NEAMUL H Ă R Ă S T Ă Ş E N I LO R

sau

POVESTE DIN ARDEAL

de Aitonean Mircea
 Cuvânt înainte

Posibilele asemănări de nume, evenimente sunt pure întâmplări,

asta şi pentru că povestea narată s-a întamplat între anii 1882-1900.
Sigure sunt două lucruri:castelul a existat şi există în continuare
şi autorul crede cu tărie în poveste.
Autorul

Prolog

-Hai o ţâră1 nepoate!

Trebuia să mă duc, nu ? Era Nenea, nenea Ticobreaua.Cum care?De
fapt era unchiul meu, var primar cu mama.Eu l-am iubit de copil,alţii
nu, cică era cartofor, un pic beţiv.Da, dar minţea numai de musai 2, cu
rost.Baiat destept.M-am dus la el desigur.De fapt cauta ceva in podul
casei.Nu erau multe lucruri, dar cautand a inceput sa faca ordine .O
putina mica pentru branza, cativa saci de canepa, cateva cosarci de
nuiele,niste bete negre de fum pentru carnati si slanina.Sub grindă erau
niste ziare vechi si in ele invelit un caiet tare vechi cu foile patate,
galbene.
-Du-te nepoate cu coşărcile jos la Ana si hai înapoi. Când m-am
reântors în pod, era bucuros, avea în mână ceva ziare vechi în care erau
învelite, frunze de tabac, asta căuta cred.Răsfoind caietul vechi cu filele
desprinse, noroc că erau numerotate se uita în el, începu chiar să
citească în gând câteva file, apoi mi-l dădu şi-mi spuse
-Ia-l nepoate, îi ceva poveste in el, cred că adevărată,eu l-am citit o
data pe tot,ce ştiu sigur e că femeia,Veronica era mama lui moşu,neam
şi cu voi (familia mea din partea mamei).

1
o ţâră-puţin, un pic
2
musai-neaparat, obligatoriu
2
 L-am bagat in jeb1 la uioş2,cum îi ziceam atunci la haină.
M-am dus acasă şi am început să citesc.Prea multe lucruri se legau
pentru a nu fi adevarate.
Povestea este ceea ce urmează:
Ţin pe această cale să îi mulţumesc lui Nenea Ticobreaua şi să-mi
explic mie, cel putin, de ce l-am iubit? Da, era într-adevar urmaş
îndepărtat, dar urmaş de nobil.Să te odihneşti în pace, Nene! Erai şi tu,
în felul tău, sigur nobil!

Capitolul 1
BARONII

Baronul din familia Banfi şi-a construit castelul după 1700.

Întelepţi baronii. Asta pentru mai multe motive, în principal legate de
bogaţia pământului de şes, de câmpie, apoi de aceea că oamenii erau
harnici.
De fapt ,oamenilor le placea mai mult să lucreze la baronul,
câstigau cu ceva mai mult decât la unii din găzdoii3 satului, care erau
destul de lacomi, gen Piteica, Pantilimon, Lica, Urzică, Ţareanu,
Gabor.
Gheja, o regiune de şes în centrul Ardealului, pe malul stâng al
Mureşului, nu avea în vremea poveştii noastre mai mult de 120 de case.
Pamant al lor aveau puţini, între 1 si 5 iugare4 exceptând, aşa cum am
amintit, cativa instariti.
Construcţia castelului s-a facut se pare, după un plan al unui
inginer austriac, pe nume Reiner Manfred, pe un deluşor lin, la o
distanţa de 100-150 m de pârâul care vinea de pe vale, unde despărţea
domeniul propriu-zis al castelului de viile baronului, de fapt castelul din
actuala locaţie din Gheja.

1
jeb-buzunar
2
uioş-haina
3
gzdoii-bogatii satului
4
un iugar-58 de arii
3
 Aşa cum se şi cade, aproape de vii, de fapt peste drum de ele, era
casa vinţelerului5 un ungur taciturn şi de treabă.
În castelul baronului se putea ajunge pe oricare din cele 3 porţi:
poarta principală fiind ceea care desparte drumul de acces în castel în 2
părţi, de fapt 2 arcuri de cerc care urcă, imediat după podul de peste
pârâu, în dreptul bisericii actuale.
Grajdurile erau amplasate, cele de cai dincoace de pârâu, aproape
vis-à-vis de actuala cârciumă “La Săvuşca”, relativ aproape de castel,
având mai des nevoie de cai decât de boi. Grajdurile de animale de
povară (boi,vite) erau ţinute la hodăi, lângă bolboană, pe malul
Mureşului, dincolo de calea ferată, iar hodăile grofului erau in răzoare.
Între pârâu şi drumul ţării (strada principală de astăzi) era liziera
splendidă de brazi, iar spre partea de jos (direcţia Găbud) grajdurile de
cai de care am amintit. Lângă aceste grajduri erau câteva coteţe de câini
în care erau ogarii, câinii de vânătoare ai domeniului. Acesti câini erau
un cadou primit de la prietenul baronului, Wesselenyi Miklos, care în
1838 a adus prima haită de copoi în Ardeal.
Pe vremea poveştii noastre o biserică mică din lemn, era amplasată
langă cimitir, undeva în dreapta castelului (cimitirul vechi de astăzi).
Terenul baronului din jurul castelului era de peste 40 de hectare de
pământ.

Capitolui 2
IUBIREA

Casa bătrânului Iacob Hărăstăşan, primul Hărăstăşan de care se ştie

în Gheja, era aşezată peste drum de domeniului baronului , de fapt
prima casă dupa cea de astăzi a domnului Hărăstăşăn Ion, în direcţia
spre biserică. Batrânul era văduv de vreo câţiva ani, i-a murit soţia,
Maricica, cum o chema, o femeie blândă şi iubitoare. Bătranu Iacob îşi
ducea viaţa lângă cele două fiice, lucrând rotăria în sat, pământ având
puţin, trei iugăre, unul pe vale şi două în Foghioş. Veronica, fiica cea
5
vinţelerului-lucrator în vie şi pivnicier
4
mică a rotarului uda muşcăţiile în târnaţ 1, muşcăţi roşi rozosin şi albe
,îndeletnicire pe care a preluat-o de la mama ei, după mortea acesteia.
Se oprii admirând florile, rupând din când în când câte o frunză veştedă,
cât mai degrabă simţii decât observă venind dinspre drum o privire
aţintită, o privire puternică dar oarecum blândă, îmbietoare.Da, venea
din partea unui tânăr chipeş ofiţer de husari 2, căci aşa era îmbrăcat. În
spatele tânărului la vreo câţiva metri, tatăl fetei, rotarul împreună cu
baronul, cu Ianoş, se uitau la o roată a trasurii la care raful se deplasase
de la locul lui, ocolind două spiţe şi o obâdă.
Veronica privi şi ea la tânărul baron mai mult din curiozitatea dată
de cei 17 ani a săi. Pană acum nu l-a văzut niciodată pe tânăr.
Tânărul nostru se numea Bela, era fiul baronului, un băiat
înalt,avea 32 de ani o mică mustăcioară neagră, ochi izbitor de negri.
-Ce roşu frumos au muşcaţile d-tale, spuse tânărul privind-o drept
în faţă, oprindu-i-se privirea pe părul blond, împletit in două cozi, la
capăt legate cu câte o fundă izbitor de roşie, parcă ruptă din muşcaţi.
-În toată Gheja nu există asemenea flori frumoase, spuse Veronica cu
îndrazneală.
-Nu cred că ai văzut toate muşcăţile din Gheja ca să poţi spune aşa
ceva, zise tânărul cu întelegere.
Pe o parte le văzuse, pe altele nu, dar auzise de la multe femei din
sat, care veneau la lelea Maricica să vadă muşcăţile şi chiar să întrebe
dacă nu cumva ştie să le descânte de sunt aşa frumoase.
-Ba pot spune sigur măria-ta! zise Veronica, apelativul folosit de
tot satul pentru familia baronului, dar acum ea îl folosi mai degrabă
pentru a mai diminua din îndrăzneala ei, referitoare la muşcăţi.
-Şi noi avem muşcăţi sus în castel, răspunse Bela, fără a face
precizarea, care se subîntelege că, desigur, ea, fata nu le-ar fi văzut şi că
s-ar putea să fie la fel de frumoase.
-Da, da, o fi…ar fi urmat în gând Veronica, dar nu e sigur că sunt la
fel de frumoase, dar că s-ar putea să fie un soi, pe care să-l aiba ei,
baronii ,chiar de la mama ei, lelea Maricica, ce nu i-a povestit maică-sa
că chiar baronul a venit cu Martha, baroneasa, pe cand ea, Veronica era
1
târnaţ-terasa casei tradiţionale româneşti
2
husar-uniatea de cavalerie din armata imperiului Austro-ungar
5
mică, avea câtiva anişori,să-i dea şi ei, Marthei, câţiva butaşi din cei
roşi, iar faptul a rămas ca un eveniment pentru familia Hărăstăşenilor,
mai ales pentru faptul că Martha, baroneasa, n-a intrat niciodată în
curtea şi casa vreunui ţăran din Gheja, chiar dacă Janos ocazional, da.
Tatăl Veronicăi nu era singurul rotar din Gheja, dar era cel mai
apreciat, celălalt Feri,Ferku cum i se spunea, era beţiv şi mincinos,
oamenii pe cât posibil, ca şi baronul îl evitau.
Baronul nu-şi lucra atelajele (carele, căruţele, trăsurile) la Gheja, ci
la Luduş, la bătrânul Iacob apela arareori, pentru urgenţe şi pentru că
erau în imediata vecinătate.
- Îmi spui cum te cheamă? –fată frumoasă! o întrebă tânărul, după
ce o privi intens, preţ de câteva clipe.
- Nu ştiu ,dacă sunt aşa frumoasă cum spui măria-ta, dar am un
nume frumos: Veronica! zise ea, roşindu-se din cap până-n
picioare, după care şi intră din târnaţ în tindă1, fiind, nici nu ştie
bine, ruşinată şi mândră şi exaltată, trebuindu-i câtva timp să-şi
revină.
- Hai, Bela, suntem gata, zise bătrânul Janos, mulţumindu-i lui
Iacob pentru ajutor şi plătindu-i.
Tânărul se desprinse brusc din starea de curtezan şi urcă în trăsură,
Feri bacii2, vizitiul, dând bice cailor.
Sora Veronicăi, Lena ,era mai mare cu doi ani decât ea. La momentul
poveştii era în Foghioş, la sapă la cucuruz3, unde ar fi ajuns şi bătrânul
Iacob, dacă n-ar fi fost micul incident al baronului. Veronica a rămas
acasă să gătească şi să le ducă mâncarea: o zeamă de fasole verde şi
nişte mămăligă cu brânză , la câmp, unde mai erau la sapă şi doi băieţi
al lui Samu ţiganul, muzicantul.

1
tindă-încăpere mică situată la intrarea în casele ţăraneşi
2
bacii-nenea
3
cucuruz-porumb
6
 Capitolul3
BARONII

Groful avea castelul dincoace de pârau, spre sat, un castel mult mai
mic decât al baronului, cu un singur nivel, tot dincoace de pârâu spre
sat era biserica ungurească, construită la puţin timp după construcţia
castelului.
Din cele trei străzi perpendiculare care mergeau spre castel din strada
principală, prima, cea care ducea pe vale, şi ultima, care ducea spre
cimitirul vechi, încadrau domeniul de reşedinţă al baronilor.
În partea de jos, spre Găbud, erau casele slugilor baronului, unguri şi
români. Gardul dinspre drumul ţării (principal) era construit din
căramidă roşie, netencuit ,iar porţile, pentru fiecare intrare erau din fier
forjat.
Pământ avea baronul în toate hotarele satului începând cu Râtul
,Răzoare, Şurmezău şi până pe Piatră, adunând în total în jur de 700 ha.
Denumirea hotarului “pe Piatră” vine de la drumul pietruit făcut încă
în perioada Imperiului Roman.
Pădurea folosită atât pentru lemn, cât şi pentru vânătoare, era cea din
hotarul Găbudului cu Maldaoci.

Capitolul 4
IUBIREA

Ce bine că nu s-a ars zeama de fasole în timp ce discutase cu fiul

baronului-gândi Veronica. N-o să-i spun nimic Lenei-gândi ea mai
departe.
Lena urma să aibă ospăţ peste două săptămâni de la întâmplarea
noastră, cu unul de-a lui Ignat de-a –lui Vodă. De când s-a stabilit data

7
nunţii, Lena era tot mai grijulie cu Veronica, era tot mai evidentă
tendinţa ei protectoare.
Până să iasă din curte, să ducă amiaza la câmp, Veronica ieşea din
tindă din când în când, uitându-se spre grădina baronului, ba spre stradă,
doar-doar l-o vedea pe tânăr.
Ori s-au dus la Cluj, la domeniul de acolo. Cine stie?Sau la Bontidă?
Drumul până în Foghioş i se păru extrem de scurt Veronicăi ,spre
deosebire de alte dăţi. Cum ajunge pune în farfurii la tigani, apoi la
bătrânul Iacob să mănânce, apoi o trage pe soră-sa deoparte şi începe
să-i povestească din fir a păr, ba mai bine zis discutia cu tânărul cu o
încântare evidentă, lucru remarcat de sora ei mai mare.
- Să ştii nană1 Lenă, că ochii negri sunt mai frumoşi decat ochi
albaştrii. Nu-i aşa cum mi-ai spus tu odată, mai demult.
- Ai grijă şi vezi-ţi de treaba ta, nu te juca, ştii bine că nu suntem
în nici un fel de rangul lor, aşa că vezi-ţi de treabă.
- Bine-bine. N-o să-ţi mai spun niciodată nimic. Te crezi mai
ocoşă2 întotdeauna.
După vreo câteva zile de la episodul trecut, într-o zi de marţi ,când în
Luduş este zi de târg, bătrânul Iacob se duse şi el să-şi cumpere
materiale pentru care şi căruţe, respectiv nişte fag fiert şi stejar de la
niste mocani3 din Apuseni, cum le spuneau ghejenii. Moţii, de regulă,
veneau la câmpie cu ciubere4 şi butoaie, făcând troc cu porumb.
Bătrânul avea vechi relaţii cu mocanii, cumpărând fag şi stejar pentru
şpiţe şi obezi5 la roţi şi pentru jug, iar pentru dricuri6 lemn de brad.
În această zi a luat-o cu el şi pe Lena, care urma să-şi cumpere
câteva lucruri neapărat trebuincioase pentru ospăţ: lumânări, petrol
pentru lămpi, panglici şi alte asemenea.
Veronica ramasă singură acasă, o fură iar gândul la Bela, când
deodata:
-Hei, fată frumoasă!
1
nană-termen de respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai mari sau unei femei în vârstă
2
ocoşă-deşteaptă
3
mocani-moţi
4
ciubere-vas mare de lemn cu toarte având diferite intrebuintări
5
obezi-fiecare dintre bucățile de lemn încovoiat care, îmbinate, alcătuiesc partea circulară a unei roți de lemn (la car, la căruță, la
moară etc.)
6
dricuri-platformă a căruței sau a carului cu sau fără pereții laterali
8
 -Doamne-fereşte! zise fata aproape cu voce tare. Doar n-am
halucinaţii !
Din partea cealaltă a drumului, dintre brazi, doi ochi negri ca
tăciunele şi în costum de vânătoare, tânărul.
-Da, măria-ta!
-Ai udat astăzi florile sau ai uitat? Muşcăţile.Eu le-am udat pe
ale noastre.
-Nu te cred, măria-ta! Şi-apoi cred că mă necăjeşti.
-Dacă nu crezi, o să te duc odată la castel să le vezi.
- Nu promite, măria-ta.
-Unde ai fugit rândul trecut?
-Am avut multă treabă în casă şi cred că şi acum am, spuse ea
roşind şi fugind în târnaţ.
-Da, da, o sa te iau la castel ,zise el şi nemaizărind-o, plecă cu
câinele agale.
Ar trebui să spunem cititorilor noştrii, că Bela a trebuit să inventeze
un mic truc, cum că i-ar fi fugit cainele favorit din grupul ogarilor,
întrucât îl aşteptau pregătiţi câţiva musafiri pentru partida de vânătoare,
care era planificată pentru acea zi.
Erau cei din familiile Bethlen, Aitony, Peterfi şi Siklody.
Era tare mulţumit în sinea lui pentru frumuseţea fetei- ce frumoasă
era când se înroşea în obraji, gândi Bela, se grăbi la prietenii care îl
aşteptau.

