Psihologia educaţiei

(Note de curs)
Introducere în problematica psihologiei ca ştiinţă

1. Definirea psihologiei. Evoluţia cunoaşterii psihologiei.

2. Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei.
2.1. Definiţia psihicului.
2.2. Natura contradictorie a psihicului uman.
2.3. Caracterul de sistem al psihicului uman
3. Metodele de cercetare al fenomenelor psihice. 3.1.Legile fenomenelor psihice.
4. Clasificarea fenomenelor psihice.

1. Definirea psihologiei

Cuvântul psihologie provine din grecescul psyche (suflet) + logos

(ştiinţă/cunoaştere). Ştiinţa care se ocupă cu studiul psihicului este psihologia O ştiinţă se
caracterizează prin trei elemente: 1. obiect/domeniu de studiu; 2. /metode de cercetare; 3.
legi/principii.
Elemente definitorii ale psihologiei:
a. Obiect – domeniu de studio (ce?);
b. Metode de cercetare/de cunoaştere (cum?);
c.Legi (legităţi, principii, explicaţii teoretice + aplicarea practică a rezultatelor
cunoaşterii ştiinţifice)(Pentru ce? De ce?)
Definiţie. Ţinând cont de cele trei elemente definitorii ale unei ştiinţe, putem defini
psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul-procesele, mecanismele,şi însuşirile
psihice cu ajutorul unui ansamblu de metode obiective în vederea desprinderii legilor
lui, cu scopul cunoaşterii,optimizării şi ameliorării existenţei umane.
Metodă-methodos- cale ,drum(greacă)
Totalitatea metodelor specifice unei ştiinţe + principiile teoretice care
fundamentează utilizarea lor alcătuiesc metodologia cercetării. De ce ? Cu ce scop?
Legităţile psihologiei: principii; norme juridice; axiome.
Legile sunt necesare pentru obiectul de studiu/domeniu pentru toţo oamenii.
 Au caracter universal, general+aplicarea în practică a rezultatelor cunoaşterii teoretic
-ştiinţifice.
EVOLUŢIA CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE
În evoluţia cunoaşterii psihologice distingem trei mari etape:
a) etapa preştiinţifică;
b) etapa filosofică;
c) etapa ştiinţifică.
a) Etapa preştiinţifică ca formă de cunoaştere practică cunoaşterea psihologică a
apărut odată cu apariţia omului a conştiinţei umane raţionale , a primelor colectivităţi
umane. Această formă de cunoaştere psihologică era însă neştiinţifică, adică empirică
(psihologia naivă, simţ-comun).
b) Etapa filosofică - începe odată cu constituirea marilor sisteme filosofice în
antichitatea târzie şi durează până în anul 1879. În această perioadă o serie de mari
gânditori ai antichităţii au manifestat interes pentru cunoaşterea şi explicarea vieţii sufleteşti
a omului. Psihologia era în această perioadă parte integrantă a filosofiei. Chiar dacă
cunoaşterea psihologică dobândeşte în această etapă un caracter mai sistematizat şi mai
logic argumentat, ea rămâne, totuşi, o cunoaştere neştiinţifică/speculativă, deoarece era
lipsită de metode , obiective de cercetare şi de legi/legităţi proprii.
Aristotel-prima lucrare filosofică cu caracter de psihologie-De anima-despre suflet.
c) Etapa ştiinţifică- începe odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice şi care
durează până la momentul actual. Anul 1879 fiind considerat anul naşterii psihologiei ca
ştiinţă prin desprinderea ei de filosofie şi constituirea ca ştiinţă de sine stătătoare; aceasta
deoarece în acest an apare în Germania primul laborator de psihologie experimentală din
lume întemeiat de W. Wundt. De atunci şi până la momentul actual, psihologia a rămas o
ştiinţă experimentală.(experimental ca metodă de cercetare).Prima cercetare –despre
senzaţii-ştiinţă nouă, relativ tânără(131 ani) o ştiinţă cu trecut lung şi istorie scurtă.
2.1. Definiţia psihicului

Pentru a răspunde la întrebarea ce este psihicul, folosim o definiţie tip caracterizare

care cuprinde principalele trăsături definitorii ale psihicului. Aceste trăsături sunt desprinse
prin raportarea psihicului la patru criterii exterioare lui după cum urmează:
1. Dacă raportăm psihicul la interacţiunea universală a lucrurilor, atunci, psihicul ne
apare ca fiind un caz particular al acestei intaracţiuni, adică psihicul este o formă
superioară a vieţii de relaţie.

2
 2. Dacă raportăm psihicul la forma substratului lui material (creier), atunci psihicul
ne apare ca fiind un produs, un rezultat al funcţionării materiei nervoase, superior
organizate, adică psihicul este o funcţie a creierului.
3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare – obiectivă – la lumea
obiectelor şi fenomenelor din natură, atunci psihicul ne apare ca fiind o reflectare
subiectivă a realităţii externe obiective.
4. Dacă raportăm psihicul la realitatea socială – la lumea oamenilor – atunci psihicul
este un fenomen condiţionat şi determinat, -istoric şi social-cultural.

1. Psihicul ca formă superioară a vieţii de relaţie

Ca orice organ viu, individul uman se adaptează mediului în care trăieşte

interacţionând cu acesta. Interacţiunea omului cu mediul său extern se realizează prin
schimburi de informaţii, materie (substanţe) şi energie(cele două din urmă prin intermediul
corpului. ). Dintre cele trei modalităţi de interacţionare cu mediul extern schimbările
informaţionale devin posibile tocmai datorită existenţei psihicului, prin urmare spunem că
psihicul este o formă a vieţii de relaţie, deoarece psihicul face posibile interacţiunile, la nivel
informaţional, dintre om şi mediul său extern în scopuri adaptative. La om schimburile
informaţionale se realiează pe căi senzoriale precum şi prin comunicare.
Observaţie_Forma cea mai complexă de dezvoltare a psihicului la om este conştiinţa ,
fenomen specific uman care s-a perfecţionat în plan istoric. Conştiinţa este cea care permite
adaptarea activă a omului la mediul său extern, prin transformarea acestuia în concordanţă
cu cerinţele şi necesităţile proprii).
2. Psihicul ca funcţie a creierului

Foarte de timpuriu a fost sesizată legătura strânsă care există între psihic şi creer;
psihicul fiind considerat un produs/un rezultat al funcţionării materiei nervoase, un fenomen
inseparabil de acesta. Spunem că psihicul are o origine materială, deoarece el se naşte din
materia nervoasă şi evoluează odată cu ea. Cu toate acestea psihicul nu se identifică cu
creierul, deoarece el are o natură nematerială, adică ideală/spirituală.
Dezvoltarea psihicului este simultană cu evoluţia şi dezvoltarea structural-funcţională a
materiei nervoase, atât în filogeneză – dezvoltarea psihicului în plan istoric adică de-a
lungul evoluţiei speciilor (animală, apoi umană).
cât şi în ontogeneză – dezvoltarea psihicului în plan individual adică începând de la naştere
şi continuând pe parcursul etapelor de vârstă.

3
 Mai mult chiar, creierul este doar un organ sau mecanism al psihicului, dar nu şi
sursa acestuia. Sursa producătoare a fenomenelor psihice nu este creierul ci acţiunea
stimulilor din mediul extern (natural,social). Doar pe baza faptului că este alcătuit din
neuroni, creierul nu poate produce nici cele mai simple fenomene psihice, dacă asupra lui
nu acţionează stimuli externi, rezultă că stimularea externă, este o condiţie indispensabilă
pentru formarea şi dezvoltarea structurilor psihice, dar şi pentru menţinerea în bună stare
de funcţionare. ( creierul organ procesor)
Cercetările moderne de psihologie cognitivă oferă o altă explicaţie destinată
înţelegerii relaţiei dintre psihic şi creier, formulând teoria numită Metaforă psihic-computer.
Această teorie porneşte de la realizarea unei analogii între psihic şi creier pe de o parte şi
un computer, cu componentele lui fundamentale, hard: parte materială,-tare,greu- şi soft:
uşor- parte de program,informaţii care sunt stocate în memorie. pe de altă parte. Pornind de
aici rezultă că creierul poate fi considerat ca analog părţii de hard al unui computer, iar
psihicul este considerat ca analog softului – psihicul are o natură informaţională.
Fenomenele psihice pot fi aşadar considerate fenomene psiho-informaţionale, adică
prelucrări complexe de informaţii care au loc pe suporturi cerebrale.

3. Psihicul ca reflectare subiectivă a realităţii obiective

REFLECTARE – percepere, înţelegere, interpretare, cun oaştere în sens larg a lumii
externe de către om
SUBIECTIV – care aparţine şi depinde de un subiect, ţine de interioritatea acestuia,
este reprezentativ pentru el, îi este propriu, personal, individual.
OBIECTIV – care nu depinde de subiect, ci depinde de obiect, de ceva exterior
subiectului.
Fiecare om reflectă una şi aceeaşi realitate obiectivă într-un mod diferit, propriu,
personal, aşadar subiectiv, în funcţie de factori cum ar fi: experienţa proprie de viaţă, vârsta,
grad de cultură, nivel de instruire, specializarea profesională,, propriile interese, scopuri,
aspiraţii şi idealuri, trăiri afective.
Prin reflectare înţelegem proprietatea unui sistem de a modifica starea iniţială în
urma acţiunii altui sistem şi de a păstra un anumit timp urmele acestei acţiuni. Reflectarea
este o proprietate generală a întregii materii, ea putând fi fiziologică, mecanică,
psihologică/psihică, fizică, chimică. Psihicul este o reflectare ideală, subiectivă –( care
aparţine şi depinde de un subiect, ţine de interioritatea acestuia, este reprezentativ pentru
el, îi este propriu, personal, individual )şi activă a realităţii externe obiective – (care nu
depinde de subiect ci de ceva exterior subiectului, de un obiect).

