Cum arată urmașii primelor triburi care ocupau America

și Scandinavia

În fiecare an, niște puști din Scandinavia, Alaska și Canada se

adună la Festivalul Riddu Riddu din Norvegia ca să petreacă și să

discute despre identitate culturală și prejudecăți.

De Adam Alexander Johansson

Translated By Ioana Pelehatăi

10 August 2017, 7:00am

 Share

 Tweet

 Snap
De pe 12 până pe 16 iulie, sute de persoane din nord participă la a

26-a ediție a Festivalului Riddu Riddu din Sápmi, o zonă din nordul

Europei care se întinde pe teritoriul Norvegiei, Suediei, Finlandei și

Rusiei. Zona adăpostește preponderent populația Sami, singurul

grup băștinaș oficial recunoscut din Scandinavia.

Evenimentul anual a avut loc pentru prima dată în 1991, cu scopul

de a sprijini spiritul identitar și cultura Sami și, în același timp, ca să

confere oamenilor din regiuni îndepărtate precum Siberia și Alaska

oportunitatea de a se aduna și de a-și împărtăși experiențele.

PUBLICITATE

Am auzit pentru prima oară de festival de la un grup de Sami pe

care i-am cunoscut anul trecut la rezervația de nativi

americani Standing Rock. Călătoriseră până acolo din Scandinavia,

ca să se alăture activiștilor care protestau împotriva construcției

magistralelor de conducte prin zone pe care le consideră sacre.

Așa că anul ăsta m-am hotărât să mă duc la Riddu Riddu, ca să

văd cum e.
Festivalul a început joi seara, cu concertul trupei de punk

Sami Ondt Blod. În afară de programul muzical, Riddu Riddu îți

pune la dispoziție o gamă diversă de workshop-uri și seminare

despre problemele care afectează populațiile indigene nordice.

Am stat de vorbă cu unii dintre oamenii de la festival, despre cum e

să crești într-o societate care uită adeseori că există și comunitatea

ta.

Jaaku Sörsensen, 22 de ani, muzician, Groenlanda

„Prin comparație cu multe alte țări cu populații indigene, noi avem

noroc în Groenlanda. Poporul nostru, Inuiții din Groenlanda, este,

de fapt, majoritar și toată lumea vorbește limba. Dar dacă vrei să te

duci la facultate, va trebui să știi să vorbești daneza – e singura

limbă care se vorbește acolo.

Pentru că suntem majoritari, nu suferim la fel din cauza

discriminării cu care se confruntă multe alte grupuri indigene.

Suntem afectați altfel. De când am fost colonizați în secolul al

XVII-lea, danezii au ocupat majoritatea pozițiilor de putere de la noi

din țară. Chiar și azi, uneori ai senzația că trebuie să fii danez ca să

ajungi undeva în Groenlanda. Mulți tineri băștinași n-au prea mari

speranțe pentru viitor – simt că n-o să aibă niciodată o carieră, ci că

o să fie blocați pentru totdeauna în slujbe în care trebuie să

slugărească.

PUBLICITATE

Din cauza lipsei de oportunități, mulți dintre prietenii mei se luptă cu

abuzul de alcool. Unii dintre ei lucrează ca dealeri de droguri ca să

mai facă un ban în plus, iar alții sunt la închisoare. Dar, evident, mai

sunt și mulți care se descurcă foarte bine. Scopul meu, după ce îmi

iau diploma în Danemarca, e să mă mut înapoi în Groenlanda și să

încerc să fiu un model demn de urmat pentru alți puști indigeni.

Vreau să le arăt că poți să reușești ca băștinaș."

Dávvet Bruun–Solbakk, 22 de ani, activist queer, Norvegia

„Am crescut în Karasjok în Sápmi, unde poporul Sami e majoritar,

iar limba noastră e o parte firească a vieții de zi cu zi. Dar când

m-am mutat la Oslo, capitala Norvegiei, brusc a trebuit să încep să

muncesc din greu ca să-mi păstrez cultura și limba și ca să cunosc

alte persoane Sami. În continuare dau de norvegieni care spun că

nu știu ce e un Sami; pur și simplu nu ne-nvață nimic la școală

despre cultura mea.

Eu sunt queer și din momentul în care am putut să fiu sincer pe

tema asta, n-am primit decât sprijin din partea celor apropiați. Mi se

pare ceva relativ unic – am auzit de multe persoane Sami queer

care au fost abuzate fizic și mulți dintre ei se simt foarte izolați.

Ilustrarea masculinității e o temă foarte importantă pentru bărbații

din cultura Sami, deci poate fi foarte dificil să te declari queer.

Odată, eram într-o dezbatere în care am discutat diverse tabuuri,

iar cineva m-a arătat cu degetul și a spus că eu sunt un tabu.

De-asta e atât de important să educăm oamenii în continuare, așa

cum facem la festivalul ăsta."

Maja Kristine Jåma, 24 de ani, profesoară și păstoriță de reni,

Norvegia

„În tinerețea bunicilor mei, a fi Sami era văzut ca ceva de rușine,

așa că n-au vorbit niciodată limba cu părinții mei. În copilăria mea

totul a fost bine, dar când m-am făcut mai mare, mi-am dat seama

că multe persoane din Norvegia știu foarte puține despre cultura

Sami.

Practicăm în continuare o mare parte din tradițiile noastre. Faptul

că am grijă de reni e cea mai mare parte din identitatea mea ca

Sami. Din păcate, fermele de reni din zona în care locuiesc sunt

amenințate, la ora actuală, de construcția unui mare parc eolian,

care va fi amenajat pe unul dintre munții pe care pasc renii noștri.

Am protestat împotriva planurilor, dar o să lea dea curs oricum. Nu

mă opun energiei verzi, dar aș vrea să continue creșterea de reni.

Dacă chiar se construiește parcul ăsta, noi o să pierdem o cantitate

uriașă de teren de păscut, iar tinerii care ar mai fi încă interesați de

creșterea de reni și-ar putea pierde speranța că tradiția asta are

vreun viitor.

PUBLICITATE

Când se ia genul ăsta de decizie, ai senzația că lumea întreagă se

întoarce împotriva noastră. Dar trebuie să continuăm să luptăm

pentru cultura noastră, chiar dacă sorții ne sunt potrivnici."

Majorie Tahbone, 28 de ani, păstoriță de reni, Alaska

„Familia mea din tribul Iñupiaq din Alaska urmează în continuare

multe din vechile tradiții – în fiecare primăvară ieșim în sălbăticie și

trăim de pe urma focilor și a plantelor. Părinții mei m-au crescut să

apreciez stilul ăsta de viață. Deși zona din care provin e din ce în

ce mai occidentalizată, asta a dus, de fapt, la o revenire la stilul

nostru tradițional de viață din partea unui număr din ce în ce mai

mare de oameni. Dar pentru tinerii ai căror părinți n-au ținut la fel de

mult la tradiții ca ai mei e mai greu să trăiască așa. Eu mă bucur că

m-au învățat părinții cum să trăiesc în sălbăticie și să adun hrană

pentru iarnă.

Citește și O școală publică din Norvegia a introdus

jocurile video ca materie

Populațiile băștinașe de pe tot cuprinsul lumii se confruntă cu

probleme precum alcoolismul, sinuciderea și violența domestică în

sânul comunităților lor – din cauza oprimării și a discriminării cu

care ne-am confruntat de-a lungul mai multor generații. Donald

Trump se opune, practic, tuturor valorilor pe care le reprezentăm,

dar ilustrează mentalitatea vizavi de noi pe parcursul ultimilor 200

de ani. De când a devenit președinte, constat că din ce în ce mai

mulți oameni din comunitatea mea sunt dispuși să lupte ca să ne

apere identitatea, moștenirea și teritoriile."

Akinasi Partridge, 21 de ani, studentă, Canada

„Mi-a fost întodeauna foarte greu să cresc cu moștenirea indigenă.

Sunt supusă la gesturi rasiste zilnic – uneori sunt atacuri verbale

foarte grave. Eu și fratele meu eram singurii indigeni din școala

noastră. Ne întreba lumea: «De ce arătați așa? Sunteți mexicani

sau chinezi?» Mulți canadieni presupun pur și simplu că suntem toți

alcoolici asistați de stat.

Însă eu îmi păstrez speranța. Astăzi, mulți băștinași muncesc din

greu ca să schimbe narațiunea – am demarat un dialog despre

locul nostru în societate. În 2017, Canada aniversează 150 ca

națiune și la începutul anului, activiștii indigeni au ocupat pământuri

ale guvernului federal ca să atragă atenția asupra faptului că

această țara s-a fondat pe pământuri furate – ar trebui să fie

considerați 150 de ani de furt și traume personale provocate de

colonizare. Aici a avut loc un genocid, dar asta nu ni se predă la

școală – lecțiile noastre de istorie se concentrează doar asupra

coloniștilor. Când sunt amintiți și cei din tribul meu, e întotdeauna în

contextul negoțului cu blănuri și a faptului că în rezervații mulți

oameni se confruntă în continuare cu probleme sociale. Nu se

spune nimic despre abuzurile pe care le-am îndurat.