C apitolul 5
BARONII

Ţiganii din Gheja acelor vremuri nu aveau pământ, locuiau în capul

satului, spre Găbud, cei mai înstăriţi dintre ei fiind muzicanţi. Samu şi
Gusti cântau de regulă în Gheja, erau cei mai buni, primul la vioară, al
doilea la gordon1. Mai cântau încă vreo patru, formaţie de doi câte doi,
mai mult în Găbud şi Aţintiş. Restul ţiganilor, de fapt vreo cinci familii,
1
gordon-contrabass
9
trăiau din pescuit, adunau ciuperci şi lucrau cu ziua la români. Aproape
toţi aveau luntre1 folosită la trecerea peste Mureş, dar monopolul trecerii
peste Mureş îl deţinea Mihai, ţiganul, cu luntrea cea mai mare.
Toamna la culesul porumbului de peste apă, recolta era adusă cu
carele prin apa Mureşului, care avea atunci albia mult mai lată.
În Gheja acelor vremi, cai avea baronul şi câţiva ţigani.
Apa, atât cea de băut, cât si cea de consum curent era dusă cu
galeţile sau ciuberele din Mureş.
Ghejenii s-au retras de pe Gheja bătrână în actuala locaţie înainte
de 1857, probabil datorită unor alunecări de teren din acea zonă, după
unii cercetători (prof.dr.Olteanu T. Ioan) ,chiar înainte de 1800. Biserica
actuală, ortodoxă, datează din 1867-1868, la început funcţionând în
curte şi cu şcoală confesională cu învăţător.
Înainte de 1900 se construieşte, de către baron, şcoala ungurească,
actuala şcoală veche. Vechea biserică era din lemn şi era construită
lângă cimitirul vechi de astăzi în apropierea castelului.Vechile familii
ghejene ale acelor vremuri în afară de Hărăstăşenii noştrii erau:
Ghermăneştii, Blăgeştii, Crăciuneştii, Făneştii, Pănteştii, Vodeştii,
Nicoreştii, Mălneştii, Şofroneştii, Stoiceştii, Detesăneştii si desigur şi
alţii. Numele erau de obicei însoţite de porecle. Pe scheletul acestor
familii s-a format satul, desigur pe parcurs s-au stabilit aici familii
provenind din satele vecine sau îndepartate. Ca de exemplu:Găbudenii,
care poartă numele după satul de provenienţă sau Cheţenii.
Tot în vremea poveştii noastre, românii au preluat o grămadă de
cuvinte din limba maghiară, cum ar fi: laboş-cratiţă, conyie-bucătărie de
vară, porodice-roşie, iugar-pogon, jeb-buzunar, nădrag-pantaloni,
cucuruz-porumb, fusaica-fasole, ujoş-haină scurtă, cobat-palton, coaci-
fierar, haizaş-casa, ciurdă-cireadă ,ciopor-grup etc.
-Oamenii sunt de treabă, tată? întrebă tânărul, după incidentul cu
roata trăsurii şi prima discuţie cu fata, uitându-se discret înapoi. Satul e
minunat, de ce îi zic Gheja?
-Bunicul meu mi-a spus ca după stră-străbunicul nostru, unul
Geza ,căpetenie mare de oşti, care s-ar fi aşezat primul aici, dar nu e
sigur, un profesor român din Luduş, domnul Modrigan, cu care am
1
luntre-barcă mică cuu vâsele folosită în apele fără valuri mari
10
vorbit odată ,mi-a spus că numele de Gheja este mult mai vechi, din
vremea romanilor.Greu de ştiut…
-Sunt săraci tare, tată?
-Da. Dar au câteva calităţi, care mă fac să mă gândesc, dacă
aceste calităţi le au pentru că sunt săraci sau pentru că sunt români?
Calitatea mare la români sigur este toleranţa, apoi au sufletul deschis.
Sunt mulţumiţi cu puţinul lor. La noi, la unguri, dacă mândria e
explicabilă ,fiindcă dominăm Ardealul, trufia se transmite până şi la
slugi. Totodată nemulţumirea continuă să ne caracterizeze mai mult
decât probabil pe alte naţii.
-Dar asta e bine, tata! Duce la progres.
-Ai dreptate, dar ca orice lucru exagerat, şi dăuneăză. Ei, românii
au o vorbă, care îi caracterizează: “Doamne fereşte de mai rău!”
Totodată dacă mai provocat îţi spun că ghejenii au un simţ al băşcăliei
extrem de dezvoltat, se vede din porecle sau dacă discuţi cu ei. Dar să
ştii, că umorul, băşcălia e semn de inteligenţă, să te fereşti de omul care
nu ştie de glumă !
-Dar, tată, te poţi baza pe ei? Îţi sunt loiali?
- Nu chiar toţi, dar asta depinde şi de tine. Pe mine personal,
continuă bătrânul baron, mă fascinează de-a dreptul cursul extrem de lin
al acestui râu, Mureş. Dacă nu ştii din ce direcţie vine, numai
admirându-l nu poţi să-ţi dai seama. Asemenea râu n-am văzut în ţările
vizitate.
-Noi avem români la castel, tată? N-am vazut nici unul.
-Avem vreo 4-5, zise bătrânul râzând.
-De ce râzi ,tată ?
-Păi când i-am angajat îi chema Sabău şi acum îi cheamă Szabo,
sunt catolici şi acum vorbesc ungureşte ca şi noi, sunt unguri.
-Dar cum se maghiarizează, tată?
-Dacă amesteci vinul cu apa şi e mai mult vin, zici ca-i vin,
dacă-i mai multă apă, îi zici apă. Apoi desigur îi mai ajutăm şi noi,
biserica mai bine zis.

11
 Capitolul 6
IUBIREA

Veronica fugii repede în casă, gândindu-se că nu e bine ce face,

parcă intuia-presimţea ceva. Da, o să-i povestească Leni, care la
întoarcerea din Luduş se opri la ai lui Vodă pentru a mai pune la punct
anumite lucruri legate de nuntă.
Dar nici nu intră bine Lena în curte, că văzându-şi sora o întrebă
direct:
-Iar l-ai vazut?
-De unde ştii?
-Se vede.
-Poate.
-Nu te doare capul, Veronica?
-Nu. De ce?
-O sa te doară. Eşti tare roşie. Când se uită la tine un bărbat şi
te doreşte tare, aşa se întâmplă.
-Tu de unde ştii?
-Ştiu, zise Lena.
-Nană Lena, mă doare capul de chiar şi încă tare.
-Du-te la nănaşa Sofie, al lui Urzică sau las că îi spun eu să-ţi
descânte cu cărbune. Vezi că o să-i spun că ai fost cu mine la Vodeşti,
era lume multă, să nu mă faci de minciună.
Dupa ce ajunseră la Sofia a lui Urzică, Veronica se puse jos pe
pragul târnaţului, ţinându-se cu mâinile de frunte. Sofia, nănaşa fetelor,
locuia chiar lângă ei, casa de lângă biserică de astăzi.
Veni repede, o descântă, apoi gândi în tăcere. ”Nu putea exista un
bărbat pe pământ să nu dorească această fată, aşa era de frumoasă. Da,
da, nu există un asemenea bărbat” gândi bătrâna. Şi bătrâna era
înţeleaptă.

