Sunteți pe pagina 1din 6

Nicolae Uszkai

10h
·
S-a întâmplat în 23 august1944: România întoarce armele şi se alătură Naţiunilor
Unite în lupta împotriva puterilor Axei; regele Mihai I îl demite şi îl arestează pe
mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de
Miniştri; se formează un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu; la ora
20:20 se transmite, la Radio, Proclamaţia regelui Mihai, care anunţă ruptura de
Germania şi noua orientare politică a ţării; în audienţa acordată ministrului
Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, suveranul îi declară că, dacă
trupele germane nu vor deschide ostilităţile, ele se vor putea retrage, în linişte, din
ţară. La 23 august se sărbătorea ziua naţională a României în timpul dictaturii
comuniste.După victoria sovietică de la Stalingrad, Ion Antonescu se va gândi la o
pace separată cu aliații. Drept dovadă, el îi va permite ministrului său de Externe,
Mihai Antonescu, să tatoneze terenul în relația cu italienii, sperând la o rupere
comună de Reich. De asemenea, mareșalul a tolerat și încercările ministrului de
externe sau cele ale liderului opoziției, Iuliu Maniu, de a a negocia separat o pace
cu aliații. Cu acordul mareșalului, Mihai Antonescu plănuia să-i convingă pe
italieni să părăsească împreună Axa. Într-o întâlnire avută în ianuarie 1943 cu
ambasadorul italian la București, Renato Bova-Scopa, ministrul român de Externe
a încercat să evalueze intenţiile italienilor în această privinţă. Bova-Scopa l-a
informat pe ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, despre discuția avută cu
Mihai Antonescu, însă Mussolini a respins orice inițiativă în acest sens. Lovindu-se
de refuzul liderului fascist italian, ministrul român de externe a încercat să intre în
legătură cu aliații prin intermediul reprezentanților diplomatici din țările neutre:
ambasadorii români de la Berna, Madrid și Lisabona au primit instrucțiuni în acest
sens.Toate aceste încercări erau sortite eșecului, având în vedere că anglo-
americanii solicitau o capitulare necondiționată, care nu oferea României nicio
garanție a independenței față de sovietici, după încheierea războiului. Tentativele
românilor de a lua legătura cu aliații, în vederea semnării unui armistițiu, nu îi erau
străine Führer-ului, care i-a reproșat dur lui Ion Antonescu acțiunile ministrului său
de externe, la întâlnirea pe care cei doi au avut-o în aprilie 1943, la Salzburg.
Mareșalul și-a apărat însă cu fermitate omul de încredere.În timp ce românii își
legau speranțele de încheierea unei păci separate cu anglo-americanii, la fel ca
italienii, liderii celor trei mari puteri, Roosevelt, Churchill și Stalin hotărau la
Conferința de la Teheran (28 noiembrie -1 decembrie 1943) că nu va exista o
debarcare a aliaților în Peninsula Balcanică. Fără să cunoască această decizie,
românii de rând și clasa politică de la București nu aveau cum să înțeleagă situația
în care se afla țara. Scriitorul francez Paul Morand, ambasadorul regimului de la
Vichy la București, a descris foarte sugestiv atmosfera care domnea în România în
tomna anului 1943:„România trăiește într-un fel de euforie. Recolta a fost
excelentă, se mănâncă pâine albă, inflația a umplut multe pungi, afacerile merg,
salariile funcționarilor publici tocmai au fost crescute cu 30%. Panică și euforie,
iată o singură contradicție.Este aceea a României, în preajma iernii 1943-1944. Ea
este simbolul indiferenței din această țară, care a rezistat, în cursul secolelor, la
ocupația străină, la invazii, dar în care bogăția, care țâșnește cu ușurință din
pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită.Românii sunt conștienți că se află pe
marginea prăpastiei, dar niciunul dintre ei nu se îndoiește că un miracol îi va
salva”.„Euforia” care domnea în România poate fi explicată parțial și prin faptul că
teritoriul țării a fost relativ ferit de lupte, după eliberarea Basarabiei (iunie 1941) și
până în 1944. Singurele excepții au fost reprezentate de bombardamentele aliate în
România, acțiuni care au avut ca țintă Ploieștiul și zona petrolieră limitrofă,
rezervorul de combustibil al armatei germane. Primul raid aliat a avut loc în
noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator au
decolat din Egipt având ca țintă rafinăriile românești din Prahova. Acțiunea a fost
un eșec, avioanele ratând ținta. Acest insucces i-a determinat pe aliați să renunțe la
orice încercare de a ataca România, până în vara anului următor.Căutând să-și
asigure fidelitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul
i-a promis mareșalului, la întâlnirea lor din 23-24 martie 1944, că Germania nu va
mai susține prevederile „Dictatului de la Viena”, ceea ce însemna că România
recupera nordul Transilvaniei, ocupat de Ungaria în 1940. Deși Hitler i-a cerut lui
Antonescu să păstreze secretă această promisiune, Antonescu nu a putut să nu
spună nimic. El i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion
Gheorghe, iar după ce s-a întors la București i-a spus Veturiei Goga, văduva
poetului Octavian Goga și o bună prietenă a Mariei Antonescu, soția mareșalului:
„Poți să-mi săruți mâna, căci am redobândit Transilvania”.Declanșarea operației
„Overlord”, prin debarcarea din Normandia, în ziua de 6 iunie 1944, a reprezentat
un nou moment de cotitură în istoria celui de-al doilea război mondial.Încă din
1943, aliații preluaseră inițiativa strategică în toate teatrele de operațiuni, însă
acum era deschis al doilea mare front din Europa împotriva Reich-ului.Stalin
ceruse acest lucru încă din 1942, în vederea slăbirii presiunii germane asupra
Frontului de Est.În urma debarcării din Normandia, negocierile de la Cairo ale
prințului Știrbey au devenit inutile, din punctul de vedere al anglo-americanilor.
Oricum, britanicii nu erau interesați să încheie un acord cu opoziția din România,
care ar fi putut să deranjeze Uniunea Sovietică, țara care ducea greul luptelor
împotriva Germaniei naziste. În plus, Marea Britanie urmărea să împiedice o
prezență militară în Grecia, după sfârșitul războiului, țară extrem de importantă din
punct de vedere strategic, pentru protejarea canalului Suez. În luna mai 1944,
ministrul de Externe britanic, Anthony Eden i-a propus ambasadorului sovietic de
la Londra, Fedor Tarasovici Gusev, un acord prin care să fie recunoscută intrarea
României în sfera de influență a URSS, în timp ce Grecia să ajungă în sfera de
influență a Marii Britanii. Stalin a acceptat acest acord, însă numai dacă ar fi fost
recunoscut și de Statele Unite.Valabilă numai trei luni (iulie-septembrie 1944),
înțelegerea a fost acceptată de către Roosevelt, la insistențele lui Churchill, în
ciuda dezacordului Departamentului de Stat. Negocierile anglo-sovietice pentru
delimitarea sferelor de influență în estul Europei au culminat, în octombrie 1944,
cu celebrul acord de procentaj, semnat de Churchill și Stalin, la Moscova. În urma
acestei înțelegeri, Uniunea Sovietică urma să aibă 90% influență în România, iar
Marea Britanie 10%. În cazul Greciei, situația era diametral opusă, sovieticii
urmau să aibă numai 10% influență, iar britanicii 90%.În paralel cu negocierile de
la Cairo, tratative pentru încheierea unui armistițiu cu aliații s-au purtat și la
Stockholm, unde ambasadorul României în Suedia, Frederic Nanu, și
reprezentantul opoziției, George I. Duca, au discutat cu reprezentanții sovietici.
Spre deosebire de anglo-americani, care negociau condițiile unui eventual
armistițiu cu reprezentanții opoziției din România, sovieticii îl preferau ca partener
de discuții pe Antonescu. Această opțiune ar părea surprinzătoare, având în vedere
că în luna iunie 1944 micul partid al comuniștilor din România s-a alăturat
opoziției democratice.Pe 20 iunie, țărăniștii și liberalii au bătut palma cu
comuniștii, forțele opoziției unindu-se în Blocul Național-Democrat. Iuliu Maniu,
Constantin I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au
semnat platforma program a coaliției, care prevedea printre altele:încheierea cât
mai rapidă a unui armistițiu cu aliații, în cele mai bune condiții pentru interesul
național;părăsirea Axei și alianța cu Națiunile Unite pentru eliberarea întregului
teritoriu al țării de sub ocupație nazistă;restabilirea independenței și suveranității
naționale;înlăturarea dictaturii antonesciene și înlocuirea ei cu un regim democratic
constituțional.Opțiunea sovieticilor pentru o înțelegere cu Antonescu ar putea fi
explicată prin pragmatismul lui Stalin, care probabil că a preferat să ducă tratative
cu cel care deținea puterea în România. Antonescu ar fi fost cel care putea să pună
cel mai rapid căile de comunicații din țară la dispoziția Armatei Roșii, asigurând o
înaintare eficientă a trupelor sovietice pe frontul din Balcani și Europa Centrală.