4
 Reflectare- percepere,înţelegere, interpretare, cunoaştere în sens larg a lumii externe
de către om.
3.1. Caracterul ideal al psihicului se referă la faptul că psihicul are o latură
nematerială, informaţională, dar şi energică, rezultă că fenomenele psihice sunt lipsite de
proprietăţi fizice, chimice, mecanice.
3.2. Caracterul obiectiv al psihicului se referă la faptul că fiecare persoană se
raportează, percepe, cunoaşte, înţelege una şi aceaşi realitate exernă într-un mod diferit.
Una şi aceaşi realitate obiectivă, cu toate componentele ei ( obiecte, fenomene,
situaţii, persoane), este percepută/interpretată/cunoscută într-un mod propriu, personal,
aşadar subiectiv de fiecare individ în funcţie de factori, cum ar fi: experienţa de viaţă, grad
de cultură, specializare profesională, tebuinţe, scopuri, atitudini şi interese, aspiraţii, trăiri
afective etc.
Reflectarea realităţii externe prin psihicul persoanei este subiectivă prin forma
reflectării şi obiectivă prin conţinutul realităţii reflectate.
3.3. Caracterul activ al psihicului se referă la faptul că psihicul nu este o simplă
oglindire a realităţii externe, dimpotrivă, diferitele aspecte ale lumii externe sunt
reproduse/reprezentate prin şi la nivelul psihicului persoanei, rezultă că omul construieşte
prin psihicul său realitatea externă creându-şi astfel propriul său model mintal şi subiectiv al
uneia şi aceleaşi realităţi obiective. Prin psihic, fiecare om/individ reproduce realitatea
externă într-o formă uşor modificată, o aproximează, o reconstruieşte(este activă) în plan
intern, rezultă că imaginea din psihic a realităţii externe nu este, aşadar, realitatea externă
însăşi, ci realitatea externă interiorizată, adică transpusă într-o formă subiectivă în planul
mintal, intern şi subiectiv al uneia şi aceleaşi realităţi externe obiective. Reflectare greşită:
iluziile( om normal), halucinaţii(caz patologic)

4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat istoric şi social–cultural

Omul nu trăieşte doar într-o lume a obiectelor şi fenomenelor fizice, el nu reacţionează

doar la stimulii din natură (mediul natural, fizic), ci mai ales la stimulii din mediul social,
adică la ceilalţi oameni, la norme de grup, la valori sociale, la obiceiuri şi tradiţii, mentalităţi
şi prejudecăţi etc.
Dezvoltarea psihicului la fiinţa umană nu se ralizează de la sine, ci prin intermediul
mijloacelor fizice (unelte, instrumente, tehnologie) şi a celor spirituale (limba, valorile
sociale, norme sociale, mentalităţi, obiceiuri şi tradiţii etc.), oferite de societate/mediul social
de apartenenţă.

5
 Studiile de psihologie transculturală au arătat că mediul socio-cultural influenţează
manifestările psihice(comportamentele) ale oamenilor într-un mod diferit, astfel încât ceea
ce este valabil pentru o societate şi cultură nu mai corespunde alteia rezultă că mediul
socio-cultural ataşează proceselor psihice şi comportamentelor umane semnificaţii diferite,
astfel că unul şi acelaşi comportament are sensuri diferite în socetăţi şi culturi diferite/vezi
vestimentaţia, alimentele, cultura..
Relaţia dintre psihic şi social este bidirecţională: nu doar mediul social influenţează
psihicul persoanei/individului, ci şi invers: fiecare individ prin comportamentele, procesele şi
capacităţile sale psihice ajungând să influenţeze, la rându-i, contextele sociale în care
trăieşte.
Cercetările au arătat că fenomenele psihice sunt inegal influenţate de mediul social:
1) fenomenele psihice primare comune pentru om şi animal (funcţiile senzoriale şi
cele motrice sunt condiţionate de social, deoarece ele se pot forma şi dezvolta şi înafara
unui mediu uman propriu-zis);
2) fenomene psihice superioare specifice umane (conştiinţa, gândirea,
creativitatea), sunt determinate social, deoarece ele nu se pot forma şi dezvolta înafara unui
mediu uman propriu-zis. Aceste constatări sunt rezultatele studiilor realizate asupra copiilor
sălbatici la care s-a putut constata că aceştia s-au dezvoltat sub aspect biologic, că au putut
forma şi dezvolta unele capacităţi senzoriale, chiar la un nivel calitativ superior, dar la care
nu s-au putut constata prezenţa însuşirilor psihice şi comportamentale specific umane.
Concluzie: Omul nu se naşte om ci devine om. Psihicul este influenţat, condiţionat,
determinat de societate. Cele 4 definiţii sunt complementare.

2.2. Natura contradictorie a psihicului uman

Spunem că psihicul uman are o natură contradictorie, deoarece el prezintă o serie de

însuşiri opuse:
1. este şi material şi ideal: psihicul este material prin originea lui, deoarece el se
naşte din materia nervoasă şi evoluează odată cu ea; în acelaşi timp însă, psihicul este
ideal prin natura lui informaţională şi energetică.
2. este şi subiectiv şi obiectiv: subiectiv prin forma reflectării şi obiectiv prin
conţinutul realităţii reflectate.
3. psihicul se întâlneşte în stare interiorizată, adică latentă/ascunsă, cât şi în stare
exteriorizată adică manifestă (comportamentul.)

6
 4. psicul este determinat şi determinant: determinat deoarece este cauzat/provocat
de stimuli externi, dar şi determinant, adică provoacă el însuşi anumite mainfestări în mediul
social.
5. psihicul este şi proces (dinamic) şi produs (static) este proces, adică el se
prezintă ca o curgere în timp, ca o desfăşurare temporală, ca o succesiune de etape de
transformare (Exemplu de procese psihice: senzaţiile, gândirea, imaginaţia, memoria etc)
Din funcţionarea tuturor proceselor noastre psihice rezultă însă anumite produse (Exemplu:
gândirea este un proces psihic – se desfăşoară ca o succesiune de etape – din
funcţionarea căreia rezultă produse cum ar fi: idei, teorii, noţiuni, judecăţi, raţionamente etc.)
6. psihicul este constrângător (Care constrânge; care limitează acţiunile cuiva) dar
şi neconstrângător; constrângător deoarece prin anumite manifestări ale psihicului, cum ar
fi deprinderile, automatismele, clişeele şi tiparele de acţiune şi gândire etc.
comportamentele umane sunt constrânse/limitate. În acelaşi timp însă, prin alte manifestări
(prin gândire, imaginaţie, voinţă etc.), psihicul oferă omului libertatea.
7. psihicul întâlnit atât în stări normale(iluzii) cât şi în stări anormale /patologice
(halucinaţii).
2.3. Caracterul de sistem al psihicului uman

Procesele psihice nu există şi nu funcţionează separate, izolat , unul de altul ci

simultan şi interdependent, alcătuind un sistem numit Sistemul Psihic Uman. S.P.U.
cuprinde totalitatea proceselor, stărilor şi însuşirilor psihice aflate în relaţii de
interacţiune şi intercondiţionare reciprocă şi servind bunei adaptări a omului la
condiţiile şi situaţiile lumii externe.
Din funcţionarea simultană şi interdependentă a tuturor proceselor psihice a întregului
S.P.U. cu toate componentele sale, apare ca efect fenomenul de conştiinţă.
S.P.U. este:
1.Sistem informaţional şi energetic;
Primul aspect apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul
că omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de informaţii şi
trebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi elaboreze mecanismele prin intermediul
cărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul
că avem de-a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de
generare a însăşi modelelor informaţionale.
2.Sistem interacţionist(aflat în interacţiune continuă cu lumea externă);

