CINE MOARE ?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in

fiecare zi aceleasi  traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa
construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si
punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii
sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si
permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta
muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere

un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea
cuminte ne va face sa cucerim o  fericire splendida. Totul depinde de cum o
traim ...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare !

Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul !
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie !
 Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale !
Daca va fi sa furi, fura o sarutare !
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica !
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire !
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi !
  
 PABLO NERUDA 
Publicat de Dr Crina la 17:17 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Meditatie, Sanatate, Spiritualitate, Stiinta si Cunoastere
Reacţii: 

Momentul

Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa  dupa ce :

- ne vom casatori,
- vom avea un copil,
- apoi altul.

Apoi suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si vom fi mai

multumiti  atunci cand :
- ei vor creste.

Dupa aceea, suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare.

Suntem siguri ca vom fi fericiti  cand :

- ei se vor maturiza ...

Ne spunem ca viata noastra va fi completa  cand :

- ei se vor casatori,
- vom avea o masina noua,
- vom putea avea o vacanta placuta sau
- ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit,

decat cel prezent !!!
Daca nu acum, atunci cand ? Viata noastra va fi intotdeauna plina de
schimbari. Este cel mai bine sa admiti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit
oricum. Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment
pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu
cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea ...
si aminteste-ti ca

Timpul nu asteapta pe nimeni !

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti  până :

- masina ori casa este platita,
- iti iei o masina sau casa noua,
- copiii pleaca de acasa,
- iti termini studiile,
- slabesti 10 kg,
- te ingrasi cu 10 kg,
- te casatoresti,
- ai copii,
- te pensionezi,
- la vara,
- la primavara,
- la iarna,
- la toamna,
- mori.
  
Nu exista un moment mai bun ca cel de acum, pentru ca sa fii
fericit !!!

Fericirea este o calatorie, nu o destinatie !!!

Asa că …
-         munceste ca si cum n-ai avea nevoie de bani !
-         iubeste ca si cum nu ai fost niciodata ranit in dragoste !
-         danseaza ca si cum nimeni nu te-ar vedea !
Publicat de Dr Crina la 15:08 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Copii, Culturale, Cuplu si Sexualitate, Meditatie, Sanatate, Stiinta si
Cunoastere
Reacţii: 

luni, 9 iulie 2012

Islanda aruncă la gunoi guvernul corupt, şi apoi arestează toţi bancherii
supuşi familiei Rothschild

 
Încă din secolul trecut marea majoritate a americanilor a
visat să spună NU criminalilor bancheri corupţi conduşi de
familiile Rothschild şi Rockefeller, dar nimeni nu a
îndrăznit să o facă. De ce? Dacă numai jumătate din
naţiunea americană şi 1% din cei care plătesc taxe şi
impozite ar fi spus "AJUNGE!", atunci guvernul s-ar fi
schimbat. De ce este oare atât de greu pentru unii oameni să
înţeleagă că printr-un simplu REFUZ de a plăti taxele către
un sistem corupt se poate obţine mult mai mult decât prin
violenţă?
Cu alte cuvinte, URMĂREŞTE SĂ DESCOPERI UNDE
AJUNG BANII TăI! E chiar atât de greu? 
Adevărul în această privinţă este că doar islandezii au fost
în stare să o facă... deocamdată. Nu numai că au reuşit să
răstoarne un guvern corupt până în măduva oaselor, dar au
pus bazele unei Constituţii corecte care va asigura că toate
aceste dezastre naţionale nu vor mai putea să se repete
niciodată.
Dar asta nu e totul... Cea mai bună veste abia acum
urmează!

Ei bine, islandezii AU ARESTAT DEJA pe toţi bancherii

supuşi lui Rothschild şi Rockefeller, care s-a dovedit că
sunt răspunzători de haosul şi prăbuşirea economică a
Islandei.

Săptămâna trecută, 9 persoane au fost arestate în Reykjavik

şi Londra pentru fapte de criminalitate financiară care au
determinat prăbuşirea economică a Islandei în anul 2008,
criza profundă care a făcut să apară o REACŢIE PUBLICĂ
FĂRĂ PRECEDENT care schimbă destinul ţării.

În Islanda se desfăşoară o REVOLUŢIE FĂRĂ ARME,

ţara cu cea mai veche democraţie (anul 930), şi ai cărei
cetăţeni au reuşit să impună schimbări fundamentale (nu
doar de faţadă) prin demonstraţii ferme.

Dar de ce oare restul ţărilor occidentale nu au auzit nimic

despre asta? Mass-media oficială occidentală este sub
controlul Cabalei criminale, aşa că nu e de mirare că există
această cenzură strictă.

La presiunea cetăţenilor islandezi, nu numai că guvernul a

demisionat, dar s-a demarat elaborarea unui proiect pentru
noua Constituţie, iar acum se începe procesul penal prin
care bancherii vinovaţi de declinul economic al ţării vor fi
puşi sub acuzare.

Acest proces revoluţionar liniştit, fără violenţă, îşi are

originile în anul 2008 când guvernul islandez a decis să
NAŢIONALIZEZE cele mai mari 3 bănci din ţară
(Landsbanki, Kaupthing şi Glitnir) ai căror clienţi erau în
principal englezi şi americani.

După această măsură, moneda locală (krona) s-a

devalorizat puternic, iar bursa financiară islandeză a fost
închisă temporar atunci când scăderea ajunsese la 76 %.

Islanda devenise falimentară, şi pentru a salva situaţia FMI

a oferit 2,1 miliarde USD, iar ţările nordice au oferit în plus
2,5 miliarde USD.

În timp ce băncile şi autorităţile căutau soluţii la situaţia

economică dezastruoasă a Islandei, cetăţenii islandezi au
ieşit în stradă şi au manifestat paşnic zeci de zile în şir în
faţa Parlamentului Islandei, astfel că primul ministru Geir
Haarde a demisionat.
Cetăţenii au cerut în plus alegeri anticipate, şi au reuşit! În
luna aprilie 2012 a fost aleasă o coaliţie de guvernământ,
formată din Alianţa Social Democrată şi Mişcarea Verde de
stânga, iar prim ministru a fost numit Johanna
Siguroardottir.

Pe parcursul anului 2009, economia Islandei a continuat să

fie întro stare precară, dar Parlamentul a propus ca ţara să
plătească Angliei şi Olandei suma de 3,5 miliarde de
EURO, eşalonata pe 15 ani, la o dobândă de 5,5 % !!!

Această propunere a aprins din nou scânteia populară în

Islanda, oamenii s-au întors pe străzi cerând ca această
decizie să fie supusă unui referendum. În martie 2010, acest
referendum a avut loc şi 93 % din populaţia Islandei a
REFUZAT să plătească datoria în condiţiile propuse.

Asta a determinat creditorii să îşi re-gândească strategia şi

să o îmbunătăţească, oferind o rată de numai 3 % şi
eşalonarea pe o perioadă de 37 de ani.

Ei bine, nici asta nu a mers. Actualul Preşedinte al Islandei,

văzând că Parlamentul aprobase propunerea cu o marjă
foarte mică de voturi, a decis luna trecută să nu o ratifice, şi
a chemat poporul islandez din nou la referendum pentru ca
oamenii să aibă ultimul cuvânt.

Bancherii tremură de frică

Revenind la situaţia tensionată din anul 2010, în timp ce

islandezii refuzau să-şi plătească datoriile către rechinii
financiari fără să fie consultaţi, coaliţia de guvernare a
lansat o investigare financiară care să determine
responsabilităţile legale pentru criza economică brutală ce a
afectat ţara, astfel că a arestat deja câţiva bancheri şi
directori executivi care erau implicaţi în operaţiuni
financiare de mare risc.

Între timp, Interpolul a emis un mandat de arestare

internaţional pe numele lui Sigurdur Einarsson, fostul
preşedinte al uneia dintre bănci. Această situaţie a făcut ca
bancherii şi directorii speriaţi să părăsească ţara în masă, ca
şobolanii.

În acest context de criză, a fost aleasă o adunare care să

pună bazele unei noi Constituţii care să reflecte lecţiile
învăţate şi să o înlocuiască pe cea în funcţiune, fiind
inspirată de Constituţia Daneză.
Pentru asta, în loc să apeleze la experţi şi politicieni,
Islanda a decis să apeleze direct la popor, din moment ce
poporul are putere asupra legii, şi nu invers.

Mai mult de 500 de islandezi s-au prezentat ca şi candidaţi

pentru a participa în acest exerciţiu de DEMOCRAŢIE
DIRECTĂ şi a scrie o nouă Constituţie. Au fost aleşi 25
dintre ei, fără niciun fel de afiliere politică, printre aceştia
fiind studenţi, avocaţi, jurnalişti, fermieri şi sindicalişti.

Una dintre prevederile importante ale acestei noi Constituţii

va fi protejarea expresă a libertăţii de informare şi de
expresie, având numele de Iniţiativa Mediei Moderne
Islandeze (IMMI), o lege care are scopul să facă din Islanda
un paradis pentru jurnalismul de investigaţie, pentru
libertatea de informare, în care sursele, jurnaliştii şi
furnizorii de internet care găzduiesc site-uri de ştiri, sunt
protejaţi prin această lege.

Oamenii, din nou, vor decide viitorul Islandei, în timp ce

politicienii şi bancherii vor privi de pe margine
transformarea acestei naţiuni.

Islanda este un exemplu curajos pentru toate naţiunile lumii

Publicat de Dr Crina la 23:55 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Culturale, Meditatie, Sanatate, Stiinta si Cunoastere
Reacţii: 

Textul este din Louise Hay - Poti sa iti vindeci viata

Sper sa va placa...
Publicat de Dr Crina la 23:14 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Meditatie, Sanatate, Stiinta si Cunoastere
Reacţii: 

Intrebari si Raspunsuri cu Platon si Socrate

Intr-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate, ce este dragostea. Socrate i-a

răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe
care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare.
Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce
nimic cu el.

Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat
în lanuri, am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un
altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după
aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am
mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria. 
Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş
brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta.
Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu
foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai
acel pom, iar Platon i-a răspuns: Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu
prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu,
aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi
întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe
care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai
frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o
singură dată.
Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit:
Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai
frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred
că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai
frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă
la îndeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia. Socrate a mers şi el în pădure,
să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene.
Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-
o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese
floarea la casa sa, iar Platon i-a spus:
Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai
devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar
atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a
doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus:
Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă. Cu alte cuvinte:
- dragostea nu înseamnă perfecţiune;
- căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină perfectă;
-  fericirea este o stare de spirit câştigată prin alegerea făcută;
-  viaţa este bucuria de a fi împreună.
Publicat de Dr Crina la 23:00 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Culturale, Cuplu si Sexualitate, Meditatie, Stiinta si Cunoastere
Reacţii: 

vineri, 6 iulie 2012

Telefoanele Mobile şi gliomul=tumoare cerebrală
Daca inainte existau doar banuieli, de acum e oficial: telefoanele mobile ne pot
imbolnavi de cancer cerebral. Confirmarea vine din partea Organizatiei Mondiale a
Sanatatii care a facut publica aceasta concluzie.
Riscul imbolnavirii de cancer, recunoscut pentru prima oara de OMS
Este pentru prima data cand o institutie de asemenea calibru recunoaste riscul la care
suntem supusi cand folosim astfel de aparate.
30 de specialisti OMS din 14 tari au analizat timp de opt zile la Lyon toate studiile facute
vreodata pe tema efectului nociv al telefoanelor mobile.
"Dovezile, care continua sa se acumuleze, sunt destul de solide pentru a spune ca
folosirea telefonului mobil poate duce la aparitia cancerului". Aceasta este concluzia
expertilor.
Este vorba despre un risc sporit de gliom, o forma de cancer cerebral. Mai precis, riscul a
crescut cu 40% la persoanele care au vorbit in medie 30 de minute pe zi la mobil. Pentru
alte forme ale bolii, nu exista inca suficiente dovezi. OMS include telefoanele mobile in
aceeasi categorie de agenti cancerigeni din care fac parte DDT-ul si vaporii de benzina.
Cu alte cuvinte, nu exista suficiente studii pe termen lung care sa demonstreze ca
radiatiile telefoanelor mobile nu au efecte adverse asupra oamenilor, dar exista suficiente
date care arata o posibila legatura cu imbolnavirile de cancer. Asadar, a decis OMS,
utilizatorii acestor tipuri de aparate ar trebui avertizati.
“Cea mai mare problema pe care o avem este ca numai dupa cateva decenii de expunere
putem evalua consecintele celor mai multi factori din mediul inconjurator”, a declarat
doctoral Keith Black, seful catedrei de neurologie al Centrului Medical Cedars-Sinai din
Los Angeles.
Tipul radiatiilor emise de telefonul mobil se numesc non-ionizate. Nu sunt similare cu
radiatiile emise la o radiografie, ci, mai degraba, cu cele emise de cuptoarele cu
microunde, insa la o intensitate mai mica.
Radiatiile cuptoarelor cu microunde, in cel mai simplist mod, au aceleasi efecte asupra
organismului ca si asupra alimentelor, adica “gatesc” creierul. Asadar, pe langa
contributia la aparitia cancerului si tumorilor, pot avea efecte negative si asupra functiei
cognitive a creierului, din moment ce tinem telefonul la ureche in zona lobilor temporali.
Doua recomandari OMS in folosirea telefoanelor mobile
In asteptarea altor cercetari, este important sa ne luam masuri de precautie, precum
folosirea de dispozitive hand-free sau comunicarea prin SMS-uri", sunt
recomandarile OMS.
Vocile care indeamna la precautie atunci cand folosim telefoanele mobile
Agentia Europeana de Mediu a indemnat la efectuarea de mai multe studii, sustinand ca
mobilele sunt la fel de periculoase ca fumatul, asbestul sau benzina cu plumb. Iar un
membru proeminent al Universitatii de Pittsburg, care se ocupa cu studiul cancerului, a
trimis un memo tuturor angajatilor, sfatuindu-i sa reduca folosirea telefonului mobil din
cauza riscului de imbolnavire cu cancer.
"Cancerul, in particular cel la nivelul creierului, se dezvolta intr-un timp indelungat.
Cred ca este o idee buna sa avertizam publicul ca expunerea indelungata la radiatiile
emise de telefonul mobil poate produce cancer", a spus doctorul Henry Lai, profesor in
bioenergie la Universitatea din Washington, care a studiat efectele produse de radiatii
timp de 30 de ani.
In 2010, au fost facute publice si rezultatele celui mai mare studiu international despre
legatura dintre cancer si telefoanele mobile. Acestea au aratat ca subiectii care au folosit
mobilul timp de 10 sau mai multi ani au contibuit, din pacate, la dublarea ratei de gliom,
un tip de tumora la nivelul creierului. Pana in prezent insa, nu a fost efectuat niciun studiu
pe termen lung asupra efectelor radiatiilor emise de mobile asupra copiilor.
"Craniul si scalpul copiilor sunt mult mai subtiri. Asadar, radiatiile pot penetra mai
adanc in creierul copiilor si a tinerilor. Celulele lor se inmultesc intr-un ritm mai alert,
asa ca ca impactul radiatiilor poate fi mai mare", a mai explicat doctorul Black.
Reactia companiilor de telefonie mobila
Primele care au reactionat au fost companiile americane de telefonie mobila. Acestea au
subliniat ca OMS considera cancerigene pana nu demult si legumele murate sau cafeaua,
insa intre timp s-a razgandit. In plus, concluziile OMS cu privire la telefoanele mobile se
bazeaza pe studii statistice care nu demonstreaza legatura dintre aceste aparate si cancer,
spun companiile.
Producatorii de telefoane mobile isi avertizeaza totusi cumparatorii sa tina dispozitivele
departe de corp.
Apple, spre exemplu, a scris in manualul de siguranta al iPhone 4 ca atunci cand sunt
efectuate convorbiri sau sunt transmise date prin wireless, aparatul trebuie tinut "la cel
putin 15 milimetri (1.5 cm) departare de corp".
Si compania Blackberry Bold isi avertizeaza clientii sa tina dispozitivul "la cel putin 25
de milimetri (2.5 cm) de corp cand telefonul transmite date".
Aproximativ cinci miliarde de oameni folosesc in prezent telefoane mobile, adica aproape
trei sferturi din populatia planetei. Insa teama ca aparatele ar putea cauza cancer dateaza
din anii '70, cand au aparut primele mobile, de marimea unui pantof. Tot de atunci,
cercetatorii incearca sa descopere o legatura cu incidenta sporita a cancerului.
Publicat de Dr Crina la 16:55 Niciun comentariu:
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Alimentatie, Copii, Culturale, Meditatie, Sanatate, Stiinta si
Cunoastere
Reacţii: 

joi, 5 iulie 2012

Povestea Omului cu ciocanul: Alchimist sau Criminal in serie
 Povestea Omului cu ciocanul
Aşa cum tata mi-a spus-o mie

                     Când eram mică am auzit şi eu povestindu-se despe Omul cu ciocanul, însă
evident erau acel gen de poveşti menite să sperie şi să ne facă atenţi atunci când
mergeam pe stradă…

                     Ajunsă acasă l-am întrebat pe tata cine era Omul cu ciocanul şi dacă el îl
văzuse vreodată pe misteriosul şi periculosul personaj despre care tocmai auzisem de la
copiii din parc. Spre surprinderea mea, în locul unei poveşti de groază despre un
criminal în serie am aflat că de fapt Omul cu ciocanul era tocmai unchiul preferat al
tatălui meu despre care la momentul potrivit aveam să aflu Adevărul, dar mi-a spus
totuşi să nu cred minciunile pe care oamenii le spun despre el şi spre binele meu să nu
mai spun nimănui că eram rudă cu Omul cu ciocanul.

                     Deşi am insistat atunci să aflu mai multe despre el, tot ce am aflat era că
tata ţinuse foarte mult la acest Om deoarece el era unul dintre foarte puţinii oameni care
ştiau adevărul despre el, dar că încă nu era momentul să dezvăluie acest secret care mi-
ar putea pune în pericol viaţa. 

  Tata vorbise cu mine despre aceste lucruri afară din casă, pentru că pe vremea
regimului ceauşist nu se putea să porţi în casă discuţii pe teme care ar fi putut fi
ascultate de către securitatea statului din acele vremuri.

În acea perioadă, tata lucra la un Institut de Cercetări şi Proiectări Miniere din

Cluj. Inspira respect şi admiraţie colegilor pentru seriozitatea şi disciplina la serviciu,
dar şi pentru faptul că avea o familie în care se glumea şi se râdea mereu.

Ca om, tata era perseverent şi extrem de atent în tot ceea ce gândea, spunea şi
făcea. Avea răbdare cât pentru o armată, deşi era un omuleţ destul de mic de statură
pentru ceea ce numea lumea „bărbat” şi foarte slab ca şi constituţie. Deşi la prima
vedere cineva ar fi putut avea impresia că l-ar putea sufla vântul, era ca un arc din
muşchi şi tendoane, fapt care îi permitea să câştige foarte rapid toate luptele cu colegii
de serviciu, lupte în care îşi măsurau puterea din braţe. Acasă aveam un bătător de
covoare pe care tata stătea atârnat uneori timp îndelungat, susţinut doar pe degetele de
la picioare, „ca să i se irige creierul”... Era de o precizie fie invidiată, fie admirată de
către toţi cei care îl cunoşteau. Oriunde mergeam cu el şi întâlneam oameni pe care îi
cunoştea, fiecare dintre ei îmi vorbea despre el cu respect şi admiraţie şi deseori îmi
spuneau ce norocoasă sunt că am un asemenea tată...

Eram în clasa a şaptea când am mers cu tata să îşi schimbe rama de la ochelari.
Între timp auzisem de la o profesoară că ramele metalice îţi dau alură de om inteligent şi
matur şi astfel, în timp ce tata îşi proba ramele l-am rugat pe vânzător sa îmi arate şi
mie nişte rame care îmi atrăseseră atenţia. Le-am probat, m-am uitat în oglindă şi mi se
părea că arătam mult mai matură. 
Când l-am întrebat pe tata cum mi-ar sta cu ochelari pentru a îmi confirma sau infirma
faptul că arătam matură, o doamnă care încerca şi ea o ramă mi-a spus căp îmi stătea
foarte bine şi că am o alură de om inteligent. Tata m-a privit brusc foarte serios şi mi-a
spus că dacă las acea impresie, acea iluzie de maturitate să îmi ocupe atenţia şi mintea
voi deveni dependentă de ochelari şi voi începe să cred că am întradevăr nevoie de
ochelari şi că vedere mea se va degrada continuu. 
Instantaneu, noua perspectivă a dependenţei de ochelari cu degradarea vederii mi-a
trecut pe ecranul minţii şi am şters rapid din minte acea imagine a mea cu ochelari.  Am
decis că dacă cineva va avea vreodată despre mine impresia că sunt matură şi
inteligentă va trebui să o facă în lipsa ochelarilor, pe seama a ceea ce eram sau nu
eram. 
Am avut puterea de spirit de a nu mă lăsa in voia iluziei de maturitate conferită de
ramele de ochelari deoarece avusesem în ziua precedentă o discuţie cu tata despre
ochelarii lui. Îl întrebasem de ce poartă ochelari şi de când. Mi-a arătat o poză a lui de
când era mic şi mi-a povestit că trecuse printr-o gripă „mongolă” în mica lui copilărie
şi a rămas cu probleme severe de vedere şi avusese nevoie de câteva operaţii şi de
ochelari cu lentilă foarte groasă. Unchiul lui i-a spus că de fapt nu are nevoie de
ochelari şi că dacă făcea exerciţii zilnice în care să privească timp de cinci minute un
ghem de aţă atârnat de ceva, în timp ce ghemul se mişcă înainte-înapoi, stânga-dreapta
şi circular în ambele sensuri va ajunge să nu mai aibă nevoie de ocheleri de loc. Treptat
a trecut la dioptrii din ce în ce mai mici, apoi în liceu şi la începutul facultăţii nu avusese
nevoie deloc de ochelari. Abia după ce a ajuns în proiectare a început să poarte din nou
ochelari, însa nu tot timpul.

La un moment dat Omul cu ciocanul i-a spus tatălui meu că de fapt acele exerciţii nu i-
au folosit decât ca să îi ţină mintea focalizată pe ideea că treptat va ajunge să nu mai
aibă nevoie de ochelari şi că dacă nu ar fi fost aşa de traumatizat de batjocura copiilor
ar fi putut scăpa de ochelari mult mai rapid, aşa a trebuit să se adapteze şi la propria
ruşine, să înveţe să se respecte pebntru ceea ce este nu pentru ceea ce spun alţii despre
el. La finalul facultăţii preluase de la colegi ideea că toţi proiectanţii şi arhitecţii au
nevoie de ochelari când li se obosesc ochii, iar tata care lucra la planşetă cel mai mult
dintre ei fiind pasionat de clădiri, drumuri, poduri şi perfecţiune în toate a ajuns să
poarte iar ochelari. Unchui lui i-a spus că poate rezolva oboseala cu vechile
antrenamente pentru ochi. Tata înţelesese că exerciţiile sunt doar cârje până avea să
zboare fără ochelari, dar nu făcea nimic din ceea ce i-ar focaliza atenţia pe ideea că nu
avea nevoie de ochelari, ci doar muncea la planşetă până când ochii îi erau roţii şi
înlăcrimaţi. 
Nu a înţeles atunci că erau semnale care să îi arată că viaţa nu este doar la planşetă,
atât la facultate, apoi la serviciu şi noaptea acasă. I-am spus că auzisem la ora de
biologie că oamenii care au în familie anumite boli, sau rude multe care poartă ochelari
au probabilitatea mai mare de a face boala respectivă sau de a ajunge să aibă nevoie de
ochelari. În jurul meu: tata, bunicii, sora tatălui meu aveau ochelari, iar mama se
plângea că nu mai vede să bage aţa în ac şi mă ruga pe mine să fac aceasta. Atunci am
hotărât în mintea mea că eu nu voi avea niciodată nevoie de ochelari, formulând ideea
că voi avea întotdeauna ochi sănătoşi.
Tata îmi spunea că voi ajunge poate în facultate să îmi obosească ochii de la citit foarte
mult, dar să continui să cred că ochii mei sunt sănătoşi şi să le dau o pauză în care fie să
îi ţin închişi fie să ies la aer curat şi să privesc cerul albastru şi natura verde. Pentru a
evita să îmi obosească ochii în sesiune îmi indicase să merg la cursuri, ceea ce însemna
că reactualizarea şi stocarea cunoştinţelor avea să se facă cu mai puţin efort deodată
pentru ochi şi minte. I-am urmat sfatul şi urmarea a fost că am putut procesa informaţiile
pentru a le soca şi jongla uşor cu ele, în plus am primit şi burse de merit de la ambele
facultăţi pe care le făceam în paralel, chimia şi medicina, deşi nu puteam ridica decât
una din ele.

După schimbarea regimului comunist tip Ceauşescu, în primul an de liceu am

reluat povestea despre Omul cu ciocanul. Atunci am aflat că tata avea jurnalele acestui
Om, pentru că doar pe tata îl considerase unchiul său capabil să îl înţeleagă şi lipsit de
frica de care dăduseră dovadă ceilalţi membri ai familiei. 

Ceea ce mi s-a părut de necrezut la acea vreme a fost faptul că tata mi-a spus că
vizitându-l pe unchiul său acesta i-a arătat adevăratul motiv pentru care poliţia vremi îi
înscena crimele comise de oameni ai securităţii: „deoarece poate să facă aur şi bani cu
care să acopere pereţii camerei în care se aflau”, „are acces nelimitat la orice sectrete
de stat, poate trece prin ziduri şi nu poate fi ucis ”. Aceste fapte şi multe altele la fel de
uimitoare, erau cunoscute de Ceauşescu, în special de soţia acestuia, care încerca să îl
tortureze pentru a afla Secretul Omului cu ciocanul. 

Oricât de mult le spunea Adevărul despre locul şi despre modul în care trebuiau căutate
răspunsurile securitatea şi preşedenţia credeau că minte şi că le va spune adevărul doar
dacă îl torturau. Când au înţeles că nu este vulnerabil fizic şi că se reface ca nou după
orice tortură şi bătaie au încercat să ajungă la partea lui umană hărţuindu-i familia şi
prietenii. 

Romulus ştia că nimeni nu poate fi hărţuit decât dacă frica este mai presus de prietenie
şi atunci i-a lăsat pe toţi să se îndepărteze de el. Tata era un rebel de care nu îi păsa
nimănui că îl vizitează, era interogat dar se juca cu securiştii până când s-a căsătorit şi
a început să îşi facă griji pentru noi şi le spunea că se duce să îl viziteze doar pentru că îi
este rudă, iar eforturile securităţii slăbiseră în ceea ce îl privea pe Omul cu ciocanul, pe
care apo l-au internat la nebuni, după ce i-au înscenat crimele. 
Se temeau să îl ducă într-o închisoare unde ar fi putut învăţa şi pe alţii ceea ce ştie iar
statul s-ar fi ales cu infractori cărora nu aveau ce le face: nu-i puteau urmări şi nici
ucide. Securitatea nu a înţeles că de fapt el nu făcue niciodată vreo infracţiune, că nu
avea nevoie să ia ceva din seife pentru că putea materializa cât aur şi câţi bani dorea,
dar pentru el nu erau de folos deoarece nu avea nevoie de hrană, nici de somn, deci nici
de locuinţă.

După ce soţia l-a părăsit pe Omul cu ciocanul, datorită problemelor cu poliţia

care îi interoga şi îi supraveghea pas cu pas, în vremea lui Ceauşescu tata a continuat să
îl viziteze de câte ori avea ocazia, deoarece tot ceea ce afla de la acest unchi depăşea cu
mult echilibrul şi autocontrolul pe care tata le dobândise prin foarte multă muncă cu
sine şi o disciplină riguroasă aplicate unui rebel pe care famili nu îl putuse controla, dar
care avea o moralitate impecabilă.

Tata, de la care am învăţat să spun întotdeauna adevărul, indiferent de

consecinţe, îmi povestea aceste lucruri despre care mie, atunci, îmi era aproape
imposibil să le cred. Îmi imaginam că el îşi construise acest scenariu ca să nu accepte
ideea că face parte dintr-o familie cu un criminal în serie, care a fost declarat nebun şi
internat la psihiatrie. Nu mi se părea nici mie o moştenire despre care să vreau să
vorbesc cu cineva. 

Aveam la acea vârsta nevoia de a aparţine normalităţii, de a aparţine lumii în care

existau experţi ca poliţia, medicii, preoţii care ne ofereau informaţii sincere şi siguranţă,
iar orice era neobişnuit periclita echilibrul instabil şi siguranţa iluzorie pe care le
aşteptam de la experţi. De la tata am învăţat să caut mereu adevărul în interiorul meu,
să am acea stare de linişte care îmi poate confirma veridicitatea unui lucru. 

Pentru un timp am crezut ca este mai bine să ajung singură la această concluzie şi să
experimentez încrederea în oameni, ceea ce mi-a folosit doar pentru a găsi discernâmânt
în toate relaţiile şi delegările de responsabilitate pe care le-am experimentat ulterior. Am
descoperit că de cele multe ori cei care sunt consideraţi experţi în baza unor titluri
academice aveau idei rigide şi manipulatorii, în timp ce pe acelaşi domeniu cineva care
avea o pasiune, o atracţie lipsită de titluri şi încununată de experienţa directă îmi putea
furniza cele mai pertinente informaţii. Am învăţat chimie de la alchimişti, am învăţat şi
fizică şi medicină tot de la alchimişti şi pasionaţi de natură şi prea puţin de la medici şi
cadre universitare, am învăţat religie de la oameni de rând mai mult decât de la preoţi,
iar în final am învăţat despre mine şi despre absolut de la cineva care în lume era
prezentat ca un criminal în serie...

Încă de mică, tata mă ducea să văd tot felul de acrobaţii în care doi oameni
umblau cu motociclete pe pereţii unei săli, făceau tot felul de salturi, mergeau cu
motocicleta pe bara îngustă care ne împiedică să cădem de pe pasarela din cartirul
Grigorecu. 
Tata încerca cu orice ocazie să îmi arate cum o disciplină şi o autocunoaştere atentă au
permis acelor oameni să facă ceea ce alţii pot doar să privească. Mi-a strecurat ideea că
există oameni care după ce se cunosc şi îşi explorează toate posibilităţile corpului pot
deveni Nemuritori. 

