PROBLEMA FORMEI IN PREDICA SFINXULUI IOAN

GURĂ DE AUR *

Prin cuvîntările sale Sfîntul Ioan şi-a cîştigat numele de cel mai
mare dascăl al Orientului creştin şi epitetul «Gură de Aur», din pricina
puterii de a-şi convinge ascultătorii prin elocinţa verbului său înaripat
şi prin seriozitatea argumentelor. Chiar şi omul cel mai convins despre
adevărurile învăţăturilor sale nu va putea să mişte pe ascultătorii săi,
nici prin graiul său, nici prin inteligenţa sa, dacă va fi lipsit de darul
oratoric, nici prin scris, dacă nu va avea talentul de scriitor.
Dar Sfîntul Ioan a fost dăruit de Dumnezeu cu amîndouă aceste
virtuţi: puterea de a scrie cu măestrie şi puterea de a vorbi cu elocinţă.
Scrierile pastorale, scrierea Despre preoţie, omiliile sale, scrierile cu
cuprins moral precum şi altele cîte ne-au rămas de la el, dovedesc în el
un mare scriitor şi predicator.
Neîndoielnic, că puterea sa deplină era exprimată nu în graiul mort
al scrisului, ci în graiul viu de pe amvon, în contactul direct cu ascul-
tătorii, unde putea dezvolta în deplinătate toate alesele sale calităţi supe-
rioare atît ale inimii, ale minţii sale geniale, cît şi ale acelei guri pe care
admiratorii lui au numit-o -«de aur», epitet care i-a rămas şi în cursul
istoriei creştine.
Ca discipol al celui mai desăvîrşit retor al vremii sale în Antiohia,
al vestitului Libanius, el stăpînea arta aceasta a oratoriei sacre în toate
amănunţimile. Pe lîngă darurile naturale, adică o fantezie aprinsă, o voce
dulce şi mlădioasă şi uşurinţa în vorbire, el cîştigase o cunoaştere adîncă
a vechei literaturi eline, iar în şcoala retorică se deprinsese cu toată
mulţimea de însuşiri subtile şi căutate, care formau legile pe care trebuia
să le observe un orator, dacă voia să cucerească prin puterea cuvîntului.
La începutul misiunii sale Sfîntul Ioan îşi realiza predicile după
toate legile acelor canoane oratorice. Cu timpul el se lipseşte de unele
* Lucrare de seminar în cadrul cursurilor de magistru în teologie întocmită
sub îndrumarea P. C. Diac. Prof. N. Balcă, care a şi dat avizul pentru publicare.
 dintre acestea, observind că înfrumuseţarea predicilor, împestriţarea sti-
lului cuvîntărilor sale cu tot felul de citate savante, luate din filozofii şi
poeţii elini, e un lucru de prisos, din pricină că nu putea susţine învă-
ţăturile creştine cu ajutorul părerilor filozofilor păgîni şi mai ales în
faţa credincioşilor cărora le predica el. Depărtarea aceasta de unele lucruri
din ştiinţa elină care nu erau necesare lui, 1-a silit pe Sfîntul Ioan Gură
de Aur să aprofundeze cît mai desăvîrşit adevărurile Sfintei Scripturi.
Pe lîngă cunoaşterea adîncă a Sfintei Scripturi, el mai avea puterea
extraordinară şi înţelegerea genială de a o şi aplica la situaţiile vieţii, lucru
minunat de care nu se bucurau mulţi oratori ai vremii sale. Aşa se face
că, cu timpul Sfîntul Ioan se va debarasa de frazeologia meşteşugită,
searbădă, a retoricii vremii lui şi va ajunge la acea admirabilă realizare
a cuvîntărilor lui atît ca formă şi claritate cît şi ca stil şi documentare,
pentru ca prin aceasta să edifice viaţa credincioşilor săi.
Forma în care predica acest mare şi învăţat Părinte al Bisericii este
caracterizată prin modul natural şi luminos în care interpretează Sfînta
Scriptură. în loc să se piardă în alegorii, cum făcea şcoala alexandrină,
el aplica exegeza gramaticală liberă a şcolii antiohiene, fără să cadă
în rătăcirile raţionaliste ale acesteia, înţelegînd să lege mereu, într-un
chip admirabil, momentul speculaţiei avîntate cu edificarea practică a
