STRUCTURA PSIHOLOGICĂ INTERNĂ A GÂNDIRII Ca şi în cazul altor procese psihice,

în tratarea gândirii devine obligatorie trecerea de la definirea şi descrierea generală, globală, la

dezvăluirea şi analiza structurii (arhitecturii) sale interne, la identificarea elementelor sau
blocurilor funcţionale componente şi a rolului fiecăruia dintre ele în sistem.
Trebuie să observăm, însă, că, în majoritatea cazurilor, autorii de manuale şi tratate de psihologie
generală fie că trec cu vederea peste acest punct, fie că procedează direct la prezentarea unor
laturi şi forme particulare de gândire ca entităţi de sine stătătoare, fără a le subordona
„întregului”. Nu au lipsit nici tendinţele unor absolutizări unilaterale, gândirea în ansamblu fiind
redusă la o latură sau formă particulară de manifestare a ei.
Aşa, de pildă, pentru reprezentanţii şcolii gestaltiste, gândirea este complet dizolvată în
rezolvarea problemelor, iar pentru
J. Piaget, ea este redusă la un sistem de operaţii. O încercare de depăşire a unor asemenea
tendinţe a întreprins-o S.L. Rubinstein, în 1958, prezentând un model bidimensional, ale cărui
componente de bază erau operaţiile şi produsele. Între acestea se stabilea o relaţie de succesiune
şi convertibilitate: operaţia duce la obţinerea unui produs; produsul prin utilizare repetată în
rezolvarea noilor situaţii se poate converti în operaţie. Un tablou mai complet al organizării
interne a gândirii îl va realiza P.J. Guilford (1959), sub forma cunoscutului model tridimensional.

 Modelul tridimensional al gândirii (după P.J. Guilford)

Potrivit acestui model, coordonatele structurale fundamentale ale gândirii sunt: conţinuturile,
operaţiile şi produsele (rezultatele). Procedând în spiritul concepţiei factoriale, acest autor
consideră posibilă o clasificare a factorilor pe baza punctelor comune (de intersecţie). Astfel, în
interiorul fiecăreia din cele trei dimensiuni se delimitează mai multe entităţi specifice:
„cunoaştere”, „memorie” „gândire convergentă”, „gândire divergentă” – în cadrul dimensiunii
operaţionale; „imagini”, „simboluri”, „ansambluri semantice”, „comportamente” – în cadrul
dimensiunii conţinuturi; „elemente”, „clase”, „relaţii”, „sisteme”, „transformări”, „predicţii” – în
cadrul dimensiunii produse. Fiecare căsuţă a modelului desemnează o anumită capacitate
intelectuală, care poate fi descrisă în termenii operaţiei, conţinutului şi produsului. Dacă am
rămâne în limitele abordării molecular-descriptiviste, structura pe care o prezintă modelul lui
Guilford ar putea fi considerată
 categorial completă, fiecare dimensiune reflectând entităţile particulare posibile ale edificiului
gândirii.
Adoptând însă paradigma de tip sistemic, trebuie să introducem o a patra dimensiune
fundamentală – cea relaţională (R).
Entităţile structurale primare – operaţiile, conţinuturile şi produsele – nu sunt datum-uri în sine,
constituind un conglomerat, ci presupun existenţa conexiunilor interne reciproce.
Astfel, într-un sistem de tip dinamic evolutiv şi integrat, cum este gândirea umană, relaţia
intrastructurală este „element” constitutiv bazal, consubstanţial cu operaţia, conţinutul şi
produsul.
Considerăm, aşadar, că, din punct de vedere structural, gândirea este o organizare
cvadrimensională, cuprinzând patru blocuri funcţionale, în mod normal, indisociabil legate între
ele: blocul operaţiilor (componenta operatorie); blocul conţinuturilor (componenta
informaţională); blocul produselor (componenta rezultativă); blocul relaţiilor (componenta
relaţională)

