PROPRIETĂŢILE REPREZENTĂRILOR Pornind de la poziţia pe care o ocupă în arhitectura

generală a subsistemului cognitiv, se pot deriva anumiţi indicatori de ordin cantitativ şi calitativ,
după care imaginea-reprezentare să fie analizată şi evaluată.

Astfel, se evidenţiază o serie de proprietăţi, care dobândesc semnificaţie ştiinţifică nu numai în

contextul interpretării/explicării teoretice a reprezentărilor, ci şi în cunoaşterea personalităţii
(aspecte generale şi diferenţiale).
 Proprietăţile mai importante sunt următoarele:
a) intensitatea;
b) stabilitatea;
c) gradul de completitudine;
d) gradul de relevanţă;
e) gradul de generalitate;
f) caracterul legăturii designative.

a. Intensitatea exprimă forţa sau pregnanţa imaginii, care se evidenţiază în vivacitate, prospeţime,
claritatea liniilor de contur şi contrastul figură-fond. În plan neurofiziologic, intensitatea
reprezentării este condiţionată de gradul de conservare, în memoria de lungă durată, a urmei
percepţiei anterioare şi de activarea reţelei neuronale care pune în circulaţie conţinutul
informaţional corespunzător.
În raport cu obiectele şi fenomenele reale externe, putem stabili următoarea relaţie matematică:
IR = f(h, Ne, Z), unde IR – intensitatea imaginii-reprezentare;
h – valoarea operatorului memoriei de lungă durată, pentru obiectul sau fenomenul extern dat în
experienţa perceptivă anterioară;
Ne – numărul contactelor perceptive anterioare cu obiectul sau fenomenul considerat; Z –
frecvenţa actualizării imaginii în intervalul de timp scurs de la ultimul contact perceptiv cu
obiectul până la momentul testării actuale.

Rezultă astfel că intensitatea unei reprezentări este cu atât mai mare cu cât:
1) este mai bine fixată şi păstrată în memoria de lungă durată (valoarea lui h – mai mare);
 2) numărul contactelor perceptive anterioare cu obiectul este mai mare; 3) imaginea a fost mai
frecvent actualizată.

La variabilele obiective menţionate, mai trebuie să adăugăm una ce exprimă specificul

individualităţii psihofiziologice a subiectului – pe care o notăm cu ψ.

Această variabilă exprimă nivelul de sensibilitate şi predispoziţie imagistică şi, când ia valori
ridicate, favorizează producerea unor reprezentări vii, puternice, iar când ia valori mici,
determină scăderea intensităţii imageriei.
b. Stabilitatea defineşte durata menţinerii în câmpul clar al conştiinţei a unor reprezentări
reactualizate sau generate în momentul dat de imaginaţie.

Spre deosebire de percepţie, care durează cât timp obiectul se menţine în câmpul senzorial şi
continuă să acţioneze asupra văzului, auzului sau a altor simţuri, reprezentarea are o durată
relativ scurtă (de ordinul secundelor sau fracţiunilor de secundă).

Oricât de apropiat, dorit sau preferat ne-ar fi un obiect, reprezentarea lui nu o putem menţine
indefinit în centrul conştiinţei, ea fiind relativ repede dislocată de reprezentările altor obiecte
(asemănătoare sau opuse, contrastante) sau de fluxul impresiilor senzoriale actuale.

 În plan diferenţial-comparativ, se poate însă constata că durata unei reprezentări variază

semnificativ funcţie de următoarele condiţii:
- intensitatea cu care se manifestă şi se impune în câmpul conştiinţei (o reprezentare puternică
este mai stabilă decât una slabă sau foarte slabă);
- semnificaţia obiectului pe care-l desemnează (o reprezentare care reflectă un obiect cu valenţe
motivaţionale pozitive este mai stabilă decât una care reflectă un obiect lipsit de importanţă);
- gradul de familiaritate (reprezentările legate de obiecte familiare sunt mai stabile decât cele
referitoare la obiecte puţin sau deloc familiare);
- modul de producere – spontan (involuntar) şi intenţionat (voluntar) (reprezentările care se
actualizează spontan, involuntar sunt mai puţin stabile decât cele intenţionate sau voluntare);
- raportul mobilitate-inerţie în dinamica proceselor nervoase fundamentale (la persoanele care
aparţin tipului mobil, stabilitatea reprezentărilor este mai mică decât la cele care aparţin tipului
inert);
- raportul intuitiv (concret) – formal (abstract) în structura activităţii cognitive (la persoanele la
care predomină stilul cognitiv intuitiv-imagistic, stabilitatea reprezentărilor este mai mare decât
la persoanele caracterizate printr-un stil cognitiv formal-abstract);
- locul şi rolul reprezentării date în dinamica activităţii actuale a subiectului

(reprezentările singulare care nu intră în structura unei acţiuni sau activităţi sunt mai puţin stabile
decât cele care se integrează în schema unei acţiuni sau activităţi); capacitatea de autoreglare
voluntară (o persoană la care această capacitate este bine dezvoltată poate, prin concentrare
autoimpusă, să menţină mai mult timp o reprezentare în stare funcţională decât una la care
capacitatea respectivă este slab dezvoltată).

c. Gradul de completitudine exprimă volumul general de informaţie pe care-l cuprinde

reprezentarea şi acesta depinde de numărul elementelor şi însuşirilor care se reţin.
Ca regulă generală, reprezentarea are un grad de completitudine mai mic decât percepţia, ea
fiind o reflectare selectivă şi schematică a realităţii.

Totuşi, acest indicator poate lua valori diferite în cadrul diferitelor reprezentări, astfel că acestea
pot fi ierarhizate în: reprezentări cu un grad înalt de completitudine, care tind să se suprapună
peste percepţie, reprezentări cu grad mediu de completitudine şi reprezentări cu grad scăzut de
completitudine, sărace în date şi note discriminante.

În principiu, valoarea gradului de completitudine este condiţionată de tipul dominant de

memorie, fiind mai mare la persoanele la care predomină memoria intuitiv-imagistică asupra
celei verbal-abstracte, şi de familiaritatea obiectului reflectat (reprezentările obiectelor familiare
cu care avem permanent de a face în viaţa cotidiană sunt mai complete decât reprezentările
obiectelor nefamiliare, rar şi sporadic întâlnite în activitatea curentă).
d. Gradul de relevanţă, ca şi în cadrul percepţiei, se referă la semnificaţia informaţiilor sau a
însuşirilor şi notelor pe care le reflectă (conţine) