– Vă rugăm să daţi câteva sfaturi duhovniceşti tinerilor români, nu numai

teologilor, ci şi laicilor.

– Mesajul a fost dat de către Mântuitorul către Sfinţii Apostoli, învăţătorii

Bisericii. E un mesaj veşnic: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă!” spune
Hristos. „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc!”
Hristos făgăduieşte Împărăţia veşnică şi fericită, dar şi ameninţă cu osânda veşnică pe
cei care nu urmează învăţăturile Lui. Iar Biserica păstrează învăţăturile evenghelice în
toată frumuseţea şi bogăţia lor. Îi îndemn pe tinerii români să nu rătăcească după
plăcerile cu care lumea de astăzi îi momeşte, ci să urmeze viaţa în Biserică.

Şi în Grecia, unii tinerii au căzut în tot felul de păcate şi patimi după duhul
desfrânat al acestei lumi: îndepărtare de credinţă, desfrânare, droguri etc. Tinerilor le
place să trăiască viaţa intens, însă ea trebuie trăită în adevăr; iar Adevărul e în
Biserică, unde se păstrează Sfintele Taine care ne dau harul Duhului. El ne conduce la
o stare de „beţie trează”, aşa cum se exprimă Sfântul Macarie Egipteanul, în Omiliile
sale. Tinerii trebuie să caute această „beţie plină de înţelepciune”, la care ne cheamă şi
Ecclesiastul şi cartea Proverbelor, nu beţia patimilor care amorţeşte şi omoară
sufletele pentru veşnicie.

– Am văzut tineri drogaţi şi în Grecia, cum sunt şi în România. Cum pot tinerii
din lumea modernă, înconjuraţi de atâtea tentaţii, să rămână vii în adevăr?

– Domnul Hristos ne-a dat şi acest răspuns: „Acela ce iubeşte lumea, se pierde.
Nu iubiţi lumea şi cele ale lumii!” Avem un tropar ce spune: „Inima mea spre Tine,
Cuvântule, o ridic şi nimic din toate desfătările lumii nu o va mulţumi!” Iar pentru a
ridica inima este nevoie de exerciţiul duhovnicesc al rugăciunii. Practic, rugăciunea
este exerciţiul comuniunii noastre cu Persoanele absolute şi desăvârşite ale Sfintei
Treimi şi cu Sfinţii, care s-au desăvârşit în Duh. Patimile, prin care lumea actuală îi
momeşte pe tineri, sunt mijloace de trans-formare a lor în obiecte ale plăcerilor. Omul
se transformă prin pa-timi din persoană în obiect pentru satisfacerea plăcerilor altui
om.

Dimpotrivă, Hristos a venit în lume şi a înălţat lumea la comuniune în Duhul

prin care omul devine persoană ce transpare în darurile Duhului altor persoane. Dar
pentru aceasta e nevoie de nevoinţă, de îndepărtare de lume şi de plăcerile ei, pentru a
intra în comuniune cu Hristos şi cu harul Duhului Sfânt.

Aici în Sfântul Munte sunt multe mănăstiri, schituri, chilii, colibe, în care se
nevoiesc şi călugări tineri, care au ales această cale a comuniunii cu Hristos. Unii
dintre ei sunt adevărate icoane ale nevoinţei împotriva patimilor, demonilor şi a lumii,
în strădania lor de a pregusta bunătăţile lumii de dincolo. Tinerii din lume trebuie să
se străduiască să guste prin rugăciune, asceză şi înfrânare din bunătăţile lumii viitoare.
Toate plăcerile nu sunt decât moduri de orbire ale puterilor sufleteşti, care trebuie să
aştepte venirea puterii Duhului spre a le deschide comuniunii cu lumea de dincolo.

Pe părintele Paisie Aghioritul l-a vizitat Sfânta Eufimia şi i-a spus: „Dacă ştiam
că astfel este Împărăţia Cerurilor, n-aş fi răbdat aşa puţin cât am răbdat, ci toată
viaţa mea aş fi suferit mucenicia”! E o mărturie elocventă despre realităţile inefabile
ale lumii veşnice.

Sfinţii Părinţi ne spun că împărtăşirea din aceste frumuseţi şi bunătăţi se face

deosebit, în funcţie de măsura în care omul s-a deschis comuniunii cu Dumnezeu şi şi-
a lărgit inima şi ochiul minţii. Spune Sfântul Nifon că acei păgâni care totuşi se vor
mântui, fiindcă au împlinit legea morală generală, nu vor cunoaşte toate tainele
împărăţiei cerurilor pentru că nu au avut harul Duhului prin care să crească vederea
ochiului minţii. Această putere diferită de comuniune determină şi existenţa ierarhiilor
de îngeri în ceruri. Însă prima treaptă de comuniune cu Dumnezeu este străduinţa de a
tăia lucrarea patimilor. La aceasta sunt chemaţi îndeosebi tinerii. Provocările nu vor
înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va
considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti. A doua treaptă
e iluminarea. Sufletul se luminează şi apoi se uneşte cu Hristos, iar voinţa omului
devine sigură şi puternică, încât un tânăr cu această comuniune divină păşeşte prin
lume fără a fi ispitit de tentaţiile ei.

– Urcuşul duhovnicesc se face cu ajutorul Sfintelor Taine?

