Mălina Bobeș

Anul II Licență, Actorie

UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

Unde am greșit atât de mult ca oameni?

Aceasta este întrebarea care îmi tulbură somnul de prea multe luni. Este
categoric una din sutele de întrebări pe care le închidem ermetic într-o cutie pe care nu o mai
deschidem niciodată, motivul superficial cum că eticheta atribuită cutiei cu “întrebări
existențiale” e menită să rămână sigilată în necunoscut, fiindu-ne satisfăcător și de-a dreptul
enigmatic. Este categoric una din întrebările marcate de tratamentul indiferent specific nostru.
Tratament pe care de la începuturile lumii îl aplicăm cu nonșalanță tuturor chestiunilor de
ordin moral vis-à-vis de care noi, ființe superioare, considerăm că nu avem influență, sau mai
degrabă față de care nu dorim să avem nici o influență. Să fie oare “lipsa fundamentală a
educației” o altă problematică pe care abandonăm cu bună știință? Să nu fie în sine tot ea și
motivul pentru care oricât de mult am încerca să evoluăm ca societate nu reușim decât să fim
din ce în ce mai mici ca oameni?

Bineînțeles șirul de astfel de întrebări poate continua la infinit, iar răspunsul

general ar fi aceeași tăcere umilă, a unei societăți globale care de la începuturile ei a fost
codusă de “mâna care nu s-a mulțumit cu un deget” și care s-a lăsat orientată de discursurile
demagogice într-u manipulare și obediență a celor mici. Să nu fie această tăcere umilă și lipsă
de manifestare a unei ideologii de gândire proprie, tot marca unei educații care deși există în
realitate în forme instituționalizate de rangul grădinițelor, școlilor, universităților etc., este
totuși lipsită de principalele fundamente umane? În ce clădire învățăm oare meseria de om?

Aleg să păstrez esența interogativă în construcția eseului meu, tocmai din

convingerea că întrebările care se nasc în individ în mod natural respectiv cele care ar trebui
insuflate, sunt bazele pe care educația ar trebui să se dezvolte. Cred că e potrivit pentru
subiectul pe care îl abordează tema noastră și mai ales cred că e obligatoriu, dacă vrem să ne
păstrăm ce a mai rămas din caracterul uman, să ne oprim puțin și să vedem ce se întămplă în
jurul nostru acum. Sunt sigură că nici unul dintre evenimentele de amploare care s-au
petrecut în ultima perioadă nu vă sunt necunoscute. Însă dacă ne dăm voie să extrapolăm
puțin, oare „black lives matter”, nu a fost la un moment dat „viețile evreilor contează, viețile
sirienilor contează, viețile africanilor contează, viețile țiganilor..”? Oare nu a fost Je suis
Charlie, Hiroshima, Colectiv, Mineriadele, Revoluțiile și toate celelalte “subiecte sensibile”
pe care alegem să le dezbatem doar sub spectrul vinovaților pe care i-am ales. Oare nu din
cauză că ne-am spălat rapid pe mâini de toată istoria, care mereu este de partea
învingătorului, am ajuns din nou aici? Oare de ce concepte precum culoarea pielii, identitatea
de gen, sexualitatea, apartența sau lipsa ei la un cult religios, poziția geografică și apartenența
la un anume stat/ țară sunt încă motive pentru pierderi de vieți omenești în 2020? Oare cum e
posibil după 2000 de ani de civilizație, să fim încă marcați de un trecut brutal și irațional, pe
care îl perpetuăm cu credință și devotament? Cum am ajuns să apărăm conștienți prin legi și
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

instituții rezidurile subumane care ne mențin bolnavi în continuare? Istoria într-adevăr

continuă orice ar fi să se repete, din cauza faptului că fundamental nu s-a schimbat nimic.

Îmi asum conștient această înșiruire de evenimente care privite din punct de vedere
politic, geografic sau temporal nu au nici o legătură și că care conțin un impact atât socio-
cultural cât și sentimental devastator. Dar ceea ce îmi doresc să evidențiez este că toate aceste
anomalii care încă ne infectează pe toți sunt produsul lipsei de educație. Sincopă pe care
oricât de mult am încercat de-a lungul vremurilor să o umplem cu dezvoltare tehnologică,
infomațională, divizată în categorii și meserii, cu teorie și performanță, nu am reușit decât să
o înnecăm și mai tare. Și am să pornesc acum în fuziunea celor două sfere de discuție,
inserând ideea de la care pornește materialul celor doi gânditori români și anume că nu poți
poți obține clădiri solide decât din cărămizi de calitate, adăugând faptul că deși problematica
mea face referire la o educație în general morală, cred că cele două tematici fuzionează
perfect. Poți dezvolta o gândire sănătoasă a populației fără să videci traumele pe care le-a
suferit de-a lungul timpului?