Îmi spusese despre un conte, că era Nemuritor şi că de sute de ani deja se perinda prin
lume şi că poate folosi mai multe corpuri. Aceasta se întâmpla după ce un fost coleg de-
al tatălui meu murise, iar eu participasem astfel, înainte de a fi mers la şcoală, la prima
înmormântare. Acolo aflasem că toţi oamenii mor, că şi mama şi tata vor muri, chiar
bunica pe care o iubeam din toate puterile mele urma să moară. 

De atunci m-am rugat zilnic lui Dumnezeu, dimineaţa şi seara, să dea fiecăruia din
membrii familiei mele zile din viaţa mea şi să murim toţi deodată. În acest context, ideea
nemuririi încolţise ca o speranţă în inima mea rănită de nedreptatea vieţii şi de un
Dumnezeu pe care începeam să nu îl înţeleg şi să nu îl accept decât de frică. 

În plus aveam încredere deplină în tata care nu minţea niciodată. Devenisem fără să ştiu
prizoniera proriei ipocrizii, mă rugam lui Dumnezeu despre care ştiam că poate orice şi
dispune de cine şi când moare, dar îl uram pentru că avea putere asupra mea şi asupra
celor pe care îi iubeam. Mi se părea nedemn pentru un dumnezeu să mă lase să trăiesc
cât vrea el şi să facă  la fel cu ceilalţi oameni. Aveam imaginea unor oameni roboţi
creaţi pentru a servi scopurilor unui Dumnezeu despre care oamenii credeau că este
bun, dar eu aveam serioase îndoieli legate de intenţiile unui Dumnezeu care permite ca
un om tânăr şi bun la suflet să se îmbolnăvească de cancer şi să moară cu dureri
cumplie aşa cum auzisem la înmormântare. 

Mai aveam probleme şi cu îmbătrânirea, permisă de Dumnezeu, cu neputinţa oamenilor

în vârstă pe care îi vedeam în autobuz şi cărora le cedam locul, pentru că tata îmi
spusese că au picioarele şi mâinile fragile şi dacă şoferul frânează brusc ei ar putea să
cadă şi să îşi fractureze diverse oase. 

Între timp tata îmi citea cărţi despre înţelepciunea acumulată cu timpul de oamenii
bătrâni.  apoi m-a învățat să mi le citesc singură. 

Mi se părea nederept ca cineva care dobândise înţelegerea lucrurilor să moară. Mai

erau şi bătrâni care mi se părea atunci că se prostiseră cu vârsta nu deveniseră mai
înţelepţi. Nu se puteau deduce reguli nicăieri. Murise şi un vecin beţiv care îşi bătea
soţia, copii şi mama. Moartea lui era privită ca o binecuvântare de vecini, deşi prietena
mea, al cărei tată fusese, plângea. Aşa beţiv şi bătăuş cum fusese era tatăl ei care uneori
putea fi chiar bun şi care o învăţse să se dea pe bicicletă, să înoate, să citească şi să
deseneze foarte frumos. 

Vroiam cu disperare să ajung o astfel de nemuritoare capabilă de  a îi învăţa pe ceilalţi

să fie şi ei nemuritori. Mi se părea absurd ca cineva care deţine tainele Nemuririi să le
ţină pentru el în timp ce omenirea suferă, se zbate să supravieţuiască sau se luptă pentru
putere, aşa cum îl auzisem pe tata vorbind cu prietenii lui.

Am încercat să vorbesc cu prietenii mei despre posibilitatea nemuririi, dar toţi

mi-au spus că nu este posibil şi că nimeni până acum nu a devenit nemuritor. Astfel am
început să sădesc treptat o sămânţă de neîncredere amestecată cu încredere în acel gen
de poveşti pe care mi le spunea tata, despre oameni care prin autdisciplină,
autocunoaştere au devenit Nemuritori. Povestea Omului cu ciocanul care a făcut aur şi
bani, din nimic, a venit pe acest fond şubred de încredere. Totuşi ceva din mine căuta să
înţeleagă cum ar fi posibil aşa ceva şi am spus că voi experimenta pe mine cel puţin o
parte din ceea  ce tata credea că este sursa Nemuririi, adică autoobservarea,
retrospecţia zilnică care m-ar fi putut ajuta să îmi păstrez memoria propriilor acţiuni şi
consecinţele lor, astfel atenţia îmi era mereu alertă, iar curiozitatea pentru paranormal
îmi era mereu nesatisfacută.

În liceu mi-a căzut prima dată în mână o carte despre alchimişti, acei oameni
care transformau în aur orice fel de metal. Atunci am început să mă gândesc că poate
totuşi tata avusese dreptate şi Omul cu ciocanul era un Alchimist. O astfel de moştenire
mi se părea mult mai acceptabilă. Am ezitat să vorbesc cu oamenii despre această rudă
enigmatică şi am încercat să găsesc raţiunile pentru care el avusese încredere să îi
dezvăluie acest secret tatălui meu. Am reluat discuţia cu tata despre unchiul său. 

De acum mi se părea o formă de respect să nu îi mai spunem Omul cu ciocanul, întrucât

cineva capabil de astfel de realizări mi se părea demn de toată stima, un adevărat model
de Om. Tata mi-a confirmat atunci ceea ce intuisem singură, că acest om materializa
aur, bani şi orice dorea deoarece îşi realizase posibilităţile cele mai neobişnuite ale
fiinţei sale, iar alchimia se produsese la nivel interior. Acest om nu mai era sclavul
corpului său, nici al unui Dumnezeu care l-ar fi putut lăsa să moară datorită unor păcate
mai mult sau mai puţin imaginare. Era liber de Dumnezeu şi de Lucifer, era complet prin
El Însuși.

Un adevăr care atunci mi l-a lansat iar tata, preluat de la unchiul său, a fost ceea
ce aveam să aud şi să pot accepta abia după mulţi ani de la IJ. Francisc Maitreya: „Nu
vă temeţi de cei care vă pot lua trupurile, ci temeţi-vă de cei care vă pot lua sufletele”.
Mi se părea că este oarecum în contradicţie cu faptul că preotul ne spunea la biserică,
pe care de mică am frecventat-o cu bunica, că trupul este Templul Duhului Sfânt, iar eu
mă munceam să am un templu curat în gândire, simţire şi acţiune, dar mai ales eram
atentă ce mâncam şi la igiena corporală.    
 Tata mi-a spus în liceu că Omul cu ciocanul era bătut de poliţie şi că deşi
oamenii îl vedeau cu dinţii sparţi de la bătăi, oasele îi erau rupte, el era capabil să se
autoregenereze, iar lui tata care avea tendinţa de a-l compătimi şi de a încerca să îl
protejeze, îi arăta că dacă ar dori şi-ar arăta în lume dinţii de aur, dar că oamenii de
rând nu l-ar înţelege, cel mult l-ar diviniza şi o face doar în prezenţa securiştilor ca să îi
sfideze şi să le zdruncine iluziile despre viaţă şi moarte. 

Tata era sufletește liniştit deoarece înţelesese că în lume, unchiul său prezenta imaginea
corpului vătămat - consecinţă a ignoranţei şi prostiei omeneşti, care nu poate decât să
calce în picioare Adevărul şi Libertatea, pentru că  îi arăta tatălui meu la ce jigniri este
supus OMUL care iese din turmă.

La un moment dat în timpul liceului, dupa căţiva ani de practicare a artelor

marţiale, un antrenor s-a pus să ne citească în palmă. Eram fascinaţi de poveştile pe
care ni le spunea. La un moment dat, privind în palma mea, s-a oprit brusc, ca şi cum ar
fi văzut ceva dintr-o altă lume, s-a apropiat să îmi vadă ochii, iar pe mine m-a pufnit
râsul crezând că pe mine mă ia în râs. 

Nu credeam nici o clipă că s-ar pricepe cineva la aşa ceva ca la un fel de disciplină din
domeniul ştiinţelor exacte aşa cum părea că se ştie antrenorul din descrierile făcute
colegilor mei. Credeam că spune fiecăruia doar lucruri care i se potrivesc deoarece ne
cunoştea destul de bine pe fiecare. L-am întrebat dacă vrea să casc gura şi să îi arăt
copitele şi am început să râd. Am încetat să mai chicotesc când am văzut că a rămas
foarte serios aşteptând să mă liniştesc şi de fapt să ne liniştim, deoarece colegii mei de
sală se amuzau copios la glumiţa pe care o făcusem. 

L-am întrebat dacă a văzut o stafie în palma mea, sau poate e aşa serios pentru că a
văzut poate că voi muri de tânără, sau ce altceva l-a determinat să fie aşa serios, mai
ales că eu nu credeam în astfel de profeţii. Mi-a spus „ai sânge albastru”. 

Iar am început să râd, iar un coleg a spus să îi dau o venă să bea ca vampirii, că a auzit
că zeii aveau sânge albastru şi cine gusta din sângele lor devenea Nemuritor. La
cuvântul Nemuritor mi-a pierit râsul. L-am privit pe antrenor aşteptând părerea lui
despre ce văzuse în palma şi în ochii mei. Nemurirea era un domeniu unde necesitam
lămuriri, deci era nevoie de seriozitate.  Mi-a spus că se credea despre cei din dinastiile
trecute că ar fi avut sânge albastru, că aveau puteri supranaturale, că erau Magi cu
puteri vindecătoare, că aveau în ei un „Principiu Cosmic”. 

I-am spus să se uite bine la mine şi să vadă că nu prea am apucături de prinţesă, ci de

samurai. Mi-a spus că aparenţele de fineţe de care eram îmbibaţi din poveşti despre
membri familiilor regale sunt doar măşti şi că prinţii şi prinţesele erau foarte buni
luptători, iar bătălia cea mai mare o dădeau în interiorul lor, împotriva tentaţiilor lumii
care intenţionează să pună stăpânire pe mintea şi forţa oamenilor. Mi se părea un pic
prea filosofic pentru pornirea mea de a cultiva imaginea exterioară a corpului fizic şi
pentru o minte super echilibrată, o minte de fier.

Ajunsă acasă de la antenament l-am găsit pe tata dispus să povestească cu mine,

fără treburi pentru acasă aduse de la servici. L-am întrebat ce îl preocupă. Mi-a spus la
început ceva despre unchiul său, dar nu am reţinut decât coincidenţa dintre faptul că eu
vroiam să îmi povestească despre familia noastră, dacă ştie să fi avut rude dintr-o casă
regală şi faptul că în acelaşi timp el se gândea la omul despre care credea că este un
Nemuritor. 

I-am povestit pe scurt discuţia cu antrenorul şi mi-a spus doar că am sânge regal, dar nu
şi de unde. Orice insistenţă de a afla mai multe despre acest subiect a fost zadarnică. Mi-
a spus doar că unchiul său este unul dintre corpurile aflate la dispoziţia Contelui de
Saint Germain. 

Mulţi ani aveam să uit acel nume pe care l-am notat într-un jurnal pe care îl aveam la
acea vreme, ca o fantezie de-a lui tata pe care nu o înţelegeam, nu puteam pricepe la ce
îi servea unui om integru ca el o asemenea poveste. Pe mine nu mă deranja faptul că
suntem oameni obişnuiţi, mă motiva să devin prin forţele mele un Templu Sfânt, în care
să se facă Voia Lui Dumnezeu, liberă de obligaţii, chiar dacă ar fi fost regale. 

Am fost impresionată din copilărie de povestea cu Regele Leu care îşi învaţă puiul
despre Legile Naturii, despre rolul de a conduce, dar puiul întreabă unde şi cum mai pot
fi „eu” într-un aşa de mare plan. Totuşi senzaţia de foc viu pe care am avut-o în plexul
solar cu privire la coincidenţa dintre Nemuritori, Conte şi unchiul tatălui meu, care a
persistat luni de zile, ca o tensiune ce îmi umplea din când în când corpul de o căldură
inimaginbilă şi care mi-a crescut tempertura cu un grad celsius, mă făcea să mă întreb şi
dacă totuşi... dacă tata spune adevărul sunt oare pregătită să îmi asum responsabilitatea
pentru aşa ceva, pentru a duce mai departe o tradiţie de Nemuritori. 

Era cumva o tradiţie de familie invidiată de dictatorul care se afla la cârma ţării sau
doar o anomalie rar repetabilă? Se moştenea nemurirea? Probabil că totuşi nu. Tata era
convins că nu pentru el erau destinate lecţiile de la unchiul său pe care se străduia să mi
le întrupeze. 

Mă întrebam dacă eu voi fi sau copiii mei vor fi cei capabili să devină Nemuritori. Era
tare complicat. Vroiam să îl întreb pe tata dar ceva mă oprea. Dacă aflam ceva care m-
ar fi împiedicat să mai fiu la fel ca ceilalţi, oricum deja mă simţeam ciudat de diferită de
ei. Eram oare doar urmaşul indirect al unui criminal în serie sau moştenitoarea unor
capacităţi latente greu de imaginat pentru omul de rând. Care este rostul omului de rând
în tot acest plan al lumii, al Lui Dumnezeu?
 De felul meu eram foarte rece la tegumente şi îmi era mereu frig deoarece
asumasem şi întreţineam cu energia mea un sistem de credinţă care spunea că un copil
care se naşte cu greutate mică, aşa ca mine, are toată viaţa tegumentele reci, mai ales la
extremităţi. În acele luni toată lumea care se atingea de mine avea impresia că aveam
febră deşi mă simţeam extrem de bine, iar valuri de foc îmi invadau corpul de câte ori
mă gângeam la acea coincidenţă şi la posibilitatea ca Omul cu ciocanul să fi fost un
conte Nemuritor. 

Nu puteam vorbi cu nimeni despre ce mi se întâmpla. Nici mie nu îmi venea uşor să cred
aşa că aşteptam să văd ce va mai apare în timp, iar de acea căldură mă bucuram din
plin, umblam iarna cu capul descoperit după ce abia ieşisem de la baie sau de la bazin,
umblam cu hainele descheiate şi mi se părea că e foarte cald, deşi ceilalţi adolescenţi de
vârsta mea tremurau după câteva minute de eroism în care îşi ţineau iarna hainele
descheiate...

Mi-am pus tot felul de întrebări legate de faptul că bunicul, adică tatăl tatălui
meu şi cu unchiul tatălui meu erau fraţi buni, adică fuseseră aduşi pe lume de către
aceeaşi femeie. Străbunica era o femeie despre care toată lumea din casă evita să
vorbească, iar când vorbeau de ea, în spatele bunicului care avea hipoacuzie din timpul
războiului, o numeau „vrăjitoarea”. 

Visasem de câteva ori o bătrână ţigancă foarte slabă, puţin cocoşată care decapita
cocoşi negri pe timp de lună plină sau pe lună nouă şi care lega sufletele oamenilor unii
de alţii sau îi condamna la moarte cumplită prin vrăjile ei. 

Dar pe de altă parte am visat şi o bătrână opusă ei ca fire, cu extremă compsiune pentru
oameni şi suferinţele lor, care inspira o iubire şi o linişte extrordinare, vindecătoare şi
înţeleaptă, care exorciza oameni scoţând din ei un fel de demoni de fum şi ceaţă urât
mirositori, cu o tandreţe ieşită din comun. Nici un dram de mânie nu aparea vreodată pe
chipul ei, era senină şi totuşi de-o profunzime imensă. 

Cea „rea” avea o profunzime similară în a se canaliza să aducă suferinţă şi o plăcere

teribilă se simţea pe chipul ei şi mai ales în prezenţa ei. Nu ştiu de ce în vis trebuia să
învăţ de la ambele. Îi  spuneam celei bune că nu vreau să o mai văd pe cea rea că deşi
nu mă mai înspăimântă ca la început, îmi crează o stare de agresivitate împotriva cuiva
care îngrădeşte libertatea oamenilor, doar pentru a câştiga bani, fără nici un proces de
conştiinţă, ci pură plăcere de a face rău, de a-i chinui pe oameni pe care deseori nici nu
îi cunoştea, ci avea doar poze sau haine sau păr de la victimele sale.

Vindecătoarea îmi cerea să am răbdare, mă teameam oarecum să nu îmi ceară s-o omor
pe cea rea, fapt care mi-ar fi schimbat complet părerea despre ea, dar nu a făcut-o.
Totul se derula în mintea mea. Nu am înţeles decât mai târziu că lecţia pe care o aveam
de învăţat în prezenţa vrăjitoarei era de a dezvolta în mine înţelepciune, compasiune,
iubire. Visam „indieni”, şamani vindecători care se transformau în diverse animale,
care vorbeau cu sufletele plantelor şi rocilor, cu vântul şi cu ploaia, care recuperau
sufletele oamenilor, dar visam şi negrii pletoşi, cu feţele înţepate care făceau amulete pe
care le foloseau pentru a captiva sufletele victimelor lor şi a se juca cu ei ca şi cum se
joacă un copil cu plastelină sau pentru a-şi păstra în ele sufletele şi astfel eru invincibili
în orice luptă, neputând fi ucişi indiferent cât de grav ar fi fost răniţi. 

Visam călugări tibetani sau chinezi cu puteri extraordinare, care stateau în poziţii ca de
Buddha, cu picioarele încrucişate şi care cu mintea lor manipulau obiecte din lumea
fizică şi mai făceau şi alte lucruri pe care nu mi le mai amintesc, poate pentru că nu mai
am acea trăire pe care mi-o insuflau a ceea ce trăiau şi a ceea ce erau de fapt. Visele
mele se derulau în absenţa unor informaţii prealabile despre astfel de posibile realităţi
pe care aveam să le văd în filme, în documentare sau în cărţi abia după zece, chiar
cincisprezece ani. Visam cum se spune cu ochii deschişi, deoarece din frageda copilărie
nu prea aveam somn ca şi alţi oameni, iar noaptea în loc să dorm mi se proiectau pe
ecranul minţii astfel de scenarii, care îmi păreau cel puţin la fel de reale ca lumea fizică
pe care o vedeam cu ochii deschişi în timpul zilei... 

De câte ori se vorbea de străbunica sau de una dintre fiicele acesteia îmi venea în minte
automat imaginea vrăjitoarei rele, ca la un moment dat să aflu că de fapt străbunica mea
chiar fusese ţigancă. Mai aveam o surpriză neplăcută pentru ceea ce îmi circula prin
vene. Apoi am aflat că pe băieţi îi făcuse cu ceva baron Bamfi, despre care nu mai
vroiam să aflu nimic deoarece baba se distrase odată într-un vis cucerind un tânăr
bogătaş, căruia i-a făcut copii. Mi se făcea pielea de găină, mi se ridica părul de pe cap,
mi se răceau extremităţile şi aveam friguri de câte ori mai aflam ceva despre minunata
familie în care mă născusem, cu atât mai mult cu cât visasem deja multe dintre
evenimente, dar nu putusem atunci să fac vreo atribuire, vreo corelaţie cu familia mea pe
care o credeam la fel de banală ca a prietenilor mei. 

Plângeam deseori şi mă gândeam că eu nu voi aduce pe lume copii care să aibă o

asemenea moştenire, o asemenea ereditate. La un moment dat m-am împăcat cu soarta,
credeam că dacă în familie au fost Nemuritori aceasta era plata pentru păcatele
neamului, pentru că mi se părea că ar fi nevoie de o eternitate ca cineva să spele, să
repare toate relele făcute lumii de acel neam. Nemurirea venea acum ca o condamnare
la a cunoaşte din proprie experienţă binele şi răul. Nemurirea nu prea mai semăna a dar
divin...