vieţii credincioşilor. In acest sens îşi dezvolta Sfîntul Ioan elocinţa lui
extraordinară.
Dacă ne vom referi la felul şi forma în care predica marele învăţător
al Bisericii, constatăm că această formă se caracterizează prin graiul viu
al unei inimi înflăcărate de iubirea fără de margini pentru Hristos şi
pentru oameni; de aici focul şi forţa pe de o parte, iar pe de alta deli-
cateţea şi farmecul cuvîntărilor lui, care atrăgeau mari mulţimi de cre-
dincioşi la picioarele amvonului, de pe care slujea Cuvîntului marele pre-
dicator 1 .
în toate cuvîntările Sfîntului Ioan Gură de Aur se poate urmări
năzuinţa spre comunicare către ascultători, ceea ce trezeşte în ei activi-
tatea proprie şi le pune în mişcare toate resorturile afectivităţii, adică toate
sînt pătrunse de tendinţa practică, nu numai de a mişca ci şi de a edifica,
de a învăţa şi de a determina pe credincioşi la sfinţirea vieţii lor. De
aceea, în cele ce urmează vom căuta să arătăm că năzuinţa sfinţitului
vorbitor a fost de a realiza forma predicilor sale în graiul cel mai popular
şi ca, cu toată temeinicia şi înălţimea ideilor şi sublimitatea sentimen-
telor, să fie înţeles şi de cei mai simpli ascultători.
Forma cuvîntărilor. — Forma cea mai frecventă în care Sfîntul Ioan
şi-a expus cuvîntările sale a fost omilia. Aşa după cum au înţeles-o
predicatorii primelor veacuri creştine, omilia este un gen de cuvîntare
propriu Bisericii, propriu artei oratorice sacre. De pe amvon vorbitorul
ţine neîntreruptă atenţia credicioşilor prin întrebări, care fireşte sînt
1. Despre entuziasmul cu care-1 ascultau credincioşii pe Sfîntul Ioan relatează
Socrates, Hist. eccl., VI, 3; Sozomen, Hist. eccl, VIII, 5; Niceforas, Hist. eccl., XIII, 7.
numai retorice, adică nu aşteaptă nici un răspuns; dar de multe ori ele
sînt reale, iar ascultătorii răspund afirmativ ori negativ şi vorbitorul
îşi îndreaptă cursul ideilor după aceste răspunsuri. Omilia are deci ca-
racterul unui discurs explicativ, o tîlcuire a unui text, avînd origina sa
în explicările legii, cum era obişnuinţa în sinagogile iudeilor 2 .
Astfel la începuturile ei omilia permitea şi unele abateri de la scopul
urmărit, dar rămînînd in acelaşi timp educativă şi înălţătoare. Iată în ce
fel Sfîntul Ioan se exprimă referitor la acestea: «Voi ştiţi bine că eu
cînd am început să vorbesc despre un lucru, în mijlocul vorbirii am
trecut la altul care mi-a plăcut mai mult, încît l-am urmărit şi am în-
cheiat vorbirea cu el» 3 .
Opera de căpetenie a Sfîntului Ioan Gură de Aur sînt omiliile mai
ales cele exegetice, care întregesc opera sa laborioasă. Desigur, opera
lui este de proporţii uriaşe care necesită un studiu îndelungat. In cele ce
urmează voi înfăţişa cu exemple luate din unele cuvîntări praznicale
şi mai ales din Cuvîntarea către Eutropiu, pentru a ne edifica asupra
felului cum Sfîntul Ioan ştia să închege şi să îmbrace cuvîntările sale
în haina cea mai aleasă şi preţuită a oratoriei creştine.
Ca să putem ajunge la cunoaşterea formei predicilor Sfîntului Ioan,
este necesar să facem analiza omiletică a cuvîntărilor, să vedem de ce
mijloace s-a folosit oratorul, ce figuri de stil foloseşte, ce frumuseţi literare,
cu ce mijloace argumentează, cum începe cuvîntările lui, cum se face
trecerea între părţile cuvîntării, de ce mijloace se foloseşte în vorbire şi
în scris, cum este scrisul Sfîntului Ioan, închegarea frazelor, proporţia
între părţile cuvîntării, cum este vorbirea lui, imaginile, puterea de a
ţine atenţia ascultătorilor, scopul cuvîntărilor, prin ce se caracterizează
încheierea cuvîntărilor.