12
 Capitolul 7
O S P ĂŢ U L L E N E I

Până la ospăţul Lenei mai erau trei zile. Organizarea era în toi.
Colacii îi coceau în cuptor la nănaşa Sofie, aia cu descântecul a lui
Urzică, el Sucă a lui Urzică i-a dat porcul pentru ospaţ în contul unei
căruţe, facute de bătrânul Iacob, încă în primăvară, dar Urzică înstărit
fiind, greu scotea banii din şerpar1, amânând mereu plata, ca aproape
toţi, până la cules. Acum la insistenţele Sofiei urmă ca sâmbătă să fie
taiat porcul, lucru ce trebuie facut de Ilisie, măcelarul satului. Vinul şi
pâinea erau obligaţia mirelui, de fapt Vodeştii aveau în grădina de sub
Dos vreo 100 de fire de vie. Samu cu vioara, Gusti cu gordonul erau
tocmiţi din mai, când rotarul îi reparase lui Gusti hodoroaga 2 de carută,
cu care marţea mai câştiga un ban, ducând şi aducând una alta de la
piaţă din Luduş, iar în restul zilelor ducând la moara din gară pentru unu
pentru altul.
Masa urma să se desfăşoare în tindă şi camera dinainte a rotarului,
iar jocul în curte şi stradă. Urma să fie deschisă poarta mare prin care se
intră cu carul.
Naşi erau Lăurean al lui Gherman din Tonorog, fost coleg de
armată cu mirele, Natu Vodă, cu soţia Paulina. Ghermăneştii erau un pic
mai înstăriţi şi un pic mai mândri.
Încă de cu sâmbătă seara o cumnată a rotarului, Todosia, nevasta
lui frate-său, Pompei din Luduş, veni la Gheja pentru o mână de ajutor.
Lena era tare mândră, întrucât reuşi să-şi cumpere o pereche de cercei
de argint de la prăvalia jidanului3 Bertzi.
Ospăţul se nimerise într-o duminică de iunie, înainte de postul
Sf.Marii, în câşlegi. Toate ospeţele se ţineau în vremurile de care
vorbim, duminica, dupa slujba din biserică, când se facea cununia
religioasă, startul distracţiei se făcea chiar în faţa bisericii, când se
încingea un joc. Muzicanţii ţigani asteptau mirii şi nuntaşii şi la ieşirea
1
şerpar-brâu lat de piele prevăzut cu buzunare pe care îl poartăţăranii; chimir
2
hodoroaga-lucru vechi (în special vehiculul)
3
jidan-evreu
13
lor pe uşa bisericii începeau să cânte. Nunta Lenei începu şi ea în
acelaşi mod, doar că din faţa bisericii până în faţa casei-drumul ţării,
nuntaşii s-au deplasat dansând, locul fiind aproape.
Nuntaşii binedispuşi de câteva pahare de vin jucau când aparu
trăsura baronului dinspre Luduş, trasură în care se aflau Martha, Janos,
Bela şi desigur vizitiul.
Sigur trebuie să vă spun că numele Vodestilor nu se trage din neam
nobil, povestea numelui ar fi, că bunicul mirelui, tot Ignat, s-ar fi
nimerit în Galaţi şi întâmplarea a făcut să fi dat mâna chiar cu Vodă,
domnitorul Moldovei, după cum îi place să povestească, de altfel lucru
imposibil de verificat, dar plauzibil, în urma episodului mult povestit s-a
ales cu porecla, apoi cu numele. Se juca chiar în stradă în momentul
apariţiei trăsurii cu baronii, Samu ţiganul opri muzica, nuntaşii făcându-
le loc să treacă. La insistenţele Marthei, căreia îi făcea plăcere să asculte
un ceardas şi să admire un joc, Samu şi-a reluat vioara, dansul a
reînceput, baronii admirând.
Bela n-avea ochi decât pentru Veronica, ea observă acest lucru şi
prinsă în joc cu Uanea lui Timboş, mai tare se învârtea. Roşise toată de
fericire, văzând că e admirată, până şi privirea Marthei se opri asupra ei.
La sfârşitul dansului, când Samu ţiganul, după o improvizaţie de
virtuozitate făcută la vioară, de dragul baronilor, primi de la bătrânul
Janos ceva mărunţiş. Dintr-un impuls spontan, care nu-i era
caracteristic, făcu şi Martha acelaşi gest, înmânadu-i o mână de creiţari 1
miresei, cu urarea “Sa-ţi trăiască fata şi ginerele, rotarule!” . Bătrânul
într-un gest de mulţumire, îngenunchie, sărutând mâna baroanei.
În acest timp, în care atenţia tuturor era doar la baroni şi miri, Bela
şi Veronica se priveau pătimaş, obrajii le ardeau. Singurul care observă
acest lucru era bătrânul vizitiu Feri. Porni trăsura care după vreo 50
metri o coti spre castel.
Dacă Lena radia de fericire în braţele bărbatului ei, de-acum pe
Veronica o cuprinse un dor, o nostalgie amestecată cu un gen de
singurătate, dorinţa neîmplinită, un sentiment confuz netrăit până
atunci, când începu să-i curgă câteva lacrimi fară un motiv definit.
1
creiţar-monedă mică de argint, mai târziu de aramă, care a circulat în sudul Germaniei, în Austro-Ungaria, în Transilvania și în
Bucovina până la sfârșitulsec. XIX, valorând a suta parte dintr-un fiorin
14
Întrebată ce e cu ea, răspunse că-i fugise gândul la maică-sa. Întreaga
seară a ramas melancolică, îngândurată când de fapt trebuia să fie altfel.
Adormi târziu. Noaptea l-a visat, vis în care Bela se juca cu ea de-a
va-ţi ascunselea, printre brazii care umpleau spaţiul dintre drum şi
pârâu. Când se ascundea de ea şi nu-l mai găsea, când o îmbrăţişa, apoi
ea îi lua capul între sâni şi-l mângâia. Bela la randul lui avu o noapte
scurtă, cu toate că s-a dus la culcare devreme, abia reuşise să adoarmă
pe la ora două.
Da, trebuia să facă un plan de acţiune, concluzionă el, ceva în
minte i-se cristaliza şi anume că trebuia s-o aducă pe fată musai 1 la
castel, să-i arate muşcăţile roşii, acest lucru mai ales fiindcă îi
promisese.
În mintea lui Bela vizita Veronicai la castel urma să se petreacă
peste două săptămâni, când bătrânul baron cu Martha lipseau din Gheja,
urmând să meargă la castelui din Ciugudel.