PUBLICITATE

Bunicii mei au fost grav afectați de sistemul școlar rezidențial – în

care copii băștinași au fost trimiși să fie asimilați de societatea

canadiană. Bunicul meu și-a pierdut abilitatea de a ne vorbi limba.

E important să ne reasumăm cultura și identitatea ca popor

Mohawk, să învățăm despre ceremoniile și formele de artă

tradiționale. Mie mi-a dat multă forță să pot cere înapoi tot ce-am

pierdut, să protestez, să fiu activistă și să lucrez la a aduce

schimbare pentru generațiile viitoare."

Medicina energetică

Medicina energetică reprezintă o “filozofie a vindecării” ce se

bazează pe ideea esenţială că omul este un sistem dinamic de

energie (complex corp/minte/suflet). Principiile sale includ

următoarele:

1. Sănătatea şi boala îşi au originea în sistemul subtil de energie,

2. Acest sistem coordonează forţa vitală şi corpul fizic,

3. Emoţiile, gândurile, factorii nutriţionali şi de mediu afectează

acest sistem.

Medicina energetică este o “tehnologie” ce foloseşte drept

mediu de vindecare fluxurile bio-electro-magnetice ale

corpului uman.

Ea se bazează pe conceptul de “energie” în timp ce medicina

obişnuită se bazează, în cea mai mare parte, pe conceptul de

“materie”, prin folosirea medicamentelor.

Energia este “cărămida de bază” a întregului univers, unitatea

componentă esenţiala a fiecărui lucru şi a fiecărei fiinţe de

pretutindeni. Este un lucru afirmat încă din vechime de înţelepţi, iar

în prezent fizica cuantică a demonstrat că materia înseamnă mult

mai puţin de 4% din univers (după unele studii, chiar mai puţin de

1%). Restul reprezintă interacţiunea unor câmpuri informaţionale

de energie pură, manifestată prin rezonanţă şi diferite fenomene.

Trupul se poate vindeca prin activarea energiilor sale naturale

de vindecare şi prin regenerarea energiilor ce au devenit slabe,

sau dezechilibrate. În acest scop, medicina energetică adună la

un loc o serie de tehnici derivate din tradiţiile istorice de vindecare,

precum medicina tradiţionala chinezească, Chi Kung, Nei Kung,

acupunctură, Yoga, terapie cranio-sacrală, ReiKi, bioterapie,

cristaloterapie, suplimente herbale şi nutriţionale, homeopatie,

consiliere spirituală şi multe altele.

Tehnicile medicinei energetice se pot utiliza pentru a uşura durerea;

pentru a opri evoluţia unei boli încă din fazele de început,

stimularea sistemului imunitar, eliberarea de stress, îmbunătăţirea

memoriei, digestiei, etc. În general, nu există contraindicaţii, putând

fi folosite practic pentru tratarea oricăror boli, chiar şi a celor grave

precum scleroza multiplă, boli psihice, cancer, SIDA. Rezultatele

pozitive depind însă de o combinaţie de factori specifici fiecărui

individ şi fiecărui terapeut.

Medicina energetică lucrează cu conexiunile subtile care se

realizează între minte, trup şi spirit, toate menite să menţină un

echilibru dinamic. De exemplu, homeopatia şi esenţele florale sunt

două forme de medicină energetică ce acţionează asupra câmpului

energetic al corpului şi au particularitatea de a acţiona asupra

sistemului nervos şi asupra psihicului uman.

Simptomele pshice care au drept substrat perturbarea subtilă a

câmpului energetic sunt adesea ignorate. O viaţă sănătoasă poate

regla aceste tulburări acţionând direct asupra capacităţii

organismului de a-şi menţine echilibrul şi se compensează în faţa

stresului, de exemplu. Simptomele dereglării acestui mecanism de

autoreglare se simt când este canicula: oamenii mănâncă în grabă,

se suferă un accident sau o boală ce obligă la a se sta la pat mai

multă vreme.

Aura este un câmp energetic aflat împrejurul şi chiar pătrunzând în

interiorul corpului uman. Clarvăzătorii şi tămăduitorii descriu aura

ca fiind de forma unui ou de lumină şi culoare. Aura se întinde

peste corpul material şi poate avea o grosime de la câţiva zeci de

centimetri până la câţiva metri. În ultimii ani însă foarte mulţi

oameni spun ca văd aura în culori pe care le radiază cu siguranţă

diferitele forme de energie din corp, transformând acest lucru

într-un fenomen de masă. Mai intai, stiinta a fost cea care ne-a dat

aceasta informatie, dar ceea ce se intampla de cativa ani incoace

este un adevarat fenomen mai ales de cand aura a putut fi si

fotografiata. Lideri in domeniu sunt cercetarile facute de savantii

rusi.

Fizicienii au cunostinta despre acest lucru atunci cand vorbesc

despre curgerea energiei si despre materialele conductoare cum

este firul electric, sau despre conductibilitatea campului

electromagnetic si despre conductori. Acest curent poate fi masurat

cu un instrument electric numit galvanometru si care este elementul

de baza dintr-un generator electric.

Procedeul fotografic numit Kirilian este singurul capabil să

surprindă aura şi să o imortalizeze. S-a văzut atunci că aceasta

este alcătuita din mai multe straturi de energie, fiecare având o altă

vibraţie.

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este un conductor

pentru impulsurile nervoase, curgerea acestora semănând foarte

bine cu ceea ce numit curent electric. Impulsul este transmis de la

fibră nervoasă asemeni impulsului electric care poate fi măsurat cu

instrumente cum este electrocardiograful sau electroencefalograful

(undele alfa şi beta ale creierului sunt unde electrice, de aceea

epilepsia poate fi detectată cu ajutorul EEG-ului, pentru că în

esenţă, epilepsia este o boală rezultată în urma perturbării

transmisiei impulsurilor nervoase).

Se ştie că atunci când curentul nervos trece prin conduct creează

un câmp magnetic şi în ce îl priveşte pe om, aceasta este aura pe

care mulţi susţin că o văd. Este o chestiune controversată această

vedere a aurei, deoarece este impropriu spus, de fapt, se pare că

este vorba de impulsurile electrice ce se percep ca venind de la o

altă persoană. Majoritatea fizicienilor şi biofizicienilor spun că de

fapt, aura nu se poate vedea, cum nu se vede nici câmpul

electrostatic dar care se poate simţi, şi că este vorba tot despre un

câmp static, de această dată cel uman. Că pare colorata, este

rezultatul percepţiei umane, mesajului care ajunge în creier, unde

este decodificat la nivelul acestuia apoi retransmis sub forma

imaginii de culoare.

Când se trece pe lângă un generator electric, se intră în câmpul

magnetic al acestuia; la fel când se iese, dar şi la intrare şi la ieşire

se produce o scurgere de energie. La fel se întâmplă şi când se

intersectează una din numeroasele linii magnetice care leagă Polul

Nord de Polul Sud. Ce să se mai spună de organismul uman, de

impulsurile electrice care voiajează în sus şi în jos, datorită

sistemului nervos? La fel se poate întâmpla când se asistă la un

experiment cosmic, deoarece câmpurile energetice galactice

influenţează într-un fel sau altul, câmpul magnetic al pământului, la

fel cum energia planetelor din galaxia noastră interferează atât cu

câmpul magnetic al pământului cât şi cu câmpul magnetic al

oamenilor aflaţi în acel punct de intersecţie şi influenţează

transmiterea impulsului nervos – fiori, stări inexplicabile de energie

debordantă, stări de bine sau stări de rău ş.a. Iată deci, cauze şi
efecte, rezultat al relaţiei care se poate stabili ştiintific între ceea ce

este sus şi ceea ce este jos, conform Legii Universale a Polarităţii.

Vămile Cerului. Continuitatea vieţilor

Din cele scrise în articolele Vămile văzduhului [1-8], se înţelege

fără prea multă osârdie, faptul că există viaţă după moarte. Deşi

ideea este împotriva teoriei evoluţioniste dar şi a filozofiei

materialiste, sunt suficiente motive ca ideea vieţii ce nu are un

sfârşit decât în forma actuală, pământeană, să fie demnă de luat în

seamă. Căci de se porneşte de la simpla observaţie că în tot acest

Univers nimic nu se pierde, totul se conservă, întrebările legate de

ceea ce ar însemna moartea, dispariţia corpului biologic, văzută din

punct de vedere energetic, încep să curgă.

Din punct de vedere biologic, totul stă conform celor ce se pot

cuprinde în real: energia corpului biologic (ce se poate măsura prin

greutate, forţă fizică) este într-o continuă creştere, în anii copilăriei,

apoi se acumulează şi se consumă în timpul maturităţii şi mai apoi,

la bătrâneţe, aceasta se epuizează, urmând ca ceea ce rămâne,

după moarte, să se descompună (din pâmânt ai fost făcut, în

pământ te întorci).
Dar dacă este să se discute aspectul energetic al omului, nu se

poate să se facă oprire definitivă la corpul biologic. Chiar dacă s-ar

ţine cont de ideea filozofiei materialiste că până şi procesele

cognitive şi intelectuale sunt doar nişte reacţii chimice sau curenţi

la nivel neurotic, care automat dispar când omul trece în nefiinţă,

rămâne totuşi un aspect ce azi nu mai poate fi neglijat: enegia

informaţiilor acumulate. Această energie nu are unde, nu are cum

să se piardă. Iar de-ar fi să se transforme, în cazul unor oameni cu

foarte multă informaţie, în ce ar trebui oare să sublimeze?

