Sfântul Dionisie Aeropagitul – Părintele erosului divin

Personalitatea Sfântului Dionisie Areopagitul este înconjurată de o taină ce oglindeşte

întreaga sa operă. A scrie despre un sfânt precum Dionisie este o provocare de a ieşi din
tine însuţi şi a te pătrunde de lumina tainică a cunoştinţei de Dumnezeu iubitoare. Cele
nouă cete angelice pe care el le-a ierarhizat cel dintâi între scriitorii patristici, distincţia
între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile sale necreate, cunoaşterea catafatică (afirmativă) şi
apofatică (negativă) sunt iluminări ale unei teologii unice a diafanului, de care ne
împărtăşim astăzi şi noi, pe cât ne este cu putinţă.

Sunt multe controverse legate de viaţa Sfântului Dionisie Areopagitul. Tradiţia ne spune
că s-a născut în Atena, din părinţi păgâni. Ulterior, s-a iniţiat în arta filosofiei şi ar fi întreprins
chiar o călătorie în Egipt, unde a purtat discuţii formatoare cu înţelepţii vremii. De asemenea, s-a
întâlnit cu Apostolul Pavel, fiind de faţă la intrarea acestuia în Areopag, unde Apostolul l-a
propovăduit pe Iisus Hristos Răstignit şi Înviat. La întrebarea lui Pavel: "Pe care Dumnezeu
cinstiţi voi?", Dionisie ar fi enumerat numele unor zeităţi greceşti: Cronos, Afrodita, Zeus,
Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis, dar şi pe cel al "Necunoscutului Dumnezeu", căruia îi era
închinat un altar. Întrebat de Pavel cine este acest Dumnezeu necunoscut, Dionisie a răspuns:
"Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul
Care va împărăţi cerul şi pământul şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit". Convertindu-se la
creştinism, Dionisie are experienţa întâlnirii mistice cu Dumnezeu, care, împreună cu revelaţia
din Sfintele Scripturi şi Tradiţie, constituie fundamentele teologiei sale. La sfârşitul primului
secol creştin, Dionisie se mută la Domnul, primind sfârşit mucenicesc (Vieţile Sfinţilor, 3
octombrie).

Viaţa Sfântului Dionisie şi Corpusul Areopagitic

Alţi autori, începând cu renascentistul Lorenzo Valla (1405-1457) şi până în zilele

noastre, au contestat faptul că Dionisie ar fi autorul Corpusului Areopagitic, afirmând că acesta
ar fi vieţuit în secolul al V-lea sau al VI-lea. De asemenea, opera sa ar suferi o influenţă
puternică neoplatoniciană, provenind de la Plotin (205-270) şi Proclos (412-485), întrucât
limbajul folosit abundă în noţiuni şi termeni specifici filosofiei şi misticii neoplatonice.
Dionisie resemnifică însă vocabularul şi conceptele preluate, pentru a exprima realitatea
experienţei creştine.
Mai nou, pr. Gheorghe Drăgulin a lansat teza că autorul Corpusului Areopagitic este monahul
scit (daco-roman din Dobrogea), Dionisie Exiguul, însă discuţia rămâne deschisă. Din opera lui
Dionisie s-au păstrat patru lucrări (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească,
Despre numirile dumnezeieşti, Teologia mistică) şi zece epistole.