Auzisem de la colegii de la sală mai mari, care fuseseră antrenaţi de un Maestru

foarte avansat în artele marţiale că există oameni care trăiesc în acelaşi timp în mai
multe corpuri. Vroiam să înţeleg cum este posibil ca cineva să poată stăpâni două sau
mai multe corpuri deodată deoarece cu tot antrenamentul şi cu toată disciplina artelor
marţiale realizam faptul că nu deţin controlul absolut asupra acestui ansamblu minte-
corp pe care îl numeam „eu”. 
Era în mine ceva care vroia să creadă în Nemuritori, în astfel de poveşti cu oameni
deosebiţi, doar nu pierdusem nici un episod de-al lui David Coperfield... Cea mai mare
parte intenţiona totuşi să fie „normală”, să experimenteze şi să existe lumea aşa cum o
vedem cu ochii, această realitate şi nimic altceva. Partea care vroia altceva decât se
vede îmi punea mari probleme existenţiale. Mă întrebam ce se întâmplă după moarte cu
ceea ce cred eu despre mine acum, ce rost aveau minunile lui Iisus, cum putuse învia
morţii, oare chiar murise pe Cruce, oare cum le apăruse apostolilor şi Mariei, cum
vindecase omeni, cum umblase pe ape... 

Mă întrebam dacă fusese singurul din toate timpurile de când există această lume
capabil de astfel de minuni şi totuşi de ce spune că dacă oamenii ar avea credinţă cât un
bob de muştar ar face minuni mai mari ca ale Lui, de ce spune oamenilor că au fost
vindecaţi de credinţa lor, cum putea iluzionistul să facă acele lucruri, erau doar iluzii,
trucuri sau realităţi despre care nu mai vorbea n imeni, ce era cu dispriţiile din
triunghiul Bermudelor, poveştile cu extratereştrii...Aveam enorm de multe întrebări fără
răspuns. De ce oare aveam de mică sentimentul că Iisus fusese căsătorit, iar nunta din
Galileia fusese nunta Lui cu Magdalena. Nu îndrăzneam să adresez nimănui aceste
întrebări, dar mă frământau nopţi la rând. Uneori mă gândeam ce bine e de alţii că pot
dormi nopţile în care eu îmi bat capul fără să am şanse de a afla ceva concret, sau cum
de ei nu o fac...

Am citit la un moment dat în facultate Pescăruşul Johnatan Livingstone şi am

înţeles că Omul cu ciocanul era deasupra vieţii şi a morţii, iar atunci când tata mi-a spus
cum şi când a murit într-un spital de nebuni unchiul său,  din spusele lui am înţeles că
deja de mult acesta nu mai era decât un vizitator al corpului său, că fusese mereu liber
de condiţia umană şi că îi lăsase pe „oameni” să îşi desăvărşească opera propriei
limitări, deoarece el finalizase de multe secole Marea Operă a Alchimiei Interioare. Din
câte îmi spusese tata atunci, cei din familie nu primiseră corpul pentru a fi îngropat, ci
fusese parcă incinerat. Aceasta fusese versiunea pe care tata o primise, dar mai încolo
voi relata felul în care de fapt s-au petrecut lucrurile cu „moartea” Omului cu ciocanul.

Am intrat la facultate la chimie deoarece speram să găsesc Alchimişti în viaţă, să

arăt cuiva că eram gata să fac orice ca să devin Alchimist, dar mi se spunea mereu că
aşa ceva nu mai există dacă au existat vreodată. Am intrat apoi la medicină şi  studiam
la ambele facultăţi  perseverent, disciplinat ca să văd dacă există vreun Alchimist ascuns
printre iluştri profesori pe care îi aveam. Nimeni nimic. Poate că nu eram pregătită ca
să apară şi să mă înveţe cineva această artă. Între timp studiam artele marţiale pentru a
avea o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Îmi disciplinam mintea pentru a-mi putea
aminti cât mai bine tot ceea ce tata îmi vorbise despre Alchimişti, despre Omul cu
ciocanul.

Îmi spusese tata la un moment dat că, pentru a deveni stăpânul propriei Libertăţi
şi al Adevărului trebuia ca omul obişnuit, maşina umană să îşi piardă mintea. Dificilă
treabă pentru că eu tocmai mă chinuiam de zor să o antrenez, să o fac mai puternică.
Atunci mi-am amintit că tata adusese de la unchiul său o imagine cu Yin-Yang şi îmi
explicase că maximul dintr-un aspect, oricare ar fi acesta devine prima sclipire pură din
celălalt aspect, adică un om care îşi exersează doar latura negativă a personalităţii sale
la un moment dat va ajunge inevitabil la saturaţie şi va experimenta prima scilpire pură
de pozitivitate şi inevitabil cineva care a experimentat doar partea frumoasă a lucrurilor
va experimenta şi cea mai urâtă parte, pentru a avea experienţa şi înţelegerea directă a
consecinţelor dualităţii. Destul de filozofic şi totuşi accesibil minţii mele, dar nu aveam
experienţa directă a afirmaţiei respective.

La una din slujbele de la biserică aflasem despre Iisus care intrase  călare pe
măgar în Ierusalim. Am tot reflectat la ce poate să semnifice acest fapt, de ce a ales
măgarul, de ce la intrare, de ce călca pe lauri şi flori... mi se părea că era mai mult
decât atât. 

Într-o zi unul dintre colegii de facultate de la medicină, evreu, a început să îmi

povestească despre diferenţele care sunt între religia lor şi a noastră. Pentru ei, spre
marea mea uimire, nu Iisus era Cristosul venit să spele lumea de păcate ci Moise. Apoi
au urmat alte surprize: pentru ei Iisus fusese doar un profet, care nu putea fi numit Rabi,
adică Învăţător, decât dacă ar fi avut soţie, deorece un burlac ar fi fost tentat de
experienţe cu femei şi nu ar fi fost capbil să aibă experienţa vieţii de familie, că Maria
Magdalena fusese soţia lui, că spălatul picioarelor şi ştergerea lor cu părul femeii
reprezintă un ritual prenupţial care încă se mai păstrează în tradiţia lor. 

Văzând că nu făceam glume la adresa acestor informaţii mi-a spus că pilda orbului din
naştere era acolo, în Cartea Sfântă, ca să ne amintească, printre alte astfel de pilde că
exista altă viaţă înainte de aceasta în care am fi putut greşi, greşeli pentru care ne
reîntoarcem mereu ca să ne plătim datoriile faţă de Legea Tatălui care nu ne lasă să
ieşim, să ne Eliberăm din lume, decât atunci când vom fi avut experienţa iluziei,
deşertăciunii, şi nu doar pe cea a unui continuum de identificări disociate şi izolate cu
anumite ipostaze ale lumii noastre interioare, manifestate ca faţete ale personalităţii
umane.   

Faptul că Iisus ar fi avut soţie pe Maria Magdalena îl visasem de multe ori, iar în postul
Crăciunului când mama ne cânta despre nunta din Galileia, i-am spus că eu credeam că
este nunta lui Iisus cu Magdalena, iar mama s-a speriat că vorbesc blasfemii depre
Cristos şi mi-a explicat că Iisus nu avusese soţie şi că Magdalena era o femeie pe care
Iisus a scăpat-o de la moarte pentru păcatele ei. Eu am insistat că dacă a curăţat-o de
păcate a putut să o ia apoi de soţie. Mama mi-a impus să nu mai  spun vreodată aşa
ceva că se supără Dumnezeu pe mine şi ea va muri, iar dacă mai am nevoie de mamă să
mă rog şi să îmi cer iertare pentru prostiile spuse. 

Mi-am cerut iertare, m-am rugat, deşi ura împotriva cuiva care nu îmi lăsa libertatea
nici să gândesc mă agita în interior şi nu puteam dormi noaptea. Vroiam să ştiu cine este
Dumnezeu şi ce vrea de la noi, cum poate fi în tot şi în toate şi să se ucidă pe sine din cei
care mor, chiar din natura cu animale şi plante? 

Mi se părea nedereaptă varianta cu revenirea pentru plata păcatelor, deşi într-o lume în
care exista tribunale şi justiţie pentru a preveni infracţiunile şi pentru a penaliaza actele
considerate inacceptabile era firească o astfel de abordare. Pentru mine era vie
imaginea lui Iisus care atunci când a fost prins în grădină a vindecat urechea tăiată a
ostaşului, că nu s-a plâns că a fost bătut şi răstignit, ci doar s-a rugat pentru asupritorii
săi, cerând iertare de la Tatăl său pentru că omenii nu ştiu ce fac. Am încercat să înţeleg
ce Tată normal la cap îşi lasă Fiul ucis de nişte ignoranţi inconştienţi în numele religiei
şi pentru Dumnezeu. Atunci am înţeles de ce. Din acelaşi motiv pentru care Omul cu
ciocanul a lăsat securitatea să îl maltrateze, să îi însceneze acele crime, să îl separe de
familie, pentru a le oferi o oglindă vie în care să îşi vadă propriile acţiuni şi să aibă
posibilitatea de a alege o altă viziune asupra lor, de a se pune o clipă în locul celuilalt. 

Pentru cei care maltratează fără a empatiza cu victimele lor este util să vină sau să
revină în trup de carne pentru a avea experienţa celui maltratat nu pentru a ispăşi o
pedeapsă. Era şi lecţia supremă pe care o avusesem de învăţat din visele cu cele două
vrăjitoare.

După această înţelegere a lui Dumnezeu şi a morţii şi vieţii am început să îmi

analizez viaţa, cu tot ce îmi aminteam că am experimentat, dar mai ales părţile pe care le
ţineam departe de mintea mea de ruşine, de frică şi le-am disecat pentru a le înţelege şi a
mă elibera de ele. 

M-am revăzut în ipostaza în care fusesesm, am analizat circumstanţele şi poziţia

celorlalţi. Mi-am cerut iertare de la cei căora le-am greşit, de la cei care au suferit
datorită mie şi datorită faptului că acel eu care fusese implicat în diverse experienţe nu
era de fapt eu ci creaţia unei lumii inconştiente şi ignorante în raport cu inconştienţa sa. 

Deseori tata îmi spusese că unchiul său îi recomandase să îşi recapituleze viaţa şi să se
ierte pe sine. Am reuşit să mă iert pe mine pentru că de fapt nu eram mine decât ca
suprapunere de aparenţă fizică, dar pe dinăuntru acum simţeam şi experimentam totul
diferit, instantaneu din mai multe puncte de vedere, fără a emite judecăţi, doar
observând şi înţelegând că toate reacţiile noastre fac parte dintr-un proces de învăţare
sau reamintire despre cine sau ce suntem noi cu adevărat. Acest proces a durat toată
facultatea şi continuă şi azi...