Tocmai această imposibilitate de a demonstra “sublimarea”

energiei de tip informaţie, acumulată de om, conduce,

volens-nolens, la ideea transcenderii sufletului, trecerii din viaţa de

dinainte de naştere, în viaţa pământeană spre viaţa de dincolo de

moarte. Ideea vieţii de după moarte este mereu menţionată de

Biserica Creştină, fiind chiar unul dintre motiv de existenţă a sa în

relaţionarea cu omul. Ideea că înainte de a fi om pe pământ,

sufletul există, este însă blamată, pusă sub anatemă, fără însă a

arăta şi motivul pentru care nu poate exista. Faptul că omul are

totuşi unele amintiri străine de existenţa actuală, la vârste foarte

mici, sub formă de informaţii, imagini, ori deprinderi doar pe un

ignorant îl poate lăsa pasiv. O aplecare mai atentă asupra copiilor

care s-au manifestat în acest sens, ar face mai multă lumină chiar

în înţelegerea mai multor idei existenţiale.

Lăsând la o parte, în primă instanţă, ideea vieţii de dinainte de

naştere, scrierile religioase privind aceste vămi ale văzduhului, pe

care din anumite motive prefer să le spun Vămile Cerului, aduc în

discuţie analogia cu viaţa în dimensiunea actuală, a Pământului.

Precum în Cer aşa si pre Pământ este spusa de la care pornind, se

poate ridica o cortină pentru a privi un relevant spectacol al

adevărului. De multe ori se face referire la cercetarea, judecarea,

condamnarea şi ispăşirea pedepsei de către sufletul, în Iad,

corespunzător cu faptele din viaţă. Din modul în care sunt relatate

judecăţile, se poate constata şi evidenţiera circumstanţelor

atenuante, a celor agravante, a cauţiunii şi garanţiei, dată de alte

suflete. Pe Pământ este aidoma: pentru faptele sale omul este

cercetat, judecat, condamnat şi pus în a-şi ispăşi pedeapsa în

instituţii specializate; şi pe Pământ, în toate sistemele de drept

circumstanţele nu sunt de neglijat, aşa cum şi cauţiunea şi garanţia

altor persoane există. Dacă unii sunt tentaţi să spună că scrierile

religioase sunt doar nişte transpuneri în alte forme sau dimensiuni

ale vieţii de pe Pământ, cu destulă cunoaştere a sistemului de drept

roman, cel mai vechi totuşi din cele ce sunt actuale, fac afirmaţia că
pe Pământ s-a transpus ceea ce se ştia, adus de cei care aveau

acces la acea cunoaştere, a ceea ce acolo este dintotdeauna.

La urma urmelor, de ce ar trebui să se facă această cercetare,

această judecare, această ispăşire de pedeapsă? De ce până şi

faptele ce sunt luate ca şi posibile acuzaţii sunt aceleaşi ce şi pe

Pământ sunt considerate fapte grave, fapte rele, împotriva altora,

individual sau colectiv? Ce ar fi un om care face lucruri nepotrivite

cu elementele realităţii vieţii, dacă nu ar fi eliminat pentru o

perioadă din viaţa comunităţii? Nu s-ar perpetua ideea că ceea ce a

făcut el e bine să fie urmat şi de alţii, şi aşa societatea s-ar

confrunta cu o dezordine ce nu ar mai putea fi stăvilită?

Pentru corpul biologic, este evident că agenţii patogeni sunt un rău,

pentru că ei îmbolnăvesc. Corpul biologic suferă din interacţia cu

aceste mici “vieţuitoare” ale răului. Corpul energetic, la rândul lui

are de înfruntat interacţia cu “agenţii patogeni energetici”,

reprezentaţi de faptele ce sunt împotriva firescului existenţial.

Aceste fapte, în mare parte, pot fi evidenţiate ca fiind rele tocmai

prin destinatarul lor: niciodată propria persoană. Cele ce rămân

neacoperite de acest criteriu sunt identificabile prin elocvenţele

faptelor ce produc efecte propriului corp, propriei persoane.

Asociera cuvântului vamă este legat de controlul ce şi astăzi se

face la trecerea graniţelor dintre entităţi statale; poate fi, de

asemenea, asociat cu desinfecţia la care sunt supuse persoanele

sau mijloacele de transport la intrarea într-un teritoriu, după ce

există suspiciunea că s-a trecut printr-un teritoriu contaminat cu

agenţi patogeni, ce ar afecta populaţia din acel teritoriu. Prin vamă

se mai poate înţelege, totodată şi ideea de filtru, pentru

identificarea elementelor ce pot afecta populaţia acelui teritoriu.

Cum în scrierile nu se face o referire strictă la numărul şi ordinea

acestor vămi, îmi asum a spune, din considerente destul de bine

înţelese de cei ce au acces la cunoaştere, că sunt douăzeci şi unu

de vămi. Ordinea lor însă nu poate fi stabilită ca general valabilă,

fiind dependentă de condiţii strict personale căci, în esenţă, sufletul

este o entitate cu individualitate particulară, aşa cum, ca orice om

este o personalitate individuală.

Cele douăzeci şi unu de Vămi ale Cerului sunt:

Prima vamă - păcatele sufletului prin cuvânt: vorbe deşarte, glume

sau vorbire fără rost, vorbe murdare, fără socoteala şi neruşinate,

toate cuvintele nebuneşti şi necurate, toate cântecele referitoare la

fapte lumeşti prin care se smintesc multe suflete, glume păcătoase,

prosteşti şi vorbe deşarte ce fac pe unii să râdă nebuneşte.

A doua vamă a doua - vama minciunii. În păcatul minciunii se

cuprinde: cuvântul mincinos, călcarea jurămintelor, luarea în deşert

a numelui lui Dumnezeu, mărturiile mincinoase, spovedaniile

neadevărate sau mincinoase.

A treia vamă - vama clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării

şi osândirii aproapelui, defăimarea, hula, batjocura, râsului pe

seama păcatele altuia.

A patra vamă - vama lăcomiei sau îmbuibării pântecelui: a mânca

pe ascuns şi fără măsură, fără trebuinţă, sau dis-de-dimineaţă,

beţiile.

A cincea vamă - vama lenevirii, trândăvirii şi neglijenţei, a

nerespectării învoielii pentru munca plătită.

A şasea vamă - vama furtişagului: furturile, răpirile şi înşelătoriile,

pe ascuns sau pe faţă.

A şaptea vamă - vama avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, a

agonisirii de averi, a zgârgeniei.

A opta vamă - vama cametei, a dobânzii necurate şi lacome, a

păstrării în casă de lucruri străine.

A noua vamă - vama nedreptăţii: judecată nedreaptă, părtinirea

celor vinovaţi şi osândirea celor nevinovaţi, toate cele făcute

nedrept.

A zecea vamă - vama înşelătoriei, a neguţătoriei cu cântare şi

măsuri măsluite, oprirea plăţii lucrătorilor.

A unsprezecea vamă - vama zavistiei şi a duşmăniei, vrăjmaşiiei,

urâciunii, neiubirea aproapelui cu feluritele rautăţi ce izvorăsc din

aceste păcate ucigătoare de suflet.

A douăsprezecea vamă - vama mândriei cu toate derivatele ei:

slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu

mintea, mai multa încredere în sine decât în Dumnezeu,

dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa,

hainele sau neamul bogat.

A treisprezecea vamă - vama mâniei, a iuţimii şi a lipsei de milă,

amărârii, bătăii, pornirea asupra cuiva cu mânie de vrajbă şi ocără.

A paisprezecea vamă - vama ţinerii de minte şi amintirii răului, a

răzbunării (plata cu rău pentru răul făcut), a învrăjbirii cu alţii.

A cincisprezecea vamă - vama uciderii: ucideri de oameni,

sinuciderile, gândurile şi sfătuirile demonice pentru săvârşirea

acestui groaznic păcat, avorturi şi sfătuirea spre avort.

A şaisprezecea vamă - vama descântecelor, vrăjitoriilor, ghicirilor,

fermecătoriilor, a otrăvitorilor şi chemătorilor de diavoli.

A şaptesprezecea vamă - vama desfrânării, curviei, nălucirea

păcatului curviei cu mintea sau zăbovirea gândului în acel păcat,

învoirea cu atingerile pătimaşe şi spurcate, căderile în desfrânare,

porniri şi priviri cu gând spurcat, curvia între rude.

A optsprezecea vamă - vama preacurviei, a cercetării feţelor

bisericeşti afierosite lui Dumnezeu, care după ce şi-au făgăduit

fecioria ori curăţia lor lui Hristos.

