notiuni generale în anatomie

NOTIUNI  DE  ANATOMIE  A  CORPULUI  UMAN

1.  APARATUL  RESPIRATOR
Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea
schimburilor de gaze dintre organism şi mediul extern. Acest aparat are rolul de a
asigura preluarea oxigenului din aer şi eliminarea dioxidului de carbon din organism.
Aparatul respirator este alcătuit din:
 căile aeriene ( respiratorii ) prin care aerul pătrunde şi iese din organism;
 plămânii → organele la nivelul cărora are loc schimbul de gaze.
Căile aeriene se împart în cai aeriene superioare şi inferioare.
Cele superioare sunt alcătuite din :
  Cavitatea nazală → primul segment al căilor respiratorii. Este divizată de
septul nazal în două cavităţi numite fose. Fosele nazale sunt căptuşite cu o mucoasa
umedă, care are rolul de a încălzi aerul. Tot aici se găseşte mucusul, cu rol de a reţine
impurităţile din aer. Deci nasul are rolul unui adevărat filtru.
  Cavitatea bucală.
  Faringele → un organ comun pentru calea aeriană şi digestiva.
Cele inferioare sunt alcătuite din :
  Laringele → organul vorbirii, este format din mai multe cartilaje mobile, cel
mai mare fiind aşezat în faţă, ca o proeminentă, având formă unei cărţi deschise,
cunoscută şi sub denumirea de Mărul lui Adam. În laringe se găsesc şi două perechi
de cute  ( pliuri ) numite corzi vocale, cele situate inferior au rolul în producerea
sunetelor.
  Traheea → continua laringele, este situată în fata esofagului. Se ramifica la
partea sa inferioară în două ramuri care se numesc bronhii principale.
  Bronhiile → ultimele segmente ale cailor aeriene inferioare şi fiecare din ele
pătrund  în câte un plămân.
        Plămânii → organe pereche aşezaţi în cutia toracică şi cuprind între ei inima.
Căile aeriene din plămâni se ramifica în căi mai mici termindu-se cu saci mici de aer
înconjuraţi de vase de sânge subţiri, saci de aer unde are loc schimbul de gaze → O  este 2

preluat de sânge şi transportat în corp şi CO  e preluat din sânge şi expirat.

2

 
        Respiraţia
Aerul pătrunde în plămâni pe căile respiratorii cu ajutorul contracţiei muşchilor cutiei
toracice numiţi muşchi respiratori. Acesta este actul respiraţiei. Apoi muşchii respiratori
se relaxează şi se contracta muşchii expiratori, ca urmare o parte din aerul din plămâni
se elimină; acesta este procesul expiraţiei. Inspiraţia şi expiraţia se repetă în ritm de 14
– 18 / minut în funcţie de nevoile organismului. Varieaza în funcţie de vârstă şi sex
( este mai accelerată la copii şi la femei ).
Valori normale ale frecvenţei respiratorii:
 Nou-născuţi a 40 / min                                         Tahipnee  a  18 – 25 / min
 Copii a 20 – 30 / min                                              Polipnee  a  peste 25 / min
 Adulţi a 14 – 18 / min                                            Bradipnee  a  sub 14 / min
 
Apnee = lipsa respiraţiei.
Dispnee = jena în respiraţie ( obstrucţie parţială ).
Măsurarea frecventei respiraţiilor se face timp de un minut având mâna aşezată pe
toracele pacientului, se număra expansiunile toracice fără ca pacientul să conştientizeze
acest lucru.
 
