2. Percepţia şi legile ei. Principalele tipuri de percepţii: legile percepţiei; formele percepţiei.

Bibliografie obligatorie:  Golu, M. (2009). Fundamentele psihologiei. vol. I. ediția a VII-a.

Bucureşti: Editura Fundației România de Mâine. pp. 353 – 400.  Zlate, M. (2009).
Fundamentele psihologiei. ediția a IV-a. Bucureşti: Editura Polirom. pp. 137– 143.

Legile percepţiei
Uriaşul material faptic acumulat pe baza cercetărilor experimentale efectuate în cadrul
diferitelor orientări şi şcoli psihologice – asociaţionistă, gestaltistă, behavioristă, funcţionalistă,
structuralist-genetică etc. – a permis desprinderea şi formularea de legi – unele cu sferă de
acţiune limitată la o singură modalitate senzorială, iar altele cu caracter general, care generează
desfăşurarea percepţiei în cadrul oricărei modalităţi. Vom prezenta pe scurt această categorie de
legi (generale).

a. Un prim grup de legi generale îl constituie legile asociaţiei. Deşi percepţia este ceva mai mult
decât o simplă asociere a elementelor senzoriale primare, existenţa şi acţiunea relaţiei asociative
nu pot fi ignorate. Înainte de a se ajunge la ceea ce reprezentanţii gestaltismului numeau structură
sau configuraţie emergentă, se parcurge stadiul tranzitoriu de grupare sau dispoziţie asociativă a
secvenţelor singulare de informaţie. În orice percepţie intervin asociaţiile prin similitudine (o
configuraţie sau o structură se obţine mai rapid şi mai direct pe baza unor elemente
asemănătoare), prin contrast (elementele contrastante tind întotdeauna să fie cuprinse în aceeaşi
structură, ele presupunându-se reciproc) şi prin contiguitate spaţio-temporară (elementele aflate
în contiguitate spaţială sau temporară tind, în percepţie, să se grupeze împreună, într-o structură
comună). De altfel, nici psihologii gestaltişti, respingând paradigma asociaţionistă, nu au
repudiat şi legile asociaţiei. W. Köhler le considera premise ale organizării sau verigi
intermediare pe continuumul legii universale a organizării.

b. Al doilea grup de legi generale este reprezentat de

- legile gestaltului sau ale configuraţiei, desprinse şi formulate de şcoala gestaltistă. Acestea au
fost deja prezentate într-un paragraf anterior. Aici se impune să relevăm legile genezei
 structurilor dezvăluite şi formulate de J.Piaget, fondatorul structuralismului genetic, opus
structuralismului imanentist promovat de şcoala gestaltistă clasică. Este vorba, îndeosebi, de
legea diferenţierii şi individualizării stadiale a structurilor, legea centrării-decentrării, legea
acomodării-asimilării şi legea coordonării transformărilor. Potrivit primei legi, structurile
perceptive se formează treptat, trecând de la stări iniţiale amorfe, difuze, slab diferenţiate, la stări
din ce în ce mai diferenţiate, mai bine conturate şi individualizate, de la scheme deschise,
instabile la scheme închise, stabile. Această stabilitate se evidenţiază cu pregnanţă în primii 2-3
ani de viaţă ai copilului şi se atestă pe baza performanţelor comportamentului perceptiv în situaţii
de complexitate crescândă. Un prim semn al constituirii structurii este schema obiectului
permanent, care permite copilului să caute un obiect care este ascuns.

 Legea centrării-decentrării exprimă dinamica evolutivă a mecanismelor per-ceptive sub aspectul