Capitolul 8
ÎNTÂLNIREA DE TAINĂ

Da, aşa voi face! îşi zise Bela a doua zi când se trezi din somn. O
s-o ducă la castel, să-i arate câteva încăperi, începând cu sala mare de
bal, chiar la intrare, camera lui, turnurile, asta în aşa fel încât să nu fie
văzuţi.
Da, asta chiar în prima duminică, dar asta presupunea s-o
întâlnească şi să vorbească cu ea şi s-o invite. O v-a căuta printre brazii
lizierei, în partea de jos a grădinii. Dar lucrurile nu erau aşa de simple.
De cate ori coborî nu o vazu. Încercă şi a doua zi, cu acelaşi rezultat.
Miercurea la fel fără rezultat, dar îi veni în minte o idee naivă, dar bună.
Luase de pe terasa din faţa camerei de bal unde erau o gramadă de
muşcăţi un ghiveci cu o muşcată înflorită, roşu puternic, pe care o puse
pe un ciot de brad rupt devâ nt din liziera de la drum.Da, credea el. O să
păzesc muşcata, ea o s-o vadă, voi putea apoi vorbi cu ea. Zis şi făcut:
1
musai-neaparat, obligatoriu
15
joi dimineaţa pusese floarea, apoi din jumăte în jumăte de oră se plimba
pe alee, cu inima batandu-i puternic, doar-doar o vede.
N-a trebuit să astepte mult până o vede pe Veronica în târnaţ.
-Am ştiut că o să apari-îi zise ea, tremurând de emotie.
-Da, îmi placi tot mai mult, pe zi ce trece, eşti tare-tare
frumoasă. Vreau să-ţi spun acum că duminică te duc la castel, după ce
se duce nenea Iacob la biserică. Să vii la poarta mare, te astept acolo
negreşit. Auzi!
-Vin, vin sigur, zise ea şi se retrase repede în casă,văzandu-l pe
bătrânu Bolborea venind în jos.
În emoţia care o cuprinse a uitat să-l întrebe, dacă era vorba de
prima duminică sau urmatoarea, dar nu-i nimic, o să meargă în prima
duminică. Problema era cu ce să se îmbrace. Avea costumul popular,
dar îi lipsea păstura1. Imediat se duse la lada de zestre, scotocind-o a nu
ştiu cât-a oara şi găsi acolo o păstură de a mamei ei, mai veche, dar
parca mergea mai bine, decât fără. Ar fi bine, gândi ea, dacă i-ar
împrumuta Lena cerceii de argint ai ei. De-i va cere, precis o va ispiti:
cum? ce? de ce? Totuşi se duse la Vodeşti şi-i ceruse Lenei să-i
împrumute cerceii.
Lena îi dădu, fără s-o întrebe nimic, dar cu condiţia ca duminică
seara să-i aducă musai înapoi.
-Da, sigur, acceptă Veronica.
Stimaţi cititori desigur n-aş vrea să fiţi în postura celor doi să vedeţi
cât de greu trec zilele de asteptare, câtă suferinţă dulce şi dacă e să
spunem adevarul, parcă mintea Veronicăi o luase razna, nu mult, dar o
luase, asta ca să fim blânzi. Naivi veţi fi dacă credeţi că Bela era mai
puternic. Tare naivi. Se plimba în curtea castelului, alteori prin camere,
fără rost, ca şi când toată viaţa lui, ar urma să depindă de duminica
următoare. Şi se putea să fie chiar aşa. Tot mai greu treceau cele două
zile, vinerea şi sâmbăta.
În noaptea de sâmbătă spre duminică Bela nu dormi mai mult de
şaşe ore.
Veronica în schimb dormise bine, salvată de un vis placut, un vis
în care îl ţinea de mână, plimbându-se printre brazi, când se trezi brusc
1
păstură-sorţul negru din faţă costumului popular
16
speriată că e târziu, sări din pat cu sentimentul groaznic că pierdu-se
ceva irecuperabil.
Dar nu era nimic pierdut, desigur, mai erau vreo două ore până la
trasul clopotelor de intrare în biserică.
Iacob, bătrânul se spală, se bărbieri, dar prea încet parcă, mai ales
ascuţitul briciului pe cureaua de la brăcinar dură o veşnicie.
Se spălă şi ea, mult mai mult ca de obicei, spunându-i bătrânului
că nu merge la biserică, trebuie să meargă musai la Lena, la Vodă.
Abia a iesit din casa Iacob, că Veronica îl urmă să-l vadă intrând
pe poarta bisericii. Apoi privirea i se opri pe poarta castelului unde sigur
Bela o astepta. Merse spre poartă, aproape fugind, inima îi bătea să-i
spargă pieptul. La apropierea ei Bela o întâmpină fără un cuvânt, o
prinse de mână, o trase uşor spre pieptul lui, unde ea se şi aciuise pentru
fracţiuni de secundă, moment în care o cuprinse o evidentă senzaţie de
linişte, de ocrotire, după care se lasă dusă de mână, admirand fascinată
ce vedea în curtea castelului: flori, arbuşti coloraţi, apoi castelul în toată
splendoarea lui, ceea ce nu se vedea din drum, apoi oprindu-i se privirea
pe Bela, fară să scoata o vorbă.
Ulterior, vrând să reconstituie, dacă urcase pe aleea principală sau
pe cărarea dinspre lizieră, nu reuşea să-şi amintească nicicum.
Se trezi deodată în holul mare al castelului, după care intrară în
sala de bal.
-Aaa…am uitat să-ţi arăt! Muşcăţile sunt pe terasă,o să le vezi
când ne întoarcem.
Din sala de bal scările duceau la etaj spre un mic hol, dincolo o
cameră, camera tânărului, în care se pomeniră într-o clipă.
Desigur ca şi mine, şi voi cititorii doriţi să ştiţi ce s-a întâmplat în
aceea cameră. Mi-e imposibil să vă spun, fiindcă nu ştiu nici eu. Ce e
sigur este că după vreo jumatate de oră, au ieşit amândoi, tot ţinându-se
de mână, fericiţi, blânzi, liniştiţi. În nări un miros puternic de cafea,
plăcut, cum nu percepuse Veronica niciodata.
Restul… un vis, care după trecerea timpului era pus la îndoială de
amândoi. Părea incredibil.

17
 Vizitarea castelului trecu în planul secund, Bela îi arătă fiecare
cameră, dar fata, strângându-l tare de mână, era fascinată de el, nu de
castel. Abia la urmă remarcă Veronica existenţa muşcăţilor, la care
zâmbi, zâmbet molipsitor şi pentru Bela.
-O fi ieşit tata din biserică?
-Clopotele de ieşire s-au tras de mult.
-Cum aşa repede? întrebă Veronica.
-E ora unu, spuse Bela, uitându-se la ceas.
-Repede trebuie să ajung acasă!
-Dacă vrei, o să mergem la poarta de sus, doar vii de la soră-ta.
-Da, e bine.
Înainte de a ajunge la poarta de sus, se opriră lângă o bancă, unde se
sărutară îndelung, lucru pe care îl zări Feri, vizitiul, care era prin
preajmă.
S-au despărţit fară a stabili altă întâlnire.
Ajunsă acasă, Veronica era de o amabilitate excesivă, izvorâtă
desigur din fericirea ei.
Şi mai trebuia să meargă la Vodeşti să-i înapoieze cerceii Lenăi.
-Ce te tot duci la Lena? Mai las-o în pace, zise bătrânul cu
blândeţe.
-Ia cerceii şi-ţi mulţumesc, zise Veronica cum intră în casa
surorii.
-Da, da! Ai facut-o! Se vede pe tine, e limpede.
-Cum? De ce crezi asta?
-Toata faţa, de fapt toată făptura ta te trădează, eşti fericită, cum
n-ai fost niciodată, inclusiv frumuseţea îţi dă pe dinafară, se revarsă.
-Şi el e minunat! zise Veronica.
-Asta cred, numai că lucrurile se vor complica, o să vezi.
-Nu ştiu.
E de înteles că în zilele următoare Veronica nu se gândi decât la el.
Încercă fără să reuşească să reconstituie toată întâlnirea. Nu reuşi. Îşi
aminti doar cu câtă nonşalanţă îşi dăduse jos cămaşa, după care se topi
în braţele lui. Da, fusese un vis. Acum dorinţa ei era de a repeta visul şi
de a nu mai uita nimic.
18
 După câteva zile, văzu la marginea gardului, dinspre stradă un
ghiveci cu muşcăţi roşii. Da, era semnalul, va apăre şi el.
Luă măturoiul de curte şi iesi în stradă să măture sanţul. Nu dură
mult şi apăru Bela:
-Pe mâine seară la şaşe te aştept la poarta de sus.
-Bine, bine, o să vin.
Da, dar pentru asta trebuia să-şi facă de lucru la sora ei, s-o
pregătească şi pe ea, pentru o eventuală minciună, seara fiind mai
complicat de ieşit din casă.
Trecu cumva ziua, problema era cu îmbrăcămintea, nefiind
sărbătoare nu se putea îmbrăca, decât cu haine de fiecare zi şi nu voia
asta. Apelă la un truc mic, în sensul că peste hainele de duminică îşi
puse un lecru1(vesta) de lucru, lecru pe care îl dădu jos până nici nu
ajunse la poarta de sus pentru întâlnire, apoi o puse lângă un arbust
lângă gard.
El o aştepta cu sufletul la gură, se luară de mână fară un cuvânt
şi dispărură între brazi. Să nu vă imaginaţi că din stradă i-ar fi văzut
cineva şi asta pentru că liziera era aşa de deasă, copacii înalţi, încât din
stradă nu se vedea decât acoperişul castelului. Ce făcură din nou ,e lesne
de înteles, dar imposibil de aflat ,cert e că după o vreme Veronica
condusă de Bela aparu iar la poarta mare, îşi recuperă lecru şi, aproape
fugind o lua spre casă. Da, gândi, iar o să ne întâlnim duminică.
Ce minunată e viaţa, îşi zise.
Duminica urmatoare, cum intră bătrânul în biserică, fuga la
poarta principăla şi direct la castel, mână în mână cu Bela. Cum intrară
insă pe alee, parcă facatură, ca din pământ apăru Feri, vizitiul, care îi
văzu din nou.
Feri cănd nu era plecat cu baronii la Bonţidă, Ciugudel sau
Cluj îşi făcea viaţa pe la grajdurile de cai sau la bucătărie, era în timpul
liber un fel de administrator. Avea şi el o camera în zona unde locuiau
slugile.
În această duminică Veronica stătu mai mult la castel ca de
obicei, bătrânul Iacob participă la un părăstas. De cum intră în casă, îi
servi masa tatălui.
1
lecru-vestă
19
 Trebuie să precizez că în incinta domeniului erau nişte
construcţii pentru angajaţii permanenţi: vizitiu, bucătari, servitoare,
grăjdari, undeva în spatele grajdurilor de cai.
În această duminică la iesirea din castel, Bela îi spuse că nu se
vor mai putea întalni în următoarele 2-3 săptămâni, tânărul urmând să
meargă musai la castelul din Bonţida, unde lucra o echipă de secui la
acoperişul unor grajduri de animale şi trebuiau supravegheaţi.
-O să vin cât pot de repede, îi zise Bela Veronicăi când îşi
luă ramas bun cu o îmbrăţisare strânsă-strânsă, aproape să o strivească,
ridicand-o în braţe. Se simţi extreme de fericită. Zbură. Dintr-un calcul
de el ştiut şi lesne de înteles, Bela insistă să meargă cu Feri bacii,
vizitiul, pentru a afla într-un fel sau altul ce ştie vizitiul de relaţia lui cu
Veronica şi cum o vede.
Toate erau minunate până într-o zi când Veronica ,mergând
la Lena îi spuse acesteia că sângerarea periodică specifică întârzia şi că
vomita. O fi bolnavă? O întrebă. Atât ia trebuit Lenei.
-Ţi s-a dus binele, fato! Bănuiam asta. Ştii ce înseamnă?
-Nu!
-Ai rămas grea1!
-Hai, nu spune!
-Da, da, asta îţi trebuia acum, un copil.
-Da, dar v-a fi un copil de baron!
Au început amândouă să râdă, după care s-au liniştit, iar
Veronica a început să plangă. De fericire ,de supărare? Nu ştia.
Din acest moment gândirea ei, în orice făcea, o făcea să-l
includă şi pe copilaşul nenăscut. Incertitudinea era mare, viitorul în
ceaţă…