Realizarea formei. — Sfîntul Ioan, neînfricat luptător şi mînuitor

al artei oratorice, realizează predicile sale după diferite aspecte ce i le
oferă viaţa sacerdotală în toate împrejurările tulburi din vremea sa.
Orice ocazie, orice eveniment procura marelui orator dispoziţia unui
moment fericit, pentru a-şi pune în aplicare tendinţa neţărmurită a
sufletului şi elanului său: cucerirea credincioşilor pentru Hrîstos prin
puterea cuvîntului.
Pentru că ne vom ocupa de această realizare a formei vom recurge
la Cuvîntarea către Eutropiu, despre care se crede că Sfîntul Părinte şi-a
pus toată arta sa, realizînd şi rămînînd pînă azi o piesă literară fără
egal în domeniul artei oratoriei creştine. Cu ocazia căderii lui Eutropiu
din treapta demnităţii ce o avea la curtea imperială, Sfîntul Părinte ţine
două cuvîntări analizînd trecerea şi nimicirea fericirii pămînteşti.
Iată cum face Sfîntul Ioan introducerea la una din aceste cuvîntări
şi anume la aceea unde vorbeşte «Despre paradis»: «Frumoasă este livada
2. Dr. M. Popeseu, Hrîsostom ca orator, în «Biserica Ortodoxă Română» XXXII,
<1900), nr. 8, p. 687.
3. Ibidem, p. 887.
şi grădina, Insă mult mai frumoasă este citirea dumnezeieştilor Scripturi,
căci într-adevăr acolo sînt flori, care se veştejesc, iar aici învăţături care
se află în floare; acolo zefir, care adie, aici suflarea Duhului; acolo mără-
cini, care îngrădesc, aici Providenţa lui Dumnezeu care asigură; acolo greieri
care îngînă; aici proorocii care cîntă; acolo delectarea privirii, aici folosul
cîştigat din citire. Grădina este într-un anumit loc, dar învăţăturile Scrip-
turii în toate părţile: grădina aduce roadele sale numai la timp favorabil,
iar sfintele învăţături şi în timpul iernii şi al verii sînt pline de frunze
şi fructe» 4 .
Din primele cuvinte străluceşte o introducere minunată. Subliniem
mai ales frumuseţea comparaţei între livadă şi Sfînta Scriptură, între
fructele vieţii trecătoare şi roadele veşnice ale Sfintei Scripturi, compa-
raţie pitorească între ţîrîitul greierilor şi vocea atotbiruitoare a profe-
ţilor, care seamănă cuvîntul Domnului cîntînd. Şi mai departe: Citirea
Sfintei Scripturi alungă tristeţea, seamănă veselia, smulge răutatea, înră-
dăcinează virtutea, nu te lasă să pătimeşti în zbuciumarea lucrurilor cele
ce pătimesc cei ce se află în furtună. Marea se înfurie iar tu pluteşti
cu seninătate; pentru că ai cîrmaci citirea sfintelor învăţături şi acest
lanţ nu-1 poate rupe ispita lucrurilor» 5 . Cursivitatea comparaţiilor între
sufletul omului şi furtuna mărilor, domolirea, limpezirea şi liniştea care
o întronează în om cuvintele Scripturii, conţine farmecul unei oratorii
alese.
în continuare, Sfîntul Ioan intră în tratarea cuvîntării adresîndu-se
astfel: «Şi acum ca dovadă că nu spun neadevăruri, însăşi lucrurile o
mărturisesc».
Pentru a scoate la iveală adevărul despre lucrurile trecătoare Sfîntul
Părinte foloseşte figura oratorică a gradaţiei căutînd a convinge, cît mai
bine, pe auditori zicînd: «Şi să vi le spun iarăşi şi iarăşi vă vorbesc, căci
măcar de nu vor auzi toţi, cel puţin vor auzi jumătate; şi chiar dacă nu
jumătate, a treia parte; şi dacă nu a treia parte, a patra; sau poate zece;
de nu zece, cinci; de nu cinci, poate măcar unul; şi chiar dacă nu va
asculta nici unul, plata mea e desăvîrşită» 6 . Sau, cînd vrea să prezinte
pe Eutropiu părăsit de toate onorurile şi bogăţiile lui, Sfîntul Ioan folo-
seşte repetiţia ca figură oratorică cu anafora zicînd: «Unde erau argin-
tăriile? Unde banii? Unde sclavii? Toţi au fugit. Unde eunucii? Au şters-o
cu toţii. Unde prietenii? Măştile s-au prefăcut. Unde sînt casele? S-au
încuiat. Unde-s banii? A fugit cel ce-i poseda. Şi aurul unde e? A fost
îngropat. Unde s-au ascuns toate acestea?» Şi încheie această frază folo-
sind în continuare forma comunicaţiunei:
«Nu cumva devin plictisitor şi supărător spunîndu-vă mereu, că bo-
găţia trădează pe cei care o întrebuinţează rău? Sosit-a vremea de a arăta
adevărul cuvintelor mele» 7 . Iar cînd vorbea ascultătorilor despre dîrzenia
cu care trebuie privită orice restrişte ce vine asupra omului arătîndu-le
4. Antipa şi Evghenie Macedoneanul, Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvînt către
Eutropiu întitulat «Despre paradis», în «Biserica Ortodoxă Română» XXIV (1900),
nr. 7, p. 642. 5, Ibidem, p. 643. 6. Ibidem, p. 644, 7. Ibidem, p 644
 adevăratele bunuri ce trebuie cîştigate, Sfîntul Părinte foloseşte această
antiteză: «Vedeam săbiile şi mă gîndeam la cer; aşteptam moartea şi
aveam în minte învierea; vedeam patimile de jos — de pe pămînt — şi
număram onorurile cele de sus -— din cer; vedeam comploturile şi soco-
team coroana cea de sus; căci închipuirea luptelor era destulă spre mîn-
gîiere şi încurajare» 8 .
Pentru a reda în faţa ascultătorilor într-o lumină vie pe acest împă-
timit de pofta îmbuibării oratorul foloseşte figura oratorică denumită
epimoni: «Pînă cînd, în sfîrşit, bani? Pînă cînd argint? Pînă cînd aur?
Pînă cînd vin servindu-se? Pînă cînd linguşiri de servitori? Pînă cînd
pahare umplute cu vin»? 9 . îngrămădirea aceasta de întrebări fac pe
ascultător să-şi încordeze atenţia, să-şi mişte inima, pentru a putea primi