– Bineînţeles, prin Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt moduri de comuniune cu
Dumnezeu, de împărtăşire a harului oamenilor, temple ale Duhului Sfânt, aşa cum le
numeşte Sfântul Apostol Pavel. Doar în Biserică ni se împărtăşeşte harul Duhului.
Deşi par forme arhaice şi străine modului de înţelegere al omului modern, Sfintele
Taine din Biserica Ortodoxă împărtăşesc harul în toată deplinătatea sa. Doar Biserica
Ortodoxă a precizat învăţătura corectă despre energiile necreate ale Duhului Sfânt,
împărtăşite omului prin aceste Taine şi prin rugăciunea tainică a inimii. Refuzând-o,
catolicii au făcut să apară Renaşterea şi toată rătăcirea extrovertită a lumii moderne.
Prin împărtăşirea lăuntrică cu aceste energii necreate divine se ajunge la fericire, şi, de
aceea, Ortodoxia îl atrage definitiv pe cel care a gustat din ea prin rugăciune şi prin
Taine.

– Şi în zilele noastre, apusenii şi unii din spaţiul ortodox vorbesc şi scriu

împotriva învăţăturii Sfântului Grigorie Palama.

– Pentru că în teologie energia necreată, pe care el o redefineşte după învăţătura

Sfinţilor Părinţi Apostolici, a Sfinţilor Trei Ierarhi şi a altor Sfinţi Părinţi ai
Ortodoxiei, precum Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, este piatra de încercare
a omului, chemat la credinţa adevărată. Şi fiecare om, catolic sau ortodox, care nu se
nevoieşte să trăiască în Duhul se poticneşte şi se împotriveşte cu mintea acestei
învăţături sublime, care ne arată că Dumnezeu e mai presus de lume, fiind prezent şi
în contact cu ea. Dreapta credinţă, Ortodoxia, nu este doar un act de înţelegere a unor
adevăruri şi noţiuni cu ajutorul raţiunii, aşa cum socoteau apusenii în frunte cu
Varlaam Calabritul, care luau în derâdere nevoinţa isihaştilor athoniţi, numindu-i
„buricari”, pentru că ei căutau locul inimii. Ci e darul Duhului Sfânt, împărtăşit direct
minţii omului prin energiile necreate şi veşnice, ce-L fac pre-zent pe Dumnezeu în
viaţa omului şi-l unesc cu El prin mijlocirea harului ce face prezentă dumnezeirea.

Aceste energii necreate şi veşnice sunt mijlocul indispensabil pentru

îndumnezeirea omului, iar ele se trăiesc, se experiază ca mângâiere divină, ca
înţelegere şi iluminare, care înalţă întreg sufletul şi trupul la gustarea iubirii
dumnezeieşti. Nu este doar o înţelegere cu mintea rece, ci este o întrepătrundere a
minţii cu inima în care se împărtăşeşte harul sau iubirea lui Dumnezeu prin aceste
energii necreate, după cum vorbeşte Grigorie Palama. Catolicii apuseni nu au înţeles
această iubire a lui Dumnezeu şi apropiere intimă de om, căci cei mai mari teologi ai
lor, Fericitul Augustin şi Toma d’Aquino, au fost filosofi, nu pustnici înflăcăraţi
pentru iubirea de Dumnezeu.

De aceea, de-a lungul timpului, între ei şi noi s-au adâncit mari şi grave diferenţe
dogmatice. Ei consideră că Dumnezeu este „actus purus”, ei deduc atributele firii
dumnezeieşti ce sunt pentru ortodocşi manifestarea energiilor necreate ale firii divine,
din fiinţa divină, înţeleasă ca intelect şi infinitate, constituind esenţa divină
transcendentă. Ea poate avea doar atribute sau perfecţiuni pure, pentru că cele ce
implică o relaţie a lui Dumnezeu cu lumea sunt considerate nepotrivite caracterului de
Duh absolut al lui Dumnezeu şi unităţii şi sim-plităţii Sale absolute.

Conceptul lor de Dumnezeu este unul total transcendent, ce nu poate comunica

cu lumea creată. De aici şi deismul lor. Ortodoxia afirmă că Dumnezeu e atât fiinţă
necunoscută, inaccesibilă omului, neapropiată, pe care nu ne-o putem face părtaşă; dar
Dumnezeu este şi energie divină, necreată şi veşnică, prin care El poate fi cunoscut şi
înţeles prin lucrările Sale şi prin care omul se poate împărtăşi de dumnezeire. Această
concepţie a definit-o, înainte de Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile cel Mare în disputa sa
cu Eunomie, spunând: „Afirmând că cunoaştem pe Dumnezeul nostru în lucrările
Sale, nu admitem că-l apropiem în însăşi fiinţa Lui”.

Această împărtăşire se realizează doar când omul reuşeşte să-şi adune mintea din
risipirea ei în lume şi, găsind locul inimii, o aşează în ea. Este o stare de înălţare a
inimii, aşa cum era în Adam înainte de căderea din rai. Când reuşeşte omul să aducă
mintea în inimă, mintea poate lua parte la lucrarea inimii, se poate împărtăşi de
energiile necreate care strălucesc din Soarele Dreptăţii – Hristos, Care se descoperă
minţii în inimă.

Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Sus să avem inimile”,cum spune şi troparul:

„spre Tine înalţ inima mea şi nu voi fi mulţumit de nimic altceva”. Numai duh, viaţă
duhovnicească în Duh. Atunci cele de faţă, pe care ar trebui să le socotim ca şi cum n-
ar fi, dispar şi mintea le vede în Duh pe cele ce sunt cu adevărat.