7
 SPU este un sistem dinamic neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru
perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. Indiferent însă
de starea în care se află, interacţiunea elementelor, părţilor, subsistemelor sale este modul
său curent existenţial. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele de
altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist al
sistemului este demonstrat de faptul că nivelul dezvoltării unei părţi depinde de nivelul
dezvoltării altei părţi. De exemplu, atâta vreme cât nu se dezvoltă gândirea, nu putem vorbi
de existenţa observaţiei, care este o percepţie cu scop, organizată şi planificată mintal sau
de existenţa memorării logice, bazate pe înţelegere.
4. Sistem ambilateral orientat; (Adică orientat atât spre exterior, spre cunoaşterea lumii
externe, cât şi spre interior, adică spre cunoaşterea lumii/vieţii interne)-autocunoşterea.
Interacţiunile sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propiile
componente, ci şi între el, luat ca întreg, şi exterior. El asimilează informaţii atât din exterior,
cât şi din sine, pe care le coordonează în virtutea unui principiu al echilibrării. Numai acest
tip de orientare duală îi asigură normaliteatea. Ruperea sistemului de lume şi centrarea
excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la “prăbuşirea în sine”, la apariţia unor grave
fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul. La fel de periculoasă este şi desprinderea de
sine, de propria fiinţă care este principalul punct de sprijin în investigarea lumii. În acest caz,
realitatea ar părea iluzorie, fluctuantă, lipsită de consistenţă şi de utilitate.
5.Sistem autoreglabil; (Adică dispune de mecanisme proprii de reglare, de comandă şi
control a funcţionării proceselor psihice şi comportamentale –voinţă, limbaj, atenşia)
dobândite treptat în ontogeneză.
Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi
autoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socioculturale ce se
exercită de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce şi la socializarea lui, aceasta nu
înseamnă că individul nu participă la propria sa formare, că activismul său individual este
diminuat sau exclus. Din contră, sistemul psihic uman îşi afirmă specificul şi forţa sa proprie.
Selecţia însuşirilor ce sunt reflectate în percepţie se realizează, de pildă, nu numai în funcţie
de tăria fizică a acestora, ci şi de dorinţele, aspiraţiile, scopurile subiectului. Uneori aceste “
forţe interne” sunt atât de puternice încât apar percepţii deformate (iluzii).
3.Sistem dinamic-evolutiv .(Aflat într-o continuă transformare/evoluţie, atât în filogeneză
cât şi în ontogeneză).
Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă
organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare,

8
diferenţiere şi specializare. Funcţionarea şi interacţiunea proceselor de creştere, maturizare,
dezvoltare, învăţare, asimilare, acomodare se soldează cu consolidarea unor structuri
Observaţie! În dezvoltarea psihică, în ontogeneză, distingem trei mari etape:
a. Etapa ascendentă; delimitată de 0 – 20/25 ani; are loc formarea şi dezvoltarea
proceselor şi însuşirilor psihice a întregului S.P.U. cu toate componentele sale; în
această etapă, ritmul schimbărilor este intens,alert (copilărie, preadolescenţă,
adolescenţă).
b. Etapa optimului-funcţional;cuprinsă între 20/25 – 65 ani -în această etapă
procesele, structurile şi însuşirile psihice, anterior formate, se vor perfecţiona şi
consolida; ritmul schimbărilor descreşte semnificativ (tânăr, adult). Psihicul atinge
acum nivelurile sale valorice cele mai înalte (maximale).
c. Etapa regresivă/descendentă; (după vârsta de 65 ani-bătrâneţea) -caracterizată
prin dezorganizări şi involuţii mari, întâi la nivel biologic, inclusiv la nivel
cerebral(creierului), şi apoi în plan psihologic.
6. Sistem antiredundant; -Adică orientat împotriva a ceea ce este de prisos/în plus.
Aceasta deoarece la nivelul psihicului se realizează o selecţie a stimulilor externi. Aşadar,
omul nu răspunde/reacţionează la toate stimulările externe, ci doar la acei stimuli care vin
în concordanţă cu propriile necesităţi,scopuri, trebuinţe, interese, dorinţe, aspiraţii, valori,
trăiri afective etc.
S(stimul/situaţie) P(persoană) R(răspuns/reacţie)
Principiu cu valoare de axiomă in psihologie:
Întotdeauna stimulările, adică influenţele , cerinţele externe acţionează prin
intermediul condiţiilor interne ale persoanei (schema-a axiomei)- de găsit exemple....
7. Sistem antialeator; - adică care nu acţionează şi nu funcţionează întâmplător, comportamentele
umane având de fapt un character organizat şi intenţionat. Principalul mecanism psihic care face ca
SPU să fie un sistem antialeator este gândirea.
8. Caracterul ierarhizat ; Sistemul psihic uman nu fucţionează global, nediferenţiat, ci pe
nivele, conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele
funcţionale ale psihicului sunt conştientul, subconştientul şi inconştientul.
9. Sistem probabilist; -deoarece legile fenomelor psihice sunt legi probabiliste.
10. Datorită tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem
hipercomplex, un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice şi socioculturale
a omului, sistem ce dispune de un număr mare de elemente active, puternic saturate de
legături interne şi externe.
Metode

9
 3.1. LEGILE FENOMENELOR PSIHICE

Legile=reguli,regularităţi,caracteristici generale şi universale-stabilirea unor

raporturi ,relaţii (necesare, esenţiale, generale).
Specificul legilor în psihologie. Spre deosebire de legile din alte domenii (stiinte ale
naturii,...),legile fenomenelor psihice au o serie de particulatităţi specifice:
- probabiliste:legi în care un fenomen „cauză”conduce cu o anumită probabilitate la
obţine-rea unui fenomen „efect”. Aceasta deoarece una şi aceeaşi cauză poate conduce la
obţine-rea mai multor efecte la fel cum unul şi acelaşi efect poate avea cauze diferite la
acelaşi subiect, aceeaşi persoană sau la persoane diferite. Aceasta deoarece intre
fenomen şi „cauză” (reprezentată de stimul sau de situaţiea stimulului care acţionează
asupra persoanei) şi fenomenului „efect”(reacţia ,răspunsul, comportamentul persoanei la
stimulul sau la situaţia dată) apare o variabilă intermediară reprezentată de personalitatea
subiectului cu condiţiile sale interne care mediază acţiunea factorilor cauzali , făcând ca
răspunsul subiectului(per-soanei) la acţiunea unui stimul cunoscut să poată fi anticipat
numai cu o anumită probabilitate.
Legi cauză efect
S(stimul) P(persoană) R(răspuns)
Legi probabile: cauză efect (strict deterministe)
S P R1 S1 P1 R1
R2 S2 P2

S1 P1 R1
S2 P2 R2 S P1 R1
S1 P R P2 R2
S2
Concluziiie: legile fenomenelor psihice sunt legi de tip “cauză” –efect probabiliste şi nu strict
deterministe (st. naturii).
Caracteristici: -sunt legi statice, adică se aplică la majoritatea statistică a indivizilor , nu
neapărat însă şi la fiecare în parte.Ex: act de învăţare……….rezultatele activităţii psihice
depind de : folosirea metodelor, motivaţiei, mediu, capac intelectuală, interesul,sănătatea ,
nr. de repetări …acelaşi fenomen este determinat de mai multe cauze.

10
 - sunt legi pur psihologice dar şi legi mixte, adică psihofiziologice,
psihofizice, psihobiochimice,psihosociale,psihopedagogice,psiholingvistice,….
Tipuri de legi psihologice: legi de funcţionare a psihicului uman, legi de organizare/
structurare a fen. psihice, legi de dezvoltare a fen. psihice...

4. Clasificarea fenomenelor psihice

1. Clasificarea tradiţională:
A. PROCESE COGNITIVE – senzoriale –senzaţii, perc epţii, reprezentări
- logice – gândire, memoria, imaginaţia
Procese afective: emoţii, sentimente. Pasiuni
Procese volitive – voinţa
B ACTIVITĂŢI PSIHICE fundamentale ale omului sunt: limbajul, jocul, învăţarea,
munca, creaţia
C. ÎNSUŞIRILE PSIHICE de personalitate sunt: temperamentul, caracterul,
aptitudinile , creativitatea.
Condiţiile care stimulează desfăşurarea proceselor şi activităţilor psihice sunt:
motivaţia, atenţia şi deprinderile.
Obs. Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interdependenţă
(psihicul are caracter sistematic).

2. Clasificarea actuală
Pornind de la constatarea că dacă procesele psihice sunt dinamice şi fluctuante în
timp ce însuşirile psihice sunt statice şi stabile, modelul clasificării actuale foloseşte o
singură noţiune – mecanism psihic.
Conceptul de mecanism în psihologie are un sens foarte larg, general, dar nu se
reduce la un aparat de tip mecanic. Acest termen semnifică substratul material, modul
de producere a psihicului, iar psihicul se manifestă prin ansamblul de stări psihice,
însuşiri, fenomene, procese psihice care depind de mecanismele centrale şi de
interacţiunea cu lumea obiectivă.
Cel mai complex mecanism- activitatea nervoasă superioară prin care se
organizează legătura dintre organism şi mediu.
Există patru categorii de mecanisme psihice:
A. mecanismele psihice informaţional-operaţionale (cele care prelucrează informaţii).
Ele se subîmpart în:

11
 A.1. mecanisme psihice de prelucrare primară a informaţiilor:
-senzaţiile
- percepţiile
-reprezentările – (imaginile mintale)
A.2. mecanisme psihice de prelucrare secundară sau superioară a informaţiilor:
- gândirea
- memoria
- imaginaţia
B. mecanisme psihice stimulator-energizante:
- motivaţia - care stimulează şi susţine activitatea
- afectivitatea.
C. mecanisme psihico-reglatoare:
- comunicarea;
- limbajul;
- atenţia;
- voinţa.
D. mecanismele psihice integratoare, adică personalitatea cu următoarele aspecte:
-temperamentul -Aspectul dinamico-energetic al personalităţii.
- caracterul -Aspectul relaţionar, valoric şi de autoreglaj al personalităţii.
- aptitudinile- Aspectul instrumental executiv al personalităţii.
-creativitatea- Aspectul cardinal al personalităţii.
-asigură structura unitară a psihicului uman, cum se evidenţiază în diferite stadii de
dezvoltare, stadii care prezintă un profil psihologic (Psihologia vârstelor), însuşirile stadiului
precedent fiind integrate în structurile stadiului următor.