Modelul cvadridimensional al gândirii

A. Blocul operaţiilor Ca proces activ de cunoaştere şi cu rol instrumental-adaptativ esenţial în viaţa
omului, gândirea presupune existenţa unei laturi operatorii specifice, de vehiculare procesare-
transformare. În accepţiune informaţional-cibernetică, operaţia se defineşte ca o transformare (T)
aplicată unui „obiect” sau operant (O), în vederea trecerii lui într-o stare nouă, care poate
însemna şi un nou „obiect”.
Transformarea se realizează de către un operator, care poate îmbrăca forme instrumental-logice
diferite: transformare cantitativă (augmentare-diminuare, multiplicare-comprimare),
transformare calitativă (interşanjabilitate modală, transformarea informaţiei senzoriale în
informaţie conceptuală, transformarea modelului informaţional intern în act comportamental
extern), transformare relaţională (<,<, =, ≡, →, ⊃, ⊂ etc.).
Operaţia este dimensiunea dinamic-transformativă, din care rezultă procesualitatea şi
discursivitatea gândirii. Din punct de vedere procesualdinamic, gândirea este o înlănţuire
orientată, finalistă, de operaţii, care porneşte de la o stare iniţială şi se desfăşoară în direcţia unei
stări terminale (rezultat, produs).
Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o serie de
proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea,
tranzitivitatea ş.a. Cea mai importantă dintre aceste proprietăţi, care marchează schema logică de
bază a operaţiei propriu-zise, este reversibilitatea (Piaget, 1955).
Aceasta constă în apariţia şi integrarea în aceeaşi unitate funcţională a traiectoriei inverse a
transformării – de la situaţia finală A1* la situaţia iniţială A0.
Avem, aşadar, de-a face cu două transformări: una directă → TO0, care înseamnă trecerea
situaţiei iniţiale într-o oarecare „stare finală”, şi alta indirectă, cu sens opus ← TO*, care
permite revenirea pe plan mental la situaţia iniţială. Cum au demonstrat studiile psihogenetice ale
şcolii de la Geneva (J. Piaget), reversibilitatea este o achiziţie relativ târzie a dezvoltării gândirii
individuale, începând a se manifesta de-abia în stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani).
Reflexivitatea este o transformare identică, de raportare a unui obiect la el însuşi, ceea ce se
exprimă simbolic prin relaţia A ≡ A (A este identic cu A).
Valoarea cognitivă a acestei proprietăţi rezidă în conservarea identităţii obiectului în pofida unor
fluctuaţii situaţional-accidentale ale unor caracteristici nemijlocit perceptibile. Simetria
desemnează posibilitatea de permutabilitate a termenilor în interiorul unei transformări, fără a
modifica identitatea lor: A = B → B = A.
(Schimbarea poziţiei celor doi termeni A şi B nu duce la anularea relaţiei de egalitate dintre ei).
Asociativitatea reflectă existenţa unui anumit grad de libertate în interiorul operaţiilor, făcând
posibilă modificarea modului de articulare a transformărilor fără a influenţa rezultatul final.
Schema simbolică pentru exprimarea ei poate fi una de genul: A + (B + C) = B + (A + C) şi
A × (B × C) = B × (A × C). Tranzitivitatea reflectă posibilitatea de deducere a unei egalităţi
dintr-o altă egalitate în care sunt implicaţi aceeaşi termeni: A = B şi B = C → A = C.
Operaţiile se coordonează şi se echilibrează reciproc, făcând posibilă subordonarea mulţimii
transformărilor secvenţiale unei finalităţi rezolutive unitare. Aşa cum arată J. Piaget, gândirea,
devenind în esenţa sa operatorie, nu mai depinde de stările particulare ale obiectului, ci tinde să
urmeze înseşi transformările succesive, în toate ocolurile şi revenirile lor posibile; şi ea nu mai
porneşte dintr-un punct de vedere particular al subiectului, ci coordonează toate punctele de
vedere distincte într-un sistem de reciprocităţi subiective. Gruparea realizează astfel, pentru
prima dată, echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la acţiunea subiectului şi acomodarea
schemelor subiective la modificările lucrurilor (Piaget, 1971, p. 68-69). După conţinutul pe care-l
transformă, operaţiile şi grupările lor specifice sunt de două tipuri: concrete şi formale. Operaţiile
concrete se aplică asupra realităţii sensibile sau asupra imaginilor obiectuale şi efectuează
transformările progresiv, trecând de la un nivel sau categorie la alta, cu decalaje în plan evolutiv-
ontogenetic de câţiva ani. Atingând nivelul reversibilităţii întregi, operaţiile concrete, apărute din
reglările precedente, se coordonează efectiv, susţine Piaget, în structuri diferite (clasificări,
serieri, corespondenţe etc.), care se vor conserva pe toată durata vieţii, fără a exclude
posibilitatea formării unor sisteme superioare, dar rămânând active (deci eficiente) pe planul
limitat al organizării datelor imediate.
Trebuie subliniat, de asemenea, că, dacă fiecare domeniu de structurare concretă ajunge la forme
stabile de echilibru, instabilitatea reapare de îndată ce se procedează la coordonarea domeniilor.
De aici rezultă că modul specific de funcţionare a operaţiilor concrete este secvenţial-particular
şi nu general-integrator.
În interiorul stadiului psihogenetic al operaţiilor concrete, se realizează o conceptualizare
intensivă şi construcţiile propoziţionale în care se dezvăluie conţinutul conceptelor. Aparent,
lucrurile se desfăşoară la un singur nivel; în realitate, treptat, se degajă şi se instituie concepte
supraordonate, guvernate de scheme anticipative abstracte şi generale, care permit să se realizeze
treptat ceea ce în stadiul următor se va numi coordonare logico-simbolică sau logico-matematică.
Potrivit cercetărilor lui J. Piaget, pentru nivelul operaţiilor concrete se disting opt tipuri de
grupări, pe care le redăm în schema de mai jos: Primare: I Adiţiune a claselor V.
Adiţiune a relaţiilor simetrice

