Sunteți pe pagina 1din 6

DREAPTA CREDINŢĂ

DESPRE VIRTUTEA CUMPĂTĂRII

Printre virtuţile cardinale, alături de dreptate, înţelepciune şi băr-


băţie, este şi virtutea cumpătării. Cînd spunem «cumpătare» ne gîndim
la echilibrul vieţii, la temperanţă, ca stăvilire a impulsurilor instinctive
şi afective, care pornind din zonele necontrolate ale firii, creînd tulbu-
rarea şi neorînduiala. Ne gîndim la ideea de măsură, ca o cumpănă care
echilibrează două extreme. De fapt, noţiunea de cumpătare este redată
atît prin cea de temperanţă, cît mai mult prin măsura sau mijlocul din-
tre două extreme tot atît de periculoase. Aceste extreme dăunătoare
vieţii s î n t : prea mult şi prea puţin. «Prea mult» este dăunător, fiindcă
reprezintă o abundenţă, care copleşeşte şi sufocă. S-a şi formulat zicala
că «ce-i prea mult, nu-i sănătos». «Prea puţin» reprezintă o lipsă, o insu-
ficienţă, un neajuns, care nu poate satisface necesarul, trebuinţa. De
pildă, instinctul şi afectele sînt necesare vieţii, dar dacă îşi pierd frîul
şi abundă, produc tulburare. Dacă însă lipsesc, este un deficit în buna
desfăşurare a vieţii. Pofta spre mîncare, bunăoară, satisface un instinct
vital (fără de care viaţa nu se poate desfăşura normal). Lăcomia însă o
înăbuşă, aducîndu-i nesaţul. Lipsa poftei de mîncare este tot atît de
dăunătoare, deoarece nu poate satisface o trebuinţă vitală. De aceea,
această «lipsă» este un semn al bolii... La fel, mînia poate satisface o
energie vitală, punînd sufletul în mişcare. Dacă. este însă prea multă, se
transformă în irascibilitate, care face ca viaţa sufletului să ardă şi să se
epuizeze exploziv... De aici şi îndemnul Apostolului : «Mîniaţi-vă, dar
nu păcătuiţi! Soarele să nu apună peste mînia voastră!» (Eieseni IV,
26).
Cine stabileşte echilibrul, măsura, sau cumpăna între aceste două
extreme dăunătoare vieţii ? înţelepţii antici spuneau, pe bună dreptate,
că raţiunea. Şi unul dintre ei (Platon) arăta deosebit de plastic că raţi-
unea, sau mintea omului este asemenea unui vizitiu care conduce doi
telegari : pofta şi irascibilul. Cînd unul dintre ei o ia prea înainte, de-
rutînd astfel mersul normal al trăsurii, vizitiul (adică raţiunea, mintea)
îl temperează trăgîndu-1 de frîu, pentru a merge alături de celălalt. S-a
şi tras concluzia de aici că raţiunea aduce măsura şi echilibrul frînînd
pornirile, sau impulsurile firii. De unde şi numirea dată cumpătării ca
înfrînare, ca stăpînire de sine. S-a reprezentat chiar simbolic virtutea
cumpătării prin imaginea unei fecioare ţinînd un frîu în mînă. Alt în-
ţelept antic (Aristotel), referindu-se mai îndeaproape la măsura stabi-
lită de raţiune, între cele două extreme, ne ajută să-i înţelegem rostul,
oferindu-ne cîteva exemplificări. Astfel, spune el, curajul este mijlocul
între laşitate şi îndrăzneala oarbă ; dărnicia, între zgîrcenie şi risipă
castitatea, între timiditate şi neruşinare ; prietenia, între linguşire şi
capriciul dificil. Şi apoi conchide cu privire la acest mijloc, sau măsură
stabilită de raţiune, că este o calitate a omului înţelept, care ştie să fie
prudent. «Atribuim — spunea el — sau tăgăduim omului stăpînirea de
sine, după cum domneşte în el raţiunea ori nu, ca şi cum aceasta ar fi
firea adevărată». «Un bărbat prudent pare a se arăta prin faptul că ştie
prea bine a cumpăni ceea ce-i este bun şi util».
Ca şi celelalte virtuţi, cumpătarea a fost înnobilată de morala creş-
tină, sub denumirea de virtute cardinală, iar Biserica acordîndu-i loc de
cinste, a numit-o alături de celelalte, virtute bisericească. Trecută însă
în morala creştină, virtutea cumpătării va primi unele însuşiri şi inter-
pretări caracteristice vieţii duhovniceşti creştine. înţelesul creştin al
cumpătării va scoate în evidenţă caracterul de înfrînare şi de stăpînire
de sine, sau dreaptă socoteală. La fel şi modul de realizare a ei în
viaţa duhovnicească va primi specificul moralei creştine.
Care este acest specific ? în primul rînd, cumpătarea creştină este
în strânsă legătură cu înţelepciunea duhovnicească, prin care cunoaş-
tem voia şi tainele lui Dumnezeu, la care mintea singură nu poate
ajunge. Astfel înfrînarea pornind din credinţă duce la cunoaşterea dra-
gostei lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Şi cunoscînd-o avem mereu în
faţă modelul vieţii lipsite de păcat a Domnului, pe care îl urmăm prin
strădanie proprie şi cu ajutorul harului divin.
In al doilea rînd, cumpătarea creştină se referă la dreptatea orien-
tată spre mine însumi şi stabileşte norma, regula de apreciere a ceea ce
mi se cuvine, după dreptate. Şi aceasta este : nimic prea mult, nimic
pîea puţin ; totul pînă la necesar ! Iar prin această dreptate faţă de
mine însumi, cumpătarea se va numi «dreaptă socoteală». Şi cu drept
cuvînt putea spune un părinte înduhovnicit că «nici o virtute nu se
naşte şi nu rămîne, neclintită pînă la urmă fără dreapta socoteală... Ştiu
pe mulţi care şi-au topit trupul cu postul şi privegherea şi au petrecut
în pustietăţi, iar cu sărăcia atît s-au nevoit, încît nici hrana cea de
toate zilele nu-şi lăsau pe seama lor, şi la atîta milostenie s-au dedat
încît nu le-ar fi ajuns toate cîte sînt pe lume ca să le împartă. Dar după
toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. De ce ?
Pentru că n-au avut «darul deosebirii», «dreapta socoteală» (Avva Moise
— sec. IV). Dreapta socoteală stabileşte deci echilibrul între as-
ceza prea aspră, care poate secătui puterile duhovniceşti şi nesaţul pof-
tei care duce la păcat şi la patimă.
In al treilea rînd, cumpătarea creştină, sau înfrînarea nu este numai
un rod al raţiunii, al minţii, ci şi al harului divin, ca «roadă a Duhului
Sfînt» (Galateni V, 22). Datorită faptului că păcatul a întunecat raţiu-
nea, a pervertit simţirea şi a slăbit voinţa, de foarte multe ori se în-
tâmplă ca impulsurile oarbe ale firii să învingă argumentele raţiunii şi
puterea voinţei. Şi atunci trăim zbuciumul duhovnicesc, văzînd care
este binele, dar neputîndu-1 făptui (Romani VII, 19). De aici şi necesita-
tea harului de a putea făptui virtutea cumpătării : «O, prea fericit har,
exclama un om înduhovnicit — care pe cel sărac cu duhul îl faci bogat
în virtuţi... vino, coboară la mine, umple-mă de dimineaţă cu mîngîie-
rea ta, ca nu cumva sufletul meu să slăbească din pricina oboselii şi
uscăciunii minţii!» (Toma de Kempis, «Urmarea lui Hristos», Timişoara,
1982, p. 167).
In al patrulea rînd, virtutea Gumpătării se împlineşte şi se desăvâr-
şeşte prin iubire. E o «rază izvorâtă din iubire», spunea Fericitul Augus-
tin. «Dragostea nu pizmuieşte, nu se îngîmfă, nu se semeţeşte, nu se
poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărită, nu gândeşte
răul» (1 Cor. XIII, 4—5). Oricît de lăudată a fost virtutea cum-
pătării, recomandată de înţelepţii antici, ea nu s-a putut ridica
peste calculul egoist. (E bine, adică, să fii cumpătat, fiindcă acest mod
de a vieţui îmi este folositor vieţii mele. Şi atît). De viaţa altora
nu putea fi vorba în acest calcul. Dreapta socoteală creştină aduce în
practicarea înfrînării dragostea faţă de semenii noştri. Primii creştini,
bunăoară, practicau înfrînarea prin post. Dar înfrînarea lor pornea din
dragoste faţă de Dumnezeu şi se revărsa în acte de iubire faţă de se-
meni. Hrana economisită într-o zi de post o puneau la dispoziţia celor
nevoiaşi, care nu aveau cu ce să-şi stîmpere foamea. Devenise chiar o
regulă de viaţă duhovnicească ca postul să fie însoţit nu numai cu ru-
găciunea, ci şi cu milostenie, cu binefacerea, cu dărnicia.