Capitolul 9
IN DRUM SPRE BONŢIDA

1
Grea-(aici) gravidă
20
 Bela era în trasură cu Feri şi se îndrepta spre Bonţida. Feri
începu :
-Şi-aşa, ai facut-o!
-De unde ştii ?
-Si eu am fost tânăr, te înţeleg, mai ales că aşa fată
frumoasă n-am văzut în viaţa mea şi am 63 de ani. Dar problema e alta.
-Care?
-Te-ai gândit la ea, la ea, nu la tine, ar putea rămane
gravidă, dacă nu a ramas deja.
-Nu, nu m-am gândit.
-Destul de rău. Dar nu e târziu, mă gândesc că tu nu te vei
opri la atâta. Se va afla, va rămâne gravidă, deci cred că ar fi bine s-o
angajăm la castel, la bucătarie. Ştii că după moartea lui Ibi, încă n-am
angajat pe nimeni. Nu-i altă soluţie. Eu o să îi lămuresc pe ai tăi, tu pe
ea, dar urgent, până nu e prea tarziu.
-Da, sigur merită, e un om minunat, o fată ca ea n-a văzut
Clujul şi Buda la un loc. Chiar te rog să mă ajuţi.

C a p i t o l u l 10

VIZITIUL

Fără să vrea, Feri se duse cu gândul, sau mai degrabă gândul veni la
el, cu amintirea minunată de la micul episod cu Eniko. Era tânăr având
la castel se anunţă un bal cu personalităţi de rang înalt veniţi din Cluj,
Buda şi Viena. Nu participase la bal, dar cu trăsura tot el îi transporta.
De la Cluj la Gheja, îşi amintea, venise cu trei fete şi cu Janos,
baronul cu trăsura de iarnă închisă, era frig. În trăsură intrau cinci
21
persone, trei în spate, cineva trebuind să stea în faţă cu el. Nici n-au fost
întrebate fetele care cum vor să se aşeze, când Eniko îşi exprimă dorinţa
să stea în faţă şi să conducă caii. Era o fată cu câţiva pistrui pe faţă,
parcă aruncaţi s-o facă şi mai frumoasă, plină de viaţă, revărsa bucuria
din ea, o veselie nedisimulată, molipsitoare.
Neavând încotro, Feri îi dădu haţurile cailor, pe care Eniko îi goni
când la trap, când la galop, râzand în continuu şi spunând că atât de tare
îi plăcea să conducă trăsura, încat crede ca se va face şi ea vizitiu. Se
distră, văzând cum, trăgând hăturile la dreapta, caii o luau la dreapta şi
invers.
-Să ştiti ca e mult mai frumoasă Gheja decât Viena, spuse Feri
molipsit şi el de fericirea fetei.
-Ha-ha-ha! râse Eniko, un râs bun, sănatos, care degaja viaţă,
trăire.
Nu ştie nici acum ce-i veni lui Feri, dar se aplecă,prefăcânadu-se că-
şi aranjează ceva la cizmă, prinse şi trase opritoarea roibului din
dreapta, acesta se opri brusc, odata cu el şi celălat cal, şargul.
-Ce s-a întâmplat, Feri? strigă baronul din spate.
-Nu eu conduc, baroane!E altcineva. Un maestru din Viena, zise
Feri, după care toată suflarea începu să râdă cu hohote. Cei din spate n-
au ştiut ce s-a întâmplat, dar Eniko şi-a dat seama de micul truc al
vizitiului. Prinse a se însera, oboseala îi cuprinse pe cei din spate când
la un moment dat Feri simţi o mână tremurândă că o caută pe a sa. Feri
îi întinse mâna la rândul lui, apoi ridica mâna ei, o apropie de buze şi o
sărută. Ea îşi întinse gâtul şi înainte de a-l săruta, îsi puse degetul
arătător pe buze, semn de linişte şi discreţie. Asta se întampla până la
sosirea în Gheja, se sărutau încet, discret, în linişte, fără a fi observaţi.
Când au ajuns, o ajută să coboare, primind în schimb o strângere de
mână puternică.
N-a mai văzut-o niciodată de atunci, dar întrebându-l odata pe
Janos, unde e fata veselă, acesta ia spus că s-ar fi maritat tocmai în
Suedia, cu un bogataş suedez. Amintirea acestui episod l-a facut să
constate, că tandreţea tăcută pe care a trait-o, parcă l-a înalţat, l-a făcut
mai bun, mai înţelegator, poate chiar mai iertator .Păcat că s-a terminat
22
brusc şi a ţinut foarte puţin. Revenindu-i în minte întâmplarea, se gândi
că era chiar obligat să-l ajute pe Bela.
O să vorbească cu baroneasa, ea decidea, era sectorul ei bucatăria,
să-i explice cât de harnică şi curată era Veronica, cum rotaru le repara
cu prioritate trăsurile şi cărutele lăsând deoparte orice alt lucru. Va
reuşi, gândind el, trebuie.

C a p i t o l u l 11
VIITORUL COPIL

Nu trecu mult după ce s-au întors la Gheja de la Bonţida, că Bela

puse din nou ghiveciul cu muşcăţi pe butucul rupt, ”parola discretă”.
Veronica observă floarea şi merse într-acolo.
-Hai la poarta de sus, acum!
-Da, vin ! răspunse Veronica.
Când se întâlniră, o prinse de mână, o stânse la piept ,unde o ţinu
mult, dar când o eliberă, observă că ea avea lacrimi în ochi.
-Ce-i cu tine?
-Nimic!
- Te rog să-mi spui!
-O să am un copil!
- Nu te cred!
- Sigur.
-Atunci o să avem.
-Nu te cred.
- Sigur.
El o ţinea strâns de mână, ea îl strângea la rândul ei, dar un timp nu-şi
vorbeau, tăceau amândoi.
- Trebuie să plec, zise ea.
- Când putem vorbi mai mult?