explorării şi inspectării câmpului stimulator extern. Astfel, într-o primă fază (stadiu), aceste
mecanisme funcţionează pe baza unui algoritm limitativ; el face să fie fixat şi desprins,
preponderent şi preferenţial, un anumit element, o anumită dimensiune sau însuşire, care se
supraestimează; corespunzător, elementele rămase la periferie vor fi subestimate. Ca urmare, se
generează aşa-numitele efecte de câmp, care alterează imaginea perceptivă finală. Într-un stadiu
evolutiv ulterior, graţie procesului de flexibilizare şi îmbogăţire operaţională a mecanismelor
perceptive, centrarea va fi înlocuită prin decentrare. Aceasta constă în extinderea sferei de
explorare asupra tuturor elementelor câmpului stimulator şi în compararea lor criterială
succesivă. O astfel de strategie duce la corectarea efectelor de câmp şi la creşterea gradului de
obiectivitate şi veridicitate al perceptului. În cazul obiectelor noi, nefamiliare, până a se ajunge la
o reflectare adecvată, veridică a lor, se parcurge din nou faza centrării, cu efectele de câmp
acompaniatoare. Capacitatea de estimare a mecanismelor perceptive poate atinge pe baza
decentrării, un asemenea grad de specializare şi precizie, încât rezultatele măsurătorilor
subiective tind să coincidă cu rezultatele măsurătorilor fizice. Prin aceasta se dovedeşte şi
inconsistenţa tezei fenomenologice, potrivit căreia „percepţia” răspunde la întrebarea „cum ne
apare lumea”, iar nu la întrebarea „cum este ea în realitate?”. Analiza mecanismelor de
producere şi corectare a deformărilor în percepţie arată că, nu orice fel de acţiuni ale subiectului,
ci numai acelea ce se coordonează în structuri tot mai echilibrate, care reduc prin conexiune
 inversă negativă abaterile de un gen sau altul de la medie, constituie mijlocul de obţinere a unei
informaţii veridice despre obiect.

 Legea acomodării-asimilării exprimă raportul dintre transformabilitate şi conservabilitate, dintre

varianţă şi invarianţă în schemele perceptive în decursul ontogenezei. Nefiind însă înnăscute,
imanente, ci esenţialmente dobândite, schemele perceptive se caracterizează printr-un raport
dinamic între cele două laturi. În primii 3-5 ani ai evoluţiei ontogenetice, se constată o
predominare a laturii acomodării, prin modificare, a schemelor perceptive actuale în funcţie de
caracteristicile structurale şi spaţio-temporare ale obiectului-stimul. Această adecvare se
desfăşoară întotdeauna în direcţia atingerii unei concordanţe reflectoriidesignative, din ce în ce
mai complete, între imagine şi obiect şi a elaborării, în schema perceptivă, a acelor invarianţi de
structură meniţi să permită identificarea obiectului între anumite limite, indiferent de poziţiile şi
contextul în care este prezentat sau de schimbările de detaliu pe care le poate suferi. Pe măsură
ce o asemenea schemă se elaborează, ea va deveni din ce în ce mai rezistentă la variaţiile
accidentale ale obiectului şi va dobândi proprietatea de a asimila nu numai obiectul individual
dat, ci şi alte obiecte asemănătoare cu acesta. Astfel, în cadrul ei, raportul se va inversa în
favoarea asimilării, acomodarea devenind subordonată. Perceptul capătă, la rândul său, o
dimensiune cognitivă nouă – aceea a categorialităţii, graţie căreia obiectul nou apărut în câmpul
nostru senzorial va putea fi identificat printr-o operaţie logică de incluziune în clasă. Uneori,
forţa de asimilare a unei structuri perceptive ajunse la un grad înalt de consolidare şi
automatizare este atât de puternică, încât se ajunge la identificări eronate („false identificări”).
Când însă diferenţa dintre modelul de referinţă şi obiectul-stimul se conştientizează şi se
recunoaşte ca fiind ireductibilă, obiectul-stimul neputând fi inclus în clasa pe care o reprezintă
modelul, atunci, în prim plan, este împinsă din nou acomodarea, ceea ce duce fie la completarea
şi, eventual, modificarea schemei integrative anterioare, fie la elaborarea unei scheme noi, cu
operatori şi condiţii logice care să corespundă specificităţii obiectului-stimul, atât ca dat
individual, cât şi ca reprezentant al unei noi clase posibile de obiecte. Din punct de vedere
sistemic, percepţia ne apare ca un ansamblu de structuri şi scheme integrative aflate într-o relaţie
determinată, în cadrul cărora avem de a face cu ponderi diferite ale acomodării şi asimilării:
coexistă şi interacţionează structuri şi scheme în care predominantă este acomodarea (situaţii şi
 sarcini perceptive noi) cu structuri şi scheme în care predominantă este asimilarea (situaţii şi
sarcini perceptive rutiniere, repetitive, înalt familiare).

