2.

Niveluri de organizare

CELULA

Nivelurile de organizare ale corpului uman sunt :

- celula ;
- tesuturile;
- organele
- sistemele de organe;
- organismul. (fig.8 )
Etimologie din limba latină ( cellula = cameră )  unitatea de bază,
structurală şi funcţională, a tuturor organismelor vii.
Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe
tulpini de plută folosind microscopul.
 Ramura medicinei care se ocupă cu studiul structurii, dezvoltării și
funcțiilor celulelor, deci din punct de vedere morfologic si functional.
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa
acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice.
În funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor, elementele
chimice se pot clasifica în:
Macroelemente ( elemente prezente în proporţie de 98 % ):
– oxigen, ( 66% );
– hidrogen ( 10% );
– carbon, ( 18% );
– azot, ( 3,5% ).
Microelemente ( elemente prezente în proporţie de 2% ):
– calciu, ( 1,2% );
– sulf ( 0,9% );
– potasiu, ( 0,15% );
– sodiu, ( 0,15% );
– clor, ( 0,1% );
– magneziu, ( 0,1% ).
Ultramicroelemente ( elemente prezente în proporţie redusă – 0,01% ):
– iod;
– fier;
– mangan;
– zinc;
– cobalt, etc.
Substanţe anorganice
Substanţele anorganice sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub
formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
Substanţe organice
Aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate
procesele intracelulare:
Acizi nucleici;
Glucide;
Lipide;
Proteine.
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!tional este citologia.

Clasificarea celulelor

Celulele se împart, după absenţa sau prezenţa unui nucleu individualizat

în celule procariote şi eucariote.
Organizarea procariota este unitatea de structura caracteristica bacteriilor
si algelor albastre, iar cea eucariota caracterizeaza celelalte alge, ciupercile,
briofitele, plantele vasculare si întreg regnul animal.
– celula procariota (bacterii) → organizare structurală mai simplă, dar un
potenţial ecologic şi fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote. 
Celulele procariote nu au nucleul individualizat, delimitat de citoplasmă
printr-o membrană, ci doar o masă nucleară numită nucleotid.
Aceste celule sunt unitatea structurală a bacteriei. Materialul genetic este
constituit dintr-o singură moleculă de ADN, această moleculă reprezintă
cromozomul sau genomul bacterian, cunoscut sub denumirea de nucleoid.
– celula eucariotă ( fungi , plante, animale) → au nucleul (karyon = nucleu)
bine individualizat, delimitat de o membrană.
Aceste celule sunt cele vegetale sau animale. Aceste organisme au o cantitate
mult mai mare de material genetic nuclear, repartizat în mai mulţi cromozomi.
Numărul acestor cromozomi este o caracteristică de specie, fiind acelaşi pentru
toţi indivizii unei specii şi pentru toate celulele somatice ale unui organism.
Structura cromozomului eucariot este mult mai complexă decât cea a
cromozomului unic de la procariote.
La eucariote intalnim două tipuri de diviziune celulară: mitoza (diviziune
celulară cu păstrarea constantă a numărului de cromozomi, prin care iau naştere
celulele somatice) şi meioza (diviziune prin care iau naştere celulele de
reproducere, care posedă jumătate din setul de cromozomi ).
 La eucariote nucleul are: un inveliş nuclear, nucleoplasma, 1-2 nucleoli.
Nucleul conţine ADN, ARN, proteine.

În celula eucariotă au loc:

– separarea substanţelor nucleare de cele citoplasmatice;
– dezvoltarea unui adevărat „sistem mambranar” intracelular;
– specializarea diferitelor structuri pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
Fig. 8 – Niveluri de organizare ale corpului uman.

CELULA UMANA

Celula - este unitatea de baza morfo-functionala a tuturor tesuturilor si

organelor. Este un mic compartiment apos, delimitat de membrana ce contine
moleculele, macromoleculele si incluziunile ce permit celulei sa-si indeplineasca
functiile. Dimensiunile  celulei sunt variabile (3 µm-spermatozoidul, 7µm-
hematiile, 140µm-ovotocitul).

1. Forma este initial este sferica dar se modifica in functie de rolul acesteia ,

devenind (fig. 9 ) :
- turtite (cu rol de acoperire),
- alungite sau fus (celule musculare),
- stelate (neuronii).
Fig. 9. – Tipuri de celule

2. Functiile celulei  :
- acoperire ,
- nutritie,
- transmiterea impulsului nervos,
- reproducere

3. Roluri diferite
Fiecare celula are un rol special .
In functie de rolul lor se dezvolta diferitele tipuri de celule : celule
osoase, cartilaginoase, conjuctivale, musculare, glandulare, nervoase, epiteliale
si sanguine. ( fig. 10 ).
Fig. 10 – Tipuri de celule.

Intre diferitele tipuri de celule se observa o adevarata colaborare: de

exemplu, celulele musculare care de abia produc energie, utilizeaza energia
produse de alte tipuri de celule.

Alcatuirea celulei eucariote

a. Membrana celulara - plasmatica (plasmalema)- structură celulara ce

delimitează şi compartimentează conţinutul celular.
Caracteristici :
- captuseste celula la exterior ;
- este alcatuita din 2 straturi de fosfolipide si un strat de proteine (strat
bimolecular lipidic, modelul mozaicului fluid) ; proteinele sunt intrinseci si
extrinseci ;
- are rol in transportul substantelor intre mediul intracelular si extracelular ;
- permeabiliatea este selectiva – se mentine o diferenta de incarcatura ionica
intre o fata si cealalta a sa, generand o diferenta de potential (potentialul de
membrana) - proprietatea prin care membranele lipidice bistratificate permite
trecerea unor substanţe şi blocheaza tranzitul altor substanţe.
- osmoza – calea de patrundere a apei in celula ;
- turgescenta – concentratia mediului intracelular > concentratia mediului
extracelular ;
- plasmoliza (pierderea apei) – concentratia mediului intracelular < concentratia
mediului; ;
- transportul membranar al moleculelor si ionilor - se realizeaza prin 2 tipuri de
mecanisme : - active (consum de energie ), - pasive (fara consum de energie).

b. Citoplasma - este mediul intracelular situat intre nucleu si membrana si

constituie masa fundamentală a celulei.
Din punct de vedere structural şi funcţional, ea este formată din,
hialoplasma (citoplasma fundamentala) şi granuloplasma.
→ Hialoplasma este formată din citosol (lichid ce se găseşte în interiorul
celulelor, acesta este întregul conţinut al unei celule eucariote în interiorul
membranei celulare, minus conţinutul din nucleul celulei) si citoschelet
(structura de susţinere a celulei).
→ Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de
citoschelet.
   Organitele celulare sunt structuri subcelulare (ultrastructuri) răspandite în
hialoplasmă şi îndeplinesc diferite funcţii în viaţa celulei.
Ele pot fi comune tuturor celulelor (mitocondriile, aparatul Golgi,
reticulul endoplasmatic, ribozomii – rol in sinteza proteinelor, lizozomii – rol
digestiv, şi centrozomul) sau specifice anumitor tipuri de celule (centrozomi,
miofibrilele – în celula musculară; neurofibrilele şi corpusculii Nissl – în corpii
celulelor nervoase şi expansiunile lor etc).
Organitele citoplasmatice pot fi :
- fara membrana ( microtubuli,microfilamente, centrioli, ribozomi) ;
- cu membrana simpla numita tonoplast (reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi,
lizozomi, peroxizomi etc.) ;
- cu membrane duble sau anvelopa (nucleu si mitocondrii).

Rolul organitelor celulare :

– ribozomii → realizează sinteza proteinelor. Aceste organite sunt
constituite din ARN ribozomal şi proteine ribozomale , denumite
ribonucleoproteine sau RNP.
Ribozomii participă la procesul de translaţie a ARNm în lanţuri
polipeptidice, sintetizând astfel proteine pe baza instrucţiunilor genetice.
Din punct de vedere structural – biochimic ei conţin 40-50% ARN, iar
restul este reprezentat de proteine specifice celulei. Din punct de vedere
funcţional sunt sediul sintezei proteice.
– mitocondrii → organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele
mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-
reducătoare necesare respiraţiei.
 Mitocondriile au material genetic propriu – ADN-ul mitocondrial – care
conţine informaţia genetică necesară pentru sinteza enzimelor respiratorii.
– centrozomul → este un organit granular al citoplasmei, amembranar, cu
rol activ în diviziunea celulară.
– Aparatul Gogli ( dictiozom )  → funcţia principală a aparatului Golgi
este procesarea şi împachetarea macromoleculelor precum proteinele şi
lipidele care sunt sintetizate de celulă.
– lizozom → stochează peste 40 de enzime hidrolitice (digestive), păstrate
în stare inactivă într-un mediu alcalin. Puse în libertate, enzimele devin active.
Lizozomii se găsesc în număr mare la celulele fagocitare (leucocitele) şi în
celulele îmbătrânite. Rol in depozitarea enzimelor şi distrugerea corpurilor
străine sau bătrâne ale celulei.
– Reticulul endoplasmatic → „endoplasmatic” înseamna „în interiorul
citoplasmei”, iar „reticul” înseamna „pânză / reţea mică”.
 Reticulul endoplasmatic modifică proteine, produce macromolecule şi
distribuie substanţele în celulă.
În esenţă, reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al
celulei eucariote.

c. Nucleul celular - este un organit celular, specific celulelor eucariote, ce

conţine materialul genetic şi care coordonează toate procesele intracelulare.
Nucleul reprezinta o treime din volumul total al celulei.
Ca entitate morfologică nucleul este învelit de membrana nucleară. 
În structura chimică a nucleului se remarcă prezenţa tuturor substanţelor
prezente in citoplasmă, insă predomină concentraţia mare a nucleoproteinelor ,
in care gruparea prostetică este reprezentată de acizii nucleici (ADN şi ARN).
     Structura nucleului :
– Membrana nucleară → o membrană dublă, prezentă la toate celulele
eucariote, cu rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice din
nucelu. Aceasta este prevazută cu numeroşi pori, cu rol în transportul
substanţelor necesare în nucleu, şi a ARN-ului.
– Nucleolul→  componenta subnucleară ale celulelor; au o formă sferică. Are rol
in păstrarea unei părţi a materialului genetic, geneza ribozomilor, diviziunea
celulara. Poate fi observat în nucleu numai în perioada dintre două diviziuni
celulare. El este aşezat central sau periferic, ataşat de membrana nucleară. Din
punctul de vedere al compoziţiei chimice, el este format din ARN, proteine,
enzime şi alte substanţe.
– Nucleoplasma ( carioplasma ) →alcatuita din granulatii de cromatina din care
se constituie in timpul diviziunii cromozomii; - substanţa fundamentală care
conţine săruri minerale, substanţe organice, enzime şi o reţea de filamente care îi
dau nucleoplasmei aspectul reticulat. Nucleoplasma constă din 60% – 70% apă,
15% – 25% substanţe organice. În nucleoplasmă este prezent ADN si ARN  Este
o soluţie coloidală în care faza dispersantă este cariolimfa, iar faza dispersată
este cromatina nucleară.
Este compusa din:
- Cariolimfa este un mediu lichid, având rolul hialoplasmei cu care vine în
contact prin porii din membrană, in care se gaseste cromatina si nucleolul.
- Cromatina nucleara este o substanţă eterogenă, în a cărei compoziţie chimică
intră acizi nucleici şi proteine.
În perioada dintre două diviziuni celulare ( interfază ), cromatina nucleară
conţine, pe de o parte, un număr mare de fibre cu aspect sinuos, spiralat
(molecule de ADN si din proteine legate de ele numite histone,) iar pe de altă
parte granule (filamente de ARN si din proteine).
Fibrilele reprezintă unităţile structurale în care este organizată cromatina
atât în timpul dintre două diviziuni celulare ( interfază ), cât şi în timpul
diviziunii celulare ( mitoză ).
Cromatina este de doua feluri:
– eucromatina, cu localizare în regiunea centrală a nucleului, despiralizată și cu
afinitate redusă pentru coloranți, constituită din ADN activ transcripțional (de
exemplu, gene ce pot fi traduse în proteine);
– heterocromatina, cu localizare la periferia nucleului, consensată și cu afinitate
crescută pentru coloranți, constituită din ADN inactiv transcripțional.
În timpul diviziunilor celulare, mitotice sau meiotice, cromatina se
condensează puternic și formează cromozomii. Astfel, cromatina interfazică și
cromozomii sunt două stări diferite de condensare ale aceleiași structuri
nucleoproteice.
   

Fig.11 – Structura celulei umane

a. MEMBRANA PLASMATICA ( PLASMALEMA)

Membranele biologice sunt compuse din lipide si proteine unite intre ele
cu legaturi necovalente.
Lipidele membranare formeaza baza structurala a unei membrane, in timp
ce proteinele sunt responsabile de functiile active ale membranelor.
Aranjarea lipidelor si proteinelor raspunde unui model in mozaic numit “
mozaic fluid”.
Bistratul lipidic ( fig.12 ) - reprezinta structura de baza a unei membrane
biologice. Lipidele sunt amfipatice : au un cap hidrofil (“iubeste apa”) sau polar
( orientat spre exteriorul bistratului si interactioneaza cu mediul apos ) , si o
coada hidrofob sau non polar ; cozile hidrofobe interactioneaza intre ele si
formeaza miezul bistratului lipidic.
Stratul dinspre exterior formeaza foita externa, iar cel din interior, foita
interna.
Lipidele membranare sunt de 3 categorii: fosfolipide (reprezinta cel mai
abundent component), colesterol si glicolipide.
Fig. 12 – Bistrat lipidic

Proteinele membranare sunt de doua tipuri:

- proteine integrale - strabat bistratul lipidic si sunt amfipatice (portiuni din ele
vin in contact cu stratul hidrofob al statului lipidic, iar regiunile hidrofile vin in
contact cu mediul apos);
- proteine periferice - sunt asimetric distribuite , gasindu-se fie pe o parte fie de
alta a bistratului lipidic.
Membranele sunt structuri fluide, dinamice. Proteinele membranare si
fosfolipidele pot difuza relativ liber in planul membranei. Totusi miscarile lor
sunt restrictionate.
‘’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’
‘’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’
;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;
Functiile membranei plasmatice
Membrana plasmatica :
- este interfata dintre o celula si mediul sau extern ;
- inveleste celula, regleaza pasajul moleculelor in si dinspre celula, si raspunde
la semnale primite din mediul extern;
- transportul prin membrana este facilitat de proteinele prezente in structura ei
care au urmatoarele functii: proteine carrier si pompe, canale, receptori, etc.
Atunci cand proteinele si macromoleculele nu pot traversa membrana prin
proteinele din structura care mediaza acest transport, celula utilizeaza un proces
denumit endocitoza prin care o portiune a membranei se asociaza cu materialul
ce va fi inglobat, se invagineaza, producand o vezicula intracelulara ce contine
materialul ingerat. Exista doua tipuri de endocitoza: pinocitoza si fagocitoza.
Pinocitoza - este o proprietate a tuturor celulelor. Acest proces implica ingestia
de fluid si particule solubilizate prin intermediul unor microvezicule (< 200 nm
in diametru) numite vezicule pinocitozice. (fig.13)

Fig 13 – Pinocitoza
Fagocitoza - este realizata doar de unele tipuri celulare , principale fiind
macrofagele si neutrofilele.
In fagocitoza, regiuni largi ale membranei plasmatice se extind, ingloband
particule mari, cum sunt microorganismele sau resturile celulare. Se formeaza
astfel vacuole (>1μm in diametru) denumite fagozomi. Fagozomii fuzioneaza in
continuare cu lizozomii, iar continutul lor este de obicei degradat datorita
enzimelor lizozomale. ( fig. 14 )

Fig. 14 – Fagocitoza

CITOPLASMA
Citoplasma este formata din doua compartimente:
- citoplasma nestructurata sau hialoplasma (substanta fundamentala a
citoplasmei),
- citoplasma structurata sau morfoplasma, reprezentata de organitele celulare.
In afara de organitele celulare, in citoplasma se pot gasi incluziunile celulare,
produsi de secretie si acumulari de produsi exogeni.

Clasificarea organitelor celulare dupa functia lor in celula :

A. Organitele sintezei si secretiei celulare: reticulul endoplasmic, ribozomii,
complexul Golgi.
B. Organitele generatoare de energie: mitocondriile.
C. Organitele digestiei celulare: lizozomii, peroxizomii.
D. Organitele motilitatii celulare: microfilamentele, microtubulii, centrul celular
E. Incluziuni celulare: substante proteice, de exemplu hemoglobina; lipide, sub
forma de picaturi sferice glicogen, substantele minerale - fier, siliciu.

RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)

Reticulul endoplasmatic prezinta un rol major in procesele de biosinteza
celulara. Este prezent in numar mare in celulele angajate in sinteze de proteine,
glucide si lipide, fiind bine dezvoltat in celulele secretorii exo- si endocrine.
Este un organit invelit de o singura membrana ce formeaza o vasta retea
interconectata de compartimente denumite cisternele RE. Se intinde de la
membrana nucleara pana la periferia celulei.
Exista doua tipuri de RE (fig. 15) :
RE granulos sau rugos
RE neted sau agranular
Acestea se diferentiaza unele de altele , prin forma cavitatilor limitate de
membrane si prin prezenta sau absenta ribozomilor pe fata externa.
Fig.
15 –

 
Reticul endoplasmic – tipuri .
Reticulul endoplasmatic rugos (REr) - este un ansamblu de structuri
canaliculare si veziculare membranare, cu diametru de aproximativ 20 nm, pe
suprafata carora se gasesc atasati ribozomi, prin subunitatea mare si care
sintetizeaza proteine de export. Este prezent la toate celulele nucleate, abudent
in celule specializate in sinteza proteinelor. Toate lamelele sunt formate din
doua membrane care delimiteaza o cavitate in forma de sac aplatizat.
Membranele REr se continua cu membrana externa a invelisului nuclear.
Prezinta spatii neacoperite de ribozomi, din care se vor forma vezicule de
tranzitie care vor asigura transportul intracelular (RE tranzitie).
Reticulul endoplasmatic neted (REn)- este format dintr-un labirint de tubuli sau
canalicule fine ramificate si anastomozate, care comunica cu sacii REr si la
nivelul carora nu se ataseaza ribozomi. Membranele REN au aceeasi structura ca
si a REr doar ca din loc in loc prezinta fenestrari asemanatoare porilor nucleari.
In celula musculara striata, REn, poarta numele de reticul sarcoplasmatic.

Functiile RE:
REn - in metabolizarea lipidelor (biosinteza, degradarea) producand lipidele
membranare ;
- detoxificarea celulara ;
- functii speciale (depozit dinamic de ioni de calciu).
REr - in biosinteza unor proteine membranare, proteine destinate a functiona
in RE, in aparatul Golgi, sau lizozomi, proteine destinate exportului;
- prelucrarea proteinelor sintetizate in RE;
- sortarea si transportul catre aparatul Golgi.

RIBOZOMII (R)
Se mai numesc si granulele lui Palade si sunt particule ribonucleoproteice foarte
mici implicate in asamblarea aminoacizilor in proteine. Toate sintezele proteice
incep pe ribozomii liberi din citoplasma.
Pot fi de doua tipuri:
ribozomi liberi in citoplasma ;
ribozomi grupati in poliribozomi (polizomi) atasati de membranele reticulului
endoplasmic si de fata citoplasmatica a invelisului nuclear.
Apar sub forma de granule ovalare sau elipsoidale cu diametrul mare de 20-30
nm si diametrul mic de 16-17 nm.
Prezinta doua subunitati inegale ca dimensiune si diferite ca structura
morfologica si biochimica:
- subunitatea mica este alungita, curbata cu doua extremitati
umflate, cu coeficient de sedimentare de 40SV;
- subunitatea mare prezinta 3 extremitati scurte si rotunjite, cu coeficient de
sedimentare de 60SV, prevazuta cu un canal prin care trece lantul peptidic
sintetizat. (fig. 16 a si b)
Fig. 16. a

Fig. 16. b

APARATUL GOLGI

Aparatul Golgi, denumit si complexul Golgi este un organit celular delimitat de

endomembrane, structurat sub forma unei stive de cisterne recurbate prezentand
polaritate morfologica si biochimica, cu rol cheie in precesele de biogeneza a
membranelor, in maturarea, sortarea si distribuirea de molecule si/sau
macromolecule atat catre locurile celulare carora le sunt destinate cat si in calea
secretorie.
Face parte din sistemul de organite implicat in traficul intracelular al
membranelor, care incepe cu reticulul endoplasmic si se termina la membrana
celulara.
 Fig. 17 –

Complexul Golgi
Complexul Golgi este structurat ca o stiva de cisterne recurbate. Numarul
cisternelor este variabil, diferind de la un tip de celula la altul, fiind de regula
intre 5 si 8. Aceste cisterne formeaza dictiozomii. (fig. 17)
Din punct de vedere morfologic organitul prezinta:
- o fata convexa, numita si fata cis, orientata catre cisterne ale reticulului
endoplasmic din care inmuguresc vezicule (reticul endoplasmic tranzitional);
- o fata concava, numita si fata trans, orientata catre un sistem de vezicule
si/sau vacuole, tubuli inretelati si fragmente de cisterne, sistem numit retea
trans-Golgi.
Functiile a aparatului Golgi:
de a prelucra proteinele si lipidele sintetizate de RE – este principala functie ;
rol in transportul proteinelor secretate de celula in exterior printr-un proces de
secretie ;
- rol important in sisnteza lizozomilor.
MITOCONDRIA
Mitocondria este responsabila cu transformarea nutrimentelor in energie; aceasta
functie cunoscuta si ca respiratia aeroba, este motivul pentru care mitocondria
este numita uzina energetica a celulei; energia este inmagazinata sub forma de
ATP (adenozin trifosfat).
Forma sferica, formata din doua membrane trilamelare: membrana externa si
membrana interna care trimite in interior prelungiri ce formeaza crestele
mitocondriale, sau criste mitocondriale. Forma lor este, de regula, aceea de
falduri, orientate perpendicular pe axul lung al organitului. (fig.18)
Fig. 18 - Mitocondria
Spatiul dintre cele doua membrane se numeste camera externa, iar intre
membrana interna si crestele mitocondriale se afla camera interna sau matricea
mitocondriala.
Matricea mitocondriala reprezinta cel mai complex compartiment, la nivelul sau
gasindu-se un ADN propriu.
Un alt element ultrastructural evidentiabil in matricea mitocondriala sunt
ribosomii mitocondriali.
Fiecare dintre elemente structurale definite mai sus are functii bine
fundamentate, prin care concura la buna realizare a rolului de baza al
mitocondriei, producerea de ATP.
Membrana interna este alcatuita din particule elementare - unitatile tripartite
care sunt alcatuite dintr-un cap sferic, o tija cilindrica si o baza patrulatera.

Functiile mitocondriei
Respiratia celulara este un proces prin care celulele produc energia necesara
pentru a supravietui. In respiratia celulara, celulele folosesc oxigen pentru a
descompune glucoza si pentru a ii retine energia in
molecule de adenozintrifosfat (ATP).
Respiratia celulara este esentiala pentru supravietuirea celor mai multe
organisme intrucat energia continuta in glucoza nu poate fi folosita in celule fara
a fi stocata in ATP.
Cele doua componente esentiale ale respiratiei sunt oxigenul si glucoza.
Animalele obtin glucoza mancand plante.
Respiratia celulara transfera cam 40% din energia glucozei in ATP. Restul
energiei din glucoza este eliberat sub forma de caldura, pe care omul o foloseste
pentru a-si mentine temperatura corporala. Respiratia celulara este uimitor de
eficienta comparata cu alte procese de conversie a energiei, ca arderea benzinei,
la care doar 25% din energie este utilizata.
Producerea ATP-ului - Mitocondria este organitul responsabil de producerea
ATP-ului. O varietate de cai de metabolism au loc in mitocondrie, incluzand β-
oxidarea acizilor grasi, fosforilarea oxidativa si ciclul Krebs. Atat prin ciclul
Krebs cat si prin oxidarea acizilor grasi se produc substraturi pentru sinteza
ATP.
Ciclul Krebs - reprezinta o serie de reactii chimice produse in celule al caror
rezultat final este descompunerea moleculelor din hrana in energie, apa si dioxid
de carbon. Se manifesta la toate animalele, la plantele superioare si in cele mai
multe bacterii. In organismele ale caror celule au nucleu, ciclul are loc in
mitocondrii, structura deseori numita uzina energetica a celulei.

LIZOZOMI

Sunt structuri de forma veziculara care contin enzime digestive si functioneaza

ca un sistem digestiv intracelular.
Membrana limitanta este asemanatoare cu plasmalema.
Contin peste 40 de enzime digestive (proteaze, nucleaze, glicozidaze, fosfataze
etc). Cu aceste enzime lizozomii pot distruge majoritatea constituientilor celulari
si tesuturi.
Lizozomii unei celule sunt organizati intr-un sistem lizozomal, tot ce intra in
lizozomi fiind apoi folosit in metabolismul celulei.
Substantele care ajung in lizozomi sunt aduse fie din exteriorul celulei prin
fagocitoza si pinocitoza fie din interiorul celulei.
Enzimele lizozomale iau nastere in complexul Golgi, de unde sunt impachetate
in vezicule mici.
Rolul lizozomilor : au rol important in apararea organismului (fagocitoza
microorganismelor), reinnoirea celulelor, metabolismul intracelular al
colesterolului.
Datorita functiilor digestive lizozomii sunt implicati in numeroaze boli
patologice, datorate lipsei uneia sau mai multor enzime (acumularea de acid uric
in lizozomi - guta, sau acumulare de silicati).

PEROXIZOMI
Peroxizomii se prezinta sub forma de vacuole sferice sau ovoide, uneori de
forme neregulate cu prelungiri.
Ei sunt delimitati de o endomembrana si contin o matrice in granulata uneori cu
un cristaloid.
Cristaloidul poate aparea format din manunchiuri paralele de tubuli care in
sectiune transversala dau imaginea unui fagure de miere. Peroxizomii se
formeaza prin reticulul endoplasmic – complexul Golgi si au rol in
metabolismul peroxidului.

NUCLEUL

Nucleul are rol central in viata unei celule.

Nucleul este structura cea mai specializata a celulei, care asigura ereditatea si
coordoneaza majoritatea reactiilor de sinteza conform specificitatii biologice a
celulei.
Este un corp veziculos in general, cu forma sferica sau ovoida, bine circumscris,
cuprins in masa citoplasmatica a celulei. Dintre substantele care intra in
constitutia sa, cea mai caracteristica este cromatina, puternic bazofila.
Nucleul prezinta o membrana nucleara numita si anvelopa, nucleoplasma
(substanta fundamentala) care este strabatuta de o retea de filamente fine, numita
retea cromatica. (fig.19 a si b).