A. Mecanismele informaţional- operaţionale

- sunt moduri de prelucrare a informaţiilor care stau la baza proceselor de cunoaştere, care
prin conţinutul lor informaţional şi prin structura lor operaţională ne edifică asupra realităţii
externe, dar şi asupra noastră înşine;
- sunt instrumente neuro-fiziologice, care stau la baza capacităţii de a diferenţia, generaliza,
a lua decizii, a descoperi şi formula legi, formând componenta cognitivă a sistemului
uman.
Această componentă are o organizare complexă, multimodală, multinivelară, adică
procesele cognitive sunt structuri culturale, ele constituindu-se atât în ceea ce priveşte

12
conţinutul propriu-zis, cât şi schemele operaţionale, prin procesele de asimilare a sistemului
de cunoştinţe, procedee elaborate social-istoric.
Între anumite limite se poate stabili o relaţie directă între nivelul de instruire a omului
şi nivelul de dezvoltare a structurilor sale cognitive.
Deoarece prelucrarea informaţiei se realizează la niveluri diferite, mecanismele
informativ-operaţionale sunt împărţite în 2 categorii:
1. prelucrare primară
2. prelucrare secundară

A.1.Prelucrarea primară a informaţiei

Omul, trăind într-un mediu informaţional foarte bogat, are nevoie de instrumente
pentru a putea recepta, prelucra şi opera adecvat cu informaţiile, punând în funcţiune
mecanismele psihice, dar fiecare mecanism psihic pus în funcţiune o face în felul său,
dispunând de funcţii specifice.
Prin senzaţii, omul captează, selectează şi efectuează o activitate iniţială precoce a
informaţiei. La nivel senzorial sunt accesibile doar însuşirile concrete, simple, izolate ale
obiectelor şi fenomenelor care însă sunt insuficiente pentru asigurarea unei adaptări
adecvate la solicitările mediului.
Omul recurge la percepţii, ca mecanism psihic de prelucrare aprofundată a obiectelor
luate în întreguri distincte, ca structuri în spaţiu şi timp, ceea ce reprezintă o mare valoare
adaptativă. Totodată, percepţiile ne permit orientarea în spaţiu.
Percepţia este legată de concret (acum-aici), de aceea ne informează asupra
prezentului, dar omul vrea să evoce şi experienţele trecutului, pentru a le folosi în
cunoaştere. Pentru aceasta se foloseşte de reprezentările mintale, prin intermediul cărora
îşi reactualizează experienţa din trecut, chiar dacă în prezent obiectul lipseşte, el a fost în
trecut perceput, a acţionat asupra organelor de simţ şi a lăsat impresia, imaginea mintală
care reactualizată ne permite să evocăm trecutul.
A.2. Mecanismelor de prelucrare secundară a informaţiei
Vizează interpretarea şi integrarea semnificaţiilor, înţelegerea sensului şi rolului, a
specificului evenimentelor şi posibila desfăşurare în viitor a acestora, fapt care permite
luarea deciziilor de acţiune.

STRUCTURA ACTIVITĂŢII PSIHICE

Activitatea psihică reprezintă forma de existenţă şi de manifestare a psihicului la om
prin care acesta se adaptează lumii externe.

13
 Activitatea noastră psihică are următoarele caracteristici:
- Conştientă - ea este supravegheată, desfăşurată în mare parte de conştiinţă.
- Motivată - Adică are la bază un motiv, un factor determinant/declanşator – motivul
unei activităţi răspunde la întrebarea de ce.
-Voluntară - ea presupune depunerea unui efort voluntar orientat spre atingerea
unui scop – scopul reprezintă anticiparea mintală a finalităţii acţiunii şi răspunde la
întrebarea pentru ce.
Activitatea psihică este alcătuită din unităţi numite acţiuni, care la rândul lor sunt
formate din operaţii, care la rândul lor sunt formate din acte/mişcări psihice. Acţiunile sunt
unităţi componente ale activităţii psihice. Ele au scop propriu, dar nu şi un motiv propriu
acesta fiind preluat de acţiune de la activitate. Operaţiile sunt unităţi componenete ale
acţiunii, ele nu au nici scop nici motiv propriu. Acţiunile şi operaţiile pot fi de două tipuri şi
anume: interne (numite şi mintale) şi externe (numite şi practice/materiale sau obiectuale).
Acţiunile şi operaţiile mintale/interne se desfăşoară pe plan mintal şi presupun transformări
de informaţii . (De exemplu: comparaţiile mintale,o sinteză mintală, analiză mintală etc. )
Acţiunile şi operaţiile externe se desfăşoară în plan concret, practic cu şi asupra obiectelor ,
(poate fi măsurată) şi poartă numele de comportament.(De exemplu: desenarea,
manipularea unui obiect etc.)
Def. Prin comportament înţelegem ansamblul manifestărilor psihice externe direct
observabile la o persoană.
Se cunosc trei tipuri de comportament:
- comportamentul verbal – sunt acele comportamente realizate prin intermediul
limbajului extern ( oral, scris). Limbajul reprezintă principalul instrument psihic de
exteriorizare a stărilor şi conţinuturilor mintale la om;
- comportamentul motric – acţional (bazat pe mişcare) prin fapte realizate , prin
acţiuni;
- comportament expresiv(nonverbal) – este cel realizat prin gestică, mimică,
pantomimică, expresii emoţionale.
Obs. La cele două laturi:
1. Cele 2 laturi ale activităţii psihice pot să nu coincidă uneori.
2. . Din cele 2 laturi ale activităţii psihice poate lipsi latura externă (inhibată).
3. Cele douăm laturi sunt reciproc conversibile – stările şi conţinuturile mintale in terne
pot fi exteriorizate prin comportamente care la rândul lor pot fi reintwriorizate sub
formă de stări şi trăiri mintale subiective( prin conştiinţă).

14
 4. Dintre cele 2 laturi ale activităţii psihice, latura internă nu poate fi cunoscută direct
ci prin intermediul laturii externe. Comportamentele devin astfel indicatori obiectivi
ai stărilor proceselor şi conţin uturilor mintale interne. Pentru cunoaşterea stărilor şi
conţinuturilor mintale interne ale persoanei ( trebuinţelor,
motivelor,scopurilor,trăirilor afective, interese, atitudini) pornim de la observarea,
analiza şi interpretarea comportamentelor, pentru ca pe baza lor să putem extrage
informaţii despre cauzele acestora, despre ceea ce gândeşte, simte, crede,
intenţionează, aspiră, doreşte persoana.Cunoaşterea psihologică este o
cunoaştere mediată sau indirectă.
Operaţiile şi acţiunile mintale sunt numai de cunoaştere. Sub aspect ontogenetic,
acţiunile şi operaţiile externe apar primele la copil, rezultă că acţiunile şi operaţiile interne se
vor forma treptat în ontogeneză printr-un proces de interiorizare-schematizare şi
comprimare a acţiunilor pe care copilul le execută iniţial cu obiectele şi fenomenele lumii
externe, rezultă că acţiunea mintală este de fapt acţiune externă, convertită şi transpusă pe
plan mintal, adică interiorizată ( De exemplu: formarea unei operaţii de calcul mintal pornind
de la o acţiune externă – manipularea unor mulţimi de obiecte).
Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în procese, activităţi şi
însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi fundamentale ale condiţiei umane care au o desfăşurare
discursivă (pas cu pas), multifazică şi care sunt specializate, din punct de vedere al conţinutului, al
formei ideal-subiective de manifestare şi al funcţiilor pe care le îndeplinesc şi operaţiilor lor
specifice.
Activităţile psihice sunt modalităţi fundamentale ale condiţiei umane, prin care
omul se adaptează condiţiilor lumii externe. Acestea îşi schimbă locul, ponderea şi
importanţa de la o etapă de dezvoltare psihică la alta( în etapa preşcolară jocul este
activitatea psihică fundamentală la copil, învăţarea fiind activitate subordonată jocului.
Odată cu intrarea în etapa şcolarităţii, învăţarea devine activitatea psihică principală, iar la
vârstele şcolare mici ea se realizează prin elemente de joc.)
Însuşirile psihice sunt formaţiuni psihice sintetice, prezente la nivelul
personalităţii, care condensează particularităţi dominante ale proceselor şi
activităţilor psihice. Odată formate şi dezvoltate în etapa ascendentă însuşirile psihice
rămân constante/stabile pe parcursul vieţii.
Toate celelalte fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor, activităţilor şi
însuşirilor psihice intră în categoria condiţiilor psihice.
Concluzii:

15
 Toate cele patru tipuri de fenomene psihice nu sunt izolate ci ele se
intercondiţionează şi interinfluenţează reciproc, ceea ce ilustrează caracterul unitar al
S.P.U..
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare discursivă,
plurifazică, specializate sub aspectul conţinutului informaţional, al formei ideal – subiective
de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale. Au scop dar nu şi motiv
propriu,care este preluat de la activităţi.
Pot fi două tipuri: -externe: - materiale(practice,obiectuale).implică transformări pe plan
concret acţiune cu şi asupra obiectelor;
- de cunoaştere externa: au scop de pregătire a acţiunilor practice
-interne:(mintale, intelectuale)-în plan mintal şi constau în transformări
de informaţii realizate pe plan mintal. Sunt numai acţiuni de
cunoaştere(gândire, memorie, imaginaţie, reprezentare)
Acţiunile şi operaţiile materiale presupun transformări pe plan concret realizat cu
şi asupra obiectelor.(sunt practice/obiectuale) Ex. răsfoiesc o carte, cânt la instrument,
Acţiunile şi operaţiile mentale/mintale,interne sunt cele realizate pe plan mintal al
persoanei şi presupun transformări de informaţii.Acestea sunt numai de
cunoaştere(gândire, memorie,de imaginaţie, de reprezentări). Ex. o operaţie de analiză
mintală, o comparaţie mintală, calcul mintal., memorarea unui text.
Primele apar cele externe-acţiunile şi operaţia mintală s-au format treptat pe baza celor
externe printr-un proces de interiorizare, comprimare,....
Axiomă In ontogeneză acţiunile şi operaţiile materiale , externe, apar inaintea celor
mintale.Acţiunile mintale se vor forma treptat pe parcursul dezvoltării psihice a copilului pe
baza celor externe printr-un proces de interiorizare , schematizare şi comprimare a
acestora. Aşadar, acţiunea mintală este de fapt acţiunea externă metamorfozată, convertită
şi transpusă pe plan mintal , adică interiorizată.
Ex. Limbajul nu este numai instrumentul nostru de exterior ci şi de interior:când ascunde
degetele ptr. calcul, încă nu şi-a exteriorizat limbajul interior-începe să spună tare când
apare cel interior.
Ex. Formarea unei operaţii mintale de calcul matematic.
Acest proces presupune 3 etape:
1) Etapa acţiunii externe(materiale), practice-in care copilul lucrează cu mulţimi de
obiecte(suportul obiectual).

16
 2) Etapa verbalizării acţiunii externe -in care copilul spune cu voce tare ceea ce
face.Prin verbalizarea acţiunea este adusă din planul extern al lucrului cu obiectele
pe planul limbajului oral, extern.
3) Etapa formării acţiunilor mintale propriu-zise in care acţiunea va trece de la
nivelul limbajului oral, extern pe planul limbajului mintal, intern, copilul ajungând în
cele din urmă „să pronunţe în minte” ceea ce face.Abia acum acţiunea s-a interiorizat
complet, devenind acţiune mintală de gândire. Ulterior prin generalizare şi apoi prin
repetare şi exesare sistematică acţiunea mintală se automatizează transformîndu-se
în deprindere mintală de calcul matematic.
Concluzie: Limbajul nu este doar instrument psihic de verbalizare a cunoştinţelor, a stărilor
şi conţinuturilor mintale ci şi instrument psihic de interiorizare a acestora.

A. PROCESELE PSIHICE COGNITIVE-SENZORIALE (de cunoaştere)

A.1. mecanisme psihice de prelucrare primară a informaţiilor:

SENZATIILE=procese psihice senzoriale elementare care reflecta insusiri concrete si

separate ale obiectelor si fenomenelor realitatii sub forma unor imagini simple si primare,in
conditiile actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Reprezintă cea mai simpla legătură informaţională a omului cu realitatea.Prin intermediul lor
ne sunt semnalizate însuşiri separate şi concrete ale obiectelor şi fenomenelor : foamea,
setea,…,însuşiri vizuale (netezimea, asperitatea),gust, miros, temperatură,etc.
La individul adult senzaţiile nu există în forme pure ci grupate în procese psihice mai
complexe, adică în percepţii.
Clasificarea senzaţiilor:
- Dupa natura continutului informational, senzatiile pot fi:
-exteroceptive (senzatii care ne ofera informatii despre obiectele si fenomenele lumii
exterioare):-senzatii vizuale,auditive,olfactive,gustative,cutanate.
-propioceptive(senzatii care ne furnizeaza informatii despre propriul corp):-de echilibru
(corpul stă), chinestezice(corpul se mişcă)
-interoceptive(senzaţii care ne furnizează informatii despre modificări care au loc în
mediul intern,al nostru): -senzatii organice(se modifică ceva în structura chimică a
organizmului), senzaţii de durere(se produc leziuni ale organelor corpului).
Producerea senzaţiilor este rezultatul funcţionării unui ansamblu structural-funcţional
nimit analizator.

17
 Legile senzaţiilor sunt:
- intensităţii
- contrastului
- adaptării
- semnificaţiei
- interacţiunii analizatorilor.
Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale şi în acelaşi timp imagini primare care
deţin informaţii despre însuşirile concrete şi separate ale obiectelor şi fenomenelor în
condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor sau organelor de simţ.
Procesele senzoriale şi în special senzaţiile sunt cele mai simple legături, corelări,
stabilite cu mediul intern sau extern(realitatea). De aceea senzaţiile sunt fenomene psihice
elementare şi primare. Ele semnalizează asupra însuşirilor separate şi concrete ale
obiectelor şi fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate, temperatura). Senzaţiile iau
naştere numai prin acţiunea integrală a organelor de simţ.
La individul adult Ele dispun de mai multe caracteristici:
- Intensitatea senzaţiei – puterea cu care se manifestă şi depinde de sensibilitatea
subiectului şi de puterea stimulării.
- Durata senzaţiei ea se formează numai în urma stimulării realizate de obiect dar
poate să persiste şi după încetarea stimulării (post-efect).
- Tonalitatea afectivă: asociem plăcerea sau neplăcerea diferitelor gusturi, mirosuri,
culori, sunete.
Analizatorul reprezintă ansamblul structural/funcţional ce ajută la formarea senzaţiei.
Este alcătuit din următoarele elemente:
Receptorul
Cale de conducere
Veriga centrală
Conexiunea inversă
Receptorul transformă stimularea în influx nervos = codare (codificare)
Ex. receptorul pentru imagine este ochiul
receptorul pentru simţul olfactiv este nasul
Calea de conducere transferă influxul nervos de la receptor la veriga centrală. Şi
realizează un prim filtraj senzorial astfel încât la veriga centrală nu ajung decât stimulările
cu rol adaptativ pentru om.
Veriga centrală se găseşte pe cortex (scoarţa cerebrală) şi are rolul de a transforma
influxul nervos în fapt psihic, adică in senzaţie.

18
Conexiunea inversă este calea de la veriga centrală spre receptor ce are rolul de a regla
adaptarea pentru stimulul respectiv.
Tipuri de senzaţii
1. După natura analizatorului ce stă la baza formărilor deosebim între:
• Senzaţii vizuale → ochiul
• Senzaţii auditive → urechea
• Senzaţii gustative → limba
• Senzaţii cutanate → pielea
2. După natura informaţiilor pe care ni le oferă:
- exteroceptive(senzatii care ne ofera informatii despre obiectele si fenomenele lumii
exterioare):-senzatii vizuale,auditive,olfactive,gustative,cutanate.
- propioceptive(senzatii care ne furnizeaza informatii despre propiul corp):-de
echilibru(corpul sta), chinestezice(corpul se misca)
- interoceptive(senzatii care ne furnizeaza informatii despre mediul interior,al nostru):-
Senzatii organice(se modifica ceva in structura chimica a organizmului), senzatii de
durere(se produc leziuni ale organelor corpului).

PERCEPTIILE=procese psihice senzoriale complexe şi totodată imagini primare care

conţin şi furnizează informaţii despre totalitatea însuşirilor concrete ale obiectelor şi
fenomenelor obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra
analizatorilor.
La fel ca şi senzaţiile ele sunt şi procese psihice dar şi imagini psihice.
Imaginea psihică perceptivă (imaginea perceptivă) este:
-imagine primară, deoarece ea apare ca rezultatul acţiunii directe a stimulului asupra
analizatorilor.
-imagine unitara integrală, deoarece imaginea perceptiei furnizează informaţii despre
toate însuşirile concrete ale unui obiect.
-imagine sintetică, deoarece percepţia nu este o simplă sumă de senzaţii ci o sinteză a
acestora.
-imagine ierarhizată, deoarece anumite însuşiri ale obiectului sunt în prim planul
percepţiei în timp ce alte însuşiri ale aceluiaşi obiect rămân în plan secundar(o minge
-forma, apoi culoare, greutate,…)
-imagine semnificativă,deoarece nu toate însuşirile unui obiect au aceeaşi semnificaţie
pentru subiect

19
 FORMELE COMPLEXE ale percepţiei sunt: Cele simple sunt la fel cu ale
senzaţiilor.
-percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor;forma,mărimea, relieful obiectului
(tridimensional), poziţia şi distanţa la care este plasat (spaţiale)
-percepţia timpului o realizăm sub două forme: -durata unui eveniment
- succesiunea evenimentelor
- perceptia mişcării -perceperea mişcării obiectelor şi a mişcării proprii faţă de alte
obiecte.
Fazele procesului perceptiv:
-detectia („-ceva este”)
-discriminarea(„-acel ceva este un caine”)
-identificarea(„-cainele este un dalmatian”)
-interpretarea(„-cainele dalmatian este al prietenului meu George si m-a muscat acum un an
cand am fost in vizita la el”)

Legile perceptiei:
1. Legea integralitatii perceptie i(se refera la faptul ca imaginea obiectului este unitara si
integrala,cuprinzand atat insusirile principale, cat si pe cele de detaliu si de context)
2. Legea structuralitatii perceptive (-consta in faptul ca imaginea perceptiva este
organizata ierarhic,iar explorarea eficienta a unui obiect se face urmarindu-se punctele de
maxima comcentrare informationala.Astfel, insusirile cele mai importante ocupa primul
plan,iar celelalte un plan secund.)
3. Legea selectivităţii perceptive (asupra omului actionează o multitudine de stimuli
externi,foarte variati, fiind o fiinta activa,acesta selecteaza din realitate exterioara acei
stimuli care sunt in legatura cu activitatea sa.
4. Legea constanţei perceptive(-constaţa mărimii, constanţa formei,constanţa culorii)
5. Legea semnificaţiei(se referă la faptul ca tot ceea ce are semnificaţie deosebită pentru
subiect este selectat cu mai mare uşurinţă din câmpul său perceptiv)
6. Legea proiectivităţii imaginii perceptive ( se referă la faptul că neurofuncţional
imaginea se proiectează la nivel cortical, iar psihologic proiecţia se realizează la nivelul
obiectului.)
REPREZENTARILE=procese psihice complexe de reflectare mijlocită şi selectivă sub
formă de imagini schematice a însuşirilor concrete şi semnificative ale obiectelor şi
fenomenelor în absenţa acţiunii directe a stimulilor., in conditiile absentei actiunii directe a
stimulilor asupra analizatorilor.