învăţăturile. împletirea aceasta a figurilor oratorice dau cuvîntării Sfîn-
tului Părinte expresia unei inimi mişcate, a unei fantezii aprinse.
O altă figură de stil, metonimia, este prezentă din abundenţă în
această cuvîntare a Sfîntului Ioan. Aceasta se vede atunci cînd spune
că Eutropiu era îmbrăcat în mătase în loc de haine scumpe, avea aur,
argint, în loc de bani cum se vede din exemplul de mai sus. La fel
Sfîntul Părinte întrebuinţează sinedoca. Spre exemplu: Cînd Eutopiu
fuge în Biserică, Sfîntul Părinte zice:
Pentru ce ai fugit la altar? (în loc de ce ai apelat la biserică?). Nu
te respinge Dumnezeu, căci El n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi la pocăinţă...» 10 . De asemenea Sfîntul Ioan foloseşte epifora şi
metafora cînd sfătuieşte: «Speranţa ta este biserica, mîntuirea ta este
biserica, scăparea ta este biserica, mai sus decît cerul şi mai vastă decît
pămîntul» 11 . Această repetire a cuvintelor la sfîrşitul propoziţiilor dau
acestora accentul convingător şi o argumentaţie sigură. Iar metafora o
foloseşte el atunci cînd vorbeşte ascultătorilor despre esenţa Bisericii:
«...Biserica niciodată nu îmbătrîneşte, ci totdeauna este în floarea
vîrstei...» 12 .
Pentru a nu da impresia ascultătorilor că ar vorbi dintr-o pornire
pătimaşă contra acestui Eutropiu, Sfîntul Părinte foloseşte figura ora-
torică a corecţiunii zicînd: «Şi acestea le zic, nu ca să amărăsc pe cel ce
zace, ci voind să pun în siguranţă pe cei ce stau de faţă; nu zgîndărind
ranele cele urîcioase ale suferindului, ci voind să menţin pe cei nerăniţi
vreodată în sănătate sigură; nu înecînd pe cel cuprins de furtusă, ci
instruind pe cei ce plutesc cu vînt favorabil, ca nu cumva să se înece» 13„
Ca să fundamenteze şi să lămurească în cugetul păstoriţilor săi
sensul creştinului adevărat vieţuitor în Hristos, Sfîntul Ioan foloseşte
8. Ibidem., p, 643.
9. Ibidem, p. 646; sau alt exemplu: «Oare ieri nu-i sărutai mîinile, nu-1 numeai
mîntuitor şi protector şi binefăcător? Nu ţeseai mii de laude? Pentru ce astăzi îl
învinovăţeşti? Ieri lăudător şi astăzi insultător? Ieri laude şi astăzi îi arunci în spi-
nare crime? Care este cauza schimbării? De unde trecerea acesta?» (Ibid. p. 643).
10. Ibidem, p. 643; «Nu-mi spune de cetăţi şi arme, căci întăriturile cetăţilor
se ruinează, dar biserica nu îmbătrîneşte niciodată». 11. Ibidem, p. 647.
12. Ibidem, 13. Ibidem, p. 540.
în încheierea cuvîntării această comparaţie antitetică: «A făcut mari
nedreptăţi şi a păcătuit? Nici noi nu tăgăduim. Dar nu e timpul de jude-
cată, ci de milă; nu de vinovăţie, ci de iubire de oameni; nu de cercetarej
ci de iertare, nu de vot şi proces, ci de înduioşare şi graţie» 14 , încheind
această frază cu un îndemn la adresa ascultătorilor: «Aşadar, nimeni să
nu se aprindă, nici să-i pară rău, ci mai bine să ne rugăm Iubitorului de
oameni, Dumnezeu, ca să-i dăruiască lungime de zile şi să-1 cruţe de
măcelul, care-1 înfricoşează, încît el să se poată dezbrăca de greşelile
sale şi în comun să cădem înaintea iubitorului de oameni, împăratul, pentru
biserică şi pentru altarul acesta, rugîndu-1 să dăruiască Sfintei mese —
altarului — un bărbat» 15 .
Cu ocazia rostirii altor cuvîntări, referindu-ne la cele praznicale,,
Sfîntul Ioan, care era într-o continuă activitate pastorală, avea un fel
aparte de a-şi începe cuvîntările sale. El face aceasta în modul cel mai
simplu posibil, pentru că uneori nu avea nevoie de o introducere, fiindcă
materia cuvîntării era aproape totdeauna cunoscută ascultătorilor. De
obicei el îşi repetă, drept introducere, într-un rezumat scurt şi clar, cuvîn-
tarea anterioară şi apoi drept punct de trecere lua vreo frază pe care şi-o
căuta anume. De exemplu: după ce vorbise într-o duminică despre pocăinţă,
el continuă în duminica următoare a vorbi despre acelaşi subiect şi-1
introduce aşa: «Aţi auzit duminica trecută războiul şi biruinţa? Războiul
diavolului şi biruinţa lui Hristos? Aţi văzut că pe cînd lăudam pocăinţa,
satana n-a putut suferi lovitura şi tremura? De ce te cutremuri satano
la lauda pocăinţei? De ce oftezi? Ah, cu drept cuvînt oftez răspunde el.
Pocăinţa mă despoaie de puternice arme». Şi acum leagă subiectul de
tratat cu fraza din urmă: «Da într-adevăr, pocăinţa este o puternică armă,
care dărîmă fortăreţe...» 1 6 . Aici a şi intrat de-a dreptul în materie. Cam
acesta e felul obişnuit al său de introducere.
Alteori, imitînd acea «captatio benevolentiae», începe cu laude la
adresa ascultătorilor. Tot aşa de simplă este încheierea cuvîntărilor sale
nelipsite de îndemnuri şi de o rugăciune scurtă. Sfîntul Părinte încheie
liniştit, făcînd un rezumat al celor vorbite ca să fie de folos ascultă-
torilor.
Un alt exemplu ni-1 va arăta pe Sfîntul Părinte făcînd introducerea
în alt mod decît am văzut. Ca exemplu luăm Cuvîntarea la înălţarea
Domnului, care începe astfel:
«Ce sărbătoare este astăzi? Negreşit o sărbătoare înaltă şi mare, care
covîrşeşte toată mintea omenească... Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a
împăcat cu Dumnezeu... Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat,
războiul cel îndelungat s-a sfîrşit... Astăzi s-a încheiat o minunată pace
care mai înainte nici nu se putea aştepta. Dumnezeu iarăşi s-a împăcat
cu oamenii...» 1 7 .