Aditive Secundare: II Compensări sau vicarieri VI. Adiţiune a relaţiilor

asimetrice Grupări Multipli- cative Primare: III Multiplicare univocă a
claselor VII. Multiplicare counivocă a relaţiilor Secundare: IV. Multiplicare
biunivocă a claselor VIII. Multiplicare biunivocă a relaţiilor
Se poate observa, după cum apar distribuite grupările, că propoziţiile sunt fie reuniri şi puneri în
concordanţă ale claselor, fie conjugări ale relaţiilor, dar ele nu implică şi coordonări ale claselor
cu relaţiile.
Explicaţia rezidă în faptul că, la nivelul operaţiilor concrete, reversibilitatea prin negaţie sau prin
inversiune, pe care o implică grupările de clase, şi reversibilitatea prin reciprocitate, pe care o
presupun grupările de relaţii, sunt disjuncte.
O relativă excepţie de la această regulă o fac structurile matematice, care încep a se constitui în
cadrul operativităţii concrete. P. Greco a demonstrat că sinteza numerică a claselor şi ordinii
seriale se realizează treptat, printr-o „aritmetizare progresivă a seriei de numere”. Acesta este
procesul care duce la coarticularea celor două tipuri de reversibilitate (în jurul vârstei de 10-11
ani).