Ca să îmi arăt mie cât eram de nepregatită pentru a întâlni un Alchimist, am dat
cu bâta în baltă şi i-am spus colegului că ştiam din cărţi despre teoria Reîncarnării. M-a
privit oarecum cu milă şi nu înţelegeam de ce, mai ales că acceptam că adevărul poate fi
aşa cum spunea el, şi în plus ştiam atâtea din visele din primii ani de şcoală... 
Mi-a spus că de fapt Reîncarnarea este doar pentru Cristoşi, că Moise, poate Iisus sunt
Cristoşi, adică Principiu Cosmic Încarnat, nu persoane. Aşa am primit temă de casă...şi
am înţeles că Reîncarnarea lor are rost în ideea că Eliberaţii ne tot artă modele de
Libertate şi Adevăr, în momente de decădere spirituală a omenirii, ca gest de Iubire şi
Compasiune, lipsite de ataşamente şi îngrădiri, oglinzi vii în care să ne proiectăm pe noi
pentru a ajunge la Sinele nostru.

Mi-a luat mult timp să înţeleg cum Omul cu ciocanul fusese un astfel de model de
urmat pentru tata, cum aproape inconştient am fost ghidată de Atributele concretizate în
fapte ca să îmi fixez ca unic scop în viaţă Realizarea propriei Fiinţe, interioare, dincolo
de corp şi de minte... Să le arăt oamenilor că deşi ne-am pierdut în condensarea materiei
totuţi ne putem reaminti cine şi ce suntem în esenţă.

Pornind de la povestea Omului cu ciocanul am descoperit că lumea este făcută

doar din iluzii, că nimic în Esenţă nu este ceea ce pare, ca aşa cum se poate auzi într-un
cântec cu care începe un desen animat Regele Şaman,   „toate sunt reale şi toate sunt
imaginare”. 

De la tata, o utliă lecţie de viaţă am învăţat despre sacrificiul de sine. Mă îndreptam

vertiginos spre a deveni mare medic, care credea că poate să vindece, care credea că
ştiinţa joacă rolul de Dumnezeu, de atotputere vindecătoare şi totuşi, deşi am fost
capabilă de a-mi diagnostica tatăl cu cancer de pancreas, limitele ştiinţei m-au aruncat
înapoi la limitele lumii interioare... plecarea din corp a tatălui meu a coincis cu
momentul în care mă rugam ca dacă doar rugile mele disperate şi căutările mele pentru
descoperirea unui leac îl ţin pe tata în viaţă, iar voia Lui, indiferent cum s-ar manifesta
este ca tata să moară să se facă Voia LUI. 

În acea clipă tata a plecat din trup, în cel mai firesc şi liniştit mod. Atunci am înţeles de
ce inainte cu cateva luni ca tata să plece din trup am fost la el la spital unde un pacient
îşi trimitea fiica la cumpărături deşi ideea mi se părea parcă aiurea că de fapt omul avea
de gând să moară, iar fiica lui îl păzea zi şi noapte. 

Mi-am spus că e doar imaginaţia mea bogată şi între timp tata a plecat la toaletă iar eu
am rămas în salon privind fără un scop anume la pieptul bărbatului care îşi trimisese
fiica la magazin. Dintr-o dată mi-am dat seama că omul acela nu mai respira. Aveam
capacitatea de a depista cele mai fine mişcări respiratorii de la distanţă, mulţumită
antrenamentelor de karate. M-am ridicat uşor şi m-am apropit de patul lui. Nici o
mişcare a pijamalei de pe pieptul lui. I-am palpat pulsul de la mâna de partea dreaptă a
patului, care era sprijinită de marginea patului  şi am constatat că nu mai avea puls. 

Îmi era clar că plecase din corp. Nu înţelegeam cum de moartea devenise atât de
firească, oare doar pentru că nu era vorba de cineva din familia mea. Eram oare
insensibilă în faţa morţii sau dor receptivă la impresiile subtile care avuseseră loc
înaintea plecării din trup a omului. Mi-a venit în minte să spun „Mergi în pace suflet
blând”, inscripţie pe care la cinci ani o citisem în cimitir pe placa unui mormânt unde
fusese îngropat un copilaş. Atunci am simţit ca o adiere pe obraji, ceva firesc şi familiar,
apoi a fost linişte. Sufletul omului plecase de acolo. 

M-am întrebat atunci, în timp ce mergeam spre cabinetul medicilor să le anunţ decesul
din salon, dacă eu aş fi în stare să îl las pe tata să plece. Răpunsul a fost o reacţie
viscerală violentă, un nod în gât şi în stomac, urmt de gândul că nu va fi cazul pentru că
EU voi găsi un leac pentru tatăl meu. Odată cu moartea tatălui meu am descoperit
puterea încrederii în programele mentale pe care le scriem mai mult sau mai puţin
conştient, de fapt cel mai adesea deşi nu îmi plăcea să descopăr aceasta îmi
programasem, identic cum se scrie un program pe calculator, tot felul de experienţe,
până să ajung să înţeleg cum e cu programarea propriei realizări interioare. Am înţeles
suferinţa produsă de identificarea cu eu, mie, al meu, de această separare iluzorie a
noastră de Totul din Toate.

O vreme am fost fascinată de puteri, până am înţeles că ele sunt o consecinţă a

atingerii unui grad de libertate interioară, unui grad de libertate de conştiinţă, deci
posbil un mijloc de care Omul cu ciocanul s-a folosit, strict contextual, dar care nu sunt
subiect de spectacol, deoarece cei care le au nu le folosesc decât în contextul în care ştiu
că vor folosi ca trambuluine pentru realizarea interioară sinceră a unor Fiinţe, iar cei
pentru care apar ca puteri nu vor face decât să devină mai confuzi şi să confunde
mijloacele cu scopurile, rătăcind în vastul hăţiş al iluziilor Lumii acesteia. 

Cristos le spunea celor pe care îi învăţa să lase morţii să îşi îngroape morţii, fiind
capabil să discearnă între cei care au în acel timp şi spaţiu posibilitatea de a se realiza
pe Sine, şi a reprezentat un model de sacrificiu de sine, menţionând că El nu este din
lumea aceasta, că Împărăţia lui este din altă lume, vorbea despre Ierusalimul Ceresc în
care a intrat călărindu-şi măgarul, adică mintea. A sacrificat un corp de carne pentru un
timpcu scopul de a servi de oglindă lumii, înţelegând şi luând asupra Lui toate păcatele
lumii, această totală exprienţă.

Înainte ca tata să aibă diagnostiul de cancer mi-a povestit cum Omul cu ciocanul
îi spusese lui la ultima vizită că nu se vor mai vedea în lumea aceasta şi că după
plecarea tatălui meu de la el îşi va părăsi corpul definitiv, deşi acesta va continua să
existe o vreme, chiar în lipsa Atomilor Nemuritori.

  Am uitat rapid această discuţie deoarece în scurt timp l-am diagnosticat pe tata cu
cancerul, iar programul meu mental în care îmi scrisesem că „sunt medic pentru ca să
îmi tratez mai ales familia” a intrat pe rol, mi-am jucat rolul de medic, apoi de fiică aşa
cum lumea mă dresase să mă identific cu aceste roluri, fără real autocontrol, mi-am
cunoscut astfel unele dintre limite, dintre barierele minţii şi corpului, ca apoi să învăţ
treptat să pierd din minte, să restructurez, să reformulez programele neuro-lingvistice,
să îmi înfrunt propriile frici şi dogme. 

Cu greu mi-am asumat, la mult timp după aceasta propriile suferinţe, am reflectat la
toată viaţa mea de până atunci, am înţeles în timp că toate experienţele mi-au fost utile şi
necesare pentru că deja le experimentasem şi trăsesem învăţături din ele.

Mi-am amintit la finele facultăţii lecţia despre respiraţie pe care mi-a spus-o tata,
despre faptul că banalul inspir-expir, este o reflectare a lumii, care inspiră şi expiră, că
ceea ce este în mare este şi în mic şi că atâta timp cât doar inspir lumea îşi va cere
dreptul la expir, la relaxarea minţii mele care se producea prin suferinţe, pierderi de
obiecte ale propriei ignoranţe, ataşamente de ceea ce nu durează, deci pierderea de
iluzii. 

Descoperind acestea am început să respect Respiraţia, până am descoperit Inima Lumii,

am înţeles că la fel cum respir în acelaşi  fel am un Centru, o Inimă care bate conţinând
în ea toate posibilităţile Fiinţei. Am înţeles, după ce am probat cea mai adâncă şi
întunecată dintre iluzii, lipsa speranţei, locul supremei disperări, un loc de unde nu se
poate merge mai jos, de unde nu mai există nici timp, nici spaţiu, de unde am murit şi de
unde am înviat cu alţi ochi pentru percepţia lumii acesteia de iluzii. 

Omul cu ciocanul respira lent... tata îmi spunea că prin antrenamentele lui de
arte marţiale îi putea auzi bătăile inimii şi ajutat de unchiul său îşi modifica percepţia
timpului şi spaţiului. Ştia că un ninja loveşte cănd inima este în răstimpul dintre sistolă şi
diastolă, imediat după diastola cardiacă. Mi se părea o precizie extraordinară, la care
îmi era clar că cu toate abilităţile mele de instructor de arte marţiale nu aveam să ajung
vreodată doar prin antrenamentul extern. Se impunea o cunoaştere internă deosebită, o
stabilizare în Centrul Fiinţei...

Prin clasa a cincea când zugrăveam apartamentul în care ne-am mutat plecând
din casa bunicilor, într-o noapte, când datorită mobilelor mutate, părinţii domeau în
cameră cu mine şi cu fratele meu, l-am auzit pe tata povestind cu mama despre faptul că
unchiul său îi spusese să nu îşi lase seminţele să iasă în afară în timpul actului sexual
sau pentru plăcere pentru că aceasta îi scurtează viaţa şi îi fură din energia care l-ar
ajuta să îşi înţeleagă viaţa şi să se elibereze de corp.

Mama i-a spus că sunt prostii, că l-a prostit ca să nu mai facă copii sau mama să
rămână însărcinată şi să avorteze, deoarece ea oricum nu mai poate aduce pe lume copii
datorită bolii de inimă. Nu prea am înţeles la ce seminţe se referă, dar concluzia era că
sexul are legătură cu ceva plăceri periculoase care scurtau viaţa şi pe care dacă nu le
experimentai puteai deveni Nemuritor...