2. APARATUL  CARDIO – VASCULAR 
Aparatul cardio – circulator este format dintr-un organ central – inima – şi un sistem
închis de vase, format din artere – capilare – vene. Inima este un organ cavitar
musculos. Este formată din cavităţile inimii şi peretele inimii.
Inima este un organ musculos, cavitar, de aproximativ 300g cu un volum care a fost
comparat cu volumul pumnului drept al unui adult. Peretele inimii este format de la
interior spre exterior din epicard ( foiţa viscerală a pericardului
seros ), endocard şi miocard.
Este alcătuită din două jumătăţi complet separate, dreapta şi stânga, despărţite printr-
un perete vertical. Fiecare jumătate este la rândul ei împărţită de un perete transversal
în câte două cămăruţe, care comunica între ele. Cămăruţele din partea de sus se
numesc atrii, iar cele din partea de jos se numesc ventriculi.

Corpul uman are trei tipuri de vase sangvine: artere, capilare şi vene.
Arterele sunt vase sangvine prin care circulă sângele de la inima în întreg organismul.
Calibrul arterelor scade de la inima spre periferie.
Venele sunt vase care aduc sângele la inimă. Calibrul lor creşte de la periferie spre
inimă.Venele aduc sângele înapoi de la nivelul capilarelor la inimă, de unde apoi sângele
este trimis la plămâni. Aici, sângele eliberează CO  “adunat” din organism şi se încarcă
2

cu O .
2

Capilarele sunt vase cu calibru mic, prin care se face schimbul nutritiv între sânge şi
celule. Sângele circulă într-un singur sens: artere-capilare-vene.
Vasele de distribuţie, cele mai mici vase sangvine, formează o reţea care distribuie
sângele în toate părţile corpului. Cele mai mici capilare sunt aşa de subţiri încât
globulele roşii circula prin ele “în şir indian”.
Arterele şi venele poartă diferite denumiri, după regiunea şi organul pe care-l iriga.
În structura arborelui circulator exista:
 circulaţia mare ( sistemica );
 circulaţia mică ( pulmonara ).
Circulaţia mare transporta oxigen spre ţesuturi şi organe, aduce CO  de la ţesuturi şi
2

organe spre inima, având traseul: inima – artere – organe – vene – inima. Începe din
ventriculul stâng şi se termină în atriul drept.
Circulaţia mică asigura transportul sângelui neoxigenat de la cord spre plămâni şi a
celui încărcat cu oxigen înapoi la inimă.
Sângele este format dintr-o parte “solidă” şi una “lichida“. Partea “lichida” a sângelui
este cunoscută sub denumirea de plasmă. Ea serveşte ca mediu de transport pentru
componenta “solidă” a sângelui, formată din globulele roşii, globulele albe şi plachetele
sangvine. Globulele roşii transporta O  şi CO .
2 2

Globulele albe au rolul de “găseşte şi distruge”. Ele identifica şi distrug bacteriile şi