20
 Reprezentarea constituie primul nivel de organizare mintală autonomă
(independentă) de acţiune directă a stimulilor.Sursa reprezentărilor o constituie informaţiile
furnizate prinpercepţii şi senzaţii.
Aceste informaţii senzorial-perceptive nu dispar fără urmă ,ci sunt păstrate memorie
unde sunt supuse unor operaţii de prelucrare mintală rezultând în final o imagine
nouă.,imaginea reprezentării. Aşadar, reprezentările nu sunt simple percepţii trecute şi
reproduse din memorie ci, percepţii trecute ,stocate, reorganizate şi prelucrate prin
intervenţia unor operaţii intelectuale şi apoi abia actualizate.
În ontogeneză reprezentarea apare mai târziu decât percepţia(primul an de viaţă) iar
unele forme complexe ale reprezentărilor nu apar decât după ce operaţiile mintale au atins
un anumit nivel de dezvoltare.
La fel ca şi senzaţia şi percepţia reprezentarea este şi proces psihic cognitiv
dar şi imagine psihică .
Imaginea reprezentării are următoarele caracteristici:
-reprezentarea este o imagine secundară, deoarece se formează în absenţa acţiunii
directe a stimulilor asupra analizatorilor , adică pe baza imaginii percepţiei;
- este o imagine concretă , intuitivă, figurativă , ea oferă informaţii despre însuşirile
concrete ale obiectelor, fenomenelor;
-este schematică, deoarece nu reflectă toate însuşirile obiectului ci doar însuşirile
importante, semnificative, relevante, însuşirile de detaliu fiind înlăturate;
- este imagine mai generală ,comparativ cu percepţia, deoarece ea reflectă şi
însuşiri comune mai multor obiecte,fenomene (casa, copac);
- este imagine mai ştearsă ,mai puţin intensă comparativ cu percepţia, intensitate
mai scăzută;
- este imagine panoramică, deoarece ea reconstituie mintal şi redă integral şi
simultan toate informaţiile despre un obiect , în timp ce percepţia redă doar acele însuşiri
care pot fi percepute din poziţia pe care o avem faţă de acel obiect;
- poate fi detaşată de contextul spaţio-temporal în care obiectul a fost perceput( pot
să-mi reprezint o persoană fără să reprezint şi obiecte din jurul ei);
Din punct de vedere al conţinutului informaţional reprezentarea seamănă cu
percepţia, deoarece imaginea reprezentării reflectă tot însuşiri concrete ale obiectelor şi
fenomenelor.
Din punct de vedere al procesului de producere reprezentarea se apropie de
gândire , deoarece operaţiile intelectuale ,intervin în formarea reprezentărilor , rezultă că
reprezentarea este un proces de trecere de la percepţie la gândire, adică de la cunoaşterea

21
senzorială la cunoaşterea logică.
Clasificarea reprezentarilor:
1.După analizatorul dominant: - reprezentare vizuală(imi amintesc tabla..),
- auditivă, -olfactivă, -gustativă, -cutanată. -kinestezică(reprez. ale propriilor mişcări-
înv. unui dans)
2.După gradul de generalitate:
-reprezentare individuala (semnificativă pt mine)-imagini mintale ale unor obiecte singulare,
reflectate cu însuşirile lor specifice. Ele cuprind un număr mare de detalii (casa în care
locuiesc, imaginea mamei, bunicii)
-reprezentare generală (semnificativă pt. o clasă de obiecte si fenomene)-reflectă însuşiri
comune mai multor obiecte. Au un grad mai mare de generalitate,ele apropiindu-se cel mai
mult de noţiunile din gândire şi stând la baza formării acestora.Deşi aceste repr. cuprind
însuşiri semnificative, relevante caracteristice mai ultor obiecte ,totuşi acestea nu sunt încă
însuşiri esenţiale care apar abia la nivelul noţiunilor din gândire.(ex. imaginea mamei-
individuale, imaginea unei femei- generale)
3. După nivelul operatiilor care intervin în formarea lor:
-imagini reproductive-imagini mintale ale unor obiecte percepute anterior(-gândire-limbaj-
memorie:-îmi amintesc că…)
-imagini anticipative-se referă /sunt imagini mintale ale unor obiecte , fenomene care nu au
fost percepute direct, în experienţa anterioară (-gândire-limbaj-imaginaţie:-,mă gândesc
că…)
Sunt mai complexe pentru că nu au corespondent direct, apar mai târziu în ontogeneză (6-
7 ani),iar formarea lor la elevi trebuie sprijinită prin descriere ,explicaţii verbale,material
didactic corespunzător (Bătălia de la Plevna)
Rolul de cunoaştere (Rdc)-se referă la următoarele aspecte:
-oferă informaţii despre însuşirile mai semnificative ale obiectelor percepute
anterior,readucând în minte imagini ale acestora şi permiţând astfel continuarea activităţilor
de cunoaştere în absenţa lor. Reprezentările devin astfel o sursă importantă de informaţii
pentru gândire care poate prelucra informaţii despre obiecte, fenomene şi în absenţa
acestora.
-reprezentările pregătesc şi uşurează generalizările din gândire anticipând formarea
noţiunilor.Astfel formarea unei noţiuni este precedată de formarea reprezentării.
–reprezentarea este punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea raţionamentelor
gândirii (ex rezolvarea problemelor la geometrie).
-sursă de informaţii pentru imaginaşie care combină şi recombină nu doar idei ci şi imagini.

22
-sprijin necesar pentru înţelegerea sensului cuvintelor.
Rolul reglator se manifestă sub 2 aspecte:
5. Pregătirea mintală anticipată a acţiunilor reprezentărilor fiind un model mintal de
desfăşurare a acestora.
6. Coordonarea şi corectarea desfăşurării acţiunilor.

A . 2. Procese cognitive superioare (procese logice sau superioare)

GÂNDIREA
Trăsătura distinctă cea mai importantă a psihicului uman.Reprezintă treapta logică a
cunoaşterii. Cunoaşterea umană nu rămâne la nivelul reflectării senzoriale. Prin gândire
omul poate depăşi datele oferite direct de simţuri ,poate pătrunde în esenţa fenomenelor şi
poate prevedea desfăşurarea lor viitoare. De asemenea, prin gândire omul cunoaşte
însuşiri sau relaţii ale obiectelor sau fenomenelor care nu sunt date direct ci sunt ascunse şi
trebuiesc cunoscute pe alte căi ,uzând de experienţă, de practică ,de rezultatele cunoaşterii
umane.
A. Definiţie descriptic-explicativă : Gândirea reprezintă procesul psihic de
reflectare ,de cunoaştere mijlocită, generalizată şi abstractizată a însuşirilor esenţiale
, comune şi generale ale obiectelor şi a fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele sub
forma noţiunilor ,judecăţilor şi raţionamentelor.
Această definiţie de tip descriptiv-explicativ evidenţiază următoarele aspecte caracteristice
ale gândirii.
a) Faptul că prin gândire omul poate cunoaşte lumea externă în mod mijlocit
(valorificând informaţiile culese prin procesele senzoriale ) dar şi generalizat şi
abstractizat.
b) Prin gândire pot fi cunoscute nu însuşiri individuale ale obiectelor şi fenomenelor ci
însuşiri esenţiale comune şi generale ale acestora. Aşadar, gândirea este procesul
psihic care realizează trecerea de la cunoaşterea concretului la cunoaşterea
abstractului , de la singular la general,de la aspectele de formă la cele de conţinut ,
de la însuşiri neesenţiale la însuşiri esenţiale , de la însuşiri exterioare şi variabile la
însuşiri interioare şi invariabile.
c) Cunoaşterea prin gândire se realizează sub forma: noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor care sunt produse ale proceselor de gândire.
Pedagogia modernă
B: Definiţie operaţională :Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare,
interpretare şi valorificare a informaţiilor bazat pe abstractizare, generalizare şi

23
anticipare şi orientat către alegerea alternativei optime din mulţimea alternativelor
iniţial posibile.
Ex I –descrie procesul gândirii II-modul cum lucrează
În această definiţie accentul cade pe modul în care gândirea operează prelucrând
informaţiile cu scopul găsirii unei soluţii la situaţiile problematice cu care ne confruntăm.
Explicaţie: mecanism psihic care procesează informaţii pentru a găsi soluţii.
Locul gândirii în SPU: Gândirea ocupă un loc central în procesul cunoaşterii şi al
activităţilor umane deoarece ea antrenează toate celelalte mecanisme psihice în realizarea
procesului cunoaşterii. Ea este denumită ”stat major” al sistemului nostru psihic.(cea care
conduce) deoarece ea orientează ,conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii
psihice.