14. Ibidem, p. 543. 15. Ibidem, p. 543,

16. Dr. M. Popescu, op. cit. p. 891.
17. Epise. Melchisedec al Romanului. Predici ale celui dintre Sfinţii Părinţii
noştri Ioan Hrisostomul, traducere după Dr. Cari Joseph Hefele, Bucureşti, 1893, p, 24,
 Acest început triumfal, care captează dintr-o dată pe toţi auditorii,
era specific Sfîntului Ioan. Frumuseţea de stil a repetiţiei pe care o folo-
seşte, adună şi aţinteşte gîndurile şi inimile credincioşilor spre ceea ce
va vorbi predicatorul. Majoritatea cuvîntărilor Sfîntului Ioan încep cu
forma aceasta interogativă. Tratarea de asemenea nu este lipsită de com-
paraţii curgătoare. Iată un exemplu tot din Cuvîntarea la Înălţarea Dom-
nului: «Ilie la înălţarea sa la cer a aruncat cojocul său asupra ucenicului
Elisei; dar lisus după ce s-a înălţat la cer a făcut să se coboare asupra
ucenicilor Săi darurile harului şi a făcut nu numai un profet ci mii de
Elisei care au fost mai mari şi mai măriţi decît acesta» 1 8 . Pe lîngă f r u -
museţea ei, comparaţia pe care o face demonstrează că oratorul stăpînea,
cunoştea îndeaproape Sîînta Scriptură, aşa că el este în stare să combine
exemplele şi comparaţiile în aşa fel ca să lege în cuvîntarea sa Noul şi
Vechiul Testament.
Pentru a ne edifica asupra formei minunatelor sale omilii, ne vom
referi la una din cele 58 de Omilii asupra Psalmilor şi anume la cea la
Psalmul XLI, în care Sfîntul Ioan face un început admirabil. De aceea
această omilie este considerată a fi drept un model al genului, în care
el glorifica puterea cîntecului: «Nimic nu înalţă aşa de sus sufletul şi
nu-i dă aripi, nu-1 dezlipeşte de pămînt şi nu-1 desprinde din lanţurile
trupului, nimic nu-1 face să uite de toate lucrurile lumii, decît un cîntec
melodios. Copiii adorm în cîntecul doicii; drumeţul se simte prin cîntec
mai întărit spre a continua drumul; plugarul doineşte muncind, luntraşul
stînd la cîrmă cîntă; chiar şi femeile singuratice, ori în cor, îşi îndulcesc
greutatea torsului lor prin cîntec. Şi fiindcă acest gen de înveselire îi este
aşa de potrivit firii noastre, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu psalmii, ca
nu cumva demonii prin cîntece defăimătoare să nimicească toate din
temelie. Unde cîntă oamenii imne religioase, acolo zboară Duhul Sfînt,
cel ce sfinţeşte gura şi inima. Să faceţi aşa, ca sculîndu-vă de la masă,
cu soţia, copiii, să cîntaţi Domnului imne sfinte. Dacă Sfîntul Pavel pe
care-1 aşteptau chinuri greu de îndurat a cîntat Domnului în temniţă cu
Sila laude în miezul nopţii şi dacă pe el nici timpul, nici locul, nici
ostenelile, nici tirania somnului, nici durerile şi suferinţele nu l-au putut
reţine de la acele duioase imne, cu cît mai mult ni se cuvine nouă, celor
ce trăim în pace şi în linişte, să aducem lui Dumnezeu imne de laudă,
ca ele să depărteze din sufletul nostru toată pata şi prihana... Nu e nevoie
aici de nici o artă ci numai de bunăvoinţă şi de o inimă generoasă.
Cîntecul nu este legat de un anumit loc şi de un anumit timp, totdeauna
poţi să-ţi înalţi sufletul în cîntece religioase...» 18 .
Simplitatea aceasta în descriere e de o măreţie impunătoare la Sfîntul
Ioan, e ca un fluviu ce se revarsă liniştit şi maiestos în ocean. «El n-are
gesturi mari, ţipete de disperare, chiote de bucurie, violenţă de senti-
mente şi înflăcărări de inimi, ci îndemnuri înălţătoare spre virtute şi