Se constituie astfel grupul dublei reversibilităţi, caracteristic pentru nivelul operaţiilor formale.
Operaţiile formale se deosebesc de cele concrete prin următoarele atribute esenţiale:
a) înaltul grad de interiorizare;
b) relativă independenţă faţă de suportul obiectual sau imagistic;
c) aplicarea asupra simbolurilor, semnelor şi semnificaţiilor abstracte;
d) autoreglabilitate proprie pe baza schemelor şi regulilor logico-gramaticale (propoziţionale);
e) organizarea pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor; f)
închiderea în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci şi a posibilului, nu numai a
realului, ci şi a imaginarului; g) înaltul grad de generalitate (eliminarea caracterului situaţional-
sincretic).
Forma acestor structuri operatorii se disociază de conţinutul lor, ceea ce creează posibilitatea
realizării unui raţionament ipotetico-deductiv sau formal.
Apărând pe baza operaţiilor concrete, operaţiile formale le vor subordona şi integra pe acestea,
comutând întregul sistem al gândirii la un nivel nou şi calitativ superior de organizare şi
funcţionare.
Astfel, dacă la stadiul operator concret gândirea se caracteriza prin predominarea combinatoricii
obiectual-imagistice, la stadiul operator formal ea se va distinge prin afirmarea pe scară largă a
combinatoricii propoziţionale, care presupune relaţii categorisite de logică drept „implicaţii”,
„disjuncţii”, „incompatibilităţi” etc. În cadrul gândirii constituite, adulte, operaţiile formale se
aplică asupra rezultatelor operaţiilor concrete.
Se formulează propoziţiuni (de gradul II, supraordonate) despre propoziţiuni (de gradul I,
subordonate) şi accentul se deplasează de la relaţiile intrapropoziţionale la relaţiile
interpropoziţionale.

Consecinţa acestui fapt o constituie depăşirea realului în direcţia posibilului: în analiza situaţiilor
concrete, se caută aspecte şi semnificaţii de ordin general, aplicaţii posibile la alte situaţii etc.
Operaţiile formale se asociază cu realizarea schemei „grupului”, care presupune echilibrul şi
stabilitatea celor patru transformări: identică (I), o transformare nulă, pentru că aplicarea ei nu
schimbă nimic în propoziţiune, asemenea înmulţirii cu 1 sau a rearanjării termenilor în fiecare
din cele două secvenţe ale unei ecuaţii: () I p q p q ⋅ = ∨ ; negativă (N), o transformare care
schimbă totul în propoziţiunea căreia i se aplică, afirmaţiile fiind
convertite în negaţii, şi viceversa (reversibilitatea prin inversiune): () ( ) N p q p q N p q p q ⋅=∨
= ∨ ∨ ; reciprocă (R), o transformare care constă într-o permutare parţială, în sensul că schimbă
sau inversează afirmaţiile şi negaţiile, lăsând neschimbate conjuncţiile şi disjuncţiile
(reversibilitatea prin reciprocitate): () ( ) ( ) R p q p q,R p q p q,R p q ∨ = ∨ ⋅ = ⋅ ∨ ; corelativă, o
transformare opusă reciprocităţii, adică tot o permutare parţială, dar care schimbă reciproc
conjuncţiile şi disjuncţiile, lăsând neschimbate afirmaţiile şi negaţiile: () ( ) C p q p q,C p q p q ∨
=⋅⋅=∨.

Finalmente, structurile operatorii formale, proprii gândirii teoretice, se împart în două categorii:
structuri formale închise, devenite necesare şi constituite prin acţiunea legilor funcţionării
(structurile logico-matematice), şi structuri deschise experienţei (cunoaştere fizică, empirică
etc.), care-şi caută confirmabilitatea în afară, în datele experimentale.

După extensiune sau sfera de aplicabilitate, operaţiile gândirii se pot împărţi iarăşi în două
categorii corelative: operaţii generale fundamentale şi operaţii particulare specifice.

