COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

Sfântul IOAN GURÅ DE AUR

COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI1

Introducere

Corintul este acum cea dintâi cetate a Greciei. În vechime se lăuda cu

multe avantaje materiale şi, dintre toate acestea, mai ales cu bogăţia banilor.
De aceea unul dintre scriitorii profani2 a numit-o „cetatea cea bogată”. Este
aşezată în strâmtoarea Peloponez şi din pricina aceasta s-a dezvoltat aici
foarte mult comerţul. Afară de aceasta, cetatea Corintului era plină de ritori
şi filosofi. Chiar unul dintre cei şapte înţelepţi3 era din cetatea Corintului.
Acestea vi le-am spus nu din mândrie şi nici pentru a vă arăta ştiinţa de carte;
la ce ne-ar folosi să ştim toate acestea? Ele contribuie însă la înţelegerea
subiectului epistolei noastre.
Pavel însuşi a pătimit multe în cetatea Corintului. Aici i s-a arătat
Hristos şi i-a spus: Să nu taci, ci să vorbeşti, deoarece am mult popor în
cetatea aceasta.4 Şi, într-adevăr, a rămas acolo doi ani. Aici a ieşit acel demon

1
Traducere de Pr. prof. dr. Constantin Coman. Pentru textul original a fost folosită ediţia
IWANNOU CTUSOSTOMOU, 18, UPOMNHMA EIS THN AV PROS KORINQIOUS,
PATERIKAI EKDOSEIS GRHGORIOS O PALAMAS, QESSALONIKH, 1979
puclicat în colecţia ELLHNES PATERES THS EKKLHSIAS (EPE) 43..
2
Vezi Tucidide, 1, 13.
3
Este vorba de Periandru (512 î.Hr.), numit şi Corinteanul, pentru că a guvernat în Corint.
4
Fapte 18, 9-10. Vom traduce textele biblice după forma folosită de Sf. Ioan Gură de Aur
şi nu după ediţii actuale ale Sfintei Scripturi, tocmai pentru a fi fideli textului original şi
pentru a pune în evidenţă modul în care citează Sf. Ioan Scripturile. Este binecunoscut
faptul că lucrările Sfinţilor Părinţi din primele veacuri sunt socotite de către critica
textuală martori importanţi pentru textul biblic, dat fiind că unele dintre ele sunt mai vechi
decât manuscrisele biblice care ni se păstrează. Într-o lucrare a sa, mitropolitul grec
Hrisostomos Zafiris demonstrează pe baza lucrărilor acestor Părinţi existenţa unor variante
ale textelor biblice cu mici diferenţe faţă de cele păstrate în manuscrisele salvate până astăzi
(vezi TA PROEUAGGELIKA KEIMENA (Textele proevanghelice), Atena, 1973.)
45
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

pe care au încercat iudeii să-l scoată şi de la care au pătimit multe. Tot aici,
vrăjitorii care s-au căit de faptele lor şi-au adunat cărţile şi le-au ars înaintea
tuturor, al căror preţ s-a socotit a fi fost ca la cincizeci de mii de arginţi.5 Tot
aici, Pavel a fost lovit de către iudei când a fost adus la judecată în timpul lui
Galion, guvernatorul Ahaiei.
Ce face, aşadar, diavolul6 văzând că o cetate atât de mare şi atât de
populată este atrasă de adevăr; că o cetate admirată pentru bogăţia şi
înţelepciunea sa, - cea mai importantă din Grecia, pentru că cetăţile Atenienilor şi
Lacedemonienilor se găseau într-o stare jalnică, decăzute de la starea lor de
altădată - a primit cu multă bunăvoinţă cuvântul lui Dumnezeu? Îi dezbină
pe oameni, deoarece ştia că nici cea mai puternică împărăţie nu poate rezista,
dacă se va scinda în interiorul său. Iar pentru a-şi impune acest plan avea la
îndemână ca punct de plecare bogăţia şi înţelepciunea locuitorilor. Din
această cauză, unii, făcând grupări proprii şi aşezându-se în fruntea lor cu de
la sine putere, conduceau mulţimea. Astfel, mulţi se alipeau de unii pentru că
erau mai bogaţi,7 iar de ceilalţi pentru că erau mai înţelepţi şi mai buni
învăţători decât alţii. Aceştia, luându-i deoparte pe adepţii lor, se mândreau
în faţa lor pretinzând că îi învaţă mai multe decât Apostolul. Acest lucru îl
are în vedere Apostolul când le spune: Nu am putut să vă vorbesc ca unor

5
Se pare că Sfântul Ioan Gură de Aur face o confuzie între şederea lui Pavel la Corint şi
cea de la Efes. El spune că Pavel a stat la Corint doi ani. Ori, doi ani a stat la Efes (Fapte
19, 10), la Corint numai un an şi şase luni ( cf. Fapte 18, 11). Apoi, face referire la două
evenimente din viaţa lui Pavel plasându-le la Corint, deşi cartea Faptele Apostolilor le
plasează la Efes. Este vorba despre episodul cu alungarea duhurilor de către unii iudei
(cf. Fapte 19, 13-17) şi episodul cu arderea cărţilor de către vrăjitori (cf. Fapte 19, 19).
Confuzia nu este observată sau este trecută cu vederea de cei doi traducători pe care îi
am la îndemână (ediţia neogreacă de la Tesalonic şi traducerea românească a Arhim.
Theodosie Athanasiu). Altă explicaţie nu poate exista, decât situaţia greu de crezut că Sf.
Ioan ar fi avut la dispoziţie un text care plasa evenimentele respective la Corint. Dar
cercetarea din domeniul criticii textuale nu semnalează o astfel de variantă. Oricum, nu
avem de ce să ne ascundem, descoperind această confuzie la Sf. Ioan, neîntrecut cunoscător
al Scripturilor. E un semn al faptului că oricine poate greşi, chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
6
Interesantă şi capitală această abordare care ia în calcul contribuţia diavolului la propagarea
răului, desigur, pornind de la un fond prielnic. Este cu atât mai importantă cu cât teologia
contemporană a uitat aproape complet de diavol şi de lupta lui împotriva oamenilor.
7
Deşi motivul bogăţiei nu pare a fi între cele care generează dezbinările din Corint – din
apologia Sfântului Pavel reieşind că superioritatea în materie de ştiinţă şi de retorică este
cauza principală a acestora – este foarte important de reţinut că Sfântul Ioan Gură de
Aur asociază bogăţia materială cu bogăţia intelectuală, numărându-le pe amândouă la
rădăcina dezbinărilor. De fapt, ştiinţa, deţinerea de informaţii, ca şi deţinerea de mijloace
oratorice sunt asimilate pe bună dreptate bogăţiei materiale, pentru că au aceleaşi consecinţe
asupra persoanei umane ca şi aceasta din urmă, întreţinând şi cultivând egoismul, amăgirea că
avuţia, materială sau intelectuală, te face puternic, superior celorlalţi.
46
COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

oameni duhovniceşti8, arătând că nu au auzit multe lucruri de la el nu din

pricina lipsei sau neştiinţei lui, ci din pricina neputinţei acelora. Acelaşi lucru
îl spune şi prin cuvintele: V-aţi îmbogăţit fără noi.9 Iar a dezbina Biserica nu
este un fapt neînsemnat, ci este cel mai dăunător dintre toate.10
În afară de acestea, în cetate au îndrăznit a săvârşi şi un alt păcat;
cineva care a trăit cu mama sa vitregă nu numai că nu fusese mustrat pentru
acest păcat, ci vorbeau despre el mulţimii iar cei care făceau parte din aceeaşi
grupare cu el se mândreau. De aceea spune: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai
degrabă să vă fi întristat.11 După aceasta, iarăşi unii dintre cei ce se cred
desăvârşiţi au stricat totul mâncând din lăcomie cărnuri jertfite idolilor şi
culcându-se în templele idoleşti.12 Alţii, iarăşi, având între ei certuri şi dispute
din pricina banilor, apelau la judecata tribunalelor păgâne.13 De asemenea, mulţi
dintre ei umblau cu părul capului lung; acelora le porunceşte să-şi taie părul.14
Mai era încă şi o altă greşeală, deloc mică, anume faptul că unii mâncau
numai ei în biserici şi nu dădeau şi celor nevoiaşi.15 Apoi, mai greşeau şi prin
aceea că se mândreau cu harismele lor şi se invidiau unii pe alţii din pricina
aceasta, lucru care provoca şi el mare dezbinare în Biserică.16 Chiar şi învăţă-
tura despre înviere şchiopăta la aceştia. Unii, suferind încă de nebunia elinilor,
nu prea credeau că există învierea trupurilor. Căci, într-adevăr, toate acestea
se năşteau din prostia filosofiei păgâne. Aceasta era mama tuturor relelor.17

8
1 Cor. 3, 1. Întrucât trimiterile biblice nu există în textul original, le vom da în note.
Pentru identificare am folosit ediţia bilingvă de la Tesalonic.
9
1 Cor. 4, 8.
10
Unitatea de fond a Bisericii şi pericolele la adresa acesteia este tema principală a primei
Epistole a Sfântului Apostol Pavel către corinteni şi Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează
şi subliniază acest lucru. Dezbinările de orice natură ar fi acestea şi oricare ar fi cauzele
lor sunt prin excelenţă acte antieclesiale. Aşa cum avea să arate Sfântul Pavel în epistola
sa, unitatea Bisericii nu poate fi întemeiată decât în Duhul lui Dumnezeu, drept pentru
care creştinii sunt îndemnaţi să se adâncească în descoperirea Duhului lui Dumnezeu ca
suport al faptelor şi al iniţiativelor lor. Dimpotrivă, orice întemeiere a unităţii care se
limitează la factorul uman, la calităţile şi la virtuţile omului, are drept consecinţă divizarea.
Omul autonom nu poate fi centru şi suport al unităţii, ci numai omul înduhovnicit, omul
plin de Duhul Sfânt
11
1 Cor. 5, 2.
12
1 Cor. 8, 1 ş.u.
13
1 Cor. 6, 1-8.
14
1 Cor. 11, 14.
15
1 Cor. 11, 22.
16
1 Cor. 12, 1 ş.u.
17
Pe parcursul comentariului său la Epistola 1 Corinteni, Sfântul Ioan Gură de Aur va
insista asupra acestei atitudini radical negative la adresa filosofiei greceşti antice şi va
oferi şi argumente. Evaluarea care-l conduce la o astfel de poziţie este una determinată
de perspectiva adevărului despre Dumnezeu, lume şi om descoperit de Mântuitorul în
47
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