18. Ibidem, p. 29. 19, Dr. M. Popescu, op. cit., p. 1151.

încurajare, spre duioşie şi mîngîiere, toate purtînd pecetea unei dumne-
zeieşti sincerităţi... 20 .
Se ştie că trecerea de la o parte a cuvîntării la altă parte, în arta
oratorică este una din cele mai dificile probleme.
Dacă într-o cuvîntare ale cărei părţi sînt omogene e aşa de grea
trecerea, cu cît mai anevoioasă trebuie să fie atunci cînd părţile nu sînt
omogene, Aici e nevoie de foarte multă artă şi de mult studiu retoric-
omiletic. Ca şi alţi omileţi, Hrisostom nu căuta legături interne între
feluritele subiecte pe care le trata, lui îi ajungea o legătură aparentă,
exterioară cu toate acestea realizată cu multă măiestrie. De multe ori
Sfîntul Ioan, chiar şi în vorbirile care tratează o singură problemă, îşi
permite o neţărmurită libertate în împărţirea logică a materiei; prin
aceasta el căuta dovezile nu atît în intelectul ascultătorilor cît în senti-
mentele lor, avînd în vedere partea practică, nu cea teoretico-filozofică
a materiei tratate. Acestea se pot spune în genere, căci în anumite locuri
Sfîntul Ioan are treceri de la o parte a cuvîntării la alta atît de admi-
rabile încît cu drept cuvînt sînt date ca modele permanente de artă
oratorică, pentru claritatea logică a lor, pentru scurtimea şi ingeniozi-
tatea şi pentru continuitatea naturală dintre părţi.
Referindu-ne la claritatea formei în expunere vom spune că aceasta
a făcut gloria oratorică a Sfîntului Ioan. Aceasta este părera contempo-
ranilor săi după care tot talentul Sfîntului Părinte ar sta în claritatea
limbii şi a formei cuvîntărilor lui. Este aceasta o afirmaţie adevărată şi
astăzi pentru noi, deşi s-ar părea că este unilaterală. Claritatea în vorbire
vom spune că este o condiţie sine qua non a unui bun orator, dar aceasta
este numai una dintre condiţii, căci puterea oratorică îşi are originea
într-un complex de condiţii, care, mai mult ori mai puţin, sînt inerente
artelor în general. Prima dintre acestea este negreşit acea totalitate de
aptitudini speciale, pe care le cuprinde sub numele generic de talent.
Acest «dar dumnezeiesc» este însă în oricare artă o taină a firii indi-
viduale şi de aceea încercările care se fac de a explica în ce constă talentul,
rămîn fără valoare generală. Claritatea formei în expunerea faptelor,
realizarea stilului în cea mai frumoasă linie sub diferite aspecte ale aces-
tuia şi înfăţişarea argumentelor, au fost negreşit mari calităţi omiletice
ale Sfîntului Ioan. Dar totuşi nu numai în aceasta i-a stat talentul. Ce
i-ar fi folosit claritatea, dacă nu ar fi realizat forma cuvîntărilor şi dacă
n-ar fi avut adînca convingere despre adeveritatea celor despre care el
vorbeşte? Ce i-ar fi folosit şi această convingere, dacă n-ar fi avut acea
admirabilă sinceritate şi acel nemaipomenit curaj de a-şi expune convin-
gerile sale creştine, cum 1-a dovedit în multe ocazii din viaţa lui. Şi chiar
şi acest curaj la ce i-ar fi folosit, dacă ar fi fost pornit numai dintr-o
inimă îndrăzneaţă, cum o au atîţia care se pierd numai printr-o cutezanţă
oarbă, ce i-ar fi folosit dacă acest curaj n-ar fi fost izvorît dintr-o dum-
nezeiască însufleţire pentru cauzele ce le apăra ori le combătea? Toate

20, Ibidem, p. 892.

acestea şi multe altele dintre calităţile minunate, au format la acest Sfînt
Părinte acel talent de cuvîntător sacru, care şi azi ne uimeşte prin
splendoarea lui. Ne minunează mai ales claritatea care la Sfîntul Ioan
nu consta numai în structurarea frazelor în cuprinsul cuvîntării în topica
şi sintaxa simplă şi logică a ideilor, ci mai ales în expunerea într-o formă
elegantă a ideilor.
Forma omiliilor Sfîntului Ioan e una din cele mai alese şi mai atră-
gătoare. Ea place şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi atît prin distincţia
şi arta compoziţiei şi a frazelor cît şi prin simplitatea, eleganţa şi stră-
lucirea stilului. Fie în tratate, fie în omilii, fie în scrisori, autorul nostru
vrea să se facă înţeles şi să ajungă neapărat pînă la inima omului şi s-o
cucerească 2 1 .
Prin alegerea cuvintelor, morfologie sintaxă, limba Sfîntului Ioan
e de o desăvîrşită corectitudine şi puritate. La fel stilul care prin ima-
ginile, figurile, comparaţiile şi patetismul său neafectat, se înscrie printre
cele mai fermecătoare podoabe ale limbii greceşti, deşi oratorul scrie la
aproape 800 de ani după perioada clasicismului elen propriu-zis. Ritmul
transformă adesea textul în pagini de poezie. Ţinuta generală a formei e
aceea învăţată în şcoala lui Libanius, deşi puterea talentului său domină
formulele tradiţionale sau sfărîmă uneori schematismul şcolii 2 2 .
în cuvîntările Sfîntului Ioan putem descoperi totdeauna echilibrul
predispoziţiilor sufleteşti cît şi cinstea în vorbirea simplă. Sfîntul Părinte
îşi permitea, în cuvîntările sale, prelungiri repetate de cuvinte, digresiuni
nenumărate, toate mergînd spre realizarea încolţirii cuvîntului sfînt în
sufletele ascultătorilor. în toată verva cuvîntului său se vădeşte talentul
strălucitor şi suplu al oratorului. Trecerile rapide în conţinutul predicii
de la reproşuri ingenioase la chemările arzătoare prin diferite analogii,
aluzii de tot genul, comparaţii multiple, originalitate în gîndirea sa ora-
torică, stilul fructuos, trădează genul său unic 2S .
Toate eforturile oratorului de a-şi şlefui cît mai strălucitor cuvîntul,
toată dibăcia omiletică şi literară, ca şi întreaga putere de convingere
sînt puse în slujba realizării unei cuvîntări care urmăreşte atingerea
scopului final: mîntuirea sufletelor credincioşilor cu hrana cuvîntului
dumnezeiesc. Deşi preţuia frumuseţea formei, totuşi Sfîntul Ioan combate
cuvîntările pompoase alcătuite numai pentru plăcerea auzului. «Mulţi se
ostenesc — zice el — să ţină o cuvîntare frumoasă; aplauzele îi ridică
la cer şi tăcerea publicului este mai amară pentru ei decît pedeapsa iadului.
Noi ucidem astfel Biserica, fiindcă voi nu căutaţi o cuvîntare care să
aducă frîngere de inimă, ci una care vă desfată auzul, ca şi cînd ar fi
aici cîntăreţi cu chitara, iar noi am linguşi încă pornirile voastre şi am
căuta vorbe frumoase, limbă plină de armonie, ca să fim admiraţi şi să
plecăm cu aplauze. Credeţi-mă, eu nu vorbesc niciodată altfel decît numai

21. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfîntului Ioan Gură de Aur, în
«Studii Teologice» IX (1957), nr. 9—10, p. 612. 22. Ibidem, p. 612.
23. R.P.G. Longhaye, La predication. Grands maîtres et grandes lois, Paris,
1227, p. 114.
 cum gîndesc» 24 . Cuvîntul Sfîntului Ioan era în slujba slavei lui Dum-
nezeu şi mîntuirea credincioşilor. El nu căuta laude în faţa oamenilor.
El nu căuta să strălucească numai prin frumuseţea formei ci şi prin
temeinicia ideilor. Eu însumi — zice el — «mă silesc din răsputeri să
găsesc mijloacele cele mai potrivite care să fie spre folosul vostru şi
anume că port multă grijă, ca să nu alunec la o frumoasă alcătuire a
vorbelor, căci noi trebuie să ne întrebuinţăm timpul nu cu frumuseţi de
stil, ci cu puterea ideilor» 25 . El dispreţuia laudele şi aplauzel ce i se
aduceau. Pe vremea Sfîntului Ioan credincioşii aplaudau pe predicator
în biserică. Pe Sfîntul Părinte îl supărau acestea, şi-i mustra: «De ce
aplaudaţi atîta? Biserica nu este teatru. Cele mai bune aplauze pentru
mine sînt atunci cînd faceţi ce vă spun. Degeaba ne adunăm aici dacă
noi ascultăm predicilie numai ca să avem o distracţie şi apoi să plecăm
acasă» 2 6 , sau vorbind despre cui îi revin aceste laude, Sfîntul Ioan zice:
«Puterii Duhului Sfînt, care îl fortifică în plenitudinea prezentării şi
trăirii cuvîntului sfînt» 2 7 .
în cuvîntările sale Sfîntul Ioan caută să se apropie de tot omul care
caută pe Dumnezeu. De aceea era atît de iubit de păstoriţii săi, soco-
tindu-1 a fi «părintele sufletelor şi inimilor în comuniune de trăire pă-
rintească cix auditorii săi, care erau socotiţi adevăraţi copii ai lui» 2 8 .
Aşa era Sfîntul Părinte, divinul slujitor al Cuvîntului şi dacă azi nu
putem înţelege deplin în ce constă puterea lui oratorică, aceasta e din
pricină că noi, cei de azi, nu mai putem auzi vorbind pe oratorul sfînt,
ci numai citim cuvîntările lui şi ne extaziem de splendida formă a aces-
tora. Una este a citi şi a vedea în faţa ta numai litere moarte, ceea ce
face ca să treci repede peste fraze şi să nu simţi gingaşele nuanţări ale
sentimentelor ce au stăpînit pe orator cînd le-a rostit în faţa credincioşilor.
Referindu-ne la materia cuvîntărilor lui, oratorul sfinţit n-a ocolit
nici o problemă mare cu care luptau contemporanii săi, cum făceau unii
cuvîntători, ci le-a înregistrat, le-a analizat pe toate şi le-a soluţionat
cît mai potrivit şi mai realist în spiritul Evangheliei. El scria şi vorbea
pentru folosul sufletului creştin, preocupare ce stă în centru operei sale-
De aceea opera sa nu distrează, ci zideşte. Zideşte nu numai prin solu-
ţiile sale superioare şi prin atitudinea sa precisă şi neclintită în credinţa
că problemele pe care le tratează pot fi soluţionate, ci în acelaşi timp
şi printr-o metodă psihologică de o rară abilitate şi elasticitate.
Ca predicator Sfîntul Ioan este şi un desăvîrşit cunoscător şi con-
ducător al sufletului omenesc şi prin aceasta unul dintre cei mai ori-
ginali pedagogi ai Bisericii pe care aceasta i-a avut în decursul istoriei
ei de două ori milenară. De aceea cuvîntările şi scrisul său atrag şi
farmecă 2 9 . Fineţea şi înălţimea spiritului său, splendoarea imaginaţiei,
căldura pasiunii oratorice, elocinţa, eleganţa perfectă, acestea formează

24, Dr. M. Popeseu, op. cit., (Omilia XXX, la Faptele Apostolilor, p. 1152).
25. Ibidem, p. 1153. 26. Ibidem, p. 1153.
27. R.P.G. Longhaye, op. r.it., p. 317. 28. Ibidem, p. 108.
29. Pr. Prof. I, G. Coman, op, cit., p. 612.
arta Sfîntului Părinte de a amplifica obiectele în ornament cum spune
Cicero — şi puterea de a scoate toate elemntele de convingere din arta sa 30 ,
*

Analizînd vorbirea fermă şi scrisul Sfîntului Ioan, vom observa că

ele vădesc în orice loc dăruirea. Cuvîntarea Sfîntului Ioan este o formă
a acţiunii. Ca preot şi arhiepiscop, el a trăit într-o încordare maximă
tot timpul lucrării sale de proporţii uriaşe. Scrierile hrisostomice sînt
calde, vii şi pun repede stăpînire pe inima cititorului atent şi de bună
credinţă. Cuvîntările Sfîntului Ioan înflăcărează şi dau naştere la ati-
tudini şi la acţiuni 3 t .
în profilul său de predicator se îmbinau o simţire nobilă de creştin
adevărat trăitor în Hristos cu oratorul desăvîrşit. Dacă ne vom îndrepta
gîndul spre ascultătorii săi, la acea mulţime disparată, inegală în dispo-
ziţii şi aptitudini şi dacă ne vom întoarce gîndul la acest orator, vom
descoperi în el cuvîntătorul capabil de sacrificiu, care în faţa oricărei
situaţii — oricît de grele — a rămas pe treapta cea mai înaltă a dem-
nităţii sale 32 .
Frumuseţea stilului cuvîntărilor Sfîntului Ioan se descoperă mai
ales în omiliile sale, care strălucesc prin naturaleţea, tonul apropiat, căl-
dura inimii care le-a rostit, sugestiile simple dar pătrunzătoare, precizia
în descrierea faptelor, a ideilor şi a exemplelor date şi fineţea aluziilor
pe care le face 33 . Stilul său este mai strălucit decît variat. Splendoarea
acestuia este asemenea unei lumini orbitoare care străluceşte deasupra
cîmpiilor Siriei 3 4 .
Limba şi stilul sfinţitului orator păstrează în cuvîntările sale acel
iz asiatic, cu acele imagini vii împrumutate din natură. Naturaleţea,
fineţea, fluenţa şi strălucirea homerică — după vorba lui Puech — vin
în scrisul Sfîntului Ioan din imaginaţia lui bogată de oriental. Dar omi-
liile Sfîntului Ioan se impun şi printr-un fond bogat, serios şi realist.
Puţini predicatori patristici au în opera lor atîta bogăţie şi varietate de
material din Sfînta Scriptură şi din toate domeniile vieţii omeneşti ca el.
Conţinutul operelor lui sînt o comoară preţioasă, iar forma acestora indică
nivelul cel mai înalt la care s-a ridicat predica creştină în secolul al
IV-lea. Pasiunea sa de a lumina sufletele prin strălucirea cuvîntului, 1-a
obligat să scoată învăţături din toate situaţiile şi aspectele vieţii pe care
le îmbracă în haina plastică a cuvîntării bisericeşti. în operele lui cloco-
teşte o puternică credinţă în idealurile măreţe ale omului şi mai ales
ale creştinului, în dreptatea, libertatea, dragostea faţă de om şi în desă-
vîrşirea vieţii prin adevărurile evanghelice 35 .
30. R. P. G. Longhaye, op. cit., p. 114.
31. Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit., p. 610.
32. R.P.G. Longhaye, op. cit, p. 117.
33. Aime Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne, t. III, p. 530—532.
34. M. Villemain, Tableau de l'eloquence chretienne au IV siecle, Paris, 1891,
p. 208.
35. Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 612. Vezi: Louis Meyer, Saint Jean
Chrysostome, Maître de perfection chretienne, Paris, 1933, p. 185 ş. u.
 Aticismul limbii hrisostomice lăudat de Isidor de Pelusa face, cîte-
odată, loc asianismului, cu osebire in operile din perioada episcopatului.
Vigoarea populară în argumentaţie, acţiunea puternică asupra spiritului
prin toate mijloacele credinţei; dar şi preferinţa mlădierii sufletului şi
evoluţiile sale rapide; ideile, imaginile, mişcările, toate se desfăşoară
ca acordurile unei fraze muzicale sub degetele unui muzician de geniu.
Predicatorul din Antiohia întregeşte în predica sa mobilitatea excepţio-
nală a imaginaţiei cu aceea a sensibilităţii sale. 36 .
Gloria oratorică a Sfîntului Ioan şi elocinţa hrisostomică au fost atît
de strălucite încît unii dintre eleniştii vestiţi — ca Wilamowitz şi Puech —
afirmă că ele fac o serioasă concurenţă gloriei oratorice a lui Demostene
şi a lui Cicero. Este o glorie strălucitoare, neatinsă pînă azi de dintele
vremii şi care a adus oratorului sfinţit supranumele de «Gură de Aur» 3 7 .
Predica hrisostomică este o dăruire neprecupeţită înălţării vieţii
creştine, un holocaust suprem adus pe altarul iubirii faţă de oameni şi
de Dumnezeu. Fiecare pagină din opera omiletică a Sfîntului Ioan cuprinde o
temeinică invitaţie la iubire; la acea iubire ce descoperă noi şi noi motive
de a iubi pe oameni şi pe Dumnezeu. Forma ei atrage spiritul acestuia
fiindcă e cea mai artistică dintre toate producţiile literare patristice. De
aceea, lectura cuvîntărilor hrisostomice e o adevărată desfătare sufle-
tească. Ritmul ideilor şi armonia formei acestora a fost, după aprecierea
generaţiilor patristice asemănată cu melodia unei lire a s .
într-un pasaj păstrat de Fotie din opera Fericitului Teodoret al Cirului,
Lauda Sfîntului Ioan, citim: «O părinte, dă-ne lira ta! Acordă-ne plectru
tău pentru a te lăuda. Căci deşi mîinile tale s-au desfăcut, potrivit legilor
firii, lira ta răsună peste tot pămîntul, prin darul harului. împărtă-
şeşte-ne şi nouă limba ta nemuritoare. Numai limba ta e vrednică să
povestească faptele tale 3,9.
Cuvîntările lui pe care le admirăm noi astăzi, şi care au delectat
pe mulţi pînă în zilele noastre, rămîn un tezaur de neprecupeţit în
sanctuarul literaturii Bisericii creştine. Sfîntul Ioan Gură de Aur rămîne
unul din cei mai mari şi mai gustaţi scriitori ai Bisericii creştine. Prin
felul cum a predicat, el va rămîne pentru totdeauna cea mai strălucită
stea pe cerul elocinţei creştine.
Magistrand SIMION S. CAPLAT

C.Â3

36. Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit. p. 613.

37. Ibidem, p. 613.
38. Ibidem, p. 615.
39. Ibidem. (cf. Fotie, Biblioteca, Cod. 272, P.G., X, 232 D).