Dacă restrângem spectrul și alegem să analizăm situția modială prin prisma

problemelor locale, cu care se confruntă România, am ajunge la aceleași întrebări însă
răspunsurile ar fi obosite de o realitate care s-a blocat poate cu câteva sute de ani în urmă.
Motiv pentru care reflectorul justiției lumii celei noi ajunge mai greu pe meleagurile noastre.
Însă dacă nu suntem celebri, asta nu înseamnă că nu suntem concurenți de top în concursul
atrocităților pe care globalizarea le-a ascuns ușor cu clădiri de sticlă și falsa democrație care
ne torturează de 30 de ani. Gândirea liberă nu a rămas încuiată în închisorile comuniste, a fost
trimisă în exil cu vot majoritar și ca pe Ion Rațiu în 89 o să o trimitem înapoi de unde a venit,
nu avem ce-i drept salam și soia pentru toată lumea. Oare nu cu cravata legată frumos și
creierul spălat alegem să excludem din comunitățile noastre țiganii, să îî defavorizăm și să le
refuzăm drepturile? Oare nu la fel de aranjați și mirosind a parfumul României educate
alegem să achităm de sancțiuni, tații care și-au violat fetele, criminalii, proxeneții, preoții și
marile nume interlope cu care alegem să și votăm ulterior pentru sfântul litru de ulei? Oare nu
noua educație sanitară venită rapid ca CFR-ul, se găsește vinovată pentru locurile fruntașe ale
clasamentelor privind numărul nașterilor la fete minore, abuzurile sexuale, violurile, bolile cu
transmitere sexuală, igiena pecară, violența domestică? Locuri fruntașe pe care România se
asează mândră și strigă “Dragostea mea, am învins!” Nu, nu suntem în urma civilizației din
cauza naturii problemelor pe care le avem, care după cum am analizat deja sunt aceleași peste
tot și din totdeauna, ci din cauza modului plin de „las că merge și-așa” în care lăsăm lucruile
să se întâmple. „Nu formam doar doctori, ci oameni”.. au menționat cei doi autori ai
articolului, din care pentru abordarea mea, nici nu e nevoie să citez mai mult. Consider că
aspectul uman, moral al educației a lipsit din totdeauna în ceea ce ne privește pe noi dar și
lumea în general.
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

Unde am greșit atât de mult ca oameni? În momentul în care am ales ca primordial

scop dezvoltarea ființei umane în exteriorul ei și am pus pe locul doi gândirea. Oare cum am
ajuns de la exemplele democrației Grecești, istorie pe baza căreia am pronit transormarea
lumii noi, să lăsăm pe ultimul loc ceea ce tocmai ei considerau a fi incontestabile adică
educația și filosofia. Știința care vizează tocmai marele pas în evoluția umană de la maimuță
la homo sapiens sapiens, anume conștiința umană. Cum am putut da uitării fix ceea ne-a
diferențiat de animale și ne-a adus în vârful lanțului trofic? Cum am ajuns prin educație să
fim analfabeți funcționali care conduc state și organizează funcționarea societății? Simplu,
am ales să ignorăm liberul arbitru și conștiința proprie în detrimentul unui profesionalism
educațional care să ducă la bunăstarea materială a individului. Am ales să ne dezvoltăm ca
lucruri categorizate în segmente de excelență(sau nu), am ales să fim meseriași ordonați în
domenii de activitate, cu salariu, partener de viață, urmași, drepturi, apartenenți ai unei clase,
superioare de preferință, lumea I, lumea a II a, lumea a III a.. ne-am organizat foarte bine
performanța și evoluția rasei umane(care oricum după 2000 de ani încă e divizată în
categorii) încât am eradicat complet evoluția ființei umane. Educația omului capabil să
discearnă care sunt propriile valori ce-i dau sens a pierdut în favoarea educației muncitorului.

Răspunsul oferit de Pleșu și Liiceanu la întrebarea de ce nu simțim mereu nevoia

să recumperăm aceste valori, atât ale omului cât și ale educației, este în concordanță cu ideea
pe care am încercat să o transmit, anume că aceste valori s-au pierdut atât de mult în timp,
încât nu se mai nasc de la sine în individ. “Institutia respectului, cat si institutia iubirii
dezinteresate pentru valori si pentru cultura sunt in criza” si nu o sa le putem vindeca pana nu
ne amintim să nu educam doar meseria, ci și omul. Educația a fost și va rămânde singura
noastră cale spre civilizație, pe care continuam să mințim că am fi atins-o deja. Doar că
trebuie să redefinitivăm valorile civilizației și să trezim conștiința umană cu iubire. Educația
umanului ființei care alege pentru sine va fi ulterior educația ființei care alege pentru
societate. Ciclul natural al vieții ne-a aratat întotdeauna că un exemplar de orice natură ar fi,
nu poate supraviețuii singur: Atunci de ce continuăm să rănim atât de mult prorpia specie?
Pentru că am uitat să fim învățați și să învățăm. Cum educăm educația? Educând oameni.