  După ce am crescut tata m-a luat la o plimbare pe malul Someşului ca să îmi

povestească despre faptul că de la o vârstă, mai repede la fete şi mai târziu la băieţi,
hormonii sexuali încep să o ia razna şi în sex pot apare senzaţii plăcute care pot da
dependenţă şi care ne fac să pierdem energie, timp şi chiar viaţa, devenind preocuparea
principală din fiecare zi dacă nu eram atenţi şi informaţi că aşa ceva este periculos,
chiar aducător de moarte cu trecerea timpului. 

L-am asigurat pe tata că o să fiu atentă. Îmi fusese jenă să îi spun că ştiam deja de mult,
de când povestise el cu mama în acea noapte. Ulterior am auzit în timp ce eram studentă
la medicină că un fost profesor al nostru murise în timpul actului sexual şi că pe alţi
profesori, colegi de-ai mei de pe salvare şi de pe urgenţe îi duseseră la spital cu infarct
după un act sexual... 

Mi-a spus că atunci când simt tensiune sau plăcere în zona organelor genitale să îmi
imaginez, ca la Rugăciunea Inimii, că toată tensiunea sau plăcerea urcă pe coloana
vertebrală până la creier pe care îl energizează, iar de acolo coboară în inimă, iar din
inimă circuitul se închide înapoi spre sex, pentru ca apoi să inspir profund din zona
sexului până la creier, acolo îmi ţin respiraţia, apoi expir ceea ce a coborât din creier la
inimă. Aşa am reuşit să dispun de enorme cantităţi de energie pe care cei de vârsta mea
le iroseau în exterior ca şi cum ai da mărgăritare la porci sau ca şi cum un comandant
de oşti incapabil îşi trimite soldaţii la moarte din ignoranţă .

Tata îmi spusese că unchiul R. îl învăţase despre naşterile pe care ruşii le făceau
în apă pentru ca să aibă copii puternici şi neînfricaţi. El a văzut ceva filme despre
naşteri fără dureri înainte de naşterea mea şi după aceasta, înainte de venirea pe lume a
fratelui meu, doar că mama avea încredere oarbă în medici şi nu avusese curaj să
meargă să mă nască în mare... Tot timpul sarcinii tata îşi imaginase cum mă voi naşte eu
în apă şi avea o viziune a unui copil foarte puternic, povestea cu burta mamei ca şi cu
cineva care putea să îl asculte, de la care uneori cerea sfaturi, deşi simţind putere a
crezut că nu pot fi decât băiat...

„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, îmi tot repeta tata în copilărie, ca o placă stricată,
instruit de unchiul R., până când am mers în prima tabără şcolară, în clasa a patra, iar
la şcoala de unde am pornit cu autocarul, de pe strada Horea, era atârnată între doi
stâlpi o inscripţie în limba latină care avea traducerea „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. 

Mă întrebam ce mare scofală au adulţii cu treaba aceasta, poate că pe vremea lor nu

existau oglinzi, sau ce vrea să spună când eu pot în oglindă să mă văd foarte bine, la fel
în fotografii. O învăţătoare a remarcat faptul că mă strâmbasem nedumerită, că
dădusem din umeri citind traducerea în limba română,  că mi se părea ciudat să pună la
o şcoală o astfel de inscripţie dacă nu avea ceva important de transmis. Mi-a spus că se
referea la a ne cunoaşte pe noi prin modul cum gândim şi cum acţionăm când venim în
contact cu alţi oameni sau ce gândim despre noi şi despre alţii când nu ştie nimeni, nu
doar din felul în care ne vedem în oglindă...

Intre timp am început să îmi analizez senzațiile și comportamentele și gândurile ce îmi

traversau creierul și analizând mi-am amintit de un pasaj din Biblie și de la slujbe care
spunea că Iisus a stat 40 de zile în deșert fără apă sau mâncare. În acel moment am
început călătoria spre a deveni la un moment dat autotrofă. Îmi ajungea să iau prană din
natură, din piețe și mai ales din gândurile și amintirile vii ale mele despre ce mă poate
hrăni. 

Era minunată această experiență despre care tata îmi spusese la un moment dat că este
firească și că R.V îi spusese că oamenii vor ajunge să înțeleagă ca de fapt nu se hrănesc
cu mâncare și nici nu respiră aer, idee pe care urma să o regăsesc în filmul Matrix, unde
Morfeus, zeul somnului conștiinței îl întreabă pe NEO, Omul Nou dacă el credea că aer
respiră, moment din care trece la un alt nivel de înțelegere al vieții.

La început mâncam doar marți, joi și sâmbătă între 12 și 18, pentru că în fiecare zi
ajunam, iar luni, miercuri, vineri și duminică trăiam cu Cristos, cu iubire, cu gânduri
bune pentru oameni, cu compasiune, cu încredere în ziua în care ei vor găsi Lumina
Adevărului. Apoi am stat de două ori fără apă și hrană deloc și am constatat că nu mi se
întâmplă nimic fără.

  Cel mai mult am stat în autotrofie, sau mai corect spus am trăit în stare de Perpetuum
Mobile I timp de 9 luni și jumătate. Am reînceput să mănânc fiind însărcinată și
considerând că le-aș face rău copiilor din uter prin a nu mânca și a nu bea apă, fiindcă
amețeam foarte tare și leșinam. Altă credință limitatoare, o convingere a minții mele
transmisă de generații și rafinată de la mănâncă dacă ești gravidă că acum sunteți doi...

Am și acum lungi perioade în care nu simt să consum mâncare sau să beau apa fiindcă
știu că nu am nevoie de ele, că de fapt doar consum energie mâncând sau bând, acea
energie pe care nu o redistribui în Univers de unde am acumulat-o și am depozitat-o în
structurile mele. Acea informație era firesc să se întoarcă la sursă, însă fiindcă mă fura
peisajul cu mărunțișurile zilnice pierdeam conectarea la Ființa Lumii...

După 20 de ani am mers într-o tabără de autoobservare, unde obligatoriu aveam

11 ore de autoobservare supravegheată şi restul timpului era la latitudinea noastră de a
continua munca de observare exterioară şi interioară. Prin a observa aici se înţelege
acelaşi lucru pe care Marele Prinţ al Pădurii îl învăţa pe micul Bambi din benzile
desenate, să vadă, să miroase , să audă şi să simtă în acelaşi timp, adică cu ochii închişi
să perceapă, să simtă pădurea. Autoobservarea alertă, atentă la nou era ceea ce unchiul
R. V. îl învăţase pe tata ca fiind un important lucru pentru care să trăiască cu adevărat. 

Acum, după multă vreme înţelegeam rolul bisturiului autoobservării cu care săpam în
propria minte şi în propria carne. Înainte de terminarea cursului am fost daţi afară, eu şi
soţul meu, pentru neseriozitate deoarece tăcerea este obligatorie în aceste tabere, unde e
fiecare cu sine, la fel de singur cum a intrat în lume şi la fel de singur cum va ieşi din ea.
Ajunsesem să simt mirosul de departe din afara clădirii, începusem să aud respiaraţia
fiecărui cursant şi bătăile inimii lor, deşi aveam ochii închişi. Am reuşit să îmi
concentrez atenţia datorită lucrului intens, perseverent pe realitatea din corp aşa cum
apare ea în fiecare clipă, pe o suprafaţă foarte mică, iar în a treia zi deja stabileam
trasee vasculare prin corp, sensuri de flux sanguin, apoi am reuşit să îmi aduc conştiinţa
în pragul în care exploram realităţi intracelulare şi apoi subatomice. 

Mi se părea extraordinar şi am confundat mijloacele cu scopul, iar efectul a fost că am

rupt tăcerea şi a trebuit să revin după câţiva ani la munca interioară serioasă,
disciplinată pe care între timp am înţeles-o ca mijloc de autorealizare a Fiinţei, lăsând
deoparte tentaţiile puterilor minţii, acrobaţii care am înţeles că erau doar pentru cei
care doresc să persiste în iluzie. Am descoperit, autoobservându-mă sincer şi corect, că
propriul corp, ca întreaga materie a lumii se compune şi se descompune de nenumărate
ori pe secundă, că atunci când reuşeam să trăiesc Clipa, totul, tot spaţiul se reducea la
un punct matematic în care se găseau toate posibilităţile de manifestare, nu doar umane
ci ale întregii Creaţii. 

Nu mai exista corp, nu mai aveam minte, am înţeles de ce un Om este nebun pentru cei
din lume care nu au experienţa Totului, de ce continuă Cristoşii să vină printre noi
oamenii, de ce doar ei sunt cu adevărat demni de a fi numiţi Oameni, cu O mare, de ce
au compasiune pentru noi, cei care avem sau nu sclipiri ale conştiinţei de Sine, cei care
suntem atât de departe de a ne cunoaşte pe noi înşine, noi cei care ne purtăm ca nişte
animale intelectuale, ca nişte roboţi cu butoane pe care lumea apasă iar noi reacţionăm,
cum un Om Acţionează, iar o maşină umană reacţionează...

Cu adâncă recunoştinţă le mulţumesc Omului cu ciocanul şi tatălui meu pentru

că mi-au deschis ochii şi urechile, inima şi mitea, să ştiu ce caut cu adevărat în această
lume, în acest timp şi în acest spaţiu, să înţeleg că „lumea” contează pe toţii sclavii ei
părtaşi la aceeaşi iluzie, iar cei care s-au trezit din ea nu mai pot reveni inconştienţi în
ea ci sunt pe calea care are ca singur sens Realizarea Intimă a Fiinţei, adică Marea
Operă a Alchimiştilor, iar când şi-au finalizat Opera se pot întoarce să semene seminţe
de Adevăr şi Iubire pentru Libertate în sufletele celor care caută sau pot experimenta şi
alte dinmensiuni, alte experienţe   în forme non umane...

Publicat de Dr Crina la 13:47 2 comentarii:

Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Linkuri de întoarcere către această postare
Etichete: Abundenta, Alimentatie, Copii, Culturale, Cuplu si Sexualitate, Meditatie,
Sanatate, Spiritualitate, Stiinta si Cunoastere
Reacţii: 
Postări mai noi Postări mai vechi