LATURILE GANDIIRII - informationala

-operationala
Latura informationala-continutul gândirii format din unităţi informaţionale despre
obiecte,fenomene,relaţii.Conţine componentele informaţionale ale
gândirii:noţiunile,simboluri,imagini,reguli,modele mintale.
Latura operationala-functionarea gândirii,ea presupune transformări ale informaţiilor
pentru obţinerea unor produse. (noţiuni, judecăţi, raţionamente)
LATURA INFORMATIONALA-unitatea de bază cea mai reprezentativă pentru gândire
este NOŢIUNEA(conceptul).
NOŢIUNEA -reprezinta un model informaţional care cuprinde selectiv informaţii despre
însuşirile esenţiale,comune şi generale ale unei clase de obiecte,fenomene,relaţii.
-este un construct mintal,o entitate cognitivă,dar şi entitate
semantică,deoarece orice noţiune dispune de semnificaţii globale referitoare la o clasă de
obiecte,fenomene,relaţii.
-este un reprezentant,un simbol mintal pentru o clasă de
obiecte,fenomene,relaţii la care noţiunea face trimitere.
Orice noţiune dispune de conţinut logic(dat de semnificaţiile referitoare la însuşirile
esenţiale,comune,generale ale unei clase de obiecte,fenomene, relaţii) şi de forma
verbală(data de limbaj,suportul unei noţiuni fiind întotdeauna cuvântul sau expresia
verbală).
Ex:noţiunea bolnav-insusiri comune,esenţiale şi generale-stare de rău,organism
neechilibrat(nu intra profesia)

24
 noţiunea carte-Notiunea carte este sau nu identica cu mulţimea de cărţi din lume?
Nu,deoarece noţiunea este un model informaţional,noţiunea este un reprezentant în plan
mintal,cu noţiunile se opereza în planul gândirii.
Noţiunea ne ajută să generalizăm şi să relaţionăm obiectele,fenomenele,etc. din
realitate si sa restrângem diversitatea acestora uşurând astfel procesul cunoaşterii.În
absenţa noţiunilor cunoaşterea umană ar fi imposibilă deoarece orice obiect ar trebui
cunoscut separat.
Noţiunile din gândire nu sunt izolate,ci interdependente şi ierarhizate.Ele se leagă unele
de altele prin intermediul judecatilor si raţionamentelor,între noţiuni stabilindu-se relaţii de
coordonare, sub şi supraordonare.Prin relaţionarea noţiunilor se formează reţele,sisteme de
noţiuni sau piramide ale noţiunilor,în care noţiunile de la bază sunt concrete şi
individuale,iar cele dinspre vârf sunt abstracte şi generale.Piramide ale noţiunilor pot fi
alcătuite pentru orice domeniu al cunoaşterii umane.

PIRAMIDA

Noţiunea se dezvolta şi se perfecţionează continuu în ontogeneza prin comunicare,prin

achiziţionarea de experienţă personală şi prin învăţare cognitivă,ele schimbându-şi treptat
conţinuturile.
Clasificări:
1.după gradul de generalitate:
a)individuale-se referă la un anumit obiect,definit prin raportarea lui la o clasă(câine
lup);
b)participale- se referă la o clasă de obiecte,fenomene,relaţii (mamifer);
c)generale- se referă la mulţimea tuturor claselor de obiecte, fenomene, relaţii
(animal).
2.după existenta sau nu a unui corespondent concret şi imediat în realitate:
a)concrete - fac trimitere directă la un obiect,fenomen concret activând în plan
mintal imaginea acestuia( carte,pantof);
b)abstracte -foarte îndepărtate sau chiar desprinse de concret,ne mai activând
în plan mintal reprezentarea (gaura neagră, fiinţa,număr,timp,spaţiu);
3.după modul de formare şi conţinutul lor:
a) empirice
b) ştiinţifice

25
 a) cele empirice mai sunt numite şi pseudoconcepte,preconcepte cuprind în
conţinutul lor însuşiri neesenţiale,concrete,particulare,accidentale,amestecate cu însuşiri
esenţiale.Au caracter fragmentar sub aspectulcontinutului,însuşirile reflectate nefiind
ierarhizate.Se formează pe cai neorganizate,prin comunicare şi învăţare spontană.Sunt
puternic individualizate cognitiv, afectiv şi acţional, fiind un rezultat al experienţei individuale
de viaţă.Sunt specifice gândirii copilului,care nu poate face distincţia între însuşirile
neesentialesi esenţiale.Pot fi prezente şi în gândirea adultului,limitate sub aspectul
cunoaşterii.
b) cele ştiinţifice cuprind în conţinutul lor,doar însuşirile esenţiale ale
obiectelor,legităţile acestora,adică acele însuşiri comune şi generale pentru o întreagă clasă
de obiecte,fenomene,relaţii,însuşiri care nu variază.Insusirile generale sunt extrase din cele
individuale prin analiza şi sinteză, abstactizare si generalizare.Aceste noţiuni se formează
pe cai organizate si sistematice,de regulă în procesul de învăţare.Au grade diferite de de
abstractizare şi generalizare, sunt flexibile,structurate şi organizate în sisteme de noţiuni.Cu
cât în sistemul de cunoştinţe a unei persoane există mai multe noţiuni ştiinţifice ,cu atât
gândirea este mai suplă şi mai flexibilă. Ex. De noţiuni empirice la adult.
Primele care apar în gândire sunt noţiunile empirice,pe baza lor formându-se treptat prin
învăţare organizată şi sistematizata în cadrul procesului de învăţământ. noţiunile ştiinţifice.În
formarea noţiunilor ştiinţifice la elevi se porneşte de la îmbogăţirea şi corectarea continua a
cunoştinţelor empirice ,prin transformarea lor în ştiinţifice.Noţiunile empirice au rol de
premisa,ele pregătind operaţional însuşirea noţiunilor ştiinţifice,dar pot fi uneori şi o piedică
în formarea acestora dacă nu sunt depăşite.Adesea noţiunile empirice pot fi atât de
puternice în gândirea unei persoane încât ele întârzie sau chiar împiedica formarea celor
ştiinţifice.

LATURA OPERATIONALA-cuprinde totalitatea operaţiilor mintale de transformare a

informaţiilor,de relaţionare, interpretare si prelucrare a noţiunilor,cu scopul obţinerii de noi
cunoştinţe sau rezolvării de probleme.
Gândirea are 2 categorii de operaţii: -fundamentale
-instrumentale
Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice activitate de gândire.Ele fiind
analiza,sinteză,comparaţia,abstrctizarea,generalizarea şi concretizarea logică.
Analiza - operaţie mintală de descompunere a unui întreg în părţi cu scopul
determinării însuşirilor esenţiale şi a semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului.

26
 Sinteza – operaţie de recompunere,de organizare mintală a unui întreg pornind de la
elemente sau însuşiri date izolat.Analiza şi sinteză sunt operaţii corelative.
ex.despărţirea cuv. în silabe
Comparaţia - operaţia care constă în apropierea pe plan mintal a două
obiecte,fenomene sau clase cu scopul extragerii asemănărilor şi deosebirilor.Este
precedată de analiză şi sinteză.
Abstractizarea - tip superior de analiză a esenţialului,prin care sunt reţinute,selectate
însuşirile esenţiale şi eliminate cele neesenţiale.Întotdeauna se orienteza pe verticală de la
însuşiri neesenţiale, variabile, de suprafaţă la însuşiri esenţiale ,invariabile,de
profunzime.Rezultatul abstractizării consta în formarea unei noţiuni sau idei.
ex.-formarea noţiunii de număr
Prin abstractizare gândirea face trecerea de la concret la abstract.
Generalizarea - tip superior de sinteză , prin care o însuşire sau relaţie
esenţială,constatata într-un număr de cazuri particulare ,este extinsă la o întreagă clasă de
obiecte, fenomene,relaţii.
Abstractizarea şi generalizarea -operatii corelative.Prin generalizare ,gândirea face
trecerea de la individual/particular la general.
ex.limbajul,metoda observaţiei
Concretizarea logică - operaţia de aplicare a noţiunilor,principiilor şi legilor generalein
analiza,interpretarea şi explicarea realuluicudiversitatea cazurilor şi formelor sale
particulare.
Prin concretizare gândirea face trecerea de la abstract la concretul logic, nu la concretul
senzorial iniţial,care reda obiectul în mulţimea determinărilor sale iniţiale.
OPERAŢIILE GÂNDIRII
operatii instrumentale
Se realizeaza in cadrul celor fundamentale si difera in functie de domeniul cunoasterii.
Acestea sunt: / operatii algoritmice
\ operatii euristice
Operatii algoritmice reprezinta o succesiune strict ordonata, adica bine determinate de pasi, etape
care odata parcurse conduc la obtinerea rezultatului corect.
Algoritmul reprezinta orice regula care, daca este urmata corect, va rezolva o problema.
Algoritmii se insusesc prin exercitiu, invatare, devenind deprinderi intelectuale sau practic aplicative.
Ex: rezolvarea unei ecuatii de gradul I sau invatarea unor pasi de dans.