A nouăsprezecea vamă - vama nelegiuitelor împreunări barbăteşti

şi femeieşti în afara firii, a sodomiilor.

A douăzecea vamă - vama ereziilor, a mincinoaselor cugetări, a

lepădării de dreapta credinţă a hulirilor şi blasfemiilor. gândurile

necuvenite şi socotinţa strâmbă faţă de dreapta credinţă,

depărtările de dreptcredincioasa mărturisire a adevăratei credinţe,

neîndeplinirea făgăduinţelor şi îndatoririlor, îndoirea în credinţă,

hulele asupra sfinţeniei şi altele asemenea acestora.

A douazeci şi una vamă - vama nemilostivirii, cruzimii şi

învârtoşării inimii, a fricii, a singurătăţii voite.

***

Se poate ca omul, cât încă este în viaţa pământeană, să plătească

într-atât încât să se poată spune că va trece una sau chiar toate

vamele? Cei ce ajung la rangul de sfinţi, au trecut de vame înainte

de a trece în viaţa de apoi? Există clemenţa divină?

Acum câţiva ani nu m-aş fi hazardat într-o asemenea discuţie.

Acum însă ştiu că trebuie să spun ceea ce-mi este cunoscut, să

afirm chiar riscând a primi spuse şi ziceri din cele mai diferite, de a

intra în conflict cu percepte religioase ce se vor perpetue şi

intangibilă. Totuşi, nu pot să nu fac referire la Maria Magdalena şi

iertarea tuturor păcatelor ce le avea...

Afirm fără rezerve: Da! Acest răspuns este legat de

actualitatea în care trăim, de toate cele ce se întâmplă, de toate

cele ce vor urma, în scurt timp.

Toate cele de sus arată cât de multe şi diversificate pot fi faptele

oamenilor ce duc la decădere, ce duc la pierderea verticalităţii şi

posturii sale reale. De cele mai multe ori omul conştientizează

faptele pe care le ştie ca fiind, oricum ar fi privite, negative în

esenţă şi în conţinut şi, ca atare, nu le face niciodată. Acelea sunt

faptele care nu pot fi iertate, oricâte alte fapte bune vor fi făcute:

uciderea, sinuciderea, îndemnul către aceste două fapte a altora,

siluirea directă sau indirectă a cuiva spre fapte lumeşti de

desfrânare, pentru sine sau pentru alţii, cu forţa, cu vorba sau prin

efectul unui statut social (şantajarea subalternului, a soţiei sau

rudelor), incestul, vrăjitoriile, fermecătoriile, otrăviriile şi chemarea

de diavoli. Faptele acestea se plătesc şi aici, în timpul vieţii, şi după

moarte, dar plătesc şi neamurile până spre a şaptea generaţie.

Faptele celelalte se judecă, pentru cei aleşi a face ceva ce trebuie

să fie făcut – şi omul nu e deloc necunoscător al menirii sale, chiar

dacă, împilat de cele trăite nu ştie, nu vede, nu vrea să ştie sau să

vadă, ori vrea să se convingă pe sine că nu e el merituos pentru

asta – în timpul vieţii, în somn, când sufletul pleacă singur spre

judecată, în momente de cumpănă când sufletul cere judecată

pentru a fi uşurat. Judecat fiind o dată, dacă omul cu gândul mai

face ceva împotriva a ceea ce a fost judecat, îi este dat să i se

arate că iar alunecă spre păcat. Tot prin judecată i se dă omului

ajutor, prin cei ce înţeleg semnul judecăţii, să lase să se vadă că

răul pentru care a primit pedeapsa încă stăruieşte asupra lui,

asupra gândului sau faptelor sale. Că apar boli, că apar accidente

din senin, că apare urâţirea prin slăbire ori îngrăşare, că de lângă ei

se depărtează oamenii cei dragi (pleacă, le întorc spatele, sau mor),

ori că oamenii cei mai apropiaţi le îngrădesc viaţa, traiul, trăirile,

faptele sau vorbele, sunt acele semne ce se arată că trebuie să se

cureţe, să se lase de cele din urmă urme de păcate, că ei înşişi se

împotrivesc lor şi destinului lor, judecăţii prin care au fost iertaţi.

Văd alţii ceea ce sunt ei, văd alţii ce le este lor dat să fie, doar ei,

trăind cu gândul îmbrăcaminţile ce nu încă nu le-au aruncat de pe

ei, se tem de clipele în care se vor şti, vor trăi, viaţa ca un Rai.

De cele mai rele omul se leapădă uşor, după ce a trecut în somn

vămile: clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii

aproapelui, defăimării, hulei, batjocurei, râsului pe seama păcatele

altuia, lăcomiei sau îmbuibării pântecelui, lenevirii, trândăviei,

neglijenţei, avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, agonisirii de averi,

zgârgeniei, cametei, înşelătoriei, mâniei, desfrânării, curviei, ereziei,

nemilostiveniei, însă greu îşi lasă depărtate păcatele ce-i stau în

gânduri din trecut, de frică să nu fie văzut, împins de la spate fiind

de acei ce-şi arată chip schimbător, sau, cum se zice în scrierile

religioase, de îngerii decăzuţi: păcatele sufletului prin cuvânt, slava

deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai

multa încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe

semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele sau

neamul bogat, minciuna, ghicitul, frica, îndoirea în credinţă şi

însingurarea.

Fiind împins tocmai de cei care asemenea fapte au făcut şi pentru

care chiar ei, în loc de recunoaşterii vinovăţiei şi întoarcerii la

smerenie, au plecat în lumea întunericului, omul îşi lasă ochii

închişi înspre ceruri şi priveşte mai degrabă spre viaţa pământeană.

Acolo i se lasă la îndemână toate uneltele spre a râmâne captiv

judecăţii de apoi, de a nu se lăsa de voie pe sine, spre a răspunde

chemării lui Dumnezeu. Din suflet îi răzbate adevărul a ceea ce

este dar prin cuvânt se dedă a se lăuda, arătându-se iubitor de sine;

pe ceilalţi îi ştie, îi recunoaşte, dar îi împarte după dregătorii şi

haine, preferând a se arăta lumii mai degrabă cu ei şi pe lângă ei,

decât împrejurul celor ce ochilor lumii i-ar face de ruşine, ţinând

cont de părerea lumii care judecă după avuţia bogăţiilor lumeşti. Îi

este mai greu să înţeleagă sensibilitatea, tristeţea şi privirea atentă

a celor ce lumii se arată prin cuvânt şi faptă, ferindu-se ca lumea să

vadă că nu-i este străină şi indiferentă simplitatea acestora,

ascunzându-şi până şi trăirile, ascunzând ideile pe care le-a cules

din discuţiile cu aceştia. Se îndoieşte de puterea lui Dumnezeu şi

de faptele Lui pentru facerea de bine către el, se face pe sine

răspunzător de vinovăţiile altora, crezând că greşelile ce îi sunt

aruncate de cei neînvredniciţi în a iubi apropele şi pe sine, nu se

acceptă ca lucrător al Luminii, trimis al lui Dumnezeu, pentru a

dezlega şi cheie pentru a deschide porţile drumurilor închise ale

celor ce tocmai El i-a adus în cale, ca ajutor spre mântuire şi iertare

de păcate.

Celor mai uşoare păcate, pe lângă faptul că le dă esenţă de

adevăr al vieţii, omul ales spre mântuirea în timpul vieţii, se lasă

duşi de înţelesuri obscure, ireale, deduse din nevăzute sau

neobservate gesturi, în a privi pe cei asemenea lor, pe cei trimişi

înspre ei pentru împlinirea misiunii, reamintite în timpul judecăţii

sau judecăţilor, ca pe potrivnici, ca pe cei care li se împotrivesc, cei

care vor să îi subjuge.

Ultimul păcat la care se renunţă, de către toţi cei aleşi întru

sfinţenie în viaţa dată trăirii omeneşte, este singurătatea.

Nesingurătatea este ultima împotrivire poruncii şi chemării ce o au,

este ultima neînţelegere a cuvântului divin, lăsat omului chiar de

când a fost adus să trăiască pe Pământ. În toată construcţia

Universului, există perechea, totul este făcut în aşa fel încât

echilibrul să se menţină, echilibrul să se refacă, orice s-ar întâmpla.

Perechea, împerecherea este esenţa rezistenţei la oricare dintre

lovituri, la orice atac, din orice parte ar veni. Omul, prins între cele

două extreme, Lumină şi Întuneric, este apăsat mereu de cei

cărora le este convenabilă acea existenţă fără de sprijin.

Singurătatea omului îl face vulnerabil în faţa oricărui pericol, îl lasă

pradă faptelor ce i se par convenabile pentru că nu poate fi văzut şi

nu-i poate nimeni spune de e rău sau bine. Aşa ajunge uşor sclav

al mândriei – în cuvinte noi al ego-ului – este catalizatorul pe care

se pot prinde toate cele grele şi toate cele uşoare. El, omul, nu

crede că este o greşeală, că este un păcat, pentru că i s-au dat, în

trecut a i se arăta faţa grea, faţa neomeniei, iar urmele lăsate de

suferinţă este o însăilătură greu de desfăcut. Însă ales fiind, prin

schimbări de idei, prin fapte ale altora, prin cele ce se vor întâmpla,

omul alege să se rupă de acest ultim şi nemotivat păcat.