 Legea coordonării transformărilor exprimă caracterul selectiv şi convergent al modificărilor şi

achiziţiilor ce definesc formarea unor structuri şi scheme perceptive noi. Coordonarea grupurilor
de transformări – codificări, recodificări, decodificări, descompuneri-recompuneri,
analizeasamblări etc. – se realizează, pe de o parte, în plan orizontal, în interiorul aceluiaşi nivel
integrativ, iar pe de alta, în plan vertical, ierarhic, între nivelurile zise primare sau inferioare şi
cele secundare sau superioare. O altă modalitate de realizare a coordonării o reprezintă stabilirea
de componente şi conexiuni integrative între elemente sau evenimente prezentate serial (cum este
cazul perceperii limbajului şi muzicii) sau simultan, configuraţional (cum este cazul percepţiei
însuşirilor spaţiale pe cale kinestezico-tactilă şi vizuală). Schema perceptivă este construcţia
mintală în care se sedimentează rezultatul integrat al coordonării prin transporturi temporale ale
unei mulţimi de imagini secvenţiale, centrate pe diferite „elemente” ale obiectului. Pe măsură ce
se elaborează şi se echivalează, ea va exercita tot mai eficient o funcţie de decentrare în raport cu
efectele de câmp. Întradevăr, în lumina acestei legi, se poate vorbi de constituirea unei geometrii
a dinamicii procesului percepţiei şi a structurilor perceptive. În cadrul ei, se relevă două categorii
de „elemente”: a. procesele comportamentale – activităţile de recepţie, de explorare, trans-
porturile temporale şi spaţio-temporale, coordonările – impulsurile nervoase şi operaţiile de
prelucrare a informaţiei, contracţiile musculare etc., şi b. evenimentele sau punctele de referinţă.

 Legea integralităţii postulează c ă atât percepţia, ca proces, cât şi imaginea perceptivă, ca produs,
reprezintă un nivel calitativ superior ireductibil de dezvoltare şi organizare a vieţii psihice. În
desfăşurarea sa procesuală, percepţia cuprinde un număr mare de faze, transformări şi operaţii.
Dar acestea nu sunt izolate, independente una de cealaltă, şi nici nu se află într-o relaţie de
simplă juxtapunere sau adiţiune. Fiecare din ele devine parte a unui angrenaj funcţional integral,
supraordonat, cu valenţe şi finalităţi specifice. Graţie schemei logice integrative care stă la baza
procesului, secvenţele şi verigile individuale ce intră în alcătuirea sa se condiţionează reciproc,
se coadaptează şi se coordonează în plan spa ţio-temporal, pierzându-şi autonomia de sine.
Fenomenul diferenţierii şi diversificării ce caracterizează evoluţia percepţiei în ontogeneză va fi
secondat de fenomenul de sens contrar – cel al integrării. Astfel, pe măsură ce apar şi se afirmă
 faze, operaţii şi transformări noi, acestea vor fi supuse în mod necesar acţiunii legii integrării,
percepţia devenind un proces sau o activitate integrală. La rândul său, imaginea perceptivă
(perceptul), având un caracter complex şi o alcătuire informaţională eterogenă (presupunând
existenţa mai multor senzaţii simple sau individuale), se afirmă nu ca un simplu conglomerat, ci
ca un întreg unitar indisociabil, cu trăsături şi calităţi noi, ireductibile la suma aritmetică a
însuşirilor senzaţiilor primare, pe baza cărora s-a format. Mecanismul logic intern care asigură
obţinerea integralităţii perceptului constă în relaţia de înteracţiune şi articulare sinergetică a
părţilor (senzaţiilor). Aşadar, spre deosebire de asociaţionism şi gestaltism, care au tratat
problema raportului parte-întreg într-o manieră unilateral-absolutizantă, ori partea
(asociaţionismul), ori întregul (gestatismul), psihologia contemporană ia în considerare atât
partea, cât şi întregul, în relaţie de condiţionare şi determinare reciprocă: nu există întreg care să
nu fie alcătuit din părţi şi care să poată fi atins altfel decât prin intermediul unei părţi (punct),
după cum nu există parte care să nu adere la un ansamblu (întreg), dar fiecare reprezintă niveluri
de organizare calitativ ireductibile.