Cele nouă coruri angelice

Dionisie este cunoscut mai ales ca fiind primul scriitor patristic ce a ierarhizat îngerii în
nouă coruri sau cete. Prima treaptă, cea mai apropiată de Sfânta Treime, este alcătuită din
Tronuri, Heruvimi şi Serafimi. Stăpâniile, Domniile şi Puterile fac parte din ceata a doua. Iar
Îngerii, Arhanghelii şi Începătoriile reprezintă cel de-al treilea ordin angelic. Numele evreiesc de
serafim se referă la "cei ce ard" sau "încălzesc", "Heruvimii cu ochi mulţi" simbolizează bogăţia
cunoaşterii. Tronurile împărtăşesc deopotrivă calitatea de a încălzi şi preaplinul înţelepciunii.
Această primă treaptă de fiinţe celeste se bucură de o cunoaştere a lui Dumnezeu neintermediată
de nimic.
Domniile arată caracterul liber de orice supunere sau "înălţimea nerobită şi liberă de toată
dorinţa după cele de jos". De asemenea, Puterile sfinte comunică energie şi "exprimă o bărbăţie
puternică şi neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăţie ce nu
slăbeşte deloc în primirea luminărilor dumnezeieşti ce li se împărtăşesc". Stăpâniile
întruchipează calitatea de generozitate a fiinţelor angelice situate pe această treaptă, care nu
abuzează de autoritatea de stăpân pe care au primit-o, ci "le înalţă şi pe cele de sub ele cu
bunăvoinţă".
Începătoriile exprimă trăsătura acestora de a fi începătoare şi conducătoare spre cele
dumnezeieşti, în cadrul celui de-al treilea ordin angelic. Arhanghelii fac legătura între Începători
şi Îngeri, de la care primim şi noi iluminările dumnezeieşti, pe care le captează minţile îngereşti
începând de la prima ceată. Ordinul din urmă deţine şi rolul de a conduce ierarhiile bisericeşti
(episcop, preot, diacon), în efortul tuturor de asemănare cu Dumnezeu. Curăţia, luminarea şi
deşăvârşirea sunt paşii ce se cuvin urmaţi pe parcursul duhovnicesc al asemănării cu Dumnezeu.
Astfel, "cei ce se curăţesc trebuie să transmită altora, prin abundenţa curăţiei lor, din neîntinarea
proprie. Iar cei ce se luminează (...) trebuie să reverse spre alţii lumina lor (...). În sfârşit, cei ce
se desăvârşesc, ca cei ce cunosc comunicarea desăvârşitoare, trebuie să desăvârşească pe cei ce
se împărtăşesc de iniţierea atotsfântă în ştiinţa celor sfinte văzute".

Ce învăţăm de la îngeri?

Din prezentarea pe care Sfântul Dionisie a făcut-o ordinelor angelice, înţelegem că este
de datoria noastră să trăim în armonie cu cei care se întâmplă, în viaţa aceasta, să ne fie superiori
sau subalterni. Nu trebuie să ne comportăm despotic, să fim neîndurători cu greşelile celor de
lângă noi, ci să le dăruim din prisosul ştiinţei noastre, să îi luminăm în tainele meseriei, nu să
păstrăm doar pentru noi secretele ei, dominaţi de egoism. Totodată, ca subalterni, avem de evitat
invidia şi tulburarea să trăim în pace şi cu toţi, comunicând curăţia inimii noastre celor din jur.
Pe de altă parte, ni se cere persistenţă în tot ceea ce facem, lucrând ca pentru Dumnezeu, nu ca
pentru oameni. La fel, îngerii sunt numiţi şi "roţi înaripate" pentru că "se învârtesc fără întoarcere
şi neclintit spre cele dinainte, determinând puterea lor de mişcare pe drumul drept şi neabătut,
spre ţinta întregii lor învârtiri spirituale, aflată mai presus de lume".
Ca şi heruvimii, vom descoperi că acolo unde este conştiinţă multă, este şi o suferinţă mai
mare. Căci, cu cât iubeşti mai mult, cu atât suferi mai tare. Odată cu serafimii "cei cu multe
aripi", ni se descoperă iubirea în tăria ardorii sale, şi în vulnerabilitatea pe care o plasticizează
multele perechi de aripi ce filtrează intensitatea luminii dumnezeieşti. Tronurile ne vorbesc şi ele
despre iubirea ce încălzeşte şi mângâie, mânată de compasiune şi înţelegere faţă de cei muşcaţi
de suferinţe. Domniile trezesc în inima noastră imboldul de a nu ne lăsa cuceriţi de nimic din
această lume, emanciparea faţă de condiţionări, dependenţe şi adicţii; grija de a ne păstra
demnitatea de fiinţe spirituale libere, al căror destin nu se reduce la satisfacerea nevoilor
materiale specifice orizontului istoric mărginit. Iar asemenea Puterilor, avem şi noi datoria de a fi
"bărbaţi", în ordinea duhovnicească a lucrurilor, indiferent de genul nostru, masculin sau
feminin. În sensul acesta interpretează şi Sfântul Vasile cel Mare substantivul "bărbat" din
"fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor" (Ps. 1, 1), ca referindu-se nu la cel
care este bărbat prin gen, ci la cel care îşi însuşeşte bărbăţia ca virtute.
 Aşadar, reţinem ideea că fiinţele comunică între ele ceea ce au primit de la treptele
spirituale superioare, energia curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Îngerii înşişi ne
descoperă şi nouă voia lui Dumnezeu, aşa cum "Scriptura ne-a învăţat clar că Legea a venit la
noi prin îngeri". Pe de altă parte, este evident că toate fiinţele comunică celorlalte ceea ce poartă
întru sine. În consecinţă, şi demonii, şi fiinţele înrăite transmit altora negativitatea proprie, de
unde şi lupta duhovnicească la care suntem chemaţi, dar şi responsabilitatea imensă pentru răul
sau binele pe care îl putem face semenilor noştri. Rezultă că putem face bine celorlalţi prin
simplul fapt de a gândi cu bunătate despre ei, în rugăciune, căci le comunicăm starea noastră de
curăţie, pe care aceştia o pot respinge, dar o pot şi primi. La fel, nervozitatea şi ura sau osândirea
în ascuns a semenilor noştri le transmit acestora negativitatea noastră, creându-le dificultăţi şi
piedici în viaţă, de care şi noi va trebui să dăm seamă.

Unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu

Mai presus de calea catafatică şi de cea apofatică este unirea mistică, tainică a sufletului
cu Dumnezeu. Căci negaţiile despre Dumnezeu nu sunt opuse afirmaţiilor, ci El este mai presus
de toată negaţia şi afirmaţia. Drumul până la unirea cu Dumnezeu urmează paşii întreiţi ai
curăţirii, luminării şi desăvârşirii, momente care se presupun permanent unul pe celălalt. Astfel,
cel ce se curăţeşte, pe măsura neprihănirii sale, receptează şi razele iluminării dumnezeieşti şi
dobândeşte un grăunte de nepătimire. În al doilea rând, cel aflat pe treapta iluminării nu poate
înceta să se curăţească şi să stăruiască în neprihănire, altfel va dărâma întotdeauna cu o mână
ceea ce va zidi cu cealaltă. Iar cel desăvârşit nu va putea renunţa nici el la lucrarea
duhovnicească a curăţirii, fără de care nu va primi nici tainicele atingeri ale razelor dumnezeieşti,
şi nici să înainteze în desăvârşire, care este un proces infinit.
Important de subliniat este că drumul spre Dumnezeu sau spre Iubirea însăşi este blocat
de o faună de patimi care trebuie eliminate. Şi nu luptând direct împotriva lor, ci concentrându-
ne pe bine şi frumos, păstrând în inimă, prin rugăciune, amintirea neîncetată a prezenţei lui
Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a cunoscut, se pare, bine opera lui Dionisie,
sublinia şi el că nu putem ajunge să iubim (autentic) până nu depăşim patimile: "Dragostea este
născută de nepătimire".
Erosul dumnezeiesc unitar

Sfântul Dionisie îl numea pe Dumnezeu "eros", fără a considera că termenul "eros" are
sensul unei pasiuni iraţionale, trupeşti. Dimpotrivă, "Scripturile văd un înţeles comun în numele
de iubire (agape, n.n.) şi eros". Dionisie distinge între erosul adevărat dumnezeiesc şi erosul
trupesc ce este un idol. În esenţa sa, erosul este extatic, adică nu îi lasă pe îndrăgostiţi să rămână
ai lor, închişi în egoismul propriu, ci îi îmbie să se dăruiască total celor de care sunt îndrăgostiţi.
Astfel, Apostolul Pavel, "rănit" de erosul dumnezeiesc extatic, va zice: "Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Pe de o parte, împins de bunătatea, de iubirea şi erosul său,
Dumnezeu iese din sine "prin purtările de grijă spre toate cele ce sunt". Pe de altă parte, El
stimulează râvna dorinţei de dragoste în toate cele pe care le are în grijă. În acelaşi Duh, Sfântul
Maxim Mărturisitorul scria: "Ca iubire, Divinul se mişcă, iar ca îndrăgit şi iubit (eraston kai
agapeton) mişcă spre sine pe toate cele capabile de iubire".
Dincolo de afirmaţii şi de negaţiile care le depăşesc, Dionisie accentuează necesitatea
"experierii" lui Dumnezeu sau a "pătimirii" dumnezeieşti, pentru cunoaşterea tainelor zugrăvite,
în cadrul unor comentarii unice, care ilustrează ceea ce putem numi o teologie a diafanului. Fără
o minimă experienţă a păcii lui Hristos, care ne "învaţă să nu mai luptăm nici cu noi, nici între
noi, nici cu îngerii", nu vom cunoaşte pe Dumnezeu, ci numai "idolii întunecaţi ai dorinţei de
pace". Se închină acestor idoli toţi cei care cred că numai prin împlinirea voii proprii vor afla
pacea, iar dacă intervin obstacole care îi împiedică să se bucure de plăcerile de care sunt robiţi,
se cufundă în tulburare. Angajarea într-o viaţă responsabilă de fiinţe liturgice, care se curăţesc,
luminează şi desăvârşesc, întrecându-se cu îngerii în ascultare şi avânt iubitor spre Dumnezeu, ne
va face asemănători cu cei pe care îi socotim păzitorii şi îndrumătorii noştri spirituali.

Cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea apofatică

Revenind la cunoaşterea lui Dumnezeu, putem numi ceea ce El este mai bun în lume, dar
la superlativ. Aceasta este cunoaşterea catafatică sau prin afirmaţii. El este viaţa, binele,
existenţa, frumuseţea, înţelepciunea, dar şi mai mult decât acestea. Sfântul Dionisie realizează o
bogată enumerare a supranumelor pe care le primeşte Dumnezeu în Sfintele Scripturi. El este
"Viaţa", "Lumina", "Dumnezeu", "Adevărul", "cauzatorul tuturor", "bun", "înţelept", "frumos",
"iubit", "Dumnezeul dumnezeilor", "Sfântul sfinţilor", "Cel veşnic", "Cel ce este", "făcătorul
veacurilor", "dăruitorul vieţii", "Mintea", "Cuvântul", "Împăratul împăraţilor", "Stăpânitorul",
"Cel vechi de zile", "Cel neîmbătrânitor", "neschimbabil", "mântuire", "dreptate", "sfinţenie",
"răscumpărare", "adiere subţire".
Mai mult, în calitatea de cauză a tuturor existenţelor şi mai presus de toate, lui Dumnezeu
"i se potriveşte şi lipsa numelor şi toate numele celor ce sunt". Putând fi numit cu însuşirile cele
mai bune din această lume, la superlativ, nu putem avea pretenţia că am epuizat cumva misterul
divin. Şi astfel, suişul nostru duhovnicesc va trebui să continue de la afirmaţii la negaţii sau pe
drumul căii apofatice. El este nu numai "supraplin de înţelepciune şi înţelegerea lui nu are hotar,
ci e aşezat mai presus şi de toată raţiunea şi mintea şi înţelepciunea". Prezenţa lui copleşitoare se
ascunde "prin sfintele perdele ale iubirii de oameni" (...), "care acoperă cele spirituale în cele
sensibile şi pe cel mai presus de fiinţă în cele ce sunt". "Sfintele perdele" sunt Scripturile, Sfânta
Tradiţie şi în omenirea Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea totală a naturii umane.

Fiinţa şi energiile lui Dumnezeu

O altă temă dezvoltată de Sfântul Dionisie este distincţia dintre fiinţa (ousia) lui
Dumnezeu şi energiile (dynameis) dumnezeieşti, prezentă şi la Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie
de Nyssa şi, mai târziu, la Grigorie Palama. Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, fiind mai
presus de simţire, raţiune şi închipuire. În schimb, energiile sale pot fi cunoscute, ele fiind
manifestarea dumnezeirii, ieşirea ei din sine, fără împuţinare, din iubire şi bunătatea faţă de
făpturile create, cărora doreşte să le împărtăşească puterile sale îndumnezeitoare. Aceste energii
nu sunt despărţite de fiinţa-ousia, care este prezentă întreagă în fiecare dintre ele. Energiile
dumnezeieşti mai sunt numite şi "procesiuni bune" care "se multiplică, fără să iasă din starea de
Unul". Prin aceste energii, procesiuni sau har de care se împărtăşesc fiinţele angelice şi oamenii,
pe măsura curăţiei lor, Dumnezeu "se înmulţeşte, făcându-se mulţi dumnezei". Autorul nu se
referă aici la existenţa mai multor dumnezei, căci Dumnezeu, ca început a toate, necreat, este
dintotdeauna o unitate în trei Sfinte Persoane. Oamenii însă, prin împărtăşirea de har, pot deveni
dumnezei numai printr-o evoluţie în timp. Acesta este procesul îndumnezeirii - theosis.
Sunt filosofi şi teologi moderni care accentuează prăpastia dintre fiinţa incognoscibilă şi
incomunicabilă a lui Dumnezeu şi energiile sale. Însă, atunci când ne concentrăm pe distanţa
dintre Dumnezeu şi om nu facem decât să amplificăm angoasa existenţială, singurătatea omului
contemporan. Dumnezeu este mai presus de orice fiinţă, într-adevăr, sau suprafiinţial, dar şi "de
o bunătate ce nu se poate nici spune, nici înţelege".