Tot ei, aleşii, suportă şi toate cele făcute de cei îndatoraţi

întunericului, mai mult decât oricare alţii. Aceste făcute se

aseamănă până în detalii cu supunerea pe care o vor cei decăzuţi

din Lumină, pentru a-i opri din drumul lor. E alegerea lor de a se
gudura pe lângă stăpânii aleşi, cei care le cer mereu şi mereu alte

suflete îngenuncheate, şi mai ales îngenuncherea sufletelor ce-şi

au menirea dată şi preabine cunoscută.

Se cunosc acum cei aleşi. Sunt cei care îndură. Sunt Marii Preoţi ai

Luminii şi cei aleşi a fi Cei la care vor veni primii Copii ai Luminii.

Sunt femei, sunt bărbaţi, ce poartă în ei însemnul prevestitor. Ei

sunt veniţi din Lumină, pentru a face Lumină şi a da lumii Lumina!

Se fac acum cunoscuţi şi acei ce ultima şansă de a se desface de

malurile ce vor fi înghiţite de potopul ce şi-a pornit venirea, ce şi-a

poornit urcarea apelor nestăvilite. Ei sunt cei care vor fi arătaţi spre

învăţătură celor ce vor mai avea şansa de a privi Cerurile...

***

De ce ar avea nevoie sufletul omului de curăţirea judecăţii? Dacă

lumea, dimensiunea, în care merge este una a veşniciei, câte

suflete s-au adunat în acea lume? Cei ce vin aici plin de resurse,

cei ce vin şi revoluţionează viaţa, nu sunt tocmai cei care au mers

acolo? Biserica Creştină nu răspunde. Eu îmi asum a da un

răspuns: Da, ei sunt!

(c) Daniel-Dumitru Darie

Călătoria astrală (2)

Universul astral si lumile sale

Planul astral nu are nici o legătura cu astrele cunoscute sub

numele de corpuri cereşti, stele, planete sau meteori. Denumirea

sa, dată de ezoteriştii antichităţii greceşti, trimite cu gândul la

sferele celeste care adăpostesc multitudinea de lumi cuprinse în

ele. Planul astral este prezent în apropierea fiecărei planete,

înconjurând-o precum o atmosferă vie, fremătătoare dar invizibilă

pentru orice aparat de detecţie. Mai mult decât atât, planul astral

este omniprezent oriunde. Cu ochii minţii deschişi, unii pot vedea

multitudinea de spirite şi entităţi bune sau rele care îi înconjoară...

În epoca modernă, învăţăturile străvechi cu privire la investigarea

“Lumilor de Dincolo” au fost intens cercetate în egală măsură de

către o serie de cercetători, iniţiaţi şi oameni de ştiinţă. În perioada

Renaşterii, personaje precum Paracelsus, Contele de Saint

Germain sau Servetus au continuat eperimenţele şi cercetările cu

privire la descoperirea unei căi de acces între om şi realitatea

invizibilă. Mai aproape de zilele actuale, ezoterişti precum Franz

Anton Mesmer, Elena Blavatsky, Eliphas Levi, Alice Bailey, C.W.

Leadbeater sau Gurdjieff au descifrat în continuare secretele

călătoriilor astrale, studiind vechi tradiţii, hinduse, ebraice, greceşti,

islamice, rozicruciene şi alchimice. Totul pentru a avea o imagine

cât mai clară a planului astral şi a imensităţii sale fără sfârsit.

Aceasta deoarece, aşa cum Universul galaxiilor şi planetelor este

infinit, tot aşa se poate afirma şi despre planul astral că este,

deopotrivă, invizibil şi infinit. Şi, mai departe, nu sunt de neglijat

cercetările fizicienilor de alura lui Albert Einstein sau Nikola Tesla...

În linii mari, planul astral este o dimensiune unde spiritualitatea

atinge culmi de neînchipuit pentru lumea de azi, dar inferioare

totuşi, nivelurilor indescriptibile ale spiritualităţii totale din Universul

Cauzal. Subdimensiunile planului astral au o varietate incredibilă,

aici întâlnindu-se cele mai elevate paradisuri despărţite definitiv de

cele mai negre iaduri. Scripturile hinduse vorbesc despre extreme

incredibile, existând milioane de paradisuri în functie de nivelul de

vibraţie al fiinţelor care le populează. Milioanele de lumi paradisiace

se confruntă însă cu contraponderea milioanelor de infernuri,

cumplitele Maharaurava, pe langă care iadul din concepţia

religioasă iudeo-islamico-creştină, pare un loc absolut banal.

Tot în planul astral există “Cronica Akashă”, o formă de stocare a

informaţiilor cu toate existenţele şi faptele fiinţelor din planul

terestru şi cel astral. Cunoscută în creştinism sub numele de

Cartea faptelor fiecărui om, Cronica Akashă serveşte ca bază de

informaţii şi punct de reper despre nivelul de evoluţie sau involuţie

al fiecărui spirit. Această Cronică este mai mult sau mai puţin

accesibilă spiritelor umane. Spiritele neevoluate au acces limitat

sau foarte limitat, cele evoluate au acces aproape total, cele

involuate au accesul interzis. Spiritele în ascensiune evolutivă

au un acces mai mare tocmai pentru a li se accentua dorinţa

de evoluţie iar celor în involuţie nu li se mai permite accesul

tocmai pentru a stopa calea distructivă pe care au apucat-o!

Pasi spre cealalta lume…

Mesmeriştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea menţionau

deseori cazuri de “clarviziune călătoare” dar într-un sens incomplet

şi nelămurit. Ei rugau un subiect hipnotizat să viziteze o altă

încăpere în aceeaşi clădire sau o casă din alt oraş, pentru a o

descrie în detaliu. Odată cu crearea Societăţii pentru Cercetări

Metapsihice în preajma anilor 1880, a urmat o perioadă de

experimente febrile în cadrul cărora sute de cercetători metapsihici

(mulţi amatori, dar şi mulţi şarlatani printre ei…), încercau să

călătorească prin intermediul corpului astral pentru a-şi vizita rude

decedate sau mari personalităţi din istorie. Aşa a intrat omenirea în

contact cu ceea ce astăzi se cunoaşte a fi dedublarea astrală,

momentul în care conştiinţa părăseşte la comandă corpul fizic,

pentru a călători mai apoi prin multitudinea de “uşi” care dau spre

lumile planului astral.

Într-un studiu din anul 1954 asupra proiecţiei astrale, Hornell Hart,

profesor de sociologie la universitatea Duke, a făcut distincţia din

punct de vedere ştiinţific, între experienţele simple de evadare

accidentală sau în joacă, în afara trupului şi cazurile serioase care

prezentau dovezi că persoanele în cauza au călătorit mai departe

de propriul dormitor sau camera de experiment în care şi-au

contemplat pentru prima dată trupul fizic. Însă prima relatare

amănunţită referitoare la folosirea călătoriilor astrale aparţine lui

Robert Monroe, un om de afaceri american care a publicat in anul

1971, “Journeys Out of the Body”, lucrare care şi astăzi este

considerată de mulţi pasionaţi ai fenomenului drept un veritabil vârf

de lance în domeniu. Monroe a fost la început înfricoşat de

călătoriile în afara corpului, dar apoi a ajuns aproape dependent de

extracorporalizari. Odată, de exemplu, si-a propus să afle ce face

un angajat al său care motivase că era bolnav şi a fost surprins să

îşi vadă angajatul bine sănătos, în timp ce îşi cheltuia fericit banii

într-un club de streap-tease. Experienţele sale au fost reluate şi de

Karlis Osis care a studiat îndeosebi legătura între relatările

pesoanelor cu capacitate de medium şi cele expuse de persoanele

iniţiate care cunosc paşii dedublărilor şi călătoriilor astrale

conştiente.

Orice iniţiat provenit din orice cale spirituală autentică avertizează

împotriva riscurilor mari la care se supune un neofit în momentul în

care se lansează în prima sa experienţă de dedublare conştientă.

Există bineînţeles şi excepţii reprezentate de persoane care se

nasc cu această capacitate şi cărora dedublarea li se pare un act

fluent şi natural. În general s-a constatat că femeile au aptitudini

mai pronunţate pentru călătoriile astrale, fapt pus pe seama naturii

feminine Yin, receptivă prin definiţie. Însă, ca în orice domeniu,

există şi excepţiile care întăresc regula: călătoriile lungi, riscante,

chiar periculoare, de mare amploare, sunt apanajul barbaţilor. Însă,

excepţii fiind, sunt puţini deşi, este de subliniat, sunt foarte puternici

şi imposibil de deturnat de pe drumul lor.