23
 - Mâine o să fiu pe vale, numai cu Lena, la sapă la cucuruz, la
amiază vin la pârâu, să iau apă. Hai la pârâu!
Bela venise mult mai degrabă, era bucuros, reuşi să vorbească cu
Feri, care la rândul lui vorbise cu Martha, angajarea Veronicăi era ca şi
făcută, doar că trebuiau aranjate lucrurile şi cu Veronica.
Apăru Veronica la pârâu cu ulciorul, ca să-l umple. Bela îi expuse
pe îndelete planul lui de angajare la castel, la bucătarie, argumentându-l
că aşa va putea s-o întâlnească, s-o protejeze, s-o ajute şi desigur să-şi
vadă şi el copilul.
-Nici vorbă.
-Te rog doar să te gândeşti, nu să-mi promiţi, îi zise Bela, după
care o luă în braţe, o ţinu mai mult ca de obicei. Ce să vezi, cu toate că
ştia aproape totul despre povestea lor, Lena se apropie tiptil, se ascunse
după un rug de măceş şi se uită la cei doi îmbrăţişaţi, parcă nevenindu-i
să creadă.
-Îţi promit că mă gândesc, spuse Veronica, când scăpă din
strânsoare, şi o să-ţi spun.
- Vezi că o să vina Feri să vorbească cu tatal tău şi vei fi platită cu
o sută de creiţari pe lună.
Cum ajunse la soră-sa, Veronica îi relată discuţia cu Bela, iar
aceasta, după ce văzu cu ochii ei îmbrăţisarea tandră între cei doi, spuse:
- Du-te, Veronica! Fie ce-o fi!
Seara, ajunsă acasă, Veronica se gândi doar la asta, când deodata i-
se cuibări în minte un gând parcă matur, la cei o sută de creiţari, pe care
i-ar primi muncind la castel. Pe atunci era o sumă mare de bani, îşi
amintea că taică-sau cumpăra-se o vacă cu 250 de creiţari, acum câţiva
ani.
Şi apoi aştepta un copilaş a lor. Se gândi şi nu-i veni să creadă.
Adormi fericită.
Cum se trezi, îi reveni gândul muncii la castel şi totodată sărăcia în
care trăia cu familia ei, în comparaţie cu ce văzuse la baron. Da, era
hotărâtă să câstige pentru copilul ei. Ce bine era să trăieşti bine! Şi îi
veni în minte cafeaua băută de fiecare dată la castel, care parcă şi acuma

24
îi excita nările, ca să nu mai vorbim de felurile de prăjituri, care erau
întotdeauna pe masă în camera tânarului, şi întotdeauna proaspete.
În prima duminică, în timp ce coborau din camera tânărului,
Veronica îi spuse:
- Da, accept să lucrez la castel, dar te rog să-mi spui:cine ştie de
noi?
- Ştie Feri şi bucătăreasa şefă, Ildi, dar şi ea e tare de treabă.
- Aşa rămânem!
- Aşa!
Când îl văzu Veronica pe Feri, a doua zi, intrând în curte şi
întrebând de rotar, parcă era un zâmbet complice pe chipul lui. Sau i se
păru?
- Da, domnule Feri, ce-i cu trăsura?
- Nu cu trăsura-i problema acum, bace Iacob, zise Feri,
explicându-i rotarului motivul vizitei.
Rotarul, om calculat ,se gândi că Lena ar fi mai potrivită, mai
matură şi mai cu nevoie de bani şi-i spuse asta vizitiului.
- Nu, nu! Martha o vrea pe Veronica!
- Să fie, domnule Feri, vorbesc cu ea.
- Hai o ţâră, Veronica!
Veronica veni şi ascultându-i pe cei doi, acceptă pe loc. Parcă păru
surprins rotaru, dar întreband-o ulterior, ea îi răspunse, că de ce să nu
vadă şi ea, cum e un castel? Cum se trăieste acolo. Are dreptate şi ea,
gândi bătrânul şi apoi se duse şi el cu gândul la viitorii bani.

C a p i t o l u l 12
CASTELUL

După trei zile Veronica începu munca la bucătăria castelului. Încă

din prima zi de muncă, în jurul orei micului dejun, apăru Bela ,apoi
merse direct la ea.
25
 -Spor la munca, fată frumoasă! îi zise el.
-Mulţumesc, măria-ta !
Bela se învârti puţin şi nu se putu abţine să n-o atingă puţin de
mână, după care fugi fericit, ca un adolescent. Nu văzuse nimeni gestul.
Bucătăria castelului era în partea din spate a castelului, pe unde se
şi intra, împreună cu toate anexele trebuincioase: magazii pentru
alimente, sala pentru spălatul şi uscatul rufelor, o sufragerie de
dimensiuni mai mici decât cea mare, un birou pentru administrator, iar
afară, în imediata apropiere, o fântână. În pivniţa castelului, de
dimensiuni uriaşe, se păstrau butoaiele cu ţuică şi vin, peste care şef era
vinţelerul. Vin se facea de pe viile de pe vale, în stânga cum urcai, ţuică
din toate felurile de fructe: prune, mere, pere, care erau din abundenţă în
partea din spate a castelului până sus pe deal. Din loc în loc, nucii, cu
coroanele lor dominante.
În faţa castelului, drumul din strada principală, după ce trecea
podul peste pârâu, se bifurcă în două alei, în dreapta şi în stânga, care
ajungeau la cele două intrări în castel. Deoparte şi de alta a aleilor,
arbuşti diferiţi, aduşi din toate părţile pe unde umblaseră baronii şi care,
înflorind în perioade diferite, desfătau privirea cu cromatica lor variată.
În aceste locuri, dar desigur în bucătărie cel mai mult, îşi
desfăşura Veronica activitatea, fericită, destul de des venea Bela pe
acolo, îl vedea, schimbau când puteau câteva vorbe şi erau fericiţi. Când
voiau să se întălnească în intimitate, ea pleca mai târziu spre casa
rotarului, se uita cu coada ochiului, lampa era stinsă, nu intra, se ducea
mai departe spre poarta de sus a castelului, unde o astepta Bela şi
aproape fugind în camera tânărului. În acest mod reuşiră să evite orice
bănuială a celor din jur.
Asta merse o vreme, până când după vreo 5-6 luni de la prima lor
întâlnire, burta Veronicăi nu mai putea fi ţinută strâns, încât să nu se
observe.
Când una din tovarăsele ei de muncă, începe mirată s-o descoasă,
cum şi ce, interveni hotărâtă şefa, Ildi bucătăreasa, spunându-i acesteia
ca niciodată să n-o mai întrebe pe Veronica ceva de genul acesta, bârfa
e interzisă la castel, chiar şi la slugi.
26
 Lucrurile se liniştiră, dar problema rămânea. Bela îi spuse să fie
liniştită, baronii nu se implicau niciodata în problemele slugilor de
genul acesta.

C a p i t o l u l 13
COPILUL

Se născu la timp, un băiat mare dolofan, frumos şi sănătos.

Norocul Veronicai era că lucra la castel o moaşă, dădaca, Eva, care
după ce-l crescu pe Bela, apoi pe sora lui Klara, care murise la 14 ani,
cu care Eva se chinuise mult s-o salveze, baronii dintr-un gest de
recunoaştere au păstrat-o la castel, dându-i sarcina îngrijirii florilor. Aşa
le-a ajutat pe toate angajatele la naşterea şi creşterea copiilor, de ce n-ar
face-o şi cu Veronica, mai ales că tacit avea acordul baronilor.
Micutul, Mihai, un mare gurmand, care la doi ani încă nu vorbea,
dar când îi era foame lua de mână pe cine nimerea şi-l ducea la camară,
semn că vrea mâncare. Toţi se distrau de istetimea lui şi-l iubeau. S-au
obişnuit şi baronii cu el, ca tot castelul de altfel. Curiozitatea feminină a
Marthei o facu să-l întrebe o data pe Feri a cui o fi băiatul, Feri luat prin
surprindere îi spuse că a unuia din Luduş, care din păcate murise, după
ce s-a răsturnat peste el o căruţă încărcată cu bucate (cereale). Aşa a
rămas, aşa s-a dus vorba.
Totul mergea perfect până într-o zi, Bethlen, prietenul lui Janos,
odată şi asociat cu el, urma să-i facă o vizită de două zile cu soţia, Zita.
Pregătiri mari, mese, vânătoare, bal, apoi alţi invitaţi.
Micuţul Mihai împlinise şase ani, era un băiat tare jucăuş,
inteligent, frumos, moştenise ochii lui Bela izbitor de negri, zâmbetul
blând al Veronicăi, deja se juca singur în curte, vorbea ungureşte ca şi
româneşte. Bela îl învătase chiar să călărească pe un mânz, căruia
27
micuţul îi zicea cico (cico inseamna mânz în ungureşte) după ce
descăleca, Bela îl gratifica cu câteva bomboane, spunându-i: Bravo!
De la combinaţia celor două cuvinte necombinate corect de copil
s-a ajuns la “ticobreaua” porecla care a dăinuit până la moartea lui
Nenea, cuvântul ar însemna de fapt “mânz brav”.
Ziua importantă a vizitei Familiei Bethlen veni. După micul
dejun, ca din pământ apăru şi micuţul Mihai, pe care văzându-l, Martha
îl şi luă pe genunchi, când dintr-o dată:
-Nici nu ne-aţi spus că Bela are copil! Asta nu credeam.
Cearta de acum câţiva ani făcuse ca aceste două familii să nu-şi mai
vorbească o vreme destul de lungă de fapt înstrăinarea lor venise de la o
neîntelegere legată de afaceri ,un export de cereale, pe care cei doi îl
făceau cu un evreu Rosenfeld.
-Dar, nu-i a lui Bela, nici vorbă! Bela înca nu s-a însurat.
Asta-i poate cea mai mare neîmplinire a noastră ca părinţi. Tot amână,
cu toate că vremea-i trecută.
-Hai, nu glumi, Martha! îi zise Zita. Se vede de la o poştă.
Sau ce-i cu voi? Ia uitaţi-vă atent la copilaş. Se uitară şi Janos şi Martha,
Bethlen zâmbi, Martha îl luă iar lângă ea, mângâindu-l, dar Janos
izbucni brusc într-o înjurătură pe care n-aş reproduce-o, dar care nu i-ar
face cinste nici birjarului, dupa care continuă:
-Dacă-i aşa, nu cred, dar dacă-i aşa, din acest moment s-a
terminat cu bătaia asta de joc.
Soţiile celor doi baroni, Martha şi Zita, discutând ulterior între
patru ochi, constatară ce era evident: că da, era copilul lui Bela. Martha
căutase pozele din copilărie a lui Bela, le privea cu Zita şi nu prinidea să
se mire, cum de nu văzuse ce era aşa de evident. Acum cea mai mare
problemă e ce va face Janos? Sigur o va trimite acasă imediat pe fată, se
va certa cu Bela, care la rândul lui era căpos, ca şi bătrânu. Scandalul
era gata, ea, Martha nu va putea interveni precis, va fi acuzată ca e de
vină, că n-a observat nici atât, mai ales că îi placea ei, Marthei să se
laude cu o bună memorie vizuală, lucru adevărat, deoarece adeseori
picta şi chiar bine.

28
 A doua zi Janos îl chemă pe Feri, care se alese şi el cu câteva
cuvinte grele de ocară, bănuindu-l baronul că ar fi ştiut ceva şi
spunându-i că urgent Veronica şi copilul să fie trimişi acasă la rotar.
După ce ieşi Feri fară să scoată o vorba, îl chemă înapoi
spunându-i:
-Ia banii ăştia şi spune-i că am zis să nu mai aud de ea şi de
bitangul ei cât trăiesc!
Zis şi făcut, Feri execută ordinul fără să apuce să-i spună lui Bela
nimic. Veronica plecă umilită, cu băiatul de mână. Iniţial a vrut să
refuze banii, dar i-a luat totuşi la insistenţa lui Feri .Noroc că rotarul nu
era acasă, se duse la Lena, îi povesti, aceasta încercă s-o liniştească.
Când numără Lena banii găsi câteva mii de creiţari, valoare a 8 boi sau
10 vaci sau valoare a câteva iugare de pămant sau câteva hectare pe
hotar.
Stătu la Lena până spre înserat, când intenţionau să meargă
amândouă la casa părintească, când, la poartă, Bela. Ea a început să
plângă. O luă în braţe, nu-i spuse nimic. Se liniştii.
-În noaptea asta vreau să rămân cu tine să vorbim. N-am ştiut
nimic. M-am certat cu tata, numai că nu ne-am batut. Mergem la Luduş
împreună şi înnoptăm la pensiunea jidanului.
Lena era prezentă la discuţie şi interveni:
- Mai bine rămâneţi aici la noapte, nu vă ştie nimeni, mă duc eu cu
bărbatu-meu la Ana ,verişoara noastră din Luduş, ne tot invită şi
o să întârziem până ne vor opri să dormim la ei. Dacă vreţi, luăm
şi copilaşul cu noi.
- E bine, zise amândoi într-un glas.

C a p i t o l u l 14
SFARSITUL

29
 Ce se ştie e că a doua zi dimineaţa pe la cinci, Bela fu văzut
mergând pe jos spre Luduş. Nu l-a mai văzut nimeni 14 ani.
Între timp Veronica s-a împăcat cu tatăl ei, mai bine zis acesta o
iertase, era fata lui doar.
Din banii primiţi, cumparase 2 loturi de teren, a cate 8 iugare,
lângă casa bătrânească,una actuala locatie Harastasan Ion (Ţicobreaua),
cea de a doua Rastasan Ion(Cucu).Cu restul banilor cumpărase 2 boi şi
2 vaci şi tot i-au mai ramas. Frecventa des prăvălia jidanului din Luduş,
discutând câteodată. Odată acesta o întrebă:
- De ce nu-ţi deschizi un făgădau în Gheja? Ai bani.
- De ce crezi că am?
- Se vede, după cum cumperi.
- Nu mă pricep.
- Te ajut şi după aia, ştiu că ai un copil, ar fi cine să lucreze. Îţi
trimit trei luni vânzătorul meu, îl va ajuta pe Mihai să se iniţieze,
el ştie şi ungureşte. Atâta că în astea trei luni îl vei plăti tu.
- Şi unde să fac cârciuma?
- Fix în mijlocul satului. Acolo e vadul cel mai bun!
- Cum să fac?
- Cumperi căsuta aia necăjită, îţi trimit meşteri, o repari (este
vorba de locul în care acum e locaţia ” La Săvâşca” )
Lucrurile s-au demarat, mergeau chiar bine, băiatul Mihai lucra la
crâşmă, când într-o seara fiind singură acasă, auzi la uşa:
-Fată frumoasă!
Scăpă cratiţa din mână. El era. Păr aproape alb…Trecuseră 14
ani. S-au privit îndelung, s-au îmbrăţişat.
-Pot rămane aici noaptea asta?
-Nu te duci la castel?
-Nu astăzi.
-Da, dacă vrei. Tata e mort de 3 ani, sunt numai eu cu Mihai.
-El unde-i?
-Avem o mică câşmă. Lucrează acolo.
-De ce nu te-ai măritat?

30
 -Era păcat pentru noi, să stric eu ce a fost. N-am dreptul. Dar
tu?
- Eu am vrut, dar n-am reuşit. Ai suferit mult?
- A trecut, acum e bine.

Ultimul capitol
A doua zi dimineata

- El e tata, aşa-i, mama?

Tăcere.
-De ce nu vorbeşti, nu-mi spui?
-Încă nu pot.
-Atunci scrie, dacă ţi-e mai uşor…
-Poate, ai dreptate băiete.

SFARSIT

31