„Pentru prima oară mi se întâmpla ca propria mea glorie să nu mă lase să

dorm…”

Despre Duhul pădurii, versiunea inițială a piesei Unchiul Vanea, Cehov mărturisea în
1889 : „Scriu, dacă vă puteți închipui, o mare comedie-roman, și am dat gata pe nerăsuflate 2
1/2 acte. După ce ai scris o nuvelă, comedia se scrie foarte ușor. În comedie aduc oameni buni
și sănătoși, pe jumătate simpatici, iar finalul este fericit. Tonalitatea generală este complet
lirică.”
Eșecul premierei îl determină pe Cehov să nu-și mai dea acordul pentru publicare
(„ar fi o grea lovitură pentru mine dacă cine știe ce forțe ar readuce-o la viață”) sau
reprezentare, revine asupra textului, îl rescrie și mută accentul din zona comică spre dramă. În
1896 piesa este refăcută sub titlul Unchiul Vanea .

Cehov promisese Unchiul Vanea direcției Teatrului Mic pentru stagiunea 1899-1900.
Piesa a fost dată spre aprobare Comitetului literar al teatrului, care a cerut autorului să refacă
finalul actului III, scena în care Voinițki trage cu revolverul în profesorul Serebreakov. Cehov
refuză; motivat și de triumful Pescărușului la Teatrul de Artă moscovit, îi încredințează tot lui
Stanislavski( care juca și rolul lui Astrov) montarea cu Unchiul Vanea. În timpul ultimei
șederi la Moscova, asistase la câteva repetiții și se arătase de o vigilență și o exigență
surprinzătoare pentru un om atât de discret de obicei. Henri Troyat menționează în
monografia pe care i-o dedică : „Nu se jena să atragă atenția regizorului și actorilor ori de câte
ori era nevoie, păstrând totuși o nuanță de curtoazie cu femeile, atitudine care i-a atras porecla
de inspector al actrițelor.

Premiera a avut loc pe 26 octombrie 1899.

„Telegramele au început a sosi în ziua de 27 seara, când eram deja în pat. De obicei mi
se transmit la telefon. De fiecare dată mă trezeam și alergam la aparat pe întuneric și cu
picioarele goale - de înghețasem de frig. Abia ațipeam și iar zbârnâia telefonul: pentru prima
oară mi se întâmpla ca propria mea glorie să nu mă lase să dorm !” ( din corespondența lui
Anton Pavlovici către Olga Knipper)