În final, relatările celor care călătoresc frecvent în afara corpului

descriu cu o precizie uimitoare aceleaşi etape înainte de a părăsi

trupul. În primul rând omul intră într-o stare indermediară celei de

somn, vis sau veghe, în care îşi observă sistemul chakrelor şi

corpul astral de consistenţă eteric-străvezie, care se ridică

începand cu regiunea picioarelor pentru a ieşi prin chakrele din

zona frunţii sau a creştetului capului. În momentul în care se iese

din trup la propriu, se resimte o uşoara senzaţie de răceală

concomitent cu observarea propriului corp aşezat inert pe pat. Una

dintre primele observaţii ale celui proaspăt ieşit din trup este cea a

aşa numitului “cordon de argint” o legătura de lumină argintie care

pâlpâie uşor. Cordonul de argint este permanent legat între

ombilicul corpului astral şi cel al corpului aflat în planul fizic. Dacă

acest cordon de argint este rupt, conştiinţa nu se mai poate

întoarce niciodată în trup, trup care rămâne în stare de comă,

spiritul nesăbuitului călător astral rămânand prins “între lumi” cum

se zice popular.

Vânătorii de vise

Discutând despre un astfel de procedeu este de remarcat faptul că,

în lumea contemporană – adică de după ultima glaciaţiune,

călătoria astrală (ca activitate conştientă) a rămas condiţionată de o

pregătire specială, destinată conştientizării scopului sau de

cercetare. Însă călătoria astrală devine, chiar în aceste condiţii,

pentru orice călător=cercetator astral, şi somn profund în care are

loc recuperarea vibraţiei personale.

Lumea intuitivă de după glaciaţiune era împărţită în societăţi

retrase şi societăţi deschise tututor formelor de manifestare a

spiritelor umane, indiferent dacă ele erau sau nu morale pentru

desfăşurarea vieţii şi creaţiei umane. Deoarece, la asemenea

nivele foarte joase de vibraţie, multe spirite nu au încă experienţa

de manifestare de înaltă calitate: o astfel de înălţare se capătă

încet, treptat, pe parcursul mai multor reveniri în această zonă a

universului. În societăţile retrase, organizate şi îndrumate

(coordonate) de oameni străvechi, buni cunoscători ai oamenilor şi

ai manifestărilor, precum şi ai intuiţiilor umane, călătoria astrală era

deschisă oricui avea înclinaţia naturală de a o folosi, indiferent

dacă era coordonator, învăţător sau maestru al unor meserii în

aşezările locale. Fiecare om putea practica şi oferea rezultatele

cercetărilor proprii după puterile de manifestare proprii, dar toţi

oamenii erau încurajaţi să-şi păstreze intuiţiile, viziunile şi

încredinţările apărute spontan încă din primii ani de viaţă,

continuând de-a lungul vieţii să folosească metode de cercetare

mentală sau astrală, sau să folosească rezultatele celor întreprinse

de cercetătorii consacraţi astfel ai aşezării lor.

Practic, toată viaţa comunităţilor umane se desfăşura pe principiile

unor astfel de căutari şi aplicaţii.

În lumea deschisă, locul îndrumătorilor stravechi (în prima parte a

vremurilor, după glaciaţiune, toate comunităţile umane s-au refăcut

sub îndrumarea unor spirite străvechi) a fost luat treptat de spirite

întrupate din rândurile unor grupuri special venite pentru a învăţa

să coordoneze comunităţi umane. Dar ele nu au încă formată

experienţa de acest fel în aglomeraţii spirituale planetare, având

numai experienţa de trăire în propriile lor grupuri spirituale. Cei care

au ajuns astfel conducători de societăţi au fost (şi sunt) spirite

puternice în propriul lor grup, remarcându-se în decursul evoluţiilor

ca lideri pe diferite nivele, şi experimentând astfel diverse feluri de

coordonări, în diferite feluri de trăiri ale evoluţiilor lor. Treptat ele

însă învaţă, din propriile lor uriaşe greşeli, din egoismele formate în

timpul evoluţiilor lungi sub formă de tot felul de vieţuitoare

inconştiente de lumea exterioară percepţiilor lor, cum să-şi

deturneze atenţia şi lucrările de tot felul de la scopuri înguste – de

turmă, de grup propriu, de castă, de individ rupt de semenii săi –

către idealuri extinse, ajutorări oferite unor segmente populaţionale

din ce în ce mai largi, cu ţeluri mai înalte, cu misiuni mai

cuprinzătoare...

În zorii istoriei antice (prima forma a istoriei noastre contemporane,

de fapt, din epoca pe care am numit-o intuitivă) cei care au fost

primii moştenitori ai procedeelor străvechi au fost babilonienii. Ei

au folosit călătoria astrală în cercetare, pentru realizarea unor

procedee înaintate de creaţie materială manuală, punând bazele

creaţiei comunitare în lumea lor. Au încurajat fiecare mebru al

comunităţilor locale să-şi desfăşoare priceperea, talentul,

cunoaşterile – preluate din familie sau intuite din vieţile anterioare

puternic lucrative (chiar dacă ele fuseseră în plan mental). Şi, ceea

ce este mai important să fie cunoscute primele practici conştiente

prin care s-a încercat influenţarea de la distanţă a oamenilor, în

cadrul contactelor politice locale, au apărut în sânul societăţii

babiloniene şi au fost îndreptate către îmbunarea oamenilor,

către liniştirea sufletelor (corpurilor lor astrale) în relaţiile

dintre formaţiunile statale nou formate; către deturnarea

intenţiilor lor negative spre găsirea unor căi amiabile în

relaţiile inter-statale.

Cu timpul, astfel de practici au fost preluate de partenerii lor de trai,

pe căi intuitive, ajutate de înţelegerea unor informaţii moştenite de

la generaţiile anterioare: inscripţii pe suport solid (piatra),

construcţii (fresce) sau piele prelucrată, papirus etc. sau moşteniri

prea putin înţelese, transmise pe cale orală.

Dar nu toate grupurile spirituale din astfel de conjuncturi planetare

au avut un grad înaintat de echilibru social, astfel încât asemenea

practici superioare au decăzut în moralitatea lor, devenind

perverse, imorale. S-a ajuns astfel în epoca primelor dinastii

egiptene, în care asemenea practici perverse au devenit meseria

de bază a preoţilor egipteni. Ceea ce se folosea nu era numai

intrarea în starea undelor cerebrale numită acum "alfa" – stare în

care se poate influenţa de la distanţă participanţii la discuţii, în

acelaşi timp cu susţinerea unor protecţii personale, individuale,

prin care posesorul se ascunde în activitatea sa de percepţiile

intuitive ale omului. Călătoria astrală a început să fie folosita şi şi-a

dezvoltat noi valenţe, din ce în ce mai complexe şi mai perverse în

acelasi timp. Practic, perversul „lucrător” se afla în stare de lucru

asupra participanţilor la discuţii, dar ascuns în spatele unor

asemenea protectii (perdele energetice de aceeaşi vibraţie ca şi

aceea a mediului înconjurător, care nu lăsau detectarea unei

activităţi în spatele lor).

Influenţarea practicată la început în sensul diminuării vibraţiei

participanţilor, care se manifestau prin oboseală, scăderea

concentrării şi chiar enervarea lor, ducând la conflictele dorite de

preoţii egipteni, a fost ulterior adâncită prin atacarea cordoanelor

astrale ale conducătorilor popoarelor "duşmane" sau ale

descendenţilor lor, distrugerea treptată a corpurilor plăpânde ale

descendenţilor proaspăt născuţi, slăbind vitalitatea neamului de

conducător. O asemenea înfăptuire avea loc şi la oamenii maturi,

în momentul trecerii de la trezie la somn, atunci când corpul astral

se detaşează şi derulează cordonul de stabilizare al legăturii cu

restul sistemului corporal.

În popor asemenea operatori se numeau "vânătorii de vise" sau

"vânătorii de visători".

Povestea lor este lungă şi amplă. Multe popoare au preluat de la ei

– sub diferite forme – o asemenea grea moştenire. Religia,

societăţile secrete, mai mult sau mai puţin desecretizate azi, au

folosit şi folosesc şi în prezent asemenea practici, sau se folosesc

din plin de rezultatele celor create în mileniile trecute. Referitor la

unele fapte descrise în Biblie, în Vechiul Testament, nu e cazul

unei amăgiri cu încredinţarea că Dumnezeu a dat acele pedepse

poporului egiptean, pentru a lăsa să iasă evreii din mijlocul lui, nici

cu ideea că Moise a fost un simplu cioban care a văzut un stâlp de

foc pe o pajişte, în timp ce îşi creştea oile... Este bine a se citi cu

atenţie Biblia; se va înţelege clar că Moise a fost crescut ca un

urmaş de tron egiptean, ceea ce însemnă pentru acele timpuri o

învăţătură uriaşă în direcţia celor de mai sus. Cunoscând bine

"tainele" preoţeşti (inclusiv astronomie, geografie, specificităţi ale

funcţionărilor climatice şi fenomenologii locale) Moise a dăscălit

preoţii iudei, mai mult sau mai putin inocenţi şi, împreuna, şi-au unit

puterile pentru a-i invinge – într-o luptă mental-astrală extrem de

dură – şi pentru a-şi recupera libertatea. Ar fi bine să se înteleagă

acest lucru doar şi pentru a salva de la măcelul înfiorător din fiecare

an bieţii miei, al căror sânge a fost folosit pentru a delimita casele

iudeilor de cele ale egiptenilor, de parcă Dumnezeu nu ar fi ştiut

cine erau iudei şi cine erau de alt neam; dar atunci când lucrurile

erau realizate de începători – cum erau atunci preoţii iudei, o

asemenea delimitare se impunea de la sine în lupta astrală care nu

putea să dea greş în acel moment.

Din fericire, Dumnezeu nu face ceea ce face omul, dar îl lasă

pe om să facă ceea ce poate, pentru ca apoi să-l înveţe să nu

mai facă acel lucru niciodata, dacă se ridică împotriva

semenilor săi...

Religia a fost impusă treptat popoarelor prin influenţe sau cu biciul,

deşi este bine să se recunoască faptul că fiecare formă de religie în

parte împarte darul de moştenire spirituală pe care îl poartă, din

practica îndelungata a poporului local. De multe ori el este un

dar, cadou cu caracter ştiinţific pur, pe care îl poartă, care este

azi descoperit, de la cei care au lăsat moştenire inocentă sau au

încercat să mlădieze legătura dintre popor şi religie, atunci când

devierile erau prea mari pentru ca oamenii să mai ajungă să creadă

în forţe coordonatoare dumnezeieşti, de bună credinţă – chiar dacă

sunt prezentate ca fiind pedepsitoare.

De aici au rezultat mai multe şi trebuiesc discutate: influenţele

colosale pe care asemenea practici le-au avut de-a lungul mileniilor,

protecţiile care s-au format de-a lungul timpurilor, ca forme de

apărare pentru cei care s-au aflat în mijlocul unor asemenea

practici imorale etc.

Călătoria astrală (1)

Despre călătoria astrală se prea poate ca mulţi să fi auzit, citit,

învăţat şi chiar aplicat de-a lungul vieţii. Alţii doar au auzit şi poate

nu cunosc anumite subtilităţi care delimitează aceasta noţiune din

noianul noutăţilor cu care omul se confruntă zi de zi.

Calatoria astrală era folosita înainte de glaciaţiune de către

populaţiile umane lemuriene şi atlante, în scop de cercetare

detaliată şi profundă a lucrurilor de o complexitate cu totul

deosebită pe care ei le percepeau în acel moment al evoluţiilor

planetare. Condiţiile planetare de atunci permiteau oamenilor (ca

spirite creatoare conştiente înaintate pe drumurile evoluţiilor,

întrupate pe Pământ) să desfăşoare adaptări complexe la realitatea

pământeana şi să-şi cunoască toate forţele cu care pot desfăşura

orice fel de manifestări pe Pământ. Astfel de condiţii se refereau în

primul rând la un nivel foarte mare al vibraţiei medii planetare – de

până la 400 – 500% (comparativ cu ceea ce se cunoaste azi, în

preajma glaciaţiunii, chiar mult mai înalte, înspre timpurile

stravechi). În al doilea rând, astfel de condiţii se refereau la o

dinamică a funcţiilor corporale care permiteau un trai mult mai

simplu:

– hrănirea şi întreţinerea generală a corpului: prin osmoză,

energizare şi autostabilizare vibraţională individuală (adica:

păstrarea vibraţiei corporale la nivele optime desfăşurării vieţii

curente, cu diferenţele ei de usurinţă sau greutate);

– desfăşurarea unei forme de creaţii materiale mentale, mult

mai usor de realizat în acele condiţii, care presupunea cunoaşterea

întregii fenomenologii galactice la incidenţa cu planeta, aplicaţiile

de înaltă ţinută calitativă şi morală, ca activitate de cea mai mare

importanţă pe care oamenii o derulau permanent.

Înainte de a detalia cele de mai sus spuse, pentru înţelegerea mai

clară a noţiunilor, este de pecizat că o astfel de călătorie nu îşi are

scopul său bine conştientizat în perioadele planetare de joasă

vibraţie, când şi corpurile vieţuitoarelor îşi restrâng mult activităţile

energetice, determinând spiritele să lupte efectiv pentru

supravieţuire în medii destul de ostile, comparativ cu viaţa de

dinainte. De aceea există mecanisme automate – din funcţionarea

normală a corpurilor şi, prin inteligenţa specială, înaintată, a

Făuritorilor (a coordonatorilor-lucrători din galaxie), planeta şi

steaua care o guvernează desfăşoara mecanisme îndreptate spre

întreţinerea vieţii şi a desfăşurarii forţelor spirituale ale tuturor

vietăţilor planetare.

În astfel de condiţii, călătoria astrală devine stare natural-fiziologică

în care, atunci când se instalează oboseala (adică scăderea în

valoare medie a vibraţiei individuale) automat corpul astral se

detaşează de restul sistemului corporal, creîndu-se, prin

mecanisme în a caror detaliere nu e cazula acum a se intra,

această autostabilizare vibraţională: prin care corpurile îşi

recuperează vibraţia, fiind apte să permită spiritului să-şi

desfăşoare în continuare, zi de zi, activităţile cu care el este

obişnuit, adică se instalează starea de somn, de regulă pentru

toate vieţuitoarele planetare prin formarea unui mecanism de

condiţionare naturală: lăsarea nopţii – pentru unele vieţuitoare,

sosirea dimineţii – pentru altele, în functie de sarcinile de destin

specifice treptei de evolutie pe care o parcurg ca spirite întrupate.

În etapa contemporană, de joasă vibraţie medie planetară (cu

referire unilaterală, la evoluţiile umane) se delimitează noţiunea de

somn de aceea de călătorie astrala în sine, în care călatoria astrală

rămâne ca noţiune conştientizată (în general, nu şi în particular), de

cercetare specific astrală: aprofundată, detaliată, extinsă dincolo de

"marginile" locului de desfăşurare a vieţii cercetatorului.

Sintetic, cele de mai sus, se exprimă astfel: călătoria astrală a

spiritului, prin detaşarea corpului astral de restul sistemului corporal

(de care rămâne însă legat printr-o structură aflată în prelungirea

unui plex central, structură care, popular, poartă numirea de cordon)

are un dublu scop:

– autostabilizarea vibraţională proprie, acţiune automată care se

desfăşoară numai prin intermediul acestui corp – care de altfel este

cel dintâi care pierde vibraţia optimă desfăşurării activităţilor

necesare conform destinului. Iar acest lucru se petrece datorită

variaţiei stărilor emoţionale (exteriorizate sau nu), modificate de la

starea de echilibru, în urma impulsurilor primite (interioare şi

exterioare deopotrivă). O astfel de activitate a corpului astral (de

autostabilizare vibraţională) este automată, în sensul că acesta

este atras cu putere de o bandă de stabilizare vibraţională

planetară: o structura planetara, adică din componenta elementelor

matriceale eterice planetare, care se află la o distanţă relativ

redusă faţă de Pământ. O astfel de structură are o valoare

vibraţională optimă pentru fiecare grup spiritual care desfaşoară

evoluţii pe o planetă. În continuare, corpul astral, ajuns la o vibraţie

optimă pentru individualitatea sa, se reîntoarce în sistemul corporal,

sistem care împrumută vibraţia astfel înălţată de la corpul astral,

stabilizându-se vibraţional pe fiecare treaptă de vibraţie interioară.

Procesul este mult mai complex, implicând şi alte structuri, dar

deocamdata este suflicient acest segment de detaliere.

– desfăşurarea de călătorii astrale cu scop informativ-lucrativ,

în cadrul cărora fiecare spirit în parte derulează acţiuni individuale

sub ocrotirea entităţilor astrale însoţitoare: proprii şi de grup

spiritual propriu; desfăşoara activităţi îndreptate către cunoaşterea

şi aprofundarea cunoaşterii mediului universic local, îndreptate

către ajutor (de învătătură) oferit şi primit în cursul unor astfel de

cunoaşteri, precum şi aplicaţii de natură astrală: cunoşterea,

întreţinerea şi folosirea structurilor planetare, a desfăşurărilor de

biosistem planetar, a desfăşurării vieţii şi activităţii vieţuitoarelor

întrupate în corp astral sau fizic-solid.

Cea mai importantă întrebare pe care şi-a pus-o omenirea de-a

lungul existenţei sale nu este aceea dacă există sau nu Dumnezeu.

Întrebarea care fascinează, înspăimântă şi macină pe orice om,

indiferent de rasă credinţă, vârsta, nivel financiar sau intelectual,

este o una implacabilă:-Există ceva “Dincolo”? Pentru a răspunde,

oamenii au cercetat din cele mai vechi timpuri “lumile nevăzute”

care ne înconjoară. Iar una dintre cele mai folosite metode a fost

aceea a dedublărilor, a călătoriilor astrale, cele mai sus amintite.