Operaţiile generale sunt acelea care intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de
cunoaştere, indiferent de domeniu: fizică, biologie, ştiinţe sociale, ştiinţe formale.
Asemenea operaţii sunt: analiza (având în subsidiar comparaţia), sinteza (având în subsidiar
clasificarea), abstractizarea şi generalizarea.
Bazal, aceste operaţii se constituie pe matricea de organizare şi funcţionare a creierului, ca sistem
specializat de procesare şi utilizare a fluxurilor informaţionale.
Cum organizarea funcţională a creierului se subordonează diferenţierii şi integrării multinivelare,
şi procesarea informaţiei va fi realizată printr-o succesiune de operaţii corelative.
Analiza, ca operaţie a gândirii, are drept premisă neurofiziologică diferenţierea în cadrul
sensibilităţii şi activitatea specifică a ceea ce numim analizatori.
În ordine cronologică, genetică, analizatorii sunt primele structuri ale mecanismelor activităţii
psihice, care intră în funcţiune şi care se maturizează după naştere, făcând posibilă realizarea
senzaţiilor.
Senzaţia este rezultatul activităţii de analiză primară, la nivelul zonelor corticale de proiecţie
topică, a stimulilor fizici pe proprietăţi şi însuşiri concrete.
Din punct de vedere psihologic, analiza proprie gândirii porneşte de la acţiunea directă în plan
extern, de descompunere a obiectelor materiale în părţi componente.
Această acţiune externă, prin repetare îndelungată, se interiorizează treptat, transformându-se în
operaţie fundamentală a gândirii.
Putem, aşadar, spune că analiza este operaţia de disociere sau descompunere în plan mental
intern a unui „întreg” (construct informaţional, ideal) în părţi şi elemente componente.
Spre deosebire de analiza circumscrisă sferei sensorio-motorii (care are un caracter relativ
spontan, reflex), analiza de tip intelectual-reflexiv este subordonată unui scop cognitiv-teoretic
sau aplicativ, se desfăşoară în conformitate cu anumite criterii logice şi se raportează la un
anumit etalon sau model.
Astfel, ea urmăreşte întotdeauna rezolvarea unei sarcini, aflarea răspunsului la întrebări de genul
„ce?” şi „cum?”; prin intermediul său gândirea dezvoltă activitatea de cunoaştere în intensiune,
permite pătrunderea în interiorul obiectelor, dezvăluindu-le structura specifică şi conexiunile
dintre părţile constitutive.
Este firesc, în acest caz, ca analiza să fie acompaniată de comparaţie-evaluare-ierarhizare.
Descompunerea obiectului nu este un scop în sine, ci se realizează pentru descrierea structurii
sale interne, prin identificarea caracteristicilor elementelor componente şi a interacţiunii dintre
ele.
Analiza devine o verigă esenţială a demersului gândirii de a descoperi legicul şi esenţialul la
nivelul realităţii sensibile sau de a găsi soluţii la diverse tipuri de probleme.
Sinteza este corelativă analizei şi îi succede în mod necesar în discursivitatea gândirii. Ea
realizează o transformare inversă, care să reechilibreze efectul analizei.
Astfel că o putem defini ca operaţie prin intermediul căreia se recompune şi se reconstituie pe
plan mental „obiectul” dezmembrat anterior prin analiză.
Din punct de vedere cognitiv, informaţional, „întregul” obţinut în urma sintezei este calitativ
diferit de cel „iniţial”, de la care a pornit analiza. Respectiv, cel dintâi va apărea în gândire mult
mai bogat sub aspect informaţional, dezvăluindu-şi nu numai aparenţa exterioară, pur
fenomenală, ci şi organizarea internă, modul de alcătuire şi determinarea existenţială, care face
ca el să fie ceea ce este şi nu altceva. Or, aceasta înseamnă apropierea de esenţă, de legitatea
internă.
Realizându-se în conformitate cu anumite criterii logice, produsul sintezei conţine în sine o
schemă evaluativă, elementele componente dobândind grade diferite de semnificaţie,
reprezentativitate şi relevanţă, unele fiind etichetate de către gândire ca principale şi esenţiale,
altele – ca secundare şi accidentale.

Avem astfel de-a face cu un „întreg” filtrat şi reorganizat logic.

După natura „materialului” asupra căruia se aplică, sinteza poate fi unimodală sau individuală şi
plurimodală sau categorială. În primul caz, sinteza se axează pe un „grup de elemente” modal
omogen, aparţinând unui obiect individual anume (ex., „acest ceasornic”, „această maşină”,
„acest animal” etc.), obţinute în urma unei analize unidirecţionate actuale. În cazul al doilea,
sinteza se aplică asupra mai multor grupe diferite de elemente, selectând pe cele asemănătoare
sau comune şi alcătuind, pe baza lor, un „întreg” supraordonat, de tip categorial, care va
reprezenta nu doar un obiect singular, ci o mulţime sau o clasă de obiecte individuale
asemănătoare.