Din cauza acesteia se dezbinau între ei, învăţând de la filosofi chiar şi lucrul
acesta. Căci filosofii se ridicau unii împotriva altora, combătând fiecare
totdeauna părerilor celorlalţi şi căutând să descopere mereu ceva nou,
mişcaţi de slavă deşartă şi de iubirea de întâietate. Iar acestea le pătimeau
pentru că se sprijineau numai pe gândirea lor.18 Corintenii au trimis scrisoare
Apostolului prin Fortunat, Ştefanas şi Ahaic, prin intermediul cărora şi
Apostolul trimite răspunsul său. Aceasta se vede în finalul epistolei. Nu i-au
scris despre toate problemele lor, ci numai despre cele legate de căsătorie şi
de feciorie, de aceea şi spune: Cât despre cele ce mi-aţi scris.19
Apostolul, însă, le scrie în epistola sa şi despre cele în legătură cu care
îi scriseseră corintenii şi despre cele în legătură cu care nu-i scriseseră,
aflând cu exactitate despre toate lipsurile lor. Odată cu epistola îl trimite şi
pe Timotei, ştiind că şi scrisoarea în sine are multă putere, dar şi că prezenţa
ucenicului său va adăuga multe acesteia. Poate că, în felul acesta, cei care
dezbinaseră Biserica, ruşinându-se, se va vedea că din ambiţie au făcut
aceasta, inventând mai multe pretexte pentru patima lor, anume că ar învăţa
lucruri desăvârşite şi că sunt mai înţelepţi decât ceilalţi. De aceea Pavel are
în vedere întâi de toate această boală, smulgând astfel rădăcina relelor şi
punând capăt dezbinării care apăruse aici. Pentru aceasta, Apostolul se
foloseşte de mult curaj, deoarece creştinii din Corint erau ucenici ai săi mai
mult decât toţi ceilalţi – de aceea spune: Dacă altora nu le sunt apostol,
vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.20
Cu toate acestea ei erau mai slabi în credinţă decât alţii, de aceea le
spune: Şi eu, fraţilor, nu v-am vorbit ca unor oameni duhovniceşti,… căci
încă nu puteaţi [înţelege] şi încă nici acum nu puteţi.21 Şi spune aceasta
pentru ca nu cumva să creadă că vorbeşte despre trecut. De aceea a adăugat
şi încă nici acum nu puteţi. Dar nici nu erau toţi afectaţi de stricăciune, ci
unii dintre ei erau foarte sfinţi. Acest lucru îl arată la mijlocul epistolei,
spunând: Dar mie prea puţin îmi pasă că sunt judecat de voi, şi adaugă: Şi
acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo.22 Deoarece aceste
rele se năşteau dintr-un orgoliu nebunesc şi din convingerea unora că ei
cunosc ceva mai mult decât alţii. Această boală vrea Apostolul să o vindece
înainte de toate şi la începutul epistolei sale spune:

Evanghelia Sa. De altfel, Sfântul Ioan este consecvent cu atitudinea la fel de radicală a
Sfântului Apostol Pavel.
18
Sfântul Ioan are în vedere autonomia raţiunii umane drept cauză a tuturor rătăcirilor şi
mai ales a promovării egocentrismului şi a tuturor relelor ce decurg de aici.
19
1 Cor. 7, 1.
20
1 Cor. 9, 2.
21
1 Cor. 3, 1-2.
22
1 Cor. 4, 3, 6.
48
COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

OMILIA I
1 Corinteni 1, 1-3
1
Pau/loj klhto.j avpo,stoloj Cristou/ VIhsou/ dia. qelh,matoj qeou/ kai.
Swsqe,nhj o` avdelfo.j 2th/| evkklhsi,a| tou/ qeou/ th/| ou;sh| evn Kori,nqw|(
h`giasme,noij evn Cristw/| VIhsou/( klhtoi/j a`gi,oij( su.n pa/sin toi/j
evpikaloume,noij to. o;noma tou/ kuri,ou h`mw/n VIhsou/ Cristou/ evn panti.
to,pw|( auvtw/n kai. h`mw/n\ 3ca,rij u`mi/n kai. eivrh,nh avpo. qeou/ patro.j
h`mw/n kai. kuri,ou VIhsou/ Cristou/)23

Adresă şi salutare24
1
Pavel, chemat prin voia lui Dumnezeu [să fie] apostol al lui Hristos
Iisus, şi fratele Sostene, 2Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint,
celor sfinţiţi în Hristos Iisus, celor chemaţi [să fie] sfinţi25, împreună
cu toţi cei care, oriunde ar fi, cheamă26 numele Domnului nostru
Iisus Hristos, al lor şi al nostru. 3Har vouă şi pace de la Dumnezeu,
Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos.