viruşii care pot cauza infecţii. Plachetele sangvine interacţionează între ele, precum şi cu
alte componente ale sângelui, pentru a forma cheaguri de sânge şi a opri
astfelsângerarea.
Circulaţia sângelui prin artere se face prin împingerea sângelui ca urmare a contracţiei
ventriculelor. Sângele este împins cu intermitenţă prin contracţii, dar el curge în curent
continuu, datorită elasticităţii pereţilor arteriali. Pereţii arterelor opun rezistenta, ceea
ce face, ca sângele să fie sub o anumită presiune sau tensiune. Aceasta se
numeşte presiune sau tensiune arterială ( TA ). Deci TA reprezintă presiunea
exercitată de sânge asupra pereţilor arterelor.
TA variază în funcţie de vârsta, sex, ora din timpul zilei şi gradul de activitate. Valori
normale:
 Adult : 115 – 140 / 70 – 90 mmHg;  
 Copil : 91 – 110 / 60 – 65 mmHg;
 Nou – născut : 65 – 80 / 40 – 50 mmHg.
Valori peste cele normale poartă numele de hipertensiune.
Valori sub cele normale poartă numele de hipotensiune.
Sistolă a contracţie, diastola a relaxare.
Măsurarea TA:
•    poziţia pacientului: decubit dorsal, după un repaus de 10 minute;
•    la 1 / 3 inferioară a braţului se aşează manşonul tensiometrului;
•    stetoscopul se pune pe proiecţia arterei brahiale ( marginea inferioară a braţului );
•    se umfla manşonul tensiometrului până pe la 180 / 200 mmHg, ca apoi să se înceapă
dezumflarea lentă;
•   valorile TA reprezintă prima şi ultimă bătaie care se aud cu ajutorul stetoscopului în
timpul dezumflării manşonului.
Cu fiecare contracţie se împinge în aorta un val de sânge, care izbeşte sângele existent în
vas şi se propagă ca o undă, dând pulsul. Bătaia pe care o simţiţi când luaţi pulsul cuiva
este cauzată de volumul de sânge expulzat de ventriculul stâng în aorta şi care determină
o undă de şoc care se propagă de-a lungul tuturor arterelor din corp.
Pulsul se măsoară prin comprimarea unei artere pe un plan osos, cu 2 – 3 degete, cel
mai frecvent la artera radială, se măsoară timp de 1 minut şi se verifică timp de 10
secunde.
Valori normale:
 adult 60 – 80 / minut;
 copii 90 – 100 / minut;
 nou – născut 130 – 140 / minut.
Creşterea frecvenţei peste valorile normale se numeşte tahicardie, scăderea frecventei
sub valorile normale poartă numele de bradicardie.
 
Componentele sângelui:
1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Parte lichida a sângelui în care se
scaldă celulele sangvine ( globule roşii, globule albe şi plachele ). Plasma este un mediu
bogat în hormoni şi în substanţe nutritive – săruri minerale, vitamine, acizi amânaţi,
proteine, glucide, lipide.
2. Celulele roşii ( hematii sau eritrocite ) → celula sangvină care transporta oxigenul
din plămâni spre ţesuturi. Hematia poate fi considerată drept un sac care transporta
hemoglobina, pigmentul proteinic de culoare roşie însărcinat cu transportul oxigenului.
3. Celulele albe ( leucocite ) → celula nucleata a sângelui uman, ale cărei diferite
varietăţi joacă, în majoritate, un rol în lupta împotriva agenţilor străini organismului.
4. Trombocitele ( plachete ) → celula sangvină fără nucleu, care joacă un rol
important în fenomenele coagulării sângelui şi ale inflamaţiei.

3.  SISTEMUL  DIGESTIV
Aparatul digestiv este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale
digestia şi absorbţia principiilor alimentare şi totodată eliminarea reziduurilor
neasimilabile. Aparatul digestiv deci, transforma hrana într-o formă care poate fi
transportată de sistemul circulator la celulele corpului.
Hrana care nu e folosită este eliminată din corp sub formă de deşeuri solide. Alimentele
sunt transformate în particule suficient de mici pentru a putea trece prin membrana
celulelor pentru a furniza elementele nutritive necesare funcţionării organismului.
Aparatul digestiv deci, transporta alimentele, le descompune şi le pregăteşte pentru
absorbţie şi transportă reziduurile pentru a fi eliminate.
Principalele organe ale aparatului digestiv sunt localizate în abdomen. Tubul digestiv
are aproximativ 12 m lungime. Începe cu cavitatea bucală şi continuă prin gât cu
esofagul, stomac, intestinul subţire, intestinul gros, rect şi anus.
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv care îndeplineşte multiple
funcţii în: digestie, respiraţie, limbajul articulat, mimică. Ea este o cavitate virtuală când
gură este închisă şi devine reală numai când gură este deschisă.
Anterior comunica cu exteriorul prin orificiul bucal delimitat de buze, iar posterior cu
faringele. Este despărţită de fosele nazale prin bolta palatină.
Peretele superior al cavităţii bucale este format din bolta palatină care o separa de fosele
nazale. Bolta palatină este formată anterior de palatul dur, iar posterior de valul palatin
– palatul moale. În cavitatea bucală se găsesc organe specializate:
→ limba, organ musculo – fibros;
→ dintii.

Faringele este un conduct musculo-fibros, situat înaintea coloanei vertebrale cervicale

şi înapoia cavităţii bucale şi foselor nazale. Are forma unei pâlnii, cu partea largă în sus
la baza craniului şi cea îngustă spre esofag, cu care se contiuna. Reprezintă locul de
încrucişare a căilor respiratorii şi digestive. Are trei segmente: nazofaringele,
bucofaringele şi laringofaringele.
Esofagul este un segment tubular lung de 25 – 30 cm la adult, turtit când este gol şi
lărgindu-se când trec alimentele. Realizează legătura dintre faringe şi stomac. Străbate
gâtul, toracele, diafragmul pentru a sfârşi în abdomen, unde se contiunua cu stomacul.
Este aşezat înaintea coloanei vertebrale.
Stomacul este situat în etajul superior al cavităţii abdominale, este segmentul cel mai
dilatat al tubului digestiv. Are forma unei litere J sau în “cârlig de undiţă”.
Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv – peste 4 m. Este
diferenţiat în trei segmente:
→ duodenul;
→ jejunul;
→ ileonul.
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. Are o lungime de aproximativ
1,7m. Se descriu mai multe porţiuni:
→ cecul;
→ colonul ascendent, transvers, descendent şi sigmoid;
→ rectul care se deschide prin anus;
Glandele anexe aparţinând sistemului digestiv sunt:
→ glandele salivare;
→ ficatul;
→ vezica biliară;
→ pancreasul.
Glandele salivare secretă saliva care are rol în digestia bucală. Există două categorii de
glande salivare: glande salivare mici ( glande palatine, glande labiale, glande linguale ) şi
glande salivare mari ( glanda parotida, glanda submandibulară, glanda sublinguală ).
Ficatul este cea mai mare glanda din corpul uman, aprox 1500 g la care se adauga
aproximativ 800 – 1000 g, reprezentând sângele depozitat în ficat. Este situat în
cavitatea abdominală, sub bolta diafragmatică, în loja hepatică. Ficatul realizează
funcţiile metabolică (sinteza şi detoxifiere) şi digestiva, incluzând şi producerea bilei.
Aceasta este colectata în vezica biliară şi deversata în intestinul subţire pentru a ajuta la
digerarea grăsimilor.

Vezica biliară colecistul este un rezervor în care bila se depoziteza în perioadele

interdigestive. Are formă de pară şi prezintă un fund, un corp şi un col.
Pancreasul este o glandă mixtă, situat retroperitoneal, înapoia stomacului, având o
poziţie transversală. Are formă de ciocan sau “J” culcat, situat anterior vertebrelor T12,
L1 şi L2. Este alcătuit din cap, gât, corp şi coadă. Pancreasul are funcţie digestivă prin
secretarea sucurilor pancreatice şi endocrina. Cea mai cunoscută funcţie endocrină este
probabil producerea insulinei. Aceasta este un hormon care permite ca glucoza din
sânge să fie folosită de celulele corpului; ea este folosită în tratamentul şi controlul
diabetului zaharat. Insulina este deversată direct în fluxul sanguin şi ajuta corpul să
utilizeze glucoză. Întreruperea producerii de insulina determina apariţia diabetului.
4. SISTEMUL URO – GENITAL
Aparatul uro – genital conţine organele de reproducere, împreună cu organele antrenate
în producerea şi eliminarea urinei. Este responsabil pentru funcţiile de reproducere şi
pentru înlăturarea produselor reziduale din sânge.
Componentele aparatului excretor sunt:
→ rinichi – organe de excreţie;
→ cai urinare:
· calice mici şi mari;
· pelvis renal;
· ureter;
· vezica urinară;
· uretra.
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale lombare. Au formă caracteristică – bob de fasole – cca 300 g.
Eliminarea produşilor reziduali de către sistemul uro-genital începe în rinichi, care
filtrează sângele în vederea formării urinii. Urina circula de la rinichi prin tuburi
(uretere) până la vezica urinară. Aici urina se colectează înainte ca ea să fie eliminată de
corp spre exterior prin uretra.
Aparatul genital masculin este constituit din:
→ testicule;
→ cai excretoare;
→ glande anexe;
→ organul copulator ( penisul ).
Principalele organe masculine de reproducere sunt testiculele care produc sperma şi
penisul care eliberează sperma pentru a fecunda ovulul feminin
Testiculul, organ pereche, producător de spermă. Are forma unui ovoid turtit
transversal.
Căile excretoare sunt conducte care transporta sperma.
Glandele anexe sunt reprezentate de prostată, veziculele seminale şi glandele
bulbouretrale care, prin secreţiile lor, participa la formarea lichidului spermatic.
Penisul este organul genital extern cu dublă funcţie: genitala şi urinară. Prezintă o
rădăcină, care este partea fixă, un corp şi o extremitate liberă numită gland, de formă
conică. La nivelul glandului se afla meatul urinar.
Aparatul genital feminin este alcătuit din:
→ ovare;
→ căile genitale reprezentate de:
· trompele uterine;
· uterul;
· vaginul.
→ organul genital extern ( vulvă ).
Principalele organe reproducătoare feminine sunt ovarele, care produc ovulul şi uterul,
care păstrează ovulul fecundat şi îl dezvolta pe perioada sarcinii.
Ovarele pe lângă producţia ciclică a ovulelor, au şi rol în producţia hormonilor
feminini.
Trompele uterine fac legătura între ovare şi uter.
Uterul este un organ cavitar impar, situat în pelvis, înapoia vezicii urinare, înaintea
rectului şi deasupra vaginului.
Vaginul este un organ tubulocavitar, care prin extremitatea superioară se însera pe
colul uterin, iar cu extremitatea inferioară se deschide la exterior în vestibulul vaginal,
spaţiu delimitat de cele două labii mici. Are o lungime de 7 – 9 cm.
Vulvă reprezintă organul genital extern al femeii, alcătuită din două cute perechi
numite labii ( mari şi mici ).
 
Pielea
Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii
nervoase, care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţii obiectelor şi
fenomenelor cu care organismul vine în contact.
Pielea acoperă toate părţile corpului şi are trei funcţii principale:
→ protecţie împotriva agenţilor agresionali externi;
→ reglarea temperaturii;
→ recepţia informaţiilor despre mediul înconjurător.
Pielea protejează corpul de mediul înconjurător. Deoarece pielea este formată dintrun
strat intact de celule care se comportă ca o barieră pentru multe din substanţele străine,
ea împiedica pătrunderea în corp a acestora. Pielea este o barieră eficientă pentru
bacterii şi viruşi atâta timp cât este intactă.
Pielea reglează temperatura internă a corpului. Dacă corpul se supraâncalzeste, vasele
subţiri de sânge din piele se dilata aducând la suprafaţa pielii o mai mare cantitate de
căldură din corp, de unde se transfera spre exterior. Un alt mod de răcire se realizează
prin evaporarea transpiraţiei produse de piele.
Dacă corpul se răceşte, vasele de sânge din apropierea suprafeţei pielii se contractă,
transferând mai multă căldură spre interiorul corpului său spre anumite părţi ale lui.
Pielea recepţionează informaţii despre mediul înconjurător. Pielea poate percepe
atingerea, presiunea şi durerea. Ea poate percepe cantitatea de căldura sau frig. Aceasta
percepere este asigurată de nişte senzori speciali din piele şi transmisă prin nervi şi
măduva spinării la creier. Creierul funcţionează ca un calculator care interpretează
aceste senzaţii.