cu mare intensitate episoade biografice post-natale,
inclusiv unele de la o vârstă foarte mică. Retrăirea acestor episoade biografice pot arunca o
lumină nouă asupra evenimentului și a contextului respectiv. Pot apărea episoade reprimate,
traumatice, însoțite de revelația unor semnificații majore. Acest tip de experiență are de multe ori
un efect vindecător remarcabil pentru că reașează experiența respectivă într-un context în care
poate fi integrată.
2. Inconştientul perinatal
Experiențe perinatale. Sunt o categorie fundamentală de experiențe.
Perinatal înseamnă ”din preajma nașterii”. Poate fi retrăit momentul nașterii și etapele
premergătoare, secvențe din viața intrauterină, emoții și sentimente care au fost îngropate în
inconștient.
Stanislav Grof consideră nașterea cea mai gravă traumă din viața unui om. Felul în care ne-
am născut ne influențează întreaga viață. În cursul experiențelor perinatale apar amintiri și
înțelesuri care ne pot reconstrui întregul mod de a vedea realitatea vieții noastre.
Sunt experiențe extrem de vindecătoare ce pot fi asimilate cu o renaștere la un nou nivel.

3. Inconştientul transpersonal
Experienţele transpersonale sunt experiențe în care transcendem identificarea cu corpul,
mintea, emoțiile și convingerile noastre conștiente. Sunt experiențe în care ne putem identifica cu
orice lucru sau ființă din univers, în care putem accesa teritorii necunoscute ale psihicului și
conștiinței noastre. Putem trăi experiențe mistice fundamentale, identificări cu personaje
mitologice sau aparținând unor mari tradiții mistice. Putem trăi experiențe ale unor vieți
anterioare, putem accesa întreaga ”bază de date” a inconștientului colectiv despre care vorbea
C.G.Jung.
În experiențele transpersonale orice este posibil, căci cele mai elevate niveluri ale
conștiinței devin accesibile prin experimentare directă. Sunt printre cele mai transformatoare
experiențe

46
 BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. Holdevici, Irina - Elemente de psihoterapie, Ed. All, Buc., 1996.

2. Ionescu. Angela – Psihoterapie. Noţiuni Introductive, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Buc.2003
3. Mitrofan, Iolanda, coord. – Orientarea experienţială în psihoterapie, Ed. SPER, Buc.,
2000.
4. Mitrofan, Iolanda şi Vasile, Diana – Terapii de familie, Ed. SPER, Buc., 2001,
5. Vancea, Florin – Introducere in psihoterapie, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2009.

47