In al cincilea rînd, cumpătarea ca virtute creştină are un caracter
veşnic : «...Cel care mănîncă, pentru Domnul mănîncă, căci mulţumeşte
lui Dumnezeu ; şi cel care nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă, şi
mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru
sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul
trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă
murim, ai Domnului sîntem», (Romani XIV, 6—8). Caracterul veşnic al
cumpătării cuprinde deopotrivă sufletul şi trupul. Virtutea cumpătării
creştine nu urmăreşte numai sănătatea, robusteţea, sau frumuseţea
trupului, ci pe lîngă acestea şi valoarea lui veşnică. Trupul este socotit
«templu al Duhului Sfînt» (1 Cor. VI, 19), pe măsură să împărtăşească
aceeaşi sfinţenie ca şi sufletul : «Bucatele sînt pentru pîmtece şi pînte-
cele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Tru-
pul însă nu este pentru desfrînare, ci pentru Domnul şi Domnul este
pentru trup» (1 Cor. VI, 13). Pe de altă parte, lipsa de înfrînare este so-
cotită păcat de moarte, care atrage sancţiunea divină : «Nu ştiţi, oare,
că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi :
nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii,
nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici
răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (1 Cor. VI, 9—10).
Acest caracter veşnic al cumpătării creştine ţine conştiinţa mereu trează,
în priveghere spre a nu cădea pradă păcatelor neînfrînării : «Toate îmi
sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos. Toate îmi sînt îngăduite,
dar nu mă voi lăsa biruit de ceva» (1 Cor. VI, 12).
Referindu-se la echilibrul vieţii, la stăpînirea de sine, sau la tem-
peranţă şi măsură, cumpătarea are o gamă foarte largă de aplicare, de
unde şi variatele ei numiri, în funcţie de diferitele aspecte ale vieţii, la
care se referă. Astfel, cumpătarea sau dreapta socoteală se manifestă şi
este cunoscută prin :
1. Sobrietate — atunci cînd se referă la mîncare şi băutură, pre-
cum şi la comportament, sau la vorbire. Fiind absolut necesare vieţii,
mîncarea şi băutura satisfac un anume instinct. înţelepţii vechi spuneau
«Mănîncă ca să trăieşti, nu trăi ca să mănînci». Nu mîncărurile sînt ne-
curate, arată Mîntuitorul, ci atitudinea noastră faţă de ele ; nesaţul şi
lăcomia care depăşesc măsura. «Luaţi aminte la voi înşivă ca să nu se
îngreuneze inimile voastre de mîncare şi de băutură peste măsură...»
[Luca XXI, 34). «Pentru că toată făptura lui Dumnezeu este bună — va
spune Apostolul mai tîrziu — şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia
cu mulţumire» (1 Tim. IV, 4). Iar aceasta, fiindcă «lipsa de înfrînare în
mîncare consumă şi putrezeşte trupul şi—1 roade cu boale lungi, pînă ce
se distruge printr-o boală îndelungată» (Sfîntul Ioan Gură de Aur). în
acelaşi timp, nesaţul şi lăcomia aduc pofte şi patimi care înrobesc viaţa
duhovnicească. De aici şi îndemnul Apostolului : «Iubiţilor, feriţi-vă de
poftele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului» (1 Petru II, 11).
La fel şi băutura, nu e rea în sine. Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că
«băutura este de la Dumnezeu, dar beţia este de la diavol». «Vinul ve-
seleşte inima omului», spune psalmistul. Dar dacă depăşeşte măsura
atunci o tulbură... S-a chiar formulat zicerea că un pahar de vin îl poţi
bea de sete, al doilea poate continua pentru buna dispoziţie, dar al trei-
lea şi celelalte care urmează, te duc la nebunie... Oricum, fiecare om îşi
cunoaşte necesarul şi astfel poate să aprecieze şi măsura. Esenţa este
să păstrăm totdeauna dreapta socoteală (măsura şi stăpînirea de sine),
iar «grija de trup să nu o prefacem în pofte» (Rom. XIII, 14), care defor-
mează şi anulează viaţa duhovnicească.
Sobrietatea se manifestă şi în cuvinte. Sfîntul Iacob spune că «dacă
nu greşeşte cineva în cuvînt, acela este bărbat desăvîrşit, în stare să
înfrîneze şi tot corpul. Iată şi corăbiile, oricît sînt de mari şi împinse
de vânturi iuţi, sînt duse de o cîrmă foarte mică încotro voieşte câr-
maciul. Aşa şi limba, este un organ mic, dar se mândreşte cu lucruri
mari. Iată, puţin foc cîtă materie aprinde. Foc este şi limba... Cu ea
binecuvîntăm pe Dumnezeu şi Tatăl şi cu ea blestemăm pe oameni,
care sînt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu... Oare izvorul din
aceeaşi vînă lasă să curgă şi apa dulce şi cea amară ? Poate smochinul
să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine ? Tot aşa izvorul
sărat nu poate să dea apă dulce...» (Iacob III, 2—12). De aceea, Sfîntul
Apostol Pavel îndeamnă: «Cuvîntul vostru să fie totdeauna plăcut,
dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia» (Coloseni,
IV, 6).