Priveşte cum, chiar de la început, le-a biruit mândria şi le-a aruncat la

pământ toată lauda, spunând despre sine că a fost chemat. «Căci nu am aflat
eu singur ceea ce ştiu, zice, nici nu am dobândit cu propria mea înţelepciune,

23
Am socotit folositor să redăm şi textul original, cu gândul că vor fi fiind suficienţi
cititori interesaţi să vadă forma originală a textului sau a vreunui cuvânt mai aparte. De
altfel, nu mă îndoiesc de faptul că acest comentariu, socotit de specialişti drept capodoperă
a genului, va deveni un instrument fundamental de lucru pentru biblişti, pentru studenţii
teologi sau pentru preoţi, care deseori recurg şi la originalul textului biblic. Un ultim
argument, dar nu cel mai puţin important, este acela că familiarizarea cu textul original al
Noului Testament este de dorit pentru toate aceste categorii, arătând prin aceasta preţuirea
pe care o acordăm tezaurului de nepreţuit al creştinătăţii, pe care-l constituie Sfânta
Scriptură. Textul este luat din ediţia critică inclusă în programul Bible Works, care
reproduce a 27-a ediţie a cunoscutei versiuni critice Nestle Aland.
24
Folosim traducerea proprie a textului Epistolei 1 Corinteni, consemnând în note
cuvenitele justificări, acolo unde traducerea este diferită de versiunile cunoscute, fie
ediţia sinodală de până la ediţia omagială Bartolomeu Anania, fie aceasta din urmă.
Subtitlurile ne aparţin.
25
Traducerea corectă a sintagmei klhtoi/j a`gi,oij este chemaţi [să fie] sfinţi şi nu numiţi
sfinţi, cum ne propune ediţia sinodală. Paralela cu Pavel, chemat [să fie] apostol, este
evidentă. Este vorba de aceeaşi chemare din partea lui Dumnezeu. Aceasta este, cum vom
vedea, şi erminia Sfântului Ioan Gură de Aur.
26
După interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur, ca şi a majorităţii exegeţilor moderni ai
epistolei, prepoziţia su.n din su.n pa/sin toi/j evpikaloume,noij nu se raportează la cei
chemaţi sfinţi, ci adaugă adresării lui Pavel şi urărilor lui pe lângă cei chemaţi sfinţi din
Corint şi pe cei care cheamă numele Domnului în tot locul. De aceea traducerea corectă
nu este celor chemaţi sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă numele, ci celor chemaţi
să fie sfinţi precum şi celor care cheamă numele…
49
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

ci, în timp ce eu prigoneam şi pustiiam Biserica, am fost chemat». Aşadar, totul

este al celui ce cheamă şi nimic al celui ce este chemat, în afară de ascultare.
Al lui Hristos Iisus (1, 1b)
Învăţătorul vostru este Hristos, iar voi numiţi învăţători şi apărători ai
învăţăturii nişte oameni?
Prin voia lui Dumnezeu (1, 1a)
Dumnezeu a voit să ne mântuiască în felul acesta. Noi înşine nu am
reuşit să facem nimic, ci am primit mântuirea prin voia lui Dumnezeu. Şi am
fost chemaţi pentru că aşa a socotit Acesta, nu pentru că am fi fost noi
vrednici.27
Şi fratele Sostene (1, 1c)
Iarăşi se micşorează pe sine, aşezând în rând cu sine pe cel care era cu
mult în urma lui, căci între Pavel şi Sostene era o mare distanţă. Iar dacă
aici, unde era atâta distanţă a aşezat în rând cu sine pe cel care era în urma
lui, ce ar avea de spus aceia care se consideră pe ei înşişi mai presus decât
cei care sunt deopotrivă cu ei?
Bisericii lui Dumnezeu (1, 2a)
Nu a acestuia sau a aceluia, ci a lui Dumnezeu.
Care este în Corint (1, 2a)
Vezi cum le biruie semeţirea cu fiecare cuvânt, obişnuindu-i prin toate
să-şi îndrepte cugetul spre cer? O numeşte Biserică a lui Dumnezeu pentru a
arăta că aceasta trebuie să fie unită. Căci dacă este a lui Dumnezeu are
unitate şi este una şi aceeaşi, nu numai în Corint, ci în întreaga lumea.
Pentru că denumirea însăşi de Biserică (Ecclesia)28 nu arată separare sau
dezbinare, ci unire şi unitate de gândire.
Celor sfinţiţi în Iisus Hristos (1, 2b)

27
Ceea ce pentru mulţi comentatori trece drept o adresare formală, pentru Sf. Ioan
subliniază una din temele fundamentale ale teologiei pauline care se regăseşte şi în
Epistola 1 Corinteni: mântuirea ca dar, nu determinată de vreun merit sau vreo vrednicie
a omului. În felul acesta sunt afirmate suveranitatea şi libertatea lui Dumnezeu şi sunt
evitate cele mai puternice şi vătămătoare tentaţii ale omului: suficienţa de sine şi mândria.
28
Sfântul Ioan are în vedere etimologia termenului grecesc VEkklhsi,a, care înseamnă
adunarea celor care răspund aceleiaşi chemări, de la verbul evkkale,w care înseamnă a
chema la un loc, a convoca.
50
COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

Iarăşi pune numele lui Iisus; nicăieri pe cel al oamenilor. Şi ce este

sfinţirea? Baia [naşterii din nou]29, curăţirea. Le aminteşte acelora de propria
lor necurăţie, de care au fost eliberaţi şi vrea să-i convingă să nu cugete lucruri
mari despre ei înşişi, spunându-le că au fost sfinţiţi de iubirea de oameni a
lui Dumnezeu şi nu datorită propriilor reuşite.
Celor chemaţi să fie sfinţi (1, 2b)
«Chiar faptul însuşi de a fi mântuiţi prin credinţă – zice – nu vi se
datorează, căci nu aţi venit voi întâi [la Hristos], ci aţi fost chemaţi, aşa încât
nici acest lucru mic nu este al vostru în întregime.30 Chiar dacă aţi venit [la
Hristos], în ciuda faptului că eraţi vinovaţi de nenumărate rele, nici aceasta
nu vi se datorează vouă, ci lui Dumnezeu. De aceea scrie efesenilor: Căci prin
har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui
Dumnezeu.31 Nici credinţa nu este a voastră în întregime; căci nu aţi crezut
voi mai întâi, ci după ce aţi fost chemaţi aţi urmat chemării [şi aţi crezut].
Şi tuturor celor care cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos
(1, 2c)
Nu al lui cutare sau al lui cutare, ci numele Domnului.
În tot locul, [ca Domn] al lor şi al nostru. (1, 2c)
Deşi epistola este scrisă numai către corinteni, sunt pomeniţi şi credin-
cioşii de pretutindeni, arătând că în toată lumea trebuie să fie o singură Biserică,
chiar dacă este împărţită în multe locuri şi cu atât mai mult una trebuie să fie
Biserica din Corint. Chiar dacă locul separă, Domnul este cel care îi uneşte
pe toţi pentru că este acelaşi pentru toţi. Ca să arate că Domnul este Cel care
uneşte a adăugat al nostru şi al lor.
Acest lucru [adică de a avea Biserica un singur Domn] este mult mai
important decât celălalt [adică de a fi toţi la un loc]. Cei care se află în acelaşi
loc sunt dezbinaţi între ei când au mai mulţi stăpâni care se împotrivesc unii
altora. Faptul că trăiesc în acelaşi loc nu le foloseşte cu nimic la realizarea şi

29
Loutro,n (baie) în limbajul Sfântului Ioan ca şi al Bisericii primare este un sinonim al
Botezului. Participiul perfect pasiv h`giasme,noij (a`gia,zw% trimite la un act împlinit în
trecut şi trebuie tradus exact prin „celor care aţi fost sfinţiţi”.
30
De semnalat cât de diferită este înţelegerea lucrurilor de către Sfântul Ioan Gură de
Aur, care recunoaşte în actul chemării de către Dumnezeu lipsa oricărei contribuţii a
omului – de unde ar decurge o atitudine de smerenie şi de mulţumire către Cel de la care
îi vine totul – faţă de înţelegerea comună, foarte prezentă printre noi astăzi, care tinde să
vadă în actul chemării sau al alegerii de către Dumnezeu mai curând recunoaşterea unor
merite sau vrednicii, în funcţie de care Dumnezeu cheamă pe unii, iar pe alţii nu, fapt
care generează mândria şi judecata celorlalţi.
31
Efeseni 2, 8.
51
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

păstrarea unităţii dintre ei, deoarece fiecare dintre conducători dă porunci

diferite şi doreşte să-i atragă de partea lui. Nu puteţi - zice - să slujiţi lui
Dumnezeu şi lui mamona. Cei care locuiesc în locuri diferite, dacă nu au
stăpâni diferiţi, ci unul singur, atunci unitatea lor nu este cu nimic vătămată
de faptul că sunt în locuri diferite deoarece sunt uniţi între ei de către
singurul şi acelaşi Stăpân. «Nu spun – zice – că voi corintenii sunteţi datori
să aveţi unitate numai cu corintenii, ci cu toţi creştinii din lume, pentru că
toţi avem acelaşi Domn». De aceea şi a doua oară a adăugat cuvântul vostru.
Deoarece a spus numele Domnului nostru Iisus Hristos, să nu se creadă de
către cei fără de minte că aceasta separă, a adăugat iarăşi Domnul nostru şi
al lor. Şi pentru a deveni şi mai clar ceea ce spun, să citim potrivit înţelesului
[cele scrise de Pavel] astfel: Pavel şi Sostene, Bisericii lui Dumnezeu care
este în Corint şi tuturor celor care cheamă numele Domnului nostru şi al
lor, în orice loc, fie că sunt în Roma, fie în oricare alt loc, har vouă şi pace
de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Se
poate citi şi în alt mod, care mi se pare chiar mai corect: Pavel şi Sostene,
celor sfinţiţi din Corint, celor chemaţi să fie sfinţi, şi tuturor celor care
cheamă, în orice loc ar fi, numele Domnului nostru Iisus Hristos, al lor şi
al nostru. Adică: Har şi pace vouă, celor sfinţiţi din Corint şi celor chemaţi
să fie sfinţi; Şi nu numai acestora, ci şi tuturor celor care în orice loc
cheamă numele Domnului nostru şi al lor, Iisus Hristos. Iar dacă pacea este
din har, de ce cugeţi cele înalte despre tine, de ce te mândreşti din moment
ce te mântuieşti prin har? Şi dacă ai pace cu Dumnezeu, de ce te aşezi sub
stăpânirea altora? Aceasta înseamnă separare în partide adverse. Ce-ar fi dacă
aţi avea pace cu cineva şi de la acelaşi aţi avea şi harul? Eu mă rog să aveţi
cele două – [pacea şi harul] – de la Dumnezeu; de la Acesta să vină şi către
Acesta să se îndrepte. Căci nu vor fi statornice dacă nu vă veţi bucura de
sprijinul cel de sus şi nici nu vom avea vreun folos dacă nu sunt îndreptate
către Dumnezeu. Nu este nici un folos dacă avem pace cu toţi oamenii, dar
avem război cu Dumnezeu. După cum, în nici un fel nu vom fi păgubiţi dacă
toţi oamenii vor lupta împotriva noastră, dar avem pace cu Dumnezeu. Şi
iarăşi, nu ne vom folosi cu nimic chiar dacă ne bucurăm de cinstire din
partea tuturor, dar ne împotrivim Domnului. Dimpotrivă, nu ne paşte nici un
pericol chiar dacă toţi oamenii ne dispreţuiesc şi ne urăsc dar Dumnezeu ne
preţuieşte şi ne iubeşte. Căci harul adevărat şi pacea adevărată vin de la
Dumnezeu. Cine are harul de la Dumnezeu nu se teme de nimeni, chiar dacă
ar suferi nenumărate rele. Nu numai de om, ci nici de diavolul însuşi nu se
teme. Dar cel care se împotriveşte lui Dumnezeu pe toţi îi suspectează, chiar
şi atunci când crede că se află în siguranţă. Aceasta deoarece neamul omenesc
este nestatornic. Nu numai prietenii sau fraţii, dar chiar şi părinţii se pot
schimba adeseori din cea mai mică pricină şi îl alungă de lângă sine pe cel pe

52
COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

care l-au născut şi l-au crescut, mai rău decât pe toţi duşmanii. La fel şi copiii
alungă pe părinţi. Ia aminte la cele ce urmează.
David a avut har de la Dumnezeu în timp ce Abesalom a avut har
de la oameni. Ce fel de sfârşit a avut fiecare dintre ei şi care a fost preţuit
mai mult, ştiţi bine. Avraam a avut har de la Dumnezeu, iar Faraon era
preţuit de oameni. Atât de mult încât, ca să-i facă pe plac, i-au dat şi femeia
dreptului. Care dintre cei doi a devenit mai slăvit şi mai fericit? Este evident
tuturor! Dar de ce mă refer la cei drepţi? Israeliţii aveau har de la Dumnezeu,
dar erau urâţi de oameni, de egipteni. Ştiţi cu toţii, cu cât au fost mai presus
Israeliţii şi ce victorie strălucitoare au avut împotriva celor care-i urau!

2. Despre smerenie32

Aşadar, acest lucru să-l urmărim cu toţii! Dacă cineva este sclav, să se
roage să afle har de la Dumnezeu înainte de a afla bunăvoinţă de la stăpânul
său. Dacă este femeie, să caute a dobândi har de la Dumnezeu Mântuitorul,
înainte de a dobândi preţuire din partea bărbatului. Dacă este soldat, să
caute bunăvoinţa cea de sus, înainte de cea a împăratului sau a coman-
dantului său. Căci în felul acesta vor fi îndrăgiţi şi de oameni.
Dar cum poate cineva să afle har de la Dumnezeu? Cum altfel, dacă nu
prin smerenie! Căci zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor

32
Aici începe partea a doua a Omiliei, pe care mulţi o numesc Partea morală. Nu suntem
de acord cu o astfel de denumire pentru că, în primul rând, ar fi în contradicţie cu duhul
unitar care caracterizează teologia Sfântul Ioan Gură de Aur. Să nu uităm că perspectiva
care separă teologia de morală este una foarte târzie şi se datorează teologiei scolastice,
ea dovedindu-se foarte vătămătoare. N-am putea spune că în comentariul său de până
acum Sfântul Ioan a ignorat morala, ci dimpotrivă, după cum iarăşi, nimeni nu poate
susţine că în cele ce urmează este absentă perspectiva teologică. Propunem pentru
această a doua parte denumirea de Excurs, întrucât, într-adevăr, Sfântul Ioan se opreşte
la o singură temă pe care o dezvoltă pe larg şi unitar, având ca punct de plecare sau ca
pretext comentariul făcut la versetele respective. Acestei părţi i se poate da uşor un titlu.
Este vorba de planul clasic, obişnuit al omiliilor exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur:
într-o primă parte este explicat textul biblic, iar într-o a doua parte este tratată pe larg o
singură temă, inspirată de textul biblic şi de erminia acestuia. Acest excurs are un
accentuat ton parenetic, autorul îndemnând pe ascultători să ia aminte şi să se conformeze
celor auzite. Să nu uităm că omiliile erau rostite în faţa credincioşilor în biserică, nu erau
elaborate la birou sau în bibliotecă. Este adevărat că tematica acestor excursuri s-ar
înscrie mai curând în categoria tematicii morale, dacă acceptăm disocierea moralei de
teologie. Însă, în viziunea biblică şi cea a Sfinţilor Părinţi, inclusiv a Sfântului Ioan Gură
de Aur, teme precum iubirea, smerenia, iertarea etc. sunt categorii teologice fundamentale,
percepute mai curând ca stări ontologice decât ca manifestări sau atitudini exterioare.
Sigur că aceasta este o temă pe care nu o putem dezvolta suficient într-o simplă notă.
53
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

smeriţi le dă har33 şi: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi
smerită Dumnezeu nu o va urgisi.34 Dacă la oameni este atât de bineplăcută
smerenia, cu cât mai mult la Dumnezeu.
Aşa au aflat har chiar şi cei dintre neamuri, [devenind creştini], în timp
ce, din acelaşi motiv, Iudeii au căzut din har, fiindcă nu s-au supus dreptăţii
lui Dumnezeu35 Omul smerit primeşte harul şi devine plăcut tuturor, este
tovarăş totdeauna cu pacea şi nu are niciodată pricină de certuri. Chiar dacă
îl batjocoreşti, chiar dacă îl defăimezi, orice i-ai zice, el tace şi rămâne liniştit
şi atâta pace are faţă de toţi şi mai ales faţă de Dumnezeu. Căci poruncile lui
Dumnezeu ne spun să trăim în pace cu oamenii, şi viaţa noastră numai
atunci este în rânduială, când vom avea pace între noi. Nimeni nu va putea să
vatăme pe Dumnezeu vreodată, căci fiinţa Lui este nestricăcioasă şi mai
presus de orice pătimire.
Nimic nu face pe creştin atât de minunat ca smerenia. Ascultă-l pe
Avraam ce spune: Eu sunt pulbere şi cenuşă!36. Ascultă şi pe Dumnezeu
spunând despre Moise că este cel mai blând dintre toţi oamenii. Nimeni nu a
fost mai smerit decât Moise, deşi conducea un popor atât de numeros, deşi a
înecat în Marea Roşie ca pe nişte muşte pe împăratul şi toată oastea egiptenilor,
deşi a făcut atâtea fapte minunate în Egipt, la Marea Roşie şi în pustiu. În
fine, deşi avea atâtea mărturii despre faptele lui strălucite, cu toate acestea se
comporta ca unul dintre cei mulţi. A fost mai smerit decât socrul lui şi a acceptat
sfatul aceluia. Nu s-a supărat şi nici nu i-a spus: «Ce spui! Ai venit să-mi dai
sfat mie, care am făcut atâtea şi atâtea fapte minunate?» Cei mai mulţi păţesc
aşa chiar dacă primesc cel mai bun sfat de la cineva, deoarece dispreţuiesc
purtarea smerită a omului.
Moise nu era aşa, ci toate le reuşea prin smerenie. De aceea a
dispreţuit şi palatele împărăteşti, pentru că era smerit cu adevărat. Smerenia
este aceea care înalţă şi face sănătoasă cugetarea. Ce cugetare înaltă şi câtă
măreţie sufletească crezi că are cel care dispreţuieşte palatul şi masa împără-
tească? Şi, după cum ştii, în Egipt împăraţii erau cinstiţi ca zeii şi se bucurau
de bogăţii şi de comori nemăsurate. Dar el pe toate le-a părăsit, aruncând
deoparte chiar şi sceptrul Egiptului, şi a sărit în ajutorul celor robiţi şi
asupriţi, celor care îşi petreceau timpul în mocirla cărămidăriilor, şi de care
se ruşinau până şi sclavii lui – Le era silă de ei egiptenilor,37 zice. În
ajutorul acestora a sărit şi i-a preferat pe aceştia celor ce stăpâneau. Aceasta
arată că omul smerit are cugetare înaltă şi generoasă. Părerea de sine este

33
Iacob 4, 6; vezi şi Pilde 3, 34.
34
Psalmul 50, 18.
35
Rom. 10, 3.
36
Facere 18, 27.
37
Ieşire 1, 13.
54
COMENTARIU LA EPISTOLA 1 CORINTENI

desigur, rodul unei minţi josnice şi a unui suflet meschin, în timp ce blândeţea
vine dintr-un suflet mărinimos şi înţelept.
Şi dacă voiţi, să cercetăm pe fiecare din acestea cu exemple. Spune-mi,
te rog, cine a fost mai presus de Avraam? Şi totuşi, el a fost cel care a spus:
«Eu sunt pulbere şi cenuşă!» Tot el a zis: «Să nu fie ceartă între mine şi
tine»38 El, un om atât de smerit, a dispreţuit prăzile de război luate de la
perşi şi nu s-a uitat la trofeele cucerite de la barbari. A făcut aceasta din
înalta-cugetare şi din superioritatea gândirii lui. Acela este înalt care este cu
adevărat smerit, nu linguşitorul şi nici vicleanul. Altceva este mărinimia sufle-
tească şi altceva este părerea de sine. Acest lucru este evident din următorul
exemplu: dacă cineva consideră ţărâna ţărână şi nu o ia în seamă, iar altcineva
consideră ţărâna aur şi nu ţărână şi-i dă mare însemnătate, care dintre
aceştia este mai înţelept? Nu este, oare, cel care nu preţuieşte ţărâna? Şi care
este lipsit de înţelepciune şi uşuratic? Nu este cel care admiră ţărâna şi îi dă
însemnătate?
Aşa să gândeşti şi în cazul de faţă, căci cel ce spune despre sine că este
pământ şi cenuşă este cu adevărat înţelept, deşi spune acest lucru din
smerenie, pe când cel care nu se crede pământ şi cenuşă, ci se cinsteşte pe
sine şi cugetă lucruri mari despre persoana sa, acesta este cu adevărat
uşuratic şi dispreţuit pentru că pe cele mici le consideră mari. Reiese clar că
patriarhul Avraam din prisosul cugetării sale înalte spune «Eu sunt pulbere şi
cenuşă!»; din înălţimea gândirii, şi nu din mândrie. Precum se întâmplă şi cu
trupurile: unul are putere şi este plin de viaţă, iar altul este umflat şi bolnav;
amândouă sunt trupuri cu viaţă, cu singura deosebire că unul este bolnav, iar
altul este sănătos. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cugetul: unul este stăpânit de
părere de sine şi prin urmare este bolnav, iar altul este sănătos şi înalt.
Un alt exemplu: unul este înalt la trup, şi un altul, pentru că este scund,
îşi ia încălţăminte înaltă şi devine mai înalt. Pe care dintre cei doi îl vom
numi înalt şi mare? Nu este evident că vom socoti cu adevărat înalt pe cel
care este înalt prin înălţimea lui proprie? Celălalt are o înălţime străină de
natura sa, el se ridică pe cele umile şi devine înalt. Aşa se întâmplă cu mulţi
oameni: se ridică pe bani şi pe măriri, dar aceasta nu este înălţime, deoarece
înalt cu adevărat este acela care nu are nevoie de asemenea lucruri pentru a
se ridica, ci are înălţime proprie firii sale. Să devenim, aşadar, smeriţi, pentru
a deveni înalţi. Cel ce se smereşte pe sine, va fi înălţat.39
Omul mândru nu este aşa, ci unul ca acesta va fi desconsiderat de toţi.
Desigur şi balonul are volum, dar volumul nu este unul real. De aceea şi
despre oamenii aceştia spunem că se umflă [în pene]. Cel care are cugetul
smerit nu va gândi lucruri mari nici despre cele mai însemnate ale sale,

38
Facere 13, 8.
39
Matei 32, 12.
55
DIN SFINTII PARINTI AI BISERICII

pentru că are conştiinţa limitelor sale. În timp ce, omul de nimic îşi închipuie
lucruri mari şi despre cele mai neînsemnate ale sale. Să zidim, aşadar,
înălţimea care se obţine prin smerenie. Să cercetăm cu luare aminte natura
celor omeneşti pentru ca să ne aprindem de dorul celor viitoare. Nu există
altă cale pentru a deveni smerit, decât numai prin iubirea celor dumnezeieşti
şi prin dispreţuirea celor prezente. Dacă am râvni la cele viitoare, nu am lua
în seamă cele prezente, asemenea celui care, devenind rege şi oferindu-i-se în
locul porfirei celei împărăteşti una obişnuită, o socoteşte pe aceasta din
urmă, pe drept cuvânt, fără valoare. Nu vedeţi copiii care se joacă formând
grupe de soldaţi, înaintea cărora merg trâmbiţaşii şi purtătorii de toiege,40 iar
în mijlocul lor merge copilul care închipue pe conducător? Nu vedeţi că ceea
ce fac ei sunt lucruri copilăreşti? Cele omeneşti sunt asemenea lor, dacă nu
chiar mai prejos decât acestea. Astăzi sunt şi mâine nu mai sunt.
Să ne înălţăm deasupra acestor lucruri şi nu numai să nu le dorim, ci
să ne ruşinăm de ele dacă cineva ni le oferă. În felul acesta, dacă vom
îndepărta dorinţa după astfel de lucruri, vom dobândi dorul acela dumnezeiesc
şi ne vom bucura de slava cea nemuritoare. Pe care noi toţi să o dobândim
cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se
cuvine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi Bunul Duh, slava şi puterea în
veci. Amin.

40
Este vorba de obiceiul ca diferiţi funcţionari sau cei care deţineau anumite vrednicii la
astfel de adunări să poarte toiag ca semn al vredniciei lor.
56