ORGANIZAREA CERCETĂRII PSIHOLOGICE Obiectul final al cunoaşterii psihologice îl

reprezintă analiza, interpretarea şi explicarea modului de constituire, organizare şi funcţionare a

sistemului psihic. Chiar atunci când, într-o cercetare concretă oarecare, ca „obiect” nemijlocit de
investigaţie se alege un comportament extern, analiza lui va fi realizată din perspectiva
condiţionării lui psihice, a implicării în structura şi reglarea lui a unor funcţii, procese şi stări
psihice specifice.

Fiind lipsite de proprietăţi sensibile, observabile şi măsurabile în mod direct, componentele

sistemului psihic, de la senzaţie la gândire şi de la trăirea emoţională primară la atitudine, nu pot
fi abordate decât pe o cale indirectă, şi anume, prin intermediul manifestărilor comportamentale
externe-voluntare sau involuntare, somato-motorii, verbo-motorii sau somatovegetative, biofizice
şi biochimice. Cunoaşterea psihologică va avea, aşadar, un caracter mijlocit. Aceasta înseamnă
că, pentru a avea acces la un studiu obiectiv şi verificabil al oricărei componente psihice,
cercetătorul va trebui să recurgă la o metodă şi la un procedeu care să permită nu numai
„declanşarea” sau „actualizarea” ei, dar şi exteriorizarea sau obiectivarea într-o manifestare
comportamentală specifică.
De exemplu, pentru a studia percepţia vizuală a formei şi mărimii obiectelor trebuie să
procedăm în aşa fel, încât să obţinem exteriorizarea imaginilor corespunzătoare
„obiectelorstimul” într-un comportament de seriere–grupare, după criteriile „rotund”, „oval”,
„unghiular” („clasa obiectelor rotunde”,
„clasa obiectelor unghiulare”, piramidale, cubice etc.) sau „mic”, „mijlociu”, „mare”
(„clasa obiectelor mici”,
„clasa obiectelor mijlocii”,
„clasa obiectelor mari”);
pentru a studia o atitudine (structură subiectivă internă), trebuie să recurgem la un procedeu care
să permită exteriorizarea ei într-o manifestare comportamentală specifică – opinia (chestionarul
de opinie) ş.a.m.d. Exteriorizarea oricărui proces psihic se realizează în forma a doua genuri de
manifestări (reacţii) comportamentale obiective: principale şi secundare. Primele sunt, de regulă,
specifice, reprezentând răspunsuri ce reflectă natura şi semnificaţia obiectului sau situaţiei-stimul
(acestea putând fi şi un test); ele au un caracter intenţionat, deliberat, voluntar. Cele din urmă
sunt răspunsuri acompaniatoare, având un caracter involuntar, reflex, necondiţionat. (De
 exemplu, procesul de rezolvare a unei probleme de matematică, pe lângă răspunsurile finale –
corecte sau greşite, va evidenţia şi răspunsuri involuntare, de genul modificărilor bioelectrice la
nivelul creierului, modificărilor pulsului şi bătăilor inimii – accelerare, modificării ritmului
respirator – încetinire, modificării tonusului muscular la nivelul muşchilor frontali – creştere
etc.). Aceste răspunsuri furnizează o importantă informaţie suplimentară, care permite o
interpretare mai obiectivă a condiţiilor interne ale organizării şi integrării procesului psihic
studiat. Se recomandă ca, ori de câte ori condiţiile şi posibilităţile tehnice ne permit, să le
înregistrăm şi să le valorificăm prin prisma ipotezelor de bază ale cercetării (procedeul
poliînregistrării). Dată fiind complexitatea deosebită a problemelor pe care este chemată să le
rezolve, cercetarea psihologică se întemeiază mai întotdeauna pe utilizarea mai multor metode şi
procedee şi se înscrie într-o strategie specifică.

Organizarea ei reclamă respectarea cu stricteţe a următoarei succesiuni de etape:

a) documentarea;
b) stabilirea scopului şi obiectivelor (ce şi de ce se propune a se studia; situarea valorii cercetării
în tabloul general al cunoaşterii psihologice şi, eventual, în contextul celorlalte cercetări pe
problema respectivă);
c) formularea ipotezei de lucru (o propoziţie sau un set de propoziţii în care se defineşte ipotetic
relaţia „legică” dintre variabila independentă şi cea dependentă şi modul în care ar putea
interveni variabilele intermediare); d) alegerea şi precizarea mijloacelor (cum?), începând
cu metodele şi terminând cu subiecţii pe care urmează a se efectua cercetarea;
e) specificarea condiţiilor în care se va efectua cercetarea;
f) „construirea teoriei” – integrarea faptelor în „propoziţii” descriptiv-interpretativ-explicative,
formulate în limbajul natural sau în limbaje formale – logice, matematice;
g) testarea sau validarea, prin confruntarea „teoriei” cu realitatea sau cu alte teorii.

După strategia în care se încadrează, cercetarea psihologică poate fi etichetată ca:

a) ideografică (centrată pe surprinderea şi descrierea individualului concret, unic şi irepetabil) sau
nomotetică (orientată spre descoperirea şi formularea legilor generale);
 b) moleculară (analitică), (orientată spre identificarea elementelor, trăsăturilor şi detaliilor care
alcătuiesc un proces psihic) sau molară (holistă), (centrată pe evidenţierea şi analiza unor
trăsături ale unui proces sau ale psihicului ca tot unitar, sistemic);

c) transversală (sincronică), (axată pe studiul fenomenului la un moment dat), sau longitudinală

(diacronică), (orientată spre evidenţierea şi analiza devenirii şi evoluţiei fenomenului în timp, în
succesiunea momentelor temporare). O echivalentă a acestei împărţiri o reprezintă delimitarea:
cercetare constatativă-cercetare formativă);

d) inductiv-empirică (pornirea de la cazuri individuale şi de la date empirice concrete pentru a

ajunge la descoperirea şi formularea generalului) sau deductiv-teoretică (pornirea de la un
„model ideal”, construit în plan teoretic general, pentru a descrie şi explica particularul,
individualul: vezi metoda simulării computerizate);

e) statică (studiul fenomenului se realizează doar pe un singur segment valoric al lui) sau
dinamică (fenomenul se studiază pe întregul său continuum valoric, prin varierea
corespunzătoare a gradului de complexitate şi dificultate al sarcinii-stimul);

f) intraculturală (se studiază subiecţii aparţinând unei singure culturi) sau transculturală (se
studiază comparativ subiecţi aparţinând a două sau mai multor culturi).
....................................

Neterminat