Omul, fiinta cu mai multe corpuri

Pentru a înţelege mai bine controversatul fenomen şi experienţele

ultime care însoţesc procesul dedublării fizice şi al călătoriilor

astrale, fiinţa umană trebuie înţeleasă în toată complexitatea ei. Cel

ce se uită în oglindă, se vede cu un singur trup. Foarte adevărat,

atât poate arăta orice oglindă. Când se simte fericit sau trist, se

resimte totul în suflet. Când omul se roagă sau meditează, spiritul

este acela care rezonează cu Divinul. Este deci îndreptăţit, aşadar,

să sa creadă că omul, în deplinătatea lui, este alcătuit din trup

material, suflet şi spirit? Da şi nu, s-ar putea spune. Asta pentru că

fiinţa omenească are mai multe straturi invizibile ochiului neiniţiat,

nerezumându-se triadei clasice existenţiale.

Încă din cele mai vechi timpuri, şamanismul, spiritualitatea yoghină,

daoismul, tantrismul tibetan şi hindus au descris mai multe

învelişuri subtile sub care sălăşluieşte spiritul. Cunoscute în

sanscrită sub numele de Kosha, acestea reprezintă cele 6 învelişuri

ale lui Atman, sinele divin din concepţia vedică. Dintre cele 6,

Manomaya Kosha corespunde perfect cu acea parte invizibilă a

omului descris la rându-i de ezoterismul occidental sub denumirea

de corp astral. În ultimele secole, aceste corpuri invizibile au fost

consacrate în literatura de specialitate prin denumiri specifice, unii

dintre termeni fiind preluaţi din vechile scrieri sancrite. Există, prin

urmare, corpul eteric - denumit uneori dublura eterică a omului,

corpul astral, corpul mental inferior, corpul mental superior, corpul

cauzal, corpul budic şi corpul atomic.

În multe religii, iniţiaţii şi maeştrii spirituali, cad de acord asupra

faptului că trupul astral este intermediar între trupul fizic şi

conştiinţa spirituală a fiecărui om. Potrivit acestora, corpul astral nu

trebuie confundat cu sufletul decedatului care părăseşte pentru

totdeauna trupul lipsit de viaţă. Corpul astral este uneori vizibil sub

forma aurei colorate în diverse nuanţe, aura care este vizibilă doar

pentru iniţiaţi sau oameni care în urma meritelor din alte vieţi, s-au

născut cu Ajna, chakra minţii, sau cel de-al treilea ochi deschis. În

urma acestei capacităţi, anumite persoane, foarte rare ca număr,

pot vedea uneori nu doar corpul astral al celorlalţi omeni ci şi

crampeie din Universul Astral, dimensiunea imediat urmatoare

celei vizibile, materiale sau terestre.

Universul astral este cel de-al doilea plan al Existenţei, desupra sa

fiind dimensiunea supremă, sau Planul Cauzal, de unde îşi au

originea fiinţele divine şi zeităţile. Planul astral este survolat de

fiecare om, noapte de noapte, când visează şi conştiinţa este

decuplată. Ca rezultat direct, se călătoreşte în multitudinea de lumi

cuprinsă de planul astral.

Solomonarii [1]

Ordinul Solomonarilor. O enigmă sau un adevăr istoric?

Tradiţia

Solomonarii, personaje enigmatice ale mitologiei româneşti, trăiesc

pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului

românesc. Sunt personaje semidivine, investiţi cu puteri magice,

cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum:

grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau

zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu

Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea

balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra

fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul

vindecării.

Numele se pare, se crede, că îşi are originea în numele regelui

biblic Solomon, el însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar

patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească; este

văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu,

ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7

pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat

cu care, în credinţele populare, acesta fabrică grindina dar care are

şi un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în

pragul casei, după aflăm scrie lui Ion Creangă, un frâu din coajă de

mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează

balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi

ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu

care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În unele

părţi din recuzita solomonarului mai adună şi nişte legături din

cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă, etimologic

vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar

copilul născut cu căiţă care, la o vârstă fragedă, este răpit de un

solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de

solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă

adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de

însuşi Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie

solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează

până la vârsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte

dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor

de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce

asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la

o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi

lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine

deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim

sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de

cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc

grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile.

Tot ceea ce primesc solomonarii (deşi, aşa cum lasă să se

înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele

curgătoare pentru duhurile necurate, spre a nu ajunge la oameni.

Poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de

mică referinţă care ar putea îndreptăţi ideea că ordinul

solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul

ordinului? Poate fi localizată undeva, pe pământ, acestă şcoală a

solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea?

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

E bine să se înceapă cu cercetarea cu atenţie a câteva dintre

numele tradiţionale ale solomonarilor. Solomonarii sunt cunoscuţi

în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte

în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim

termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin

important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii

solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită

solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi ,

era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Îndoielnică idee căci
nimic din legendele legate de solomonari nu dă dreptul la a se

crede că ar fi aşa. Dar, numele de salmani mai degrabă duce la a

se crede că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece

unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui

marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume se poate afla că

salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul

de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal,

derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă

Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca

rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu

prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă

parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii

române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se

reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului

cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind

si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe

avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor

numele de OM. Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu

are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie

cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio

etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin

moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care

aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face

referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de

solomonari.

Privind asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de

credinţele populare: Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori

unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa

ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul

bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului.

Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul

lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă

simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor

medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii

universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului

solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la

care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul

solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi

descântecele lor, nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la

aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca

pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a

vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în

ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a

zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe

ori (numele cuiva).

Interesant ar fi încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari.

Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un

aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât

mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?. Dar

aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur

este fiul lui Uther Pendragon... dar despre aceasta mai târziu.

Trebuie zăbovit, totuşi, puţin şi asupra aspectului grotesc al

solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare

izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu

spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte

oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei (ci

numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având

o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe

barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri

auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba

de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii

aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el

spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi

că ţara lor era Dacia, ori, dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era

Zamolxe, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în

negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Este de amintit, de

asemenea, că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau

încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există aşa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Legendele spun că această şcoală este situată undeva la marginile

pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume

punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul

muntelui! Se spune, de asemenea, că în această şcoală viitorul

solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa

într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste

caracteristici lansează ideea că de fapt solomonarii, la un anumit

moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o

supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Zamolxe este identificat, de către cercetătorii în domeniu cu Ler

Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele

româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un

munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler

Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce se

spune despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile

populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii

sunt sfinţi, ori în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni

sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se

spune că ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la

capătul lumii; rohmanii sunt sihaştri ori despre solomonari se spune

că nu dorm niciodată în casă ci numai în peşteri, adăposturi sub

stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui

sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, deşi nu

au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or

rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (aici este vorba de un tabu).

De Paştele lor care se sărbătoreşte la o săptămană după cel

omenesc, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie

de oul întreg, ca păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune

despre solomonari că după ce-şi desăvârşesc stagiul se retrag

într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu

într-o cartea toată învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că

locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la

sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ (de aici se

vede caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre

care se vorbeşte în aceste legende este lămurit din legendele

greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla

în Dacia!

Solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din

aproape toate punctele de vedere, par a fi o supracastă un grup

privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care într-o anumită

măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor

care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea

este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă!

Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii

dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi

preoţii”. Kogaion-ul era muntele sacrul al dacilor, pe care se oficiau

treptele iniţierii zamolxiene iar sanctuarul iniţiatic suprem se afla în

Bucegi; ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea

pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al

cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste

afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari se

poate deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele

şcolii prima dată într-o peşteră, ce se poate echivala cu Peştera

Ialomiciorei (care are şi azi taine bine păzite), ajungeau la nivelul al

doilea unde deprindeau alte taine ce s-arputea numi „Tainele

Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un

cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în

măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va

deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau

rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul

solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Se

poate spune că da, pentru că nu trebuie uitată asemnarea

solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi

kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase

călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă

se are în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti

schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul

călugăresc. Se poate vorbi de un ordin al solomonarilor organizat

pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari

sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii

şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa

profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi

solomonarii se poate constata, cu uimire, că nivelul iniţiatic 2 al

platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare, fiind dată de

megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu sumerianul Bab

Ili (Casa zeului). Este necesară această precizare întrucât

sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu

mituri cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă.

De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc

uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul

om despre care se poate bănui că a făcut parte din clanul

solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată

de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo

Hiperboreul/Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească

şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi

iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este

unicul personaj despre care se poate afirma cu certidune că făcea

parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

Este însă ciudat altceva: tradiţia că solomonarii după înfăptuirea

stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la

o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu,

pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a

cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi

devine şi mai straniu atunci când se află, din unele legende din

ciclul arthurian şi graalian şi identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel

care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii

globale! Legenda arthuriană mai oferă o surpriză anume numele

tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, este de mirare, şi

mai mult, atunci când se vede că masa de piatră sau masa

rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere

sacralitatea Sf Graal, se găseşte şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată

ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa

numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a

Sarmisegetusei.

O ultimă constatare: Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai

ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra

Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralelă

cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de

Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, apare

întrebarea: nu erau aceştia parte din acei Sarabos despre care era

vorba ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie uitat că… încă se vehiculează legende despre

existenţa ultimilor solomonari!