Fig. 19 . a – Nucleu celular

Fig. 19. b – Nucleu celular

Fig. 20 – Molecula de ADN

Nucleul contine genomul celulei care consta intr-un numar definit de molecule
de ADN (cu aspect de dublu helix).
Molecula de ADN este formata din doua lanturi lungi polinucleotide, rasucite
sub forma de helix.
Acizii nucleici sunt substante chimice alcatuite din unitati simple numite
nucleotide.
O nucleotida este formata dintr-o baza azotata (purinica- adenina si guanina;
piridiminica- citozina si timina, pentru ADN iar in ARN timina este inlocuita cu
uracil), un zahar ( riboza in ARN si dezoxiriboza in ADN) si un radical fosforic.
Mai multe nucleotide formeaza un lant polinucleotidic.
O secventa formata din 2 nucleotide formeaza codonii, care au capacitatea de a
include un aminoacid in molecula proteica.
Pentru codificarea celor 20 de aminoacizi exista 64 de codoni fiecare format din
2 nucleotide.
Mai multe nucleotide formeaza o gena.
Membrana nucleara- este formata din doua membrane, una interna si una
externa care se afla in legatura cu RE.
Membrana externa prezinta pori prin care patrund macromolecule necesare in
activitatea nuclara.
Membrana interna se afla in legatura cu cromatina.
Nucleoplasma- este substanta fundamentala fluia si omogena bogata in cationi
(Na, Ca, Mg, etc).
Cromatina si cromozomii reprezinta doua forme de organizare a materialului
genetic (ADN). In interfaza (perioada dintre doua diviziuni succesive),
materialul genetic este reprezentat de cromatina iar in timpul diviziunii celulare,
de cromozomi.
Cromatina se gaseste dispersata in nucleoplasma, sub diferite forme:
- granule de diferite marimi, numite cromocentri ;
- granule fin dispersate;
- forma fibrilara , condensata la periferia nucleara, pe fata interna a invelisului
nuclear, unde formeaza membrana cromatica
Eucromatina si heterocromatina
Cromatina fin dispersata in mod uniform in nucleu se numeste eucromatina.
Cromatina condensata sub forma de granule mari formeaza heterocromatina si
este intens bazofila. Se disting doua tipuri de heterocromatina:
- heterocromatina constitutiva - care este intotdeauna condensata in interfaza;
este inactiva genetic si nu contine gene structurale;
- heterocromatina facultativa - care se poate imparti in functie de tipul de
cromozomi de care apartine in:
o      heterocromatina facultativa autosomala - care corespunde celor 22 de
perechi de cromosomi autosomali;
o      heterocromatina facultativa gonosomala - care corespunde cromatinei
sexuale ce formeaza corpusculul Barr in celulele somatice de la femeie si
corpusculul F in celulele somatice la barbat.
In diviziune , in nucleoplasma apar niste filamente lungi numite cromozomi ,
alcatuiti din cromatina.
Cromatina este un lant flexibil, ca un sirag de perle, alcatuite din unitati care se
repeta numite nucleosomi.
Fiecare nucleosom are forma unui cilindru turtit format din proteine histonice
inconjurate de un segment de ADN alcatuit din 140 de perechi de nucleotide
care formeaza doua inele la varful si baza cilindrului.
Nucleolul - in nucleul aflat intre diviziuni se gasesc 1-2 corpusculi numiti
nucleoli, cu rol in sinteza ARNr si in pregatirea mitozei.

CITOSCHELETUL (APARATUL LOCOMOTOR)

Filamente de actina - actina se gaseste in cele mai multe celule in proportie de
10% din totalul proteinelor celulare. Cantitatea ei in celule difera dupa gradul de
activitate al acestora.
Filamentele de actina se asocieaza in parte cu endomembranele si se leaga de
obicei de membrana celulara de suprafata.
Filamente de miozina - miozina se gaseste in cantitate redusa in celulele
nemusculare, fiind de forma si marime diferita in aceeasi celula. Legarea
microfilamentelor de membrana de suprafata se realizeaza prin diferite proteine
(alfa-actinina si vilina). Legarea microfilamentelor este esentiala pt formarea
citoscheletului precum si pt unele procese celulare de baza ca citokinezia.
Filamente intermediare - sunt prezente in celulele eucariotelor fiind diferite de
microfilamentele de actina si microfilamentele de miozina. Sunt numite
intermediare pentru ca diametrul lor este situat intre cel al microfilamentelor
mici de actina si cel al microfilamentelor mari de miozina
Dupa proteinele componente sunt de mai multe tipuri:
- microfilamente formate din precheratina – cheratina; - -
microfilamente ce contin vimentina;
- microfilamente ce contin desmina sau scheletina.
Microvili, stereocili, cili, flageli
Microvilii - reprezinta o forma de organizare stabila a microfilamentelor, fiind
prezenti in diferite tipuri de celule nemusculare.
sunt formatiuni ale membranei celulare de suprafata, prezenti de obicei la polul
sau polii liberi, nejonctionali, ai unor celule foarte acive in transportul celular;
se gasesc bine reprezentati la enterocite sau la nefrocite; de obicei microvilii au
o forma de deget de manusa, au inaltimi si grosimi egale sau inegale.
Cilii - apar de obicei sub forma de prelungiri celulare dispuse la unul din polii
celulei;
sunt alcatuiti din citoplasma si membrana celulara;
pot fi mobili si imobili (stereocili).
Flagelii - prezinta o structura asemanatoare cililor ; la om ei sunt reprezentati
numai prin gametii sexuali masculini (spermatozoizi).
Microtubuli- sunt prezenti sub forma de cilindrii subtiri in citoplasma celulelor
animale si vegetale. Ca si microfilamentele, ei pot aparea grupati sau izolati in
citoplasma. Au rol in formarea citoscheletului impreuna cu microfilamentele,
contribuind la mentinerea formei celulei.
Centriolii, centrul celular - Centriolii sunt organite microtubulare stabile in
citoplasma celulelor.
Centrul celular poate contine unul sau frecvent doi centrioli ce sunt inconjurati
de o zona citoplasmatica mai clara. Centrul celular este responsabil in celula de
initierea si declansarea diviziunii celulare (mitoza sau meioza) formand fusul de
diviziune. De asemenea genereaza miscarea cililor si flagelilor prin faptul ca la
baza acestora se gaseste intotdeauna prezent un centriol denumit corpuscul
bazal.
. Cromozomul
Cromozomii reprezintă forma în care se organizează cromatina nucleară în
timpul diviziunii celulare. Este vorba numai de acea parte a cromatinei care are
rol determinant în depozitarea şi transmiterea informaţiei genetice ( transmiterea
caracterelor ereditare ). Prin urmare cromozomii sunt si ei corpi filiformi
constituiti din ADN si histone.
Cromozomii sunt structuri permanente ale celulei, dar ei apar mai clar in timpul
diviziunii celulare, indeosebi in metafaza. Examinaţi la microscopul fotonic e
observă că ei au forma unor bastonaşe, fiind alcătuiţi din două filamente
paralele, alipite, omogene ca structură, care se numesc cromatide.
Moleculele de ADN şi histone suferă spiralizări succesive, alcătuind un sistem
ierarhizat de fibre de cromatide, de dimensiuni diferite. Ele realizează
„compactarea”  moleculelor lungi de ADN în spaţiul nuclear, care nu depăşeşte
câţiva microni în diametru.
La începutul diviziunii, membrana nucleară şi nucleolii dispar, iar fibrele de
cromatină se spiralizează, se condensează şi formează cromozomii; la sfârşitul
diviziunii aceştia se despiralizează şi persistă în interfază sub forma filamentelor
de cromatină. Cromatina şi cromozomii sunt două modalităţi diferite de
organizare morfofuncţională a materialului genetic, în interfază şi
diviziune. Cele două cromatide care alcătuiesc un cromozom poartă numele de
cromatide surori. Acestea se unesc într-un singur punct al cromozomului, numit
centromer sau kinetocor.
Cromozomul este o structură celulară ce poate fi observată în cursul diviziunilor
celulare în etapa numită metafază. In metafaza cromozomii au un numar si o
structura anume. Astfel, avem urmatorele reguli:
– atât celulele somatice cât şi cele germinale mature (spermatozoid şi ovul)
conţin un număr fix de cromozomi, tipic şi particular pentru fiecare specie;
– in nucleii celulelor somatice, cromozomii se găsesc, în mod obişnuit, în
perechi. În fiecare pereche, un cromozom provine de la mamă, celălalt de la tată.
Celulele ai căror nuclei au 2 seturi de cromozomi identici se numesc celule
diploide;
– celulele germinale mature ( gametii ), care se unesc in procesul de fertilizare,
au nuclei cu un singur set de cromozomi, cate un cromozom din fiecare pereche,
ele numindu-se haploide.
     Numarul de cromozomi din celule este constant la toţii indivizii care aparţin
aceleiaşi specii, fiind caracteristic pentru specia respectivă. Nucleul fiecarei
celule conţine 46 cromozomi: 44 cromozomi autozomi dispuşi în perechi şi 2
cromozomi sexuali (heterozomi) ( X, Y ). Din punct de vedere a biologiei
moleculare bărbatul se deosebeşte de femeie prin cromozomii sexuali XY care
la femeie sunt XX, pe când la bărbat cei doi cromozomi sexuali sunt XY grupare
care determină dimorfismul sexual şi caracterele sexuale specifice femeii şi
bărbatului care sunt:
 existenţa gonadelor masculine ( testicule );
 dezvoltarea încă în perioada intrauterină a caracterelor sexuale primare ca
scrotum şi penis;
 caracterele secundare masculine ce apar prin creşterea concentraţiei de
testosteron din sânge în perioada pubertăţii ( barbă, timbrul vocii, bazin mai
îngust ca cel feminin, masă musculară mai mare, creşterea părului pe piept
ş.a.m.d. ).
Numărul de cromozomi existenţi în celulă este stabil şi caracteristic speciei. În
general, toate celulele unui organism şi ale organismelor de aceeaşi specie au
acelaşi număr de cromozomi.
La organismele sexuate, celulele somatice conţin un număr dublu de cromozomi
faţă de celulele sexuate mature (ovulul şi spermatozoidul). Numărul
cromozomilor celulelor sexuale este haploid şi se notează cu N sau n, iar
numărul cromozomilor celulelor somatice este diploid şi se notează cu 2N sau
2n.
Celulele diploide au deci două seturi complementare de cromozomi, unul care
provine din ovul şi altul care provine din spermatozoid. Când numărul seturilor
este mai mare de 2, cum intalnim in alte specii de animale, vorbim de poliploidie
( 3n =  triploidie; 4n =  tetraploidie; 5n =  pentaploidie etc. ). De multe ori
celulele sunt prezentate folosindu-se terminologia “n” si “c”. Terminologia de
“n”, cum am vazut mai sus reprezinta ploiditatea (daca o celula este diploida sau
haploida). Omul prezinta 23 de perechi de cromozomi dispusi in doua seturi, un
set de la mama, unul de la tata, in total 46 de aceea omul este o fiinta diploida,
adica “2n”. Cealalta parte a terminologiei est “c”. Aici situatia este mai
complicata fiindca autorii de specialitate au dat diferite intelesuri.
Cel mai comun, prin terminologia “c” se intelege numarul de cromozomi.
Aceasta prezinta importanta in perioada S a interfazei cand celula si-a dublat
ADN-ul, ea se noteaza de la 2c la 4c insa ramane tot 2n, celulele somatice fiind
tot timpul 2n; 2c sau 4c reprezentand asadar cantitatea de ADN dintr-o celula.
Prin urmare o celula somatica are initial 2n/2c dar prin procesele diviziunii
celulare ajunge la 2n/4c, 2n/6c, etc.
La om, numărul cromozomilor din celulele somatice este de 46, iar numărul
cromozomilor din celulele germionale, de 23. Din cei 23 de cromozomi ai
celulei germinale, 22 sunt cromozomi somatici sau autozomi, iar un cromozom
care este responsabil de determinarea sexului poartă numele de cromozom
sexual sau gonozom.
Cromozomii sexuali au fost notaţi cu X şi Y. În timp ce toate ovulele au în mod
invariabi numai cromozomul sexual X, o parte din spermatozoizi au
cromozomul sexual X, iar altă parte cromozomul sexual Y.
Perechea de cromozomi sexuali este separată. La om, sexul feminin are o
pereche de cromozomi sexuali identici (cromozomii XX), iar sexul masculin, o
pereche de cromozomi sexuali diferiţi (cromozomi XY). Cromozomul X
determină deci sexul feminin, iar cromozomul Y, sexul masculin.
     Structura cromozomilor
Cromozomii se studiază în timpul metafazei, când prezintă o condensare
maximă. În această etapă, cromozomii sunt bine individualizăţi, au braţele
îngroşate, cromatidele fiind distanţate. În structura cromozomilor metafazici
deosebim următoarele componente:
a). cromatidele, cele două subunităţi longitudinale ale cromozomului metafazic,
alcătuite din ncâte o moleculă de ADN dublu catenară neîntreruptă, rezultate în
procesul de replicare a ADN. Astfel că, fiecare cromatidă are aceeaşi cantitate
de ADN ca şi cromozomul original din care s-a format şi devine un cromozom
fiu cu exact aceleaşi gene;
b). centromerul, realizează legătura între cele două cromatide până în anafază, el
apare ca o constricţie când cromozomii se condensează în timpul diviziunii
celulare. Centromerul împarte cromatidele în două braţe,  notate convenţional cu
p (de la”petit”) pentru braţul scurt şi q ( de la “qeue”), pentru braţul lung.
 După poziţia centromerului ,cromozomii pot fi:
– metacentrici ( cu centromerul în la mijlocul cromozomului şi braţele
aproximativ egale );
– submetacentrici ( cu centromerul în afara zonei centrale şi braţele de lungimi
diferite );
– acrocentrici (cu centromerul spre un capăt al cromozomului ).
c). braţele cromozomiale, care apar în urma împărţirii cromatidelor de către
centromer în două subunităţi: braţul lung (q) şi braţul scurt (p). Braţele pot fi
aproximativ egale sau de lungimi diferite;
d). telomerele, regiunile terminale ale cromatidelor determină şi menţin
individualitatea cromozomilor, prevenind unirea capetelor şi astfel asigurând
stabilitatea lor. Se crede că diferenţele individuale în longevitate indică diferenţe
în lungime a telomerelor;
e). sateliţii, elemente terminale rotunde la nivelul braţelor scurte ale unor
cromozomi aconcentrici (prezenţi pe cromozomii umani 13, 14, 15, 21, 22).
Sateliţii sunt legaţi de corpul cromozomului printr-un filament subţire de
heterocromatină (ADN neinformaţional) ce conţin genele care codifică ARN-
ribozomal.

