O viespe, un paianjan sau chiar și un prostănac pot fi uneori de folos

 
Odată, un băiat se uita cum o viespe încerca să destrame pânza unui păianjan,
după ce se încâlcise în ea. Un prostănac, care trecea și el pe acolo, se apucă să
tragă viespea din plasă, de mila muncii păianjenului care-și vedea casa distrusă.
Drept mulțumire, viespea îl înțepă pe prostănac, prostindu-l și mai rău de
nedumerire și durere.
Băiatul zâmbi în sinea lui, gândindu-se că și viespea și paianjanul și mai ales
prostănacul țin umbră degeaba pământului. Trecu de atunci câtva timp și într-o
bună zi, băiatul se văzu fugărit de alți băieți, mai voinici și mai bătăuși ca el,
vrând să-l pedepsească pentru nu știu ce poznă făcuse. Tot alergând așa, văzu o
peșteră și se piti acolo. Tocmai atunci un paianjen mare își țesea pânza în fața
ăntrării în peșteră. Trecând pe acolo băieții bătăuși și văzând pânza de paianjen
neatinsă, nici nu le trecură prin minte că cel fugărit s-ar fi putut ascunde în
peștera aceea.
Amintindu-ți băiatul de ce văzuse cu câtva timp în urmă, își schimbă deodată
părerea:
-Nu spun nimic de ceilalți doi, dar până una alta, trebuie să recunosc că
păianjenul m-a salvat, așa că poate fi și el uneori folositor omului. Și se strecură
afara din peșteră, cam stânjenit că trebui să rupă pânza păianjenului care îl
scăpase de o bătaie zdravănă. Și cum era un poznaș și el ca alți băieți, iată că se
văzu din nou fugărit de stăpânul unei livezi din care furase și el vreo trei piersici.
În clipa când să-l înhațe  omul păgubit, o viespe îl înțepă atât de tare, că bietul
om își trase brațul înapoi și, văicărindu-se de durere, îi dădu răgaz băiatului s-o
ia la sănătoasa.
-Văd că și o viespe poate fi uneori de folos! Își spuse în gând băiatul.
Și mai trecu o vreme și băiatul se făcu mare, numai bun de însurătoare. Și tatăl
băiatului îi găsise o fată bogată, dar cam hâdă. Băiatul era îndrăgostit de alta, nu
prea bogată, dar frumoasă ca o zână.  Și deodată îi scăpară un gând:
-Tată, mă duc la mireasa pe care mi-ai ales-o dumneata, îi spuse el bătrânului.
Și tatăl se arătă fericit de această hotărâre a băiatului său. Nici prin gând nu-i
trecea de ce plănuia fiu-său.  Ce-i drept, fiul se duse acasa la viitorii socrii. Dar
cum se purtă el oare? Făcuse pe prostănacul. La toate întrebările lor și ale fetei el
dădu niște răspunsuri, care mai de care mai prostești. Într-atât încât socrii nu se
mai arătară bucuroși de asemenea înrudire. Cât despre fată, urâtă, dar deșteaptă,
nu căzu deloc la învoială să-și împartă viața cu un prostănac.  Așadar, scăpă cu
fața curată.  La întoarcere îi spuse că fata nu l-a vrut și nici părinții ei și nu
mințea defel, în fața lui taică-său care nemaiavând încotro, primi alegerea fiului
său.  Și băiatul își alese ca soție pe fata frumoasă ca o zână, convins că, la urma
urmelor și un prostănac poate fi uneori de folos.