 Legea coordonării transformărilor în sfera senzorială se impune şi se amplifică treptat în cursul

ontogenezei, ceea ce face ca formarea oricărei structuri perceptive să posede un caracter stadial,
procesual. Pe măsura lărgirii sferei activităţilor perceptive, a extinderii efectului lor
transformator asupra unui registru cât mai variat de stimuli, se produc restructurări calitative în
fondul general al experienţei senzoriale. Astfel, percepţia devine un moment şi o componentă
fundamentali a structurilor inteligenţei generale. Schemele senzori-motorii pe care le implică ea
reprezintă, din punct de vedere genetic-evolutiv, şi primele construcţii semnificative de tip
inteligent, în cadrul lor realizându-se un ansamblu de coordonări ale evenimentelor senzoriale şi
motorii, care permit trecerea subiectului de la o dependenţă actuală de obiect la o dependenţă
proiectată în timp. Obiectul dobândind statut de permanenţă, subiectul câştigă libertatea de a-şi
pregăti şi organiza acţiunile sale în raport cu el. Ca urmare, unghiurile din care va putea fi
abordat obiectul se diversifică şi, corespunzător, informaţia extrasă devine mai completă.

c. Cel de al treilea grup de legi se referă la percepţia ajunsă la nivelul său optim de elaborare şi
funcţionare. Aici intră:
 legea integralităţii;
 legea selectivităţii;
 legea semnificaţiei;
 legea constantei şi legea obiectualităţii sau a proiecţiei obiectuale. Integrarea este principiul care
face posibilă trecerea în cursul dezvoltării ontogenetice de la un nivel inferior la altul superior,
precum şi apariţia diferenţelor şi delimitărilor calitative dintre niveluri. În sfera percepţiei,
integrarea se realizează în două planuri: intramodal şi intermodal. Integrarea modală se
realizează în cadrul fiecărui analizator şi ea are ca rezultat percepţiile modale – vizuale, auditive,
tactile, gustative, olfactive – ca modele informaţionale complexe ale unui ansamblu de însuşiri şi
caracteristici particulare ale stimulilor specifici. Percepţia modală este rezultatul funcţiei
integrative a zonelor asociative (secundare) ale reprezentanţei corticale a analizatorilor.
Senzaţiile, ca modele informaţionale unidimensionale ale unor însuşiri separate, sunt transferate
la zonele asociative secundare, unde se elaborează imaginea perceptivă, ca un produs complex
integral (unitar) de rang superior; acestea nu sunt continue în timp şi spaţiu, ci leagă între ele un
proces comportamental cu altul, constituind, totodată, puncte temporale care separă ceea ce este
acum de ceea ce vine după (F.Allport,1955, M.Golu, 1971). Între două procese comportamentale
se interpune un eveniment temporal. În felul acesta, se elaborează o structură dinamică a actelor
comportamentale (activităţile perceptive) şi a evenimentelor (coordonările şi integrările spaţio-
temporale ale informaţiei extrase din obiect).