   
     I.3. Ciclul celular
Reprezintă secvenţa de faze diferite prin care trece o celulă într-o diviziune
celulară mitotică şi următoarea. Ciclul celular poate fi împărţit în patru perioade
principale:
a). perioada M în cursul căreia are loc mitoza (diviziunea nucleului) şi
citokineza (diviziunea citoplasmei).
b) perioada G1 ( presintetica )in care nu se produce sinteza ADN-ului (cantitatea
de ADN este 2n (2c) ), dar se sintetizează intensiv ARNm, proteinele, enzimele.
Perioada G1 constituie 25 – 50% din timpul interfazei (4-10 ore). Catre sfarsitul
peroadei G1 celulele urmeza doua cai:
– unele intra in asa numita perioada G0 sau de repaus adica se retrag din ciclul
celular fiind active din punct de vedere metabolic dar nu se mai prolifereaza
(celulele musculare, scheletice, neuronii).
– majoritatea intra insa in perioada uramatoare;
c) perioada S ( sintetica ) in care are  loc duplicarea ADN-ului din celula în
procesul de replicare a cromozomilor, de la 2n la 4n adică de la un cromozom
bicatenar (2n) la un cromozom cu 4 catene ADN;
d) perioada G2 este etapa dintre sinteza ADN şi mitoză, unde celula continuă să
sintetizeze ARN şi proteine, astfel pregătindu-se pentru diviziunea celulară.
 
     Diviziunea celulară
   In fiecare fiinţă există o substanţă menţionată ca material genetic. Cu excepţia
unor viruşi acest material este compus din ADN, care este organizat în unităţi
numite gene, a căror produs controlează toate activităţile metabolice ale
celulelor. ADN-ul cu mulţimea lui de gene este organizat la rândul lui în
cromozomi, structuri filiforme care servesc ca vehicule pentru transmiterea
informaţiei genetice.
Mecanismul prin care cromozomii sunt transmişi de la o generaţie celulară la
alta şi de la organisme la descendeţi este extrem de precis. În cele ce urmează, se
va lua în consideraţie felul în care se menţine continuitatea genetică în celule şi
organisme. Două perioade majore ale diviziunii celulare sunt implicate în cadrul
organismelor eucariote: mitoza şi meioza. Cu toate că mecanismele celor două
procese sunt similare, în multe privinţe rezultatele sunt complet diferite.
Diviziunea ( în latină divisio, diviziune, împartire ) se realizează pe două căi:
– directă ( amitoză, în cazul celulelor procariote );
–  indirectă ( cariochineză, celulele eucariote ).
Diviziunea reprezinta multiplicarea celulelor cu acelasi proprieteti iar
diferentierea reprezinta formarea unui nou set de celule cu alte proprietati
( adica sunt diferite fata de cele din care au luat nastere ).
Diviziunea amitotică sau directă este întâlnită mai ales la procariote. Acest fel de
diviziune se poate realiza în două feluri, când celula-mama este împărţită în
două părţi egale printr-un perete, rezultând doua celule-fiice identice sau când
celula-mama se alungeşte, se gâtuie la mijloc, partea mijlocie a celulei se
subţiază până când se rupe, rezultând două celule fiice.
Diviziunea cariochinetică ( din limba greacă: karyon a nucleu; kynesis a mişcare
) sau indirectă este specifică eucariotelor. După particularităţile de desfăşurare şi
celulele care rezultă în urma diviziunii, se cunosc două feluri de cariochineze:
mitoza (din limba greacă: miţos a fir, cu fus de diviziune) pentru celulele
somatice şi meioza (din limba greacă: meion = mai puţin, mai mic; ossis =
condiţie ), prin care, în final, rezulta gameţii.
     I.3.1. Mitoza
Reprezintă diviziunea indirectă a celulelor somatice cu dublarea prealabilă şi
repartizarea uniformă a numărului de cromozomi (materialul ereditar) în
celulele-fiice. Mitoza are loc în celulele ce se află în plină creştere: tesutul
embrionar, organele hematopoetice. Diviziunea mitotică, ecvationala sau
homotipica este specifică celulelor somatice care intra în constituţia corpului
organismelor.
Practic presupune doua fenomene: cariokinaza ( diviziunea nucleului ) cuprinsa
in profaza si metafaza si citokineza ( diviziunea citoplasmei ) cuprinza in
anafaza si teofaza.
A. Profaza → au loc mai multe procese: dispar membrana nucleară şi nucleonii;
cromozomii se spiralizează, se îngroaşă, se condensează; cromozomii condensaţi
sunt structuri superordonate; cromozomii apar clivaţi (despicaţi) în două
cromatide surori unite prin centromer şi apare fusul de diviziune. Din acest
proces învăţăm că în organismul nostru au loc mitoze în fiecare zi, atunci când
se înlocuiesc celulele uzate sau cresc şi se înnoiesc unele ţesuturi noi.
B. Metafaza → cromozomii migrează spre planul ecuatorial al celulei, unde se
aliniază. La sfârşitul fazei, cele două cromatide se separă. Metafaza este stadiul
în care se pot stabili, cu deosebită precizie, numărul, forma, mărimea
cromozomilor specifici fiecărei specii.
C. Anafaza →  în care au loc două „evenimente” ce asigură distribuţia totală şi
egală a materialului genetic:
– clivarea (desfacerea in placi sau lame) longitudinală a centromerului şi
separarea (disjuncţia) cromatidelor ( se produce la sfârşitul metafazei şi
începutul anafazei );
– migrarea simultană şi cu aceeaşi viteză a cromatidelor spre polii fusului de
diviziune (deplasarea este produsă prin scurtarea fibrelor fusului ce unesc polul
cu centromerul cromatidei).
Practic cele două cromatide ce alcătuiau un cromozom se despart şi migrează
către polii opuşi ai celulei, formându-se astfel doi cromozomi de acelaşi fel, unul
la un pol, altul la celălalt pol.
D. Telofaza → cromatidele care acum formează cromozomii celor două celule
fiice se adună lângă centrioli, se decondensează şi devin invizibile. Se formează
membrane nucleare, apoi urmează o diviziune completă a corpului celulă-mamă,
rezultând două celule independente. În acest stadiu membrana celulară se divide,
se reconstituie cei doi nuclei şi prin citokineză (divizuniea citoplasmei), rezultă
două celule „fiice” care au acelaşi set cromozomic şi deci aceeaşi informaţie
genetică ( clone ).
     I.3.2. Meioza
    Reprezintă tipul de diviziune celulară caracteristica organismelor cu
alternanţă de faze (haploidă – diploidă). Prin intermediul meiozei are loc
reducerea la jumătate a materialului genetic cromatic (a numărului de
cromozomi) a celulei somatice,  precondiţie a formării celulelor sexuale ( a
gameţilor ).
     Practic reprezintă diviziunea indirectă a celulelor germinale ( ovocitul şi
spermatocitul de ordinul I ) în zona de maturizare ce formează celulele sexuale
( gameti ). Asemenea mitozei, meioza este o diviziune indirectă (cariochinetica).
De obicei, celulele ce se vor divide prin meioză se deosebesc de cele ce se vor
divide prin mitoza, deoarece prin intermediul anumitor modificări, cresc mult în
volum.
     Spre deosebire de mitoză, meioza este mai complicată, are o durată mai mare
de timp şi se compune în realitate din 2 diviziuni succesive – diviziunea I
meiotica sau diviziunea heterotipica (numită şi diviziune reducţionala) şi
diviziunea II meiotica sau diviziunea homeotipica (cunoscută şi sub numele de
diviziunea equationala). Fiecare din cele două etape având alte patru diviziuni
după acelaşi nume ca în cazul mitozei, respectiv, profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza. Nu mai intrăm însă în detaliile acestor fenomene.
Viaţa umană ia naştere în momentul unirii celor două celule germinative
(gameţii): spermatozoidul (masculin) şi ovulul (feminin). Prin fuzionarea lor se
formează o celulă unică: oul sau zigotul.
    Meioza asigură constanta numărului de cromozomi în cadrul reproducerii
sexuate, micşorând de două ori numărul lor în celulele sexuale. În urma
fecundatiei, în zigot, se restabileşte de fiecare dată numărul diploid de
cromozomi. În lipsa acestui proces, ar fi pusă în pericol însăşi existenta speciei.
De exemplu, la căsătoria unei femei cu un bărbat (ambii având câte 46 de
cromozomi ) copiii ar avea câte 92 de cromozomi, iar nepotii – câte 184 ş.a.m.d.
până se va ajunge la infinit? Şi invers, în acest caz părintii tinerilor căsătoriti ar
fi trebuit să aibă câte 23 de cromozomi fiecare, iar buncii – câte 12,5
cromozomi…?
E bine cunoscut însă faptul că numărul de cromozomi este stabil pentru fiecare
specie, această însuşire fiind determinată anume de meioză.

    Aşadar mitoza este caracteristica celulelor somatice iar prin dividere se obţin
două celule diploide, reprezentând o unealtă a înnoiri iar  cromozomii celulelor
fiice vor fi identici, ca şi conţinut informaţional, cu cei ai celulei mamă,
identitate care se observă şi de la celulă fiică la celulă fiică.
   În schimb meioza este caracteristica celuleor gametice (germinale) iar prin
dividere se obţin patru celule haploide, reprezentând o unealtă a reproducerii iar
cromozomii celulelor fiice sunt similari ca şi conţinut cu cei ai celulei mamă şi
nu identici. Când două celule haploide de sexe diferite se întâlnesc în timpul
reproducerii sexuate ele se unesc formând o celulă diploidă numită celula ou sau
zigot.
Celula somatica si gametica
Celulele care intră în alcătuirea întregului organism, cu excepţia celulelor
sexuale (celule gametice), se numesc celule somatice.
Celula somatică → prezintă o garnitură completă de cromozomi (2n), aflându-
se permanent în stare diploida. Proliferarea fiziologică sau patologică a celulelor
somatice se face prin diviziune celulară.
Diploidă este o celulă care prezintă o garnitură completă de cromozomi (2n),
formată din două seturi haploide (n), provenite de la genitorii de sex opus ( n x n
a 2n ).
Celulele somatice umane sunt diploide și conțin două seturi haploide de
cromozomi, fiecare set haploid format din 23 de cromozomi, câte unul din
fiecare pereche. Cei 46 cromozomi se împart în 22 de perechi de cromozomi
identici la bărbați și la femei numiti autozomi, plus o pereche de cromozomi
sexuali (numiti si heterozomi sau gonozomi), identici la femei (XX) și diferiți la
bărbați (XY).
Celula gametică → celule sexuale haploide (care posedă numai jumatate din
numarul de cromozomi), care conţin un patrimoniu genetic bine definit şi
individualizat, constituit din jumătatea zestrei genetice deci şi a potenţialului
produsului de fecundaţie. Fiecare celulă gametică umană are 23 de cromozomi.
Cele două tipuri de celule gametice sunt; ovocitul – celula sexuală feminină şi
spermatozoidul – celula sexuală masculină. Prin procesul de fecundare, în urma
pătrunderii spermatozoidului în ovul, se formează zigotul (embrionul
unicelular).
Acest proces se datorează fuziunii celor două nuclee provenite din celule
gametice de sex opus. Zigotul posedă o garnitură completă de cromozomi (46 de
cromozomi în cazul omului), fiind, din punct de vedere genetic, o combinaţie
nouă, unică, viabilă.  Multiplicarea zigotului se face pe baza materialului genetic
deja constituit în noua celeula somatica.
I.6. Acizii  nucleici
 
Acizii nucleici sunt comuşi macromoleculari cu structura complexă şi mase
moleculare cuprinse între câteva zeci de mii şi milioane. Sunt, împreună cu
proteinele, componentele nucleoproteidelor (proteină complexă localizată în
celule formată din cuplarea unei proteine simple cu un acid nucleic). Astfel
avem ribozomi, care sunt nucleoproteine ce conţin ARN şi cromozomii,
nucleoproteine ce conţin ADN.
 
     I.6.1. ADN ( acid dezoxiribonucleic )
ADN-ul este principalul constituent chimic al cromozomilor, alături de
proteinele care îi servesc drept suport ADN-ului. Acesta este conţinut în nucleul
fiecărei celule, într-o structură bine sudată, numită cromozom fiind  format din
molecule organice dintre cele mai complexe. Conține informația genetică cu
privire la biosinteza proteinelor.
ADN-ul este continut de catre nucelul celulei insa exista si ADN mitocondrial,
continut de catre mitocondrii ( ADNmt ) care se transmite doar pe linie materna,
ovocitul fiind o celulă de mari dimensiuni ce conține un număr mare de
mitocondrii spre deosebire de spermatozoid care contine, însă putini doar atât
cât să le propulseze până la suprafaţa ovulului, fără ca mitocondriile respective
să pătrundă în ovul. Mama transmite ADNmt catre fiica dar si catre fiu, insa
doar fiica il poate transmite mai departe, fiind asadar o transmitere pe linie
materna. ADNmt a fost utilizat în 1987 pentru a o descoperi pe faimoasa „Eva
Mitocondrială”, acea teorie care enunţa că toate femeile descind dintr-o singură
femeie.
ADN-ul este substratul molecular al eredităţii. Această macromoleculă, alcătuită
din două catene polinucleotidice dispuse spaţial sub forma unei duble spirale
helicoidale ( „elicea vieţii” ), îndeplineşte trei roluri majore:
– ADN deţine informaţia genetică codificată pentru realizarea caracterelor
specifice unui organism. Unitatea fundamentală de informaţie ereditară este
gena – un segment de ADN care determină un anumit caracter . Modificarea
structurii unei gene normale, numită mutaţie, produce o variantă genică ( “alelă”
), normală sau anormală;
– ADN exprimă informaţia ereditară, prin sinteza unor proteine specifice, care
vor forma caracterele morfologice şi funcţionale ale organismului ( „o genă → o
proteină → un caracter” );
– ADN conservă informaţia ereditară în succesiunea generaţiilor de celule şi
organisme. Procesul se realizează prin biosinteza a două molecule noi şi identice
de ADN prin replicare semiconservativă, urmată de distribuţia lor egală şi totală,
prin diviziune celulară. Replicarea şi diviziunea se efectuează cu mare precizie,
asigurând fidelitatea de transmitere a informaţiei; ele pot suferi totuşi erori, care
generează mutaţii.
Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci şi pentru
orice individ al oricărei specii animale sau vegetale. Prezenţa în cromozom a
ADN-ului a fost relevată de chimistul german R.Feulgen, în 1924, prin utilizarea
unui colorant vital -fuxina bazica- care colorează rosu-violaceu cromozomii;
substanţa din cromozomi, care reacţionează specific cu colorantul, era ADN.
James Watson şi Francis Crick, au făcut cunoscut un model al moleculei de
ADN pentru care au primit Premiul Nobel ( în 1962 ). Modelul se bazează pe
combinarea a patru nucleotizi.
Fiecare nucleotid consta dintr-un radical fosforic monoacid, o pentoză
( dezoxiriboza ) şi o bază azotată ( una din următoarele patru ): adenina ( A ),
guanina ( G ), – A şi G sunt baze purinice – timina ( T ), citozina ( C ) – T şi C
sunt baze pirimidinice. Combinaţia dintre o bază şi o pentoză se
numeşte dezoxiribonucleosid, iar combinaţia celor trei
componente dezoxiribonucleotid.
ADN are o structură de dublu helix, două fire răsucite unul în jurul celuilalt.
„Scara” este alcătuită din două lanţuri ( catene ) organice elastice şi răsucite ce
sunt conectate prin „treptele” realizate de legăturile de hidrogen.  Pe firul răsucit
sunt fixate unele după altele nucleotidele. Fiecare nucleotidă consta din 3 unităţi:
o moleculă de zahăr, un grup de fosfaţi şi compuşi ce formează baze.
 „Treptele” sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce
pot fi patru tipuri diferite de molecule
organice, adenină (A), citozină (C), guanină (G) şi timină (T).
Cele patru baze (A, C, T şi G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, şi
anume: adenina doar cu timina (A + T sau T + A), şi citozina doar
cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A, în orice parte a
lanţului s-ar afla ea, nu se poate combina decât cu o bază de tip T, şi invers; în
mod similar, G nu se poate combina decât cu C, şi invers.
     Cum există patru tipuri de baze, rezulta că există şi patru tipuri de nucleotide.
Ordinea lor de-a lungul fibrei ( firului ) are o importanţă capitală pentru că ea
conţine informaţia. Un segment al fibrei ADN reprezintă o genă cu un rol
specific deoarece ea  codifică sinteza unei anume proteine. Secvenţe de trei
nucleotide de pe lanţurile ADN-ului formează un cod special care stabileşte
ordinea în care sunt legaţi aminoacizii pentru a forma molecule de proteine.
Acesta este cunoscut sub numele de cod genetic. Unii aminoacizi sunt codificaţi
prin mai mult de un triplet. Deoarece proteinele sunt moleculele de construcţie
ale organismului şi, ca şi enzimele, controlorii săi metabolici, codul ADN
stabileşte cum arată, creşte şi funcţionează corpul. În concluzie, ADN-ul este
materialul genetic al corpului.
    Sinteza proteinelor
Abilitatea celulelor de a menţine un înalt nivel de ordine într-un univers haotic
depinde de informaţia genetică, informaţie care este exprimată, menţinută,
replicată şi ocazional ameliorată printr-o serie de procese specifice cum ar fi:
sinteza ARN şi a proteinelor, repararea ADN, replicarea ADN şi recombinarea
genică.
Proteinele constituie mai mult de 50% din masa uscată a unei celule iar sinteza
lor este esenţială pentru menţinerea statusului celular ca şi pentru creştere şi
dezvoltare. Sinteza proteinelor reprezintă cel mai complex proces
biosintetic descris până la momentul de faţă. Proteinele sunt componente
esenţiale ale organismelor vii, care îndeplinesc diferite roluri:
proteine structurale, enzime, hormoni etc.
Din punct de vedere chimic, proteinele sunt nişte macromolecule, constând din
unul sau mai multe lanţuri polipeptidice, obţinute prin polimerizarea unor
molecule mai mici, numite aminoacizi. Secvenţa aminoacizilor determină
structura şi funcţia proteinei. Proteinele sunt sintetizate de organismele vii pe
baza informaţiei conţinute în genele structurale.
Procesul de sinteză a proteinelor decurge în felul următor:
În primul moment are loc transcripţia, care constă în sinteza mARN de către
una dintre catenele de ADN dintr-o genă. Acest mARN are o structură
complementara catenei de ADN matrice, reprezentând o “imagine în oglindă” a
acestuia, o transcriere mecanică a codonilor catenei de ADN, respectiv a
mesajului genetic, cu simboluri complementare.
Apoi are loc al doilea moment, translaţia. Molecula este “citită” de către nişte
organite celulare numite ribozomi (alcătuite din ARNr şi alte biomolecule) şi, pe
baza informaţiei conţinute, este sintetizată o catenă polipeptidică.
În procesele de transcripţie şi translaţie intervin numeroase enzime precum şi
ARNt, care are rolul de a transporta aminoacizii la ribozomi şi de a decodifica
informaţia conţinută în ARNm. Sinteza proteinelor are loc cu consum de
energie.
Aşadar, în cadrul procesului de translaţie, informaţia genetică, constând dintr-o
secvenţă de baze azotate este tradusă într-o secvenţă de aminoacizi, pe baza unui
cod, numit cod genetic. Acest cod face ca fiecărei secvenţe de 3 baze azotate
(numită codon) să-i corespundă un aminoacid. Codul conţine deci 64 de codoni
dintre care 61 de codoni codifică unul sau altul dintre cei 20 de aminoacizi, iar 3
codoni sunt codoni stop (deci codul este degenerat, în sensul că există
aminoacizi care sunt codificaţi de mai mulţi codoni diferiţi).
În al treilea moment are loc activarea aminoacizilor, care constă în reacţia unui
aminoacid cu adenozin-trifosfat (ATP) catalizata de aminoacil-ARN sinteză, şi
formarea de aminoacil-adenilat (aminoacil AMP), care se ataşează de o
moleculă de tARN, determinând apariţia unui complex aminoacil-tARN. Acest
complex este transportat în locul lui propriu în lanţul proteic, determinat de
mARN din polizomi. Pe catena mARN din polizom, se vor amplasa, la nivelul
fiecărui ribozom, numai acele complexe aminoacil-tARN care, pe bucla
centrala, reprezentând anticodonul, poseda o secvenţă de trei ribonucleotizi
complementara codonilor mARN din complexul polizomului.
În acest fel aminoacizii sunt legaţi enzimatic într-o ordine impusă de ADN care
a matriţat mARN şi care joacă un rol direct în biosinteza proteinelor. În al
patrulea moment are loc translaţia, polimerizarea sau asamblarea
aminoacizilor.
   
     I.6.2. ARN ( acid ribonucleic )
    Este un acid nucleic care utilizează informaţia ereditară purtată de către  ADN
pentru a sintetiza proteinele. ARN-ul este, ca şi ADN-ul, un polinucleotid format
prin copolimerizarea ribonucleotidelor. Un ribonucleotid este format dintr-
o bază azotată (adenină A, guanină G,uracil U şi citozină C ), o pentoză ( D-2-
dezoxiriboză ) şi un fosfat. În molecula de ARN uracilul înlocuieşte timina.
Molecula de ARN este monocatenară (este alcătuită dintr-un singur lanţ
polinucleotidic). Este un complex macromolecular similar, structural şi
funcţional, în multe privinţe ADN-ului. ARN-ul rezultă din copolimerizarea
ribonucleotidelor, care determină formarea unor lanţuri lungi, monocatenare.
Componentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar bazele azotate sunt: adenină,
guanină, citozină şi uracilul.
ARN-ul este sintetizat prin procesul numit transcripţie. În acest proces, ADN-ul
are rol de matriţă. Molecula dublu catenară de ADN este desfăcută, pe intervalul
care urmează a fi transcris, de anumite complexe proteice prin ruperea punţilor
de hidrogen între bazele azotate complementare. Un complex proteic cu funcţie
enzimatică numit ARN polimerază copiază una din catenele de ADN pentru a
produce un ARN complementar. Catena de ADN care funcţionează ca matriţă
pentru sinteza ARN-ului se numeşte catenă sens.
Sinteza ARN-ului (transcripţia) se realizează pe baza complementarităţii bazelor
azotate ca şi în cazul replicării moleculei de ADN cu o singură excepţie: în
dreptul adeninei de pe catena matriţă a ADN-ului se va ataşa uracilul în catenă
nou sintetizată de ARN.
Aşadar, molecula de ARN se formează din ADN prin fenomenul transcripţiei!
Sunt două clase de ARN şi anume: ARN genetic care controlează ereditatea la
unii viruşi, alta, ARN negenetic care este implicată în sinteza substanţelor
proteice. ARN negenetic implicat în sinteza proteinelor sau ARN celular este de
trei tipuri: acidul ribonucleic mesager – mARN, acidul ribonucleic solubil sau de
transfer – sARN sau tARN şi acidul ribonucleic ribozomal – rARN.
Rol:
– ARNm (mesager) → copie informaţia genetică de pe ADN prin fenomenul de
transcripţie;
– ARNt ( transport ) → transferă aminoacizii la locul sintezei proteice
( ribozomi );
– ARNr  ( ribozomal ) → se găseşte în ribozomi, rol în sinteza celulară a
proteinelor;
– ARNn  →  rol în funcţionarea nucleului.
 
Nucleul celular are două funcţii principale, genetică şi metabolică:
→ Funcţia genetică constă în depozitarea informaţiei genetice şi de transmitere
a acesteia generaţiilor viitoare de celule.
→ Funcţia metabolică constă în capacitatea nucleului de a sintetiza proteine
nucleare şi de a coordona în cea mai mare parte sinteza proteinelor
citoplasmatice; cca 45% din totalul proteinelor sintetizate în celulă sunt produse
în nucleu.

Tipuri de celule

Celule statice- celule cu un anumit gad de diferentiere care nu se mai divid

(neuronii, fibre musculare, ovocitele).
Celule in tranzit- celule cu o existenta scurta care se ditrug prin maturare
(keratinocitele, mielocitele, etc).
Celule stem - celule cu capacitate de reinoire care persista pe tot parcursul vietii
individuale.

Celula stem ( suşă )

     Organismul uman conţine peste 220 de tipuri diferite de celule, fiecare cu
caracteristici proprii ţesutului din care fac parte: ţesut muscular, ţesut osos, ţesut
nervos, ţesut adipos, ţesut conjunctiv, etc. Toate aceste tipuri de celule îşi au
originea într-un singur tip de celulă, celula stem, care poate să se transforme în
220 de feluri de celule, sub diferiţi stimuli din organism, pe baza informaţiilor
genetice.
    Celula stem, fiind capabilă să se transforme în orice tip de celulă, se numeşte
celula nediferenţiată, iar procesul prin care ea da naştere unor celule cu
caracteristici specifice unui anumit ţesut, se numeşte diferenţiere celulară. De
fapt aceste celule stem sunt nespecializate încă, adică nu au încă o funcţie
definită, ele mai pot fi numite şi „celule blank”, ceea ce înseamnă că soarta lor
este nedecisă încă, dar ele au un mare potenţial, putând să preia orice
specializare este necesară.
Celulele au următoarele proprietăţi:
– proliferarea → capacitatea celulelor de a se multiplica, producând colonii.
– diferenţierea → procesul în cadrul căruia celulele iniţial de acelaşi tip se
diferenţiază structural şi funcţional. Se porneşte de la celula ou şi se ajunge la
formarea celulelor ce vor alcătui ţesuturile specializate în îndeplinirea unei
anumite funcţii.
– maturarea → se desfasoara iniţial în paralel cu diferenţierea, iar apoi continuă
maturarea celulelor complet diferenţiate. Maturarea duce la schimbarea
aspectului, structurii ţi a proprietăţilor celulare.
Diferenţierea celulelor stem
– Celulele stem hematopoietice dau naştere la toate tipurile de celule sanguine:
globule roşii, limfocite B, limfocite T, neutrofile, basofile, eosinofile, monocite
şi macrofage.
– Celulele stem mezenchimale dau naştere unei varietăţi de tipuri de celule:
celule osoase (osteocite), celule cartilaginoase ( condrocite ), celule de grăsime
(adipocite) şi alte tipuri de celule de ţesuturi conective cum ar fi cele din
tendoane.
– Celulele stem neurale din creier dau naştere la cele trei tipuri majore de celule:
celule nervoase (neuronii) şi două categorii de celule non-nervoase: astrocite şi
oligodentrocite.
Celulele susă (stem) pot fi clasificate în funcție de plasticitatea sau de
capacitatea lor de dezvoltare:
– totipotente sunt cele mai versatile. Zigotul rezultat în urma fertilizării și
blastocitele rezultate din primele diviziunii mitotice ale oului (morula) sunt
considerate celule totipotente, ele având potențialul de a genera toate celulele și
țesuturile care vor da naștere la embrion;
–  pluripotente → rezulta prin diviziunea celulelor totipotente şi au abilitatea de
a se diferenţia în aproape toate tipurile celulare (celulele celor 3 straturi
germinale embrionare – endodermale, mezodermale şi ectodermale). Au
originea în gruparea celulară internă a blastocitului şi pot da naştere oricărui
ţesut din organism, cu excepţia placentei;
– multipotente → celule care se pot diferenţia în câteva tipuri celulare. Astfel din
endoderm iau naştere celule care formează: stomac, intestine, ficat, pancreas,
vezica urinară; din mezoderm: muşchi scheletici, derm, ţesut de legătură,
sistemul urogenital, inima, sânge, rinichi, splina iar din ectoderm sistemul
nervos central, ganglioni şi nervi, celule pigmentare, epiderm, păr, glande
mamare.
– oligopotente → celule specializate şi mai strict cum ar fi celule limfoide sau
mieloide, adică celule specializate ale unui organ sau sistem ( nervos, limfatic ).
– unipotente sunt celulele ce dau naștere unui singur tip de celule dintr-un țesut
(spre exemplu, celulele sușă din stratul bazal al pielii ce dau naștere
cheratinocitelor sau celulele musculare), dar spre deosebire de celulele non stem,
acestea se pot reînnoi. Celule unipotente sunt celule mature.
Corpul uman se formează din contopirea iniţială a două celule, un ovul şi un
spermatozoid, care apoi evoluează astfel:
a). Structura iniţială se numeşte morula, formată din 4 – 8 celule omnipotente,
numite astfel deoarece oricare dintre celule poate să evolueze, dând în final
naştere unui organism nou, viabil (un făt), care are în structura sa toate tipurile
de celule. Morula a luat naştere din zigot la 3 zile de la fertilizare.
b).  Prin diviziunile care urmează în următoarele 3-5 zile de la fecundare, după
mai multe cicluri de diviziune, celulele embrionului (numit acum blastocist
maturizează – diferenţiază, specializează – către trei linii principale de celule):
– celulele din care se va forma învelişul extern al corpului, sistemul nervos
( ectoderm );
– celulele din care să vă forma structura internă a corpului (organele interne =
endoderm);
– celule din care se va forma tot ce este între cele două învelişuri menţionate
anterior, sistemul nervos ( mezoderm );
Aceste trei tipuri de celule se numesc celule pluripotente, ele prin evoluţie pot
da naştere oricărei celule din organism de pe linia sa, dar nu şi la un organism
viu funcţional, ca celulele totipotente.
c). Organismul embrionului creşte, celule se înmulţesc, şi se specializează în
diferite direcţii: celule ale sângelui, celule ale aparatului digestiv, celule ale
sistemului nervos, etc, aceste celule numindu-se celule multipotente, ele
găsindu-se şi în organismul matur; fiecare celulă tânără nu mai poate evolua de
aici decât în direcţia în care a pornit, deci nu se poate transforma în orice.
d). Organismul embrionului creşte în continuare în uter, celule se înmulţesc şi se
specializează şi mai strict, fiecare celulă tânără putând să evolueze mai limitat –
de exemplu să se transforme în celule din ficat (sunt mai multe tipuri), celule din
măduva osoasă, etc; se numesc celule oligopotente, ele găsindu-se şi în
organismul matur.
e). Când organismul fătului a ajuns la maturitate, aproape de naştere, celulele
sunt în număr de 220 de tipuri diferite, fiecare celulala tânăra a unui ţesut putând
să se transforme doar în celula ţesutului din care face parte, deci practic doar să
se maturizeze; aceste celule, finale, stabile ale unui ţesut se numesc celule
unipotente, deoarece nu pot evolua decât într-o singură direcţie.
Toate celulele stem – indiferent de sursa de unde provin – au trei proprietăţi
generale:
1. Sunt capabile de a se divide şi de a se reînnoi singure perioade lungi de timp
→ spre deosebire de celulele musculare, sangvine sau nervoase – care în mod
normal nu se înmulţesc – celulele stem se pot înmulţi de mai multe ori.
Când celulele se înmulţesc singure de mai multe ori, înseamnă că se multiplică.
O populaţie iniţială de celule stem care se multiplică mai multe luni de zile în
laborator pot da naştere la milioane de celule. Dacă celulele rezultante continua
să fie nespecializate, că celulele stem părinte, se spune că acestea sunt capabile
de a se auto-reinnoi pe termen lung.
2. Sunt nespecializate → una dintre proprietăţile fundamentale ale unei celule
stem este că nu are nici o structură specifică a ţesutului care să-i permită să
îndeplinească funcţii specializate.
O celulă stem:
nu poate lucra alături de vecinii ei ca să pompeze sânge prin organism (ca o
celulă din muşchiul inimii);
nu poate transporta molecule cu oxigen prin fluxul sangvin ( ca un hematocit );
nu poate să amplifice semnalele electrochimice spre alte celule care permite
organismului să se mişte sau să vorbească (ca o celulă nervoasă).
3. Celulele stem pot da naştere unor celule specializate → când celulele stem
nespecializate se transformă în celule specializate, procesul se numeşte
diferenţiere. Celulele stem adulte generează în mod tipic tipurile de celule din
ţesturile în care acestea rezidă. O celulă stem adultă, care formează sângele,
localizată în măduva osoasă, de exemplu, în mod normal da naştere
numeroaselor tipuri de celule din sânge, precum hematiile, leucocitele şi
trombocitele.
Până de curând, se consideră că o celulă din măduva osoasă, responsabilă de
formarea sângelui – numită celula stem hematopoietica – nu poate da naştere
celulelor care formează un ţesut radical diferit, ca de exemplu celulele nervoase
din creier. Cu toate acestea, experimentele din ultimii ani au arătat că celulele
stem dintr-un ţesut pot da naştere unor tipuri de celule ce formează un ţesut
complet diferit, fenomen cunoscut sub numele de plasticitate.
Exemple referitoare la o asemenea plasticitate: celule sangvine care devin
neuroni, celule hepatice care pot fi făcute să producă insulina şi celule stem
hematopoietice care se pot dezvolta în celule ale muşchiului cardiac.
 . Moartea celulară
În paginile de mai sus am prezentat modul în care o celulă ia naştere şi se
organizează în organismul uman, însă ca orice lucru viu, şi celulă are un sfârşit.
“Moartea” celulei se înfăptuieşte prin două moduri: fiziologic prin apoptoza şi
patologic prin necroză.
     1.7.1. Necroza celulară
Denumită şi moartea celulară agresivă, necroza celulară reprezintă procesul prin
care o celulă se dezintegrează declanşând, concomitent un proces inflamator
localizat. Procesul este declanşat de factori externi celulei şi/sau organismului:
traumatism, infecţie bacteriană sau virală, hipoxie severă, intoxicaţie. Aşadar
reprezintă o moarte celulară patologică.
Necroza este considerată un proces accidental, dezorganizat de distrugere a
uneia sau mai multor celule ca urmare a unor factori de regulă externi cum ar fi
diferite leziuni tisulare. Necroza este o moarte neprogramată a celulelor şi care
nu se afla sub controlul organismului şi nici nu este declanşată de acesta.
Necroza se manifestă de regulă prin plasmoliza (fenomenul de contractare şi
desfacere prin pierderea apei, a citoplasmei de pe membrana celulară, în condiţii
de hipertonicitate)   celulei ca urmare a pătrunderii excesive de apă în celula
ceea ce duce la lizarea membranei plasmatice datorită presunii exercitate.
Necroza poate fi cauzată de :
– ischemie → infarctul miocardic apărut prin tromboza pe o placă de aterom
fisurată a unei artere coronare;
– hipoxie;
– toxine → lecitinaza produsă de Clostridium Welchi (bacterie anaerobă ce
produce gangrenă) degradează membranele celulare;
– reacţii imune → activarea complementului sau a limfocitelor T cu distrugere
celulară;
– factori fizici → traume mecanice, cu rupturi celulare; căldura, cu accelerarea
ratei degradării proteice; îngheţarea ţesuturilor duce la formarea de cristale
intracelulare, cu rupturi membranare;
În funcţie de particularităţile strucuturale ale organului afectat dar şi de natura
agentului etiologic, se deosebesc doua forme principale de necroza: uscată şi
umedă.
a). Necroza uscată evoluează trecând prin stadiile de necroza structurata
(degradare parţială a celulelor parenchimatoase, nu şi a celor stromale, organul
fiind încă uşor de recunoscut la examenul histologic) şi necroza astructurata
(ştergerea structurii specifice tesutului afectat); celulele îşi pierd nucleii şi dipar,
structurile membranare celulare, subcelulare şi intersitiale se dezorganizează,
zona necrozată se prezintă ca o masă amorfă, pulverulenta bazofilă sau oxifila,
cu resturi celulare, denumită detritus necrotic.
După mecanismul de producere şi particularităţile ţesutului în care apare,
necroza uscată prezintă următoarele forme: necroza de coagulare ( propriu-
zisă ), necroza ceroasă a ţesuturilor musculare, necroza ţesutului adipos, necroza
fibrinoida şi  necroza de cazeificare.
– Necroza de coagulare sau  propriu-zisă este cea mai frecventă formă a
necrozei uscate şi este caracteristica organelor interne principale: splina ficat,
rinichi, miocard,  plămâni. Necroza de coagulare apare în organe solide cu
circulaţie vasculară terminală. După 12-24 de ore, ţesutul necrozat are o culoare
alb-gălbuie este umflat şi dens. În jurul lui se dezvoltă un lizereu roşiatic,
indicând o reacţie inflamatorie perinecrotică.  În ţesuturile necrozate este
pierdută activitatea enzimatică a succinat dehidrogenazei (SDH) – folosită ca
test de viabilitate în infarctul miocardic.
– Necroza ceroasă sau de tip Zenker este o necroza uscată a ţesuturilor
musculare, atât striate  cât şi netede, ori striat de tip cardiac, fiind produsă de
carenta de vitamina E şi seleniu şi de cardiotoxice în cazul miocardului.
– Steatonecroza sau liponecroza este necroza uscată a ţesutului adipos
subcutanat, din zona sternală, epiploon sau mezenter, fiind determinată de
traumatisme sau tulburări circulatorii. Eplipoonul este un strat de ţesut gras din
interiorul abdomenului, ataşat de stomac şi care atârnă în faţa intestinelor,
protejându-le. Epiploonul este unul dintre principalele depozite de grăsime din
corp. Pe măsură ce grăsimea se acumulează, stratul de epiploon se îngroaşă şi
produce extinderea pielii.
– Necroza fibrinoida este o necroza uscată consecutiva strict distrofiei fibrinoide
şi este observată în pereţii vaselor şi endocardul valvular. Fibrinoidoza este un
proces patologic complex ce constă în apariţia exclusiv în spaţiile intercelulare a
unor proteine cu aspect fibrilar său granular şi cu afinităţi tinctoriale foarte
apropiate de cele ale fibrinei. Compoziţia chimică a fibrinoidului este complexă:
fibrinogen, fibrină, lipide.
– Necroza de cazeificare apare în ţesuturi invadate masiv de micelii sau de
bacilii alcooloacidorezistenti ai genului  Mycobacterium. Se dezvolta în toate
ţesuturile şi organele. Organele afectate prezintă acumulări nodulare sau difuze
de mase cu aspect grunjos, uscate, unsuroase, de culoare alb-cenusie sau
gălbuie, asemănătoare cu brânza de vaci.
b). Necroza umedă, denumită şi necroza de colicvaţie, de lichefiere sau de
ramoliţie este caracteristica ţesuturilor sărace în albumine coagulabile, dar
bogate în lipide şi în lichid tisular, aşa cum este ţesutul nervos şi, mai rar,
organelor interne supuse acţiunii patogene a anaerobilor.
În infarctul cerebral, ţesuturile devin moi şi formează un chist plin cu un lichid
tulbure, dezorganizând arhitectura tisulară normală. Sistemul nervos central este
cel mai des afectat, leziunea macroscopică fiind denumită cu termenul de
ramolisment, iar cea microscopică malacie.
Etape necroza:
Stadiul I:  prenecroza → caracterizată prin leziuni celulare distrofice reversibile;
Stadiul II: necrobioza → leziuni celulare distrofice ireversibile, în care
predomină procesele catabolice faţă de cele anabolice; celulele sunt “în agonie”;
Stadiul III: necroza propriu-zisă → se caracterizează prin întreruperea activităţii
vitale a celulei ca sistem biologic;
Stadiul IV: postnecroza → se caracterizează prin autoliza (dezintegrarea celulei
prin acţiunea enzimelor lizozomale proprii ) şi generarea unui răspuns
inflamator.
     1.7.2 Apoptoza ( din limba greacă: αποπτωσις, apo = departe și ptosis =
cădere, termen referitor la „căderea frunzelor” toamna ) este o formă a morții
celulare programate, proces prin care celulele declanșează propria lor auto-
distrugere ca răspuns la un anumit semnal. Conceptul de apoptoză înglobează
două aspecte: primul se referă la faptul că celula îşi poate întrerupe funcţiile
vitale, murind în absenţa unor factori externi, iar al doilea aspect se referă la
faptul că, pentru a-şi întrerupe funcţiile vitale, celula dispune de mecanisme
biochimice proprii ( care funcţionează cu consum de energie ), relativ specifice.
Una dintre definiţiile cele mai complete, care ia în considerare în special
modificările morfologice, a fost dată de Willie, Kerr şi Currie, încă din anul
1980, fiind valabilă şi în prezent: apoptoza este un proces strict controlat
fiziologic şi genetic, caracterizat de condensarea nucleară şi micşorarea
volumului celular, cu păstrarea intactă a membranei plasmatice, culminând cu
distrugerea cromatinei nucleare şi digestia ADN genomic, ca eveniment
ireversibil. Deci, conceptul de moarte celulară programată se suprapune peste
cel de apoptoză.
Spre deosebire de necroză, apoptoza reprezintă un proces activ al celulei, este o
parte a propriului său metabolism ce comportă consum energetic, se desfășoară
ca atare sub un control strict, în așa fel încât să nu producă daune țesutului din
jur. Contrar necrozei, apoptoza nu provoacă reacții inflamatorii, membrana
celulei respective nu este distrusă, celula emite semnale care provoacă
fagogitarea ei de către globulele albe, în special de către macrofage.
Acest proces poate fi activat intracelular printr-un program de dezvoltare definit
genetic sau extracelular prin intermediul proteinelor endogene, citokinelor si
hormonilor, cat si de componente xenobiotice, radiatii, stresul oxidativ si
hipoxia. Astfel:
– semnalele emise în urma unor daune suferite de către ADN (de exemplu
datorită unei iradiații cu raze X) sunt la rândul lor capabile să inițieze apoptoza
unei celule potențial canceroase, care trebuie eliminată fără daune pentru restul
țesutului adiacent;
– semnalele hormonale, în special ale glucocorticoizilor, pot provoca o
apoptoză, care – în acest caz – reprezintă o verigă importantă în lanțul sistemului
imunitar;
– când o celulă are dificultăți în structurarea unei proteine, fapt care duce la
acumularea acestei proteine în reticulul endoplasmatic, ea poate intra în
apoptoză.
Apoptoza joacă un rol important în homeostaza celulelor (păstrarea unui număr
relativ constant a celulelor corpului). Celulele care sunt alterate sau funcţionează
defectuos trebuie să fie distruse, urmând generarea noilor celule cu o funcţionare
bună, aceasta fiind urmată de un echilibru între celulele moarte şi cele noi
generate prin proliferare. Unii cercetători propun un alt termen:
“homeodinamie”, acesta fiind mai apropiat de funcţia echilibrului celular.
     Etape apoptoza
Faza I (inductia / semnalizarea) – organitele celulare se compactează, iar
volumul celulei se reduce, prin pierderea apei; nu se observă modificări celulare
la microscopul optic;
Faza II (executie) – apar pliuri pe suprafaţa celulei ce formează o serie de
cavităţi şi cratere; condensarea cromatinei în mase granulare mari subjacent
membranei nucleare si colapsul cromatinei pe faţa internă a nucleului, ce se
transformă într-o “gaură neagră”;
Faza III ( degradare ) – fragmentarea nucleilor şi formarea corpilor apoptotici;
Faza IV (fagocitoza) – corpii apoptotici sunt fagocitaţi de macrofage şi celulele
înconjurătoare.
Paralel cu maturarea totală a unui organism, se desfășoară și procesul
îmbătrânirii, acesta reprezentând inexorabilul declin al capacității de menținere a
homeostazei fiziologice. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei
celulare dintr-un organism, prin apoptoza controlată genetic. O pierdere celulară
prematură sau excesivă rezultă într-un proces patologic de îmbătrânire precoce:
(Sindromul Werner sau Progeria adultorum), care duce la disfuncții de organe.
Senescența celulară este un fenomen prin care celulele diploide pierd
capacitatea de a se divide. În culturi de țesuturi, numărul de diviziune al
celulelor este în jur de 50, dar multe celule îmbătrânesc înainte de a atinge acest
număr ( „limita Hayflick” ), deoarece ADN devine mutant și afectat de diferiți
radicali.
Procesul normal de îmbătrânire evoluează teptat către senescență, stadiul final al
îmbătrânirii, când celulele nu mai proliferează, ele devenind rezistente atât la impulsul spre
diviziune , cât și la apoptoză.
   
Apoptoza Necroza
Alterarea contactelor intercelulare şi Celulele necrotice se umflă
detaşarea celulelor de ţesutul
înconjurător
Membrana plasmatică se rupe şi
Pierderea asimetriei membranare conţinutul citoplasmatic este eliberat la
exterior
Organitele citoplasmatice se umflă şi se
Organite citoplasmatice intacte
dezorganizează, din cauza perturbării
Mitocondriile eliberează citocromul c
fluxului  ionic transmembranar
Cromatina se condensează în blocuri Nucleul nu înmugureşte şi cromatina nu
heterocromatice, aderente la faţa internă se condensează în modelul caracteristic
a membranei nucleare; cromatina este apoptozei; degradarea ADN are loc mai
clivată internucleosomal, în fragmente târziu şi generează fragmente cu
de 180-200 pb dimensiuni diferite
Condensarea citoplasmei. Fara
Este prezentă inflamaţia
inflamatie.
Apariţia de protuberanţe pe suprafaţa
celulei

 NOTIUNI DE GENETICA
 
Ereditatea reprezintă proprietatea a materiei vii de a transmite urmasilor
caracteristicile sale morfologice, fiziologice și biochimice, reprezentand obiectul
de studiu al geneticii.
 
     II.1. Gena
Segment sau subunitate al ADN-ului ce condiţionează sinteza uneia sau mai
multor proteine şi deci manifestarea şi transmiterea unui caracter ereditar
determinat. Aparatul genetic al celulei cuprinde structurile celulare ce conţin
ADN, nucleul şi mitocondriile. Elementul principal al aparatului genetic este
nucleul, centrul de comandă şi control al majorităţii activităţilor celulare.
Genele sunt situate în locuri bine precizate ale cromozomilor, care se numesc
loci. Aceasta localizare este întotdeauna identică de la o generaţie la alta.
Prin genom se înţelege masa totală de gene şi alte informaţii ereditare ale unei
unităţi structurale cu capacităţi potenţiale, de autonomie în exercitarea funcţiilor
legate de ereditate, diversitate şi determinare a caracterelor. Genomii
organismelor unei specii constituie genofondul acelei specii.
În nucleul interfazic, fiecare moleculă de ADN se asociază specific cu anumite
proteine (histone) şi formează, prin spiralizări şi plieri succesive, o fibră de
cromatină. La începutul diviziunii fibra de cromatină se condensează şi
formează un cromozom.
Cromozomii reprezintă substratul morfologic al eredităţii; ei sunt organite
permanente ale nucleului dar vizibile numai în diviziune. Numărul şi forma
cromozomilor sunt elemente caracteristice fiecărei specii.
 La om, în celulele somatice sunt 46 de cromozomi (2n = număr diploid); în
celulele sexuale mature (gameţi) numărul de cromosomi este redus, prin meioză,
la 23 de cromozomi (n =număr haploid). Termenul de genom uman este folosit,
în prezent, pentru adescrie totalitatea informaţiei genetice din celulele umane. El
este alcătuit dintr-un  genom nuclear şi un genom mitocondrial. Pentru a face
distincţia dintre genomul celulelor somatice şi al gameţilor semai folosesc
termenii de genom diploid şi genom haploid. Mitocondriileconţin o mică parte
din ADN celular ( 0.5% ).
Deoarece cromozomii sunt alcătuiţi din gene, noi moştenim două copii din
majoritatea genelor, cite o copie de la fiecare părinte. Acesta este motivul pentru
care noi avem adesea caracteristici similare cu părinţii noştrii. Cromozomii, şi
genele în acelaşi timp, sunt alcătuiţi dintr-o substanţă chimică denumită ADN.
Cromozomii numerotaţi de la 1 la 22, arată la fel atât la bărbaţi cât şi la femei.
Aceştia se numesc autozomali. Perechea 23 este diferită la bărbaţi şi femei şi
poartă denumirea de cromozomi sexuali. Există două feluri de cromozomi
sexuali, cromozomul X şi cromozomul Y.
Femeile, de regulă, au doi cromozomi X (XX). O femeie moşteneşte un X de la
mamă şi un X de la tată. Barbaţii, de regulă, au un cromozom X şi un cromozom
Y (XY). Un bărbat moşteneşte un X de la mamă şi un Y de la tată.
Cele două faze ale decodificării genelor sunt:
→ Transcripţia, care are loc în nucleu. Se sintetizează, în principal, molecule
de ARN mesager dar şi de ARN de transfer, ribozomal precum şi molecule
de ARN cu rol reglator. Transcrierea ADN-ul este un proces prin care are loc
transferul informatiei genetice de la ADN la ARN.
→ Translaţia, care are loc în citoplasmă, în ribozomi şi determină sinteza de
proteine. Reprezinta traducerea informaţiei m-ARN în informaţie de constituire
a proteinelor.
Codul genetic → codificarea informaţiei genetice se realizează prin unităţi de
codificare, numite codoni. Codonul este o secvenţă de trei nucleotide
corespunzătoare unui aminoacid. Totalitatea codonilor constituie codul genetic.
Caracteristicile codului genetic sunt următoarele:
este universal, adică este valabil de la virusuri şi până la om;
este fără virgule, codonii fiind adiacenţi;
este nesuprapus, codonii adiacenţi nu au baze comune;
este degenerat, căci tripleţi diferiţi pot codifica acelaşi aminoacid.
     II.2. Organizarea genomului
Termenul de genom a fost creat ( Winkler, 1920 ) pentru a denumi setul haploid
de cromozomi din gameţii eucariotelor. Ulterior el a fost folosit pentru a
desemna ansamblul  genelor unui organism dar descoperirea ADN necodant,
diferitelor clase de ADN repetitiv şi altor elemente de „anatomie”, au dus la
semnificaţia actuală a genomului, conceput ca ansamblul complex al secvenţelor
de ADN a unui individ sau specii.
Aşadar, genomul reprezintă totalitatea materialului genetic, adică a moleculelor
de A.D.N., dintr-o celulă. Genomul este constituit din totalitatea genelor
(secvenţele codante) şi din alte secvenţe, zise necodante, care constituie cea mai
mare parte a A.D.N.-ului cromozomic.
Cantitatea totală de ADN din celulele umane diploide a fost apreciată la 7
picograme sau 3,5 picograme per genom haploid, ceea ce corespunde teoretic la
circa 3,3 miliarde de perechide baze (pb).
Mărimea genomului haploid este constantă la fiecare specie şi se mai numeşte
valoare C; ea prezintă evident variaţii în cursul ciclului celular: 2C la sfârşitul
diviziunii şi faza G1, 4C după replicarea ADN în faza S şi în G2.
Mărimea totală estimată a genomului uman, apreciată de IHGSC (International
Human Genome Sequencing Consortium ) în 2001, este de 3,2 Gb (gigabaze =
miliarde de baze); din acestea 2,95 Gb reprezintă eucromatina, segmentul
„funcţional” al genomului, iar restul heterocromatina inactivă. Genomul uman
este alcătuit dintr-un genom nuclear complex, ce conţine marea majoritate a
ADN-ului celular ( 3,2 Gb ) şi un genom mitocondrial simplu şi mic ( 16,6 Kb ).
După cum am văzut, macromolecula de ADN conţine un număr extrem de mare
de nucleotide. Pe această macromoleculă există un număr mare de segmente
(între câteva mii şi câteva sute de mii  care codifică sinteza unor proteine sau a
altor biomolecule).
Aceste segmente se numesc gene structurale. În afară de genele structurale mai
există şi alte tipuri de gene (gene operatoare, gene reglatoare, promotor), care
sunt tot secvenţe polinucleotidice cu rol de reglare a activităţii genelor
structurale.
 
     II.3. Transmiterea informaţiei genetice
    Informatia genetica
ADN deţine, prin genele pe care le posedă, informaţiile necesare pentru ca
celulele să trăiască, să se multiplice şi să se diferenţieze (căpătând anumite
specializări). În ansamblul organismului, ADN determină şi controlează
embriogeneza, dezvoltarea, creşterea, metabolismul şi reproducerea – deci toate
procesele majore ale funcţionării organismului uman.
Informaţia genetică necesară acestor procese este reprezentată de secvenţa
lineară (succesiunea sau ordinea de înlănţuire) nucleotidelor în molecula de
ADN; ea determină structura proteinelor care alcătuiesc celulele şi ţesuturile şi
participă la funcţionarea lor complexă. Proteinele sunt formate din lanţuri de
aminoacizi; secvenţa aminoacizilor în proteină determină proprietăţile
caracteristice ale fiecărei proteine; aceastăordine specifică aaminoacizilor este
determinată de secvenţa nuclotidelor în ADN.
Informaţia ereditară este codificată, fiind scrisă într-un limbaj foarte simplu, cu
ajutorul unui „alfabet nucleic” ce are numai patru”litere”: A, T, G si C
( corespunzătoare celor patru tipuri de nucleotide ).
Folosind aceste elemente de cod se pot scrie „cuvinte” de trei litere, asamblate
într-o „frază” ce alcătuieşte o genă. La fiecare triplet de nucleotide, numit codon
corespunde pe baza codului genetic, un anumit aminoacid din structura proteinei
sau un „semnal” necesar pentru a începe sau termina lectura mesajului.
Fiecare fiinţă umană se formează dintr-o celulă iniţială, zigotul, rezultat prin
fecundarea gameţilor haploizi: nucleul spermatozoidului se uneşte cu cel al
ovulului şi formează nucleulzigotului, prima celulă a unei noi fiinţe. La zigot se
reface astfel numărul diploid de 46 de cromozomi, caracteristic speciei umane,
şi se  stabileşte sexul genetic: XX sau XY.
De fapt, se formează 23 perchi de cromozomi omologi, identici ca mărime,
formă şi conţinut genetic dar diferiţi ca origine, unul matern şi altul patern.
Rezultă că fiecare caracter este determinat de o pereche de gene, ce ocupă
aceiaşi poziţie (locus) în cromozomii omologi; ele se numesc gene alele.
Zigotul reuneşte în nucleu genele parentale din gameţi într-o combinaţie nouă,
unică şi constantă  denumită individualitate genetică sau genotip. Citoplasma
zigotului este exclusiv de origine maternă. Deci, mitocondriile din zigot, care
conţin ADN, şi ulterior mitocondriile tuturor celulelor somatice provin de la
mamă.
 
Transmiterea informatiei ereditare
Informatia genetica, necesara pentru sinteza diferitelor proteine si realizarea
caracterelor fenotipice, se transmite din generatie în generatie, în doua etape:
– sinteza unor molecule de ADN identice cu molecula initiala prin replicare
semiconservativa, care dubleaza cantitatea de ADN;
– distribuirea completa, egala si exacta a materialului genetic dublat, prin
diviziunea celulara, aspect detaliat in paginile de mai sus.
Ne vom opri, in cele ce urmeaza, asupra procesului de replicare ADN.
Asa cum au intuit Watson si Crick (1953),mecanismul replicarii este sugerat de
complementaritatea catenelor polinucleotidice din dublul helix ADN: fiecare
catena serveste drep tmatrita pentru formarea unei catene noi.
   Replicarea este procesul prin care ADN-ul se copiază pe sine însuşi pentru
fiecare celulă descendenţa. Reprezinta procesul de copiere fidela a succesiunii
de nucleotide din moleculele de ADN, deci a informatiei genetice, in scopul
transmiterii acesteia de-a lungul generatiilor celulare, proces desfasurat in faza
S a ciclului celular. Durata fazei S este de aproximativ 8 ore rezultatul fiind 2
cromozomi perfect identici cu cel de origine, uniti prin intermediul
centromerului pana in metafaza mitozei. In timpul replicatiei, fiecare catena
veche serveste ca matrita pentru sinteza unei catene noi.
Duplicarea cromozomilor implica atat replicarea molecului lungi de ADN a
fiecaruia, cat si asambarea la ADN-ul nou format a noi proteine cromozomiale,
ceea ce duce la formarea cromatinei.
Este un proces „semiconservativ”, în care molecula ADN iniţială este despicată
în lung, ca un fermoar, în cele două şiraguri complementare care o compun; în
fiecare dintre moleculele nou formate conservându-se o catenă veche, parentală;
sinteza ADN se numește de aceea, replicare semiconservativă.
Fiecare din acestea devine un model pentru sinteza unui nou şirag
complementar, integrând, după regulă complementarităţii
bazelor, nucleotidele dispersate în nucleul celulei. Rezultă două molecule ADN
identice. În urma acestui proces, în care sunt implicate numeroase enzime
(molecule proteice cu rol de catalizatori ai unor reacţii biochimice), rezultă două
molecule de ADN bicatenar identice cu molecula iniţială, fiecare având o
catenă veche (care a avut rol de model) şi o catenă nou sintetizată.
 
     II.3.1. Transmiterea caracterelor ereditare
Am văzut mai sus care este mecanismul de transmitere a informaţiei genetice de
la o generaţie la alta. În continuare vom încerca să vedem cum se transmit
caracterele genetice individuale pe parcursul generaţiilor succesive în cazul
vieţuitoarelor cu reproducere sexuată. Atunci când un anumit caracter este
prezent în ambii gameţi care dau naştere la noul organism lucrurile sunt simple:
acel caracter va fi prezent şi la noul individ.
Să vedem, însă, ce se întâmplă atunci când cei doi părinţi au caractere diferite.
Primele experienţe ştiinţifice în acest domeniu au fost făcute de un călugăr
catolic cu preocupări în domeniul biologiei, pe nume Gregor Mendel.
Să presupunem că în privinţa unui anumit caracter genetic (de exemplu culoarea
blănii) avem două tipuri de animale cu gene diferite (gene alele). Să notăm
aceste gene cu A şi a. Animalele având 2n cromozomi, rezultă că fiecare are
două gene care codifică acest caracter. Deci, iniţial avem un animal de tip AA şi
unul de tip aa. Dacă încrucişăm cele două tipuri de animale, indivizii rezultaţi
vor moşteni n cromozomi de la tata şi n de la mama, deci vor avea un genotip
hibrid, de tip Aa.
Dacă încrucişăm între ele aceste animale hibride, obţinem un rezultat aparent
surprinzător: indivizii rezultaţi nu sunt toţi de tip Aa, ci sunt 50% de tip Aa, 25%
de tip AA şi 25% de tip aa. Să vedem cum se explică acest fapt.
Prin diviziunea meiotică, dintr-o celulă cu 2n cromozomi se obţin două celule cu
n cromozomi, care sunt gameţii. Aceştia, având numai n cromozomi, nu sunt de
tip hibrid Aa ci sunt fie A, fie a. Un animal de tip AA va produce numai gameţi
de tip A, un animal de tip aa va produce numai gameţi de tip a, iar un animal de
tip Aa va produce 50% gameţi da tip A şi 50% de tip a. Probabilitatea ca doi
gameţi (unul masculin şi unul feminin) să se contopească pentru a da naştere la
un nou organism nu depinde de faptul că cei doi gameţi sunt de acelaşi tip (A
sau a) sau de tip diferit. Prin contopirea a doi gameţi de tip A se obţine un
individ AA, din doi gameţi de tip a se obţine un individ aa, iar din contopirea
unui gamet A cu unul a se obţine un individ Aa.
În multe cazuri, prin încrucişarea unui organism de tip AA cu unul de tip aa, se
obţin indivizi care din punct de vedere genotipic sunt de tip Aa, dar fenotipic
sunt identici cu cei de tip AA. În acest caz spunem că gena A este dominantă, iar
gena a este recesivă (se exprimă numai în organismele de tip aa). Deci, din
indivizi care par să aparţină tipului A (dar în realitate sunt hibrizi Aa), putem
obţine descendenţi de tip a.
Dacă împerechem doi indivizi care diferă prin două caractere distincte ( A şi B ),
dacă genele care codifică aceste caractere se găsesc pe cromozomi diferiţi,
aceste caractere se transmit independent. Astfel, dacă în prima generaţie obţinem
hibrizi AaBb, aceştia produc patru tipuri de gameţi: ab, aB, Ab şi AB, din
combinarea acestora rezultând indivizi cu genotipuri distincte.
În schimb, atunci când genele care codifică aceste caractere sunt situate pe
acelaşi cromozom, caracterele se transmit împreună, deci cromozomul se
transmite ca un tot. Acest fenomen se numeşte linkage. În acest caz hibrizii
AaBb produc numai două tipuri de gameţi: AB şi ab.
Despre formarea pesonalitatii individului şi a confruntării ereditate vs mediu
prezentăm două noţiuni:
Genotipul cuprinde totalitatea informaţiei genetice dintr-un organism.
Fenotipul este ansamblul însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice ale
unui individ, rezultate din inter-acţiunea genotipului cu mediul.
Cercetările recente au scos în evidenţă faptul că aceste interacţiuni nu sunt
suficiente pentru a explica toate caracterele individuale, deci mai trebuie să
existe undeva un stoc de informaţie. Unii cercetători încearcă să identifice noi
structuri informaţionale biomoleculare, în timp ce alţii sunt de părere că această
informaţie ar putea avea un suport de o altă natură (de natură spirituală).
     II.4. Mutaţia genetică
     Până acum am văzut modul în care se transmit caracterele genetice existente,
atât timp cât genele nu suferă modificări. Uneori, se întâmplă ca o parte a
genomului unui vieţuitor să se modifice sub influenţa unor factori externi
( radiaţii, unele substanţe chimice etc. ). Aceste modificări se numesc mutaţii
genetice şi au un caracter aleator. Cele mai multe mutaţii genetice sunt
dăunătoare sau chiar letale.
În funcţie de cantitatea de material genetic implicat, mutaţiile pot fi genomice
(care afectează genomul în totalitatea sa prin modificări ale numărului de
cromozomi), cromozomiale (care afectează structura unui cromozom) şi genice
(care afectează o singură genă). Mutaţiile genice care afectează o singură
pereche de nucleotide se numesc mutaţii punctiforme.
După tipul de celule în care apar, mutaţiile pot fi gametice sau somatice. Numai
mutaţiile gametice sunt ereditare, cele somatice afectând doar individul la care
au apărut.
    Cercetarile din ultimele decenii au scos în evidenţă faptul că organismele vii
posedă mecanisme celulare de eliminare a mutaţiilor. Cel mai răspândit
mecanism este bazat pe faptul că agenţii mutageni afectează una din cele două
catene ale moleculei de ADN, cealaltă rămânând de obicei intactă. Setul
enzimatic al celulei elimină porţiunea defectă şi apoi o resintetizează pe baza
catenei rămase intacte.
     Dat fiind faptul că din punct de vedere biochimic cele două catene nu pot fi
deosebite, nu e clar de unde „ştie” celula care este catena modificată şi care este
cea normală, dar este evident că ea reuşeşte să facă această distincţie, cazurile în
care greşeşte fiind foarte rare. La celulele eucariote s-a observat şi faptul că
celula repară erorile din porţiunile de ADN informaţional, în timp ce porţiunile
non-informationale care separă genele nu sunt reparate. Mai există şi alte
mecanisme de eliminare a erorilor, legate în special de reproducerea sexuată,
care fac ca după un număr de generaţii gena mutantă să dispară practic din
populaţie.
***************************************************

Niveluri de organizare – schema lectiei

Nivelurile de organizare ale corpului uman sunt : celula, tesuturile, organele,

sistemele de organe, organismul.

Celula este unitatea de baza morfofunctionala si genetica a lumii vii.

Celula este alcatuita din :
Membrana celulara :
- inconjoara celula ;
- ii confera forma;
- separa structurile interne ale celulei de mediul extracelular;
- este alcatuita, in principal, din fosfolipide si proteine.
II. Citoplasma:
este un sistem coloidal;
functional, este impartita in doua parti :
citoplasma nestructurata (hialoplasma)
citoplasma structurata – forma din organite celulare: - comune
- specifice

Organite comune

Organite Structura Functii

Reticulul Sistem canalicular, - sistem circulator
Endoplasmatic (RE): care leaga plasmale- intracitoplasmatic ;
RE neted ma de stratul extern - rol important in
RE rugos al membranei nuclea- metabolismul glicoge-
(ergastoplasma) re. nului ;
Retea de citomembra- - rol in sinteza de pro-
ne cu aspect diferit, in teine
functie de activitatea
celulara.
RE rugos prezinta pe
suprafata externa a
peretelui membranos,
ribozomi.
Ribozomii Organite bogate in - reprezinta sediul
(corpusculii lui ribonucleoproteine, sintezei proteice
Palade ) de forma unor granule
ovale sau rotunde.
 ( 150 – 200 A)

3.Aparatul Golgi Sistem membranar - excretia unor

(dictiozomii) format din micro- si substante celulare.
macrovezicule si din
cisterne alungite.
Este situat in apropie-
rea nucleului, in zona
cea mai activa a cito-
plasmei.
Mitocondriile Au forma ovala, - sediul fosforilarii
rotunda, cu un perete oxidative,cu eliberare
cu structura trilamina- de energie
ra ( lipoproteica ).
Prezinta un invelis
extern (membrana
externa), urmat de un
interspatiu, si, spre
interior, o membrana
interna, plicaturata,
formand creste
mitocondriale. In
interior se gaseste
matricea mitocondria-
la, in care se afla
sistemele enzimatice
care realizeaza
fosforilarea oxidativa
(sinteza ATP).
Lizozomii Corpusculii sferici - digerarea substan-
raspanditi in intreaga telor si particulelor
hialoplasma. care patrund in celu-
Contin enzime hidro- la, precum si a frag-
litice, cu rol important mentelor de celule sau
in celulele fagocitare tesuturi.
(leucocite, macrofa-
Ge)
6. Centrozomul Situat in apropierea - rol in diviziunea
nucleului ; se mani- celulara (lipseste din
festa in timpul neuron)
diviziunii celulare.
Este format din doi
centrioli cilindrici,
orientati perpendicu-
lar unul pe celalalt
 si inconjurati de o zona
de citoplasma
vascoasa (centrosfera)

Organite specifice :
miofibriele – elemente contractile din sarcoplasma fibrelor musculare ;
neurofibrilele – constituie o retea care se inchide in citoplasma neuronului, in
axoplasma si in dendrite ;
corpusculii Nissl ( corpii tigroizi ) – sunt echivalenti ergastoplasmei pentru
celula nervoasa.

III . Nucleul :
- cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli ;
rol de a coordona procesele biologice celulare fundamentale ;
contine materialul genetic ;
controleaza metabolismul celular ;
transmite informatia genetica ;
Majoritatea celulelor sunt mononucleate, dar exista si exceptii :
- celulele anucleate – hematia adulta ;
- celulele binucleate – hepatocitele ;
- celulele polinucleate – fibra musculara striata.