Operatia euristica este o operatie flexibila, plastica si deschisa, de tipul explorarii si cautarii, al
elaborarii de ipoteze in care metoda de lucru nu este dinainte data, ci se alcatuieste din mers.
Spre deosebire de operatiile algoritmice, operatiile euristice nu sunt strict determinate, ci probabiliste,
ramnificate fiind posibile mai multe modalitati de solutionare.
Asadar, operarea euristica este dirijata de planuri si strategii, dar si de reveniri treptate, de incercari si
erori.

27
Practic, euristica reprezinta orice regula care permite reducerea numarului de incercari in rezolvarea
unei probleme ajutand astfel si la reducerea efortului mintal; euristica este un fel de „scurtatura
mintala” (shortcut mind).
Daca prin aplicarea unui algoritm ajungem cu siguranta la obtinerea rezultatului corect, prin aplicarea
unei operatii euristice rezultatul este incert si uneori chiar eronat daca nu s-a ales varianta optima.
Asadar, nu orice rezolvare euristica este si o rezolvare inteligenta.
Ex: jocul de sah, unde jucatorii au un numar de mutari posibile, intrucat nu se poate anticipa mutarea
contrajucatorului, prin operatie euristica se efectueaza mutarile si abia la sfarsitul jocului se va vedea
daca metoda (strategia) aleasa a fost si cea optima.
Drumul catre casa se face cu ajutorul operatiei algoritmice pentru ca deja se stiu pasii ce urmeaza a fi
facuti pentru a ajunge acasa, dar daca se alege alt drum pe care nu s-a mai mers, atunci intervine
operatia euristica.
Tipul de gandire bazat pe utilizarea operatiilor algoritmice se numeste gandire algoritmica, iar cel
bazat pe operatii euristice se numeste gandire euristica.
Gandirea algoritmica este o gandire rigida, strict determinata, fixa, reproductiva, automatizata si
stereotipizata. Este o gandire rutiniera care este eficienta in situatiile comune, obisnuite, familiare,
strict determinate, in care individul este bine informat. Ea actioneaza in solutionarea problemelor
bine definite in care relatia dintre datele problemei si conditiile ei precum si rezultatele partiale si
finale sunt bine cunoscute.
Gandirea euristica este o gandire flexibila, plastica si inovatoare, evolutiva care descopera teritorii
noi. Ea intervine in solutionarea situatiilor noi, incerte, neobisnuite, nedeterminate, in care individul
nu este bine informat, necunoscand nici rezultatele nici metodele de a ajunge la ele, ci acestea
trebuiesc descoperite. Asadar, gandirea euristica se implica in solutionarea problemelor slab definite
in care relatia dintre datele problemei si rezultatul final urmeaza a fi descoperite. Rezulta de aici
faptul ca operatiile euristice pot fi un nucleu generator pentru creatie.
Ex: dorim sa cumparam un produs electrocasnic si procedam algoritmic cumparand unul pe care l-am
mai avut si de care am fost multumiti, dar alegand un produs nou intervine gandirea euristica intrucat
nu se stie cu certitudine daca acel produs ne va satiface sau nu, urmand sa alflam asta dupa
achizitionarea lui.
Activitatile gandirii sunt:
- formarea notiunilor (conceptualizare)
- intelegerea
- rezolvarea de probleme
- creatia.
Formarea notiunilor(conceptualizarea) din gandire se sprijina pe capacitatea de abstractizare si
generalizare a insusirilor unor clase de obiecte care sunt apoi incluse intr-o notiune (concept).
Notiunea se formeaza pe parcursul dezvoltarii psihice a copilului prin experienta individuala, invatare
cognitiva, comunicare si insusirea limbii si culturii. Deoarece formarea sistemului de notiuni si de
cunostinte stiintifice se sprijina pe operatiile de abstractizare si generalizare, notiunile stiintifice nu se
pot forma in gandirea copilului decat dupa ce aceste operatii de gandire au atins un anumit nivel de
dezvoltare.

Intelegerea este activitatea caracteristica gandirii care asigura buna desfasurare a celorlalte activitati.
A intelege inseamna a integra o notiune sau o idee intr-un sistem de cunostinte, a desprinde
semnificatiile noilor informatii raportandu-le la cele insusite anterior. Este intotdeauna o activitate
constienta. Intelegerea se adanceste pe masura sistematizarii datelor vechi, bogatia si varietatea
cunostintelor invatate anterior fiind o conditie esentiala pentru intelegerea noilor cunostinte.
Formele intelegerii
- dupa modul de realizare intelegerea poate fi:
spontana (imediata) care nu necesita timp si efort mintal, operatii mintale se desfasoara rapid,
automatizat.
discursiva (multifazica) care necesita timp si efort mintal si presupune parcurgerea unor etape. Este
prezenta atunci cand materialul este mai greu accesibil, dificil si este specifica invatarii scolare.
28
Ex: intelegerea operatiei de inmultire, unde trebuie sa se inteleaga mai intai adunarea,apoi adunarea
repetativa, etc.
- dupa posibilitatea exprimarii, intelegerea poate fi:
implicita atunci cand nu putem exprima verbal ceea ce am inteles;
explicita cu posibilitatea exprimarii verbale.

Rezolvarea de probleme . De regula, gandirea nu intra in functiune in situatiile comune, obisnuite,

familiare, ci mai degraba in situatiile problematice care cer o anumita solutionare.
Problema este un obstacol cognitiv, o lacuna in cunoastere, o dificultate teoretica sau practica ce se
cere a fi solutionata.
De regula, o problema este atunci cand exista o neconcordanta intre mijloacele intelectuale sau
practice de care dispune subiectul la un moment dat si scopul care urmeaza a fi atins, mijloacele
dovedindu-se insuficiente pentru solutionarea si atingerea scopului.
Ex: a te afla in fata unei partituri muzicale in conditiile in care nu ai nici un fel de cunostinte in
domeniu.
Contextul in care apare o problema se numeste situatie problematica.
Una si aceasi problema poate avea semnificatii diferite si grade diferite de dificultate la subiecti
diferiti. In cazul problemelor complexe si dificile, rezolvarea lor este un proces multifazic ce
cuprinde urmatoarele etape:
a) definirea problemei (conturare)
b) formularea ipotezelor, a procedeelor de rezolvare si eventual testarea lor teoretica si practica
c) stabilirea mintala a unei strategii de rezolvare a problemei
d) rezolvarea efectiva
e) obtinerea unui rezultat final, evaluarea lui si extragerea concluziilor pentru viitor.
(de cautate exemple)
Creatia este o activitate la care gandirea participa alaturi de alte procese psihice cum ar fi imaginatia,
gandirea, orientand si verificand in procesul creatiei rezultatele imaginatiei.

Memoria
Memoria este procesul psihic cognitiv superior care definiste dimensiunea temporala a organizarii
noastre psihice, proces realizat sub forma intiparirii, stocarii si reactualizarii informatiilor.
Memoria are rol esential in viata psihica, in adaptarea la mediu, in organizarea si reglarea
comportamentelor fiind „piatra unghiulara a dezvoltarii psihice” (Secenov).

prezent

trecut ∆ viitor

Memoria reflecta trecutul ca trecut, oferind posibilitatea intiparirii si reutilizarii intregii experiente
trecute si prezente si continuie la asigurarea continuitatii intre ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va
fi.
Spunem despre memorie ca impinge cunoasterea mai departe, deoarece fara memorie omul ar trai
intr-un continuu prezent, fiecare stimul sau situatie i s-ar parea in permanenta noi, nu ar avea
posibilitatea utilizarii rezultatelor cunoasterii sale anterioare, aceasta trebuind reluata de fiecare data
de la inceput. Memoria este un proces al dezvoltarii social-istorice al omului.
Caracteristicile memoriei
Memoria este procesul de cunoastere selectiva, activa, mijlocita si inteligibila a experientei
anterioare.

29
 • Selectiva, deoarece nu memoram, nu pastram si nu reactualizam totul, ci doar acele
informatii, experiente care corespund propriilor noastre trebuinte, scopuri, dorinte, aspiratii.
• Activa , deoarece informatiile nu sunt memorate aidoma, ci sunt prelucrate si apoi
reactualizate intr-o forma mai mult sau mai putin diferita de forma lor initiala.

Materia / nevie (o foaie de hartie mototolita isi pastreaza urmele mecanice)→pasiva

(fotografia)
\ vie ∕ biologica
\ psihologica / individuala
\ colectiva

• Mijlocita, deoarece pentru a usura memorarea, pastrarea si reactualizarea informatiilor,

memoria apeleaza la diferiti mijlocitori.
Ex: in activitatea de invatare, pentru a ne usura retinerea, apelam mijlocitori ca: extragerea ideilor
principale, alcatuirea de scheme, rezumate, etc.
• Inteligibila, deoarece memoria prelucreaza informatii facand apel la gandire, la
inteligenta, la criterii logice.

Procesele sau mecanismele mnezice (memoriei) sunt:

- Intiparirea
- Stocarea
- Reactualizarea.

30