Dreapta socoteală echilibrează prin sobrietate întreg comporta-
mentul şi atitudinile pe care le adoptă cineva, redînd adevărat cod de
bune maniere, precum sînt cele indicate de Sfîntul Isaac Şirul (sec.
VII), din care spicuim câteva : «nu-ţi arunca privirile ici şi colo, ci asu-
pra celor ce-ţi stau în faţă... Oriunde te vei afla, fii modest şi servia-
bil... Fugi de obrăznicie ca de moarte... Nu scuipa înaintea cuiva. Dacă
ţi-ar veni să tuşeşti la masă fiind, întoarce-ţi faţa înapoi... Cînd căşti,
acopere-ţi gura... Uşa camerei prietenului tău deschide-o şi închide-o
fără zgomot. Nu da buzna înăuntrul ei, înainte bate la uşă şi intră
numai după ce ţi se îngăduie... Discută cu blândeţe şi cu mult bun simţ.
Mergând pe cale nu o lua înaintea celui mai mare decît tine...» (trad.
Diac. N. Corneanu, în rev. «Foaia Diecezană», nr. 36—37, 14 septembrie
1947, p. 2—4).
2. O altă formă a cumpătării este şi economisirea bunurilor, ca un
mijloc de echilibru între două extreme : risipa şi zgârcenia. Strângerea
fărîmăturilor cu prilejul înmulţirii pîinilor în pustie este o dovadă de
economisire a bunurilor materiale necesare vieţii (Matei XIV, 20).
Zgârcenia este o altă caracteristică a păcatului lăcomiei şi egoismului.
Cel zgîrcit nu ştie să dea, ci numai să primească. Iar dacă e nevoit să
dea, o face cu strîngere de inimă. Cei zgîrciţi sînt suflete înguste şi
dominate de răutate. Sînt înclinate spre iubirea de arginţi, fără a-şi
da seama că aceasta este «izvorul tuturor relelor» (1 Tim. VI, 10). «După
cum nebunii nu văd lucrurile reale — spune Sfîntul Vasile cel Mare
— ci pe cele închipuite de fierbinţeala bolii lor, tot aşa şi sufletul tău
obsedat de dragostea de bani vede totul aur, totul argint. Tu priveşti
mai cu plăcere aurul decît soarele. Nu există săturare şi nici sfârşit al
dorinţei după aur... Omul lacom, cu cit se umple mai mult de aur, cu
atît îl doreşte mai mult».
3. Modestia ca o altă formă de manifestare a dreptei socoteli re-
prezintă măsura în pretenţii şi în ţinuta exterioară. Sînt concludente în
acest sens cuvintele Sfântului Apostol Pavel : «Evlavia cu Îndestulare
de sine este mare cîştig, că noi nu am adus nimic pe lume şi nici nu
putem să scoatem ceva ; avînd hrană şi îmbrăcăminte vom fi îndestu-
laţi cu acestea. Iar cei ce vor să se îmbogăţească, cad în ispită şi în
cursă şi în multe pofte nesocotite şi vătămătoare, care cufundă pe oa-
meni în ruină şi în pierzanie» (1 Timotei VI, 6—9). Modestia, promo-
vează ordinea şi decenţa în îmbrăcăminte şi în ţinută, combătând luxul
şi extravaganţa. Caracterul ei duhovnicesc are în vedere primatul şi
buna rînduială a vieţii spirituale, după îndemnul Apostolului: «Po-
doaba voastră să fie nu cea din afară : împletirea părului, podoabele
de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii,
întru nestricăcioasa podoabă a duhului blînd şi liniştit, care este de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu» (1 Petru III, 3—4).
4. In sfîrşit, castitatea este o formă a cumpătării care o ridică la
cel mai înalt nivel duhovnicesc, deoarece castitatea corespunde nepri-
hănirii, purităţii morale, sau sfinţeniei. La ea ajung «cei cu inima cu-
rată» (Matei V, 8), «cei ce păstrează taina credinţei în cuget curat»
(1 Tim. III, 9), sau cei care se feresc de păcat şi nu «se fac părtaşi nici
păcatelor altora, păstrîndu-se curaţi» (1 Tim. V, 21—22).
Cunosclnd importanţa şi sensul pe care îl are virtutea cumpătării
în viaţa duhovnicească, se cuvine ca fiecare credincios al Bisericii
să-şi împodobească viaţa morală cu această virtute, putînd astfel să
ducă o viaţă curată şi de sfinţenie, pe măsură să J l apropie tot mai mult
de Dumnezeu, de asemenea, şi de lume : «Să lepădăm deci, lucrurile în-
tunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios,
ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine,
nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos
şi grija de trup să nu o ,prefaceţi în pofte» (Rom. XIII, 12—14).
Pr. prof. SORIN COSMA