Oricum, în cazul unui armistițiu, nimic nu i-ar fi împiedicat pe sovietici să scape de
Antonescu cu prima ocazie.În aprilie 1944, sovieticii îi comunicau ambasadorului
român de la Stockholm condițiile minimale pentru semnarea unui armistițiu:
„desprinderea de germani, iar trupele românești să lupte alături de trupele aliate,
inclusiv de Armata Roșie, împotriva germanilor...;restabilirea frontierei româno-
sovietice potrivit tratatului din 1940;despăgubiri pentru pagubele provocate
Uniunii Sovietice de operațiile militare și ocuparea unor teritorii sovietice de către
România;eliberarea tuturor prizonierilor de război”.Sovieticii menționau că „aceste
condiții minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând”.De
asemenea, propunerea de armistițiu afirma că „guvernul sovietic consideră
hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă și consimte să acționeze împreună
cu România împotriva ungurilor și germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie
sau cea mai mare parte a ei României”.În plus, Uniunea Sovietică se arăta dispusă
să accepte parțial unele cereri ale lui Antonescu și să facă unele compromisuri:să
reducă suma despăgubirilor de război, să acorde un răgaz de 15 zile trupelor
germane pentru a părăsi teritoriul României și să ajungă la o înțelegere favorabilă
părții române în ceea ce privește cererea de păstrare a administrației civile
românești.Toate aceste negocieri între aliați și reprezentanții României, pentru
încheierea unui armistițiu, nu au avut niciun rezultat până la 23 august 1944, când
acțiunea regelui Mihai a scos țara din Axă.Eșecul tratativelor a fost influențat de
ezitările conducătorilor români.Pe de o parte, Iuliu Maniu, liderul opoziției, nu
dorea să-și asume responsabilitatea pentru pierderea unor părți importante din
teritoriul național (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), condiție sine qua
non impusă de sovietici pentru încheierea unui armistițiu și acceptată de Marea
Britanie și Statele Unite. În al doilea rând, liderul țărănist dorea să obțină garanții
ferme din partea anglo-americanilor că România nu va fi abandonată în sfera de
influență a Uniunii Sovietice, după încheierea războiului.Pe de altă parte și Ion
Antonescu căuta să obțină asigurări din partea anglo-americanilor că România nu
va fi lăsată singură în fața colosului sovietic, în cazul unui armistițiu. În plus,
mareșalul era preocupat să salveze aparențele și onoarea sa de militar. Antonescu
nu dorea să-și lovească aliații pe la spate și intenționa să încheie o înțelegere
prealabilă cu Germania, care să-și dea acordul pentru ieșirea României din război
și să-și retragă trupele de pe teritoriul țării în termen de 15 zile. Numai dacă Reich-
ul ar fi refuzat să facă acest lucru armata română urma să întoarcă armele
împotriva Wehrmacht-ului...În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat
instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16.00. Lui Mihai Antonescu i s-
a acordat o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu regele și care a
durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus
că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să
accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui
Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să
folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de
făcut!” pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați
care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu, împreună cu
Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de „muncitori”
înarmați, care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul
Vatra Luminoasă. Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri
demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru
Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la
Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției
București.Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La
31 august, după intrarea trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a
fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-
maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul
generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor
sovietice din România.La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați
și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și
Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi
persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu
se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a
prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din
persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în
guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de
Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei
arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de
propaganda comunistă ulterioară care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că
Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de stat.Înainte de ora
20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora
22.00, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea
Aliaților.Solidaritatea cu regele a fost cvasi-generală, toți ofițerii importanți fiind
de partea acestuia.După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații
populare de entuziasm.În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care
căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august,
susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost
arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a
refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea
Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord,
acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai
important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste,
refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. În
preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von
Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige
timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au
lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din
Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună
cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.Trupele române prezente în București au
rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane,
care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și
obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de
Wehrmacht pentru evacuare).Armata română a avut de luptat împotriva fostului
aliat, Wehrmachtul. Până la 28 august au fost curățate de germani Capitala și
împrejurimile, iar până la 31 august restul teritoriului; se estimează că au fost luați
prizonieri un număr de 56.000 de militari germani. În acest timp, Armata Roșie
începuse să avanseze pe teritoriul României (în zilele de 30-31 august au ajuns la
București), socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare,
confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare) şi multe,
multe mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.Totuși, începând cu 23
august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război.Formal, armistițiul
româno-sovietic a fost semnat la 12 septembrie 1944.Că aşa au vrut societicii…
După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a
fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu
unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei.Acest guvern a negociat armistițiul
cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită
pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante
comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în
București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de
aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea
înfrângerii Germaniei naziste.Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a
continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.
Surse:
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. IV, Editura
Enciclopedică, 2010
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, editura
Univers Enciclopedic Gold, 2010
Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii, editura Scripta, 2007
Denis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler, editura Humanitas, 2010
http://stiri.tvr.ro/23-august-semnificatii-majore-in-istoria-romaniei-si-sarbatoare-
nationala-comunista-timp-d_77557.html#view
https://ro.historylapse.org/lovitura-de-stat-de-la-23-august-1944
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-romaniei-spre-23-august-
1944
https://www.defenseromania.ro/23-august-1944-intoarcerea-armelor-moment-
crucial-pentru-armata-romana-i-ara_593167.html

S-ar putea să vă placă și