 La nivelul structurii date, acţionează două tipuri de legi: legi generale cantitative, care exprimă
dimensiunile şi raporturile lor reciproce în evenimentul considerat, şi legi care exprimă
caracteristicile structurale propriu-zise. Aspectul structural nu poate fi măsurat sau cântărit, ci
doar se poate spune dacă el se produce sau nu. Nu numai fenomenologic, dar şi obiectiv,
diferenţa între o singură însuşire a culorii – de exemplu, tonul cromatic - pe care ne-o redă
senzaţia, şi ansamblul caracteristicilor cromatice – ton cromatic, saturaţie, luminozitate –, pe care
ni le relevă în formă unitară percepţia, este calitativă şi ireductibilă. Integrarea intermodală
evidenţiază şi mai pregnant caracterul sistemic al experienţei senzoriale, ea realizând modele
informaţionale de un nivel de complexitate mai înalt, pe baza modelelor informaţionale modale.
Asemenea modele (percepte) intermodale sau plurimodale devin posibile datorită interacţiunii şi
raporturilor de complementaritate funcţională dintre analizatori, atât la nivel subcortical, cât şi
cortical. La nivel cortical, această interacţiune se realizează prin intermediul zonelor asociativ-
integrative terţiare (de ordinul III), care colectează informaţia modală de la zonele secundare ale
fiecărui analizator. Din punct de vedere operaţional, integrarea plurimodală implică două tipuri
de transformări: a. comprimarea după principiul homomorfismului a informaţiei conţinute de
codurile de ordinul II (modale) şi desemnarea rezultatului astfel obţinut printr-un nou cod, cu
rang de generalitate superior, faţă de codurile modale; b. relaţionarea dinamică, „discursivă”,
potrivit logicii structurii înglobante (supraordonate) într-o entitate informaţional-semantică nouă,
care să determine o schimbare esenţială de stare a conştiinţei subiectului despre obiectul
perceput. Această schimbare se traduce, în termeni comportamentali, în credinţa subiectului că
un percept plurimodal îi oferă o mai amplă cunoaştere a obiectului şi posibilităţi mai mari de
utilizare a lui în activitate (universalizarea practicabilităţii perceptului: legarea acţiunii nu doar
de un obiect individual, ci de o întreagă clasă de obiecte asemănătoare). Cum între integrările pe
verticală şi cele pe orizontală există legături bilaterale şi transferuri informaţionale reciproce, în
funcţie de natura şi obiectivele sarcinii perceptive, putem afirma că legea integralităţii duce la
organizarea percepţiei ca structură închisă, autoreglabilă. Legea selectivităţii subliniază
caracterul activ al procesului perceptiv, implicarea în orientarea şi reglarea lui a unor
determinaţii specifice ale subiectului, precum: voinţa, stările de motivaţie, dispoziţiile afective,
scopurile. În fiecare moment, analizatorii noştri sunt supuşi unor multiple şi variate fluxuri de
semnale şi de solicitări. Capacitatea lor de admisie este însă limitată, neputând prelua pentru
procesarea ulterioară decât o foarte mică parte (de exemplu, cel vizual, doar a milioana parte din
volumul informaţiei actual existent la intrare). Astfel, o selecţie-filtrare este impusă obiectiv de
însăşi organizarea funcţională a analizatorilor. Ce anume se selectează şi ce este lăsat în afară
depinde, pe de o parte, de caracteristicile câmpului stimulator extern (gradul de noutate şi inedit
al unor elemente sau însuşiri, raporturile de intensitate dintre ele, poziţiile spaţio-temporale etc.),
iar pe de altă parte, de factorii de personalitate. Putem, deci, formula relaţia:

E = f{(x ⊃ x1 Rx2 Rx3, ....Rxn) φi}, unde E – selectivitatea, X – câmpul stimulator extern, x1-
xn – elemente şi însuşiri ce alcătuiesc câmpul stimulator, R – relaţia între elementele şi însuşirile
câmpului stimulator extern, φi – mulţimea variabilelor ce ţin de subiect. Întrucât, atât câmpurile
stimulatoare externe, cât şi configuraţia factorilor de personalitate au un caracter dinamic,
fluctuant, conţinutul selecţiei perceptive se va modifica permanent în succesiunea momentelor
temporale. Aceasta determină dinamica specifică a raportului figură-fond, ce se poate uşor
demonstra cu ajutorul figurilor duble (fig. 23).

Selectivitatea şi mobilitatea în percepţie

Atunci când în faţa unui câmp stimulator, subiectul nu evidenţiază nici un înţeles şi nu vizează
nici un scop special, poziţiile de figură (obiect) şi de fond sunt impuse preponderent de „jocul”
elementelor şi însuşirilor obiective (în general, în prim plan se vor impune elementele şi
însuşirile mai puternice, mai neobişnuite); dimpotrivă, atunci când subiectul este motivat şi se
orientează anticipat (pe baza unui set pregătitor) spre ceva anume, selecţia va fi influenţată
preponderent de factori psihologici. Când într-o mulţime căutăm o persoană anume, detectarea şi
identificarea ei o propulsează în prim-planul percepţiei, devenind figură, iar restul indivizilor
trece pe plan secund, contopindu-se în fond. În mod similar, când într-o orchestră ne fixăm
atenţia auditivă asupra unui anumit instrument, acesta iese în prim plan şi ocupă zona centrală a
conştiinţei, în timp ce restul instrumentelor trec la periferia câmpului conştiinţei, formând fondul
percepţiei.

-Legea semnificaţiei exprimă în mod direct legătura percepţiei cu sarcinile activităţii şi cu

satisfacerea stărilor noastre de necesitate. Pe lângă reflectarea obiectului aşa cum este el, în
determinaţiile lui reale, percepţia reflectă acelaşi obiect şi din perspectiva utilităţii lui pentru noi.
Cu alte cuvinte, ea include în sine operatori distincţi de diferenţiere-identificare obiectivă a
stimulilor modali specifici şi de relevare a semnificaţiei lor pentru subiect, prin raportarea
informaţiei despre ei la stările de motivaţie şi la scopurile activităţii acestuia. Aşa ajungem să
clasificăm obiectele ce ne sunt date în experienţa senzorială curentă în semnificative şi
indiferente sau neutre. Departajarea nu este absolută şi invariantă, unul şi acelaşi obiect putând
face parte, în momente diferite de timp, şi dintr-o clasă şi din cealaltă. Cel mai gustos produs
alimentar, pe fondul unei stări de saţietate, poate fi perceput ca indiferent, în vreme ce o coajă de
pâine uscată, pe fondul unei stări de flămânzire îndelungată, poate fi percepută ca având o
semnificaţie deosebită.

- Legea semnificaţiei conferă percepţiei un caracter pronunţat activ şi dinamic.

-Legea constanţei decurge din caracterul intrinsec sistemic al percepţiei şi ea postulează tendinţa
spre echilibru şi stabilitate (invarianţă) a imaginii unui obiect în pofida varierii între anumite
limite a unor însuşiri secundare sau a contextului în care este prezentat. Până să dobândească
stabilitate şi constanţă, percepţia trebuie să parcurgă în ontogeneză o traiectorie evolutivă destul
de îndelungată. Aşa cum au demonstrat cercetările genetice efectuate de J.Piaget (1961),
constanţa începe să se manifeste de abia în jurul vârstei de 2 ani şi 6 luni; până la consolidarea
deplină mai este însă nevoie de încă pe atât. Elaborarea ei presupune, în plan obiectiv,
prezentarea aceluiaşi stimul în variante şi ipostaze cât mai diferite, iar, în plan psihologic,
perfecţionarea şi maturizarea funcţională a mecanismelor perceptive, cu formarea operatorilor
centrali de corecţie şi coordonare a transformărilor, având ca rezultat atenuarea sau eliminarea
efectelor de câmp (de supra- şi subestimare a unor dimensiuni sau elemente în raport cu altele).
Se poate presupune că mecanismele perceptive ajung să se comporte ca nişte minicomputere,
care controlează evenimente stohastice (aleatoare). Ele analizează, compară şi prelucrează
situaţiile individuale de la „intrare”, extrăgând anumiţi invarianţi şi calculând tendinţa centrală
care se ia ca etalon de referinţă în recunoaşterea şi identificarea obiectului. „Imaginea-etalon” va
reţine însuşirile definitorii ale obiectului ca dat individual sau ca reprezentant al clasei, care se
dovedesc a fi cele mai rezistente la fluctuaţiile contextuale. Funcţia acestei „imagini-etalon” este
eminamente corectoare în raport cu „input-ul” actual. Constanta se impune ca o cerinţă obiectivă
a unei echilibrări optime cu lumea lucrurilor din jur. Dacă identitatea imaginii perceptive s-ar
modifica la orice variaţie a inputului informaţional, diferenţierea şi identificarea ar fi
considerabil îngreunate şi acţiunea cu obiectele de care avem nevoie s-ar poticni la fiecare pas: în
permanenţă percepţia ne-ar înfăţişa alte date şi alte entităţi reale, pe care, ar trebui să le analizăm
şi a căror semnificaţie ar trebui să o stabilim de fiecare dată. Tocmai datorită importanţei pe care
o prezintă pentru optimizarea activităţii, fenomenul constantei se realizează în cadrul tuturor
modalităţilor percepţiei lumii externe, şi el poate cuprinde toate însuşirile stimulilor specifici.
Cel mai pregnant, însă, se manifestă, în sfera percepţiei vizuale, constantele de mărime, de formă
şi de culoare, iar în cea auditivă – constantele structurilor melodice, constantele de recunoaştere a
timbrului vocilor persoanelor apropiate. Constanta mărimii conţine în sine şi o doză de
paradoxal, ea impunându-se împotriva evidenţei retiniene periferice. Se ştie că mărimea imaginii
retiniene (primare) a unui obiect este invers proporţională cu distanţa la care se află el de
observator: respectiv, creşterea distanţei peste 2 m va determina micşorarea progresivă a
imaginii retiniene a obiectului perceput. Dacă această imagine ar fi determinantă pentru
aprecierea şi identificarea obiectului, atunci ar însemna ca noi să vedem obiectul dat micşorându-
se cu fiecare metru de îndepărtare de noi. Or, în realitate, lucrurile nu se întâmplă astfel.
Îndepărtându-se de noi, până la o anumită limită (între 50 m şi 100 m, în funcţie de context),
obiectul continuă să fie perceput în aceeaşi mărime, constant. Aici se condiţionează foarte clar
influenţa corectoare a „imaginii-etalon” constituite anterior asupra fluctuaţiilor „input-ului”,
respectiv, asupra fluctuaţiilor imaginii retiniene. În percepţia muzicii, de asemenea, avem de a
face cu existenţa unor etaloane ale structurilor melodice, graţie cărora reuşim să diferenţiem şi să
recunoaştem o lucrare muzicală indiferent dacă este interpretată vocal sau la diferite instrumente,
dacă este transmisă într-un registru de înălţime sau în altul.

-Legea constantei este sinergică şi consubstanţială cu legile integralităţii şi structuralităţii,

împreună ele formând suportul autoreglabilităţii schemelor şi mecanis-melor perceptive.

-Legea proiecţiei obiectuale exprimă proprietatea fundamentală a percepţiei de a se proiecta

asupra obiectului pe care-l desemnează şi de a ne deschide conştiinţa spre în afară, către lumea
externă ca existenţă în sine. Prin funcţia sa reflectorie-designativă, imaginea perceptivă ne
permite să facem distincţie şi să p ăstrăm opoziţia între subiectivitatea noastră interioară şi ceea
ce se află în afară. Informaţia pe care ne-o furnizează ea ne raportează şi ne orientează nu spre
ceea ce se întâmplă în mintea noastră, ci spre lucrurile din jur, permiţându-ne să răspundem la
întrebările „ce este?”, „ce reprezintă?”, „cum este (format)?”, „la ce foloseşte?” un obiect sau
altul. „Proiecţia obiectuală” înseamnă şi faptul că, reflectând şi desemnând obiectul (ca dat
extern), imaginea perceptivă nu se identifică şi nu se confundă cu el. Înainte de a exista o
imagine perceptivă, trebuie să existe mai înainte obiectul care s-o determine. Fiind determinată
de obiect hic et nunc, ea rămâne orientată în permanenţă spre acest obiect, dispărând atunci când
el încetează să mai acţioneze asupra organului de simţ corespunzător. În fine,

- legea obiectualităţii exprimă şi tendinţa percepţiei de a se adapta în funcţie de particularităţile

obiectului-stimul şi de a-l reflecta cât mai complet şi veridic. Ca urmare, cu cât atributul
obiectualităţii este mai bine realizat, cu atât valoarea informaţional-cognitivă şi
instrumentalpragmatică a perceptului va fi mai ridicată. Conştientizând această relaţie, noi nu
lăsăm ca precepţia să se desfăşoare la voia întâmplării, pasiv sau haotic, ci ne-o organizăm şi
planificăm în aşa fel, încât să ne asigure o cunoaştere cât mai completă şi veridică a lucrurilor şi
fenomenelor din jur. Sub acţiunea legii obiectualităţii, percepţia umană se dezvoltă într-o
activitate intenţională şi sistematică de relevare, analiză şi interpretare a informaţiei despre stările
şi însuşirile lumii externe, integrându-se ca verigă esenţială în activităţi practice sau de cercetare
ştiinţifică supraordonate. Criteriul fundamental de apreciere a obiectualităţii îl constituie tocmai
gradul de reuşită şi eficienţă al acţiunilor noastre cu obiectele percepute: un percept adecvat,
veridic, se asociază cu un comportament adecvat, corect în raport cu obiectul considerat; şi
invers, un percept incomplet sau eronat se asociază cu un comportament inadecvat, care, în loc să
conducă la realizarea scopului propus, ne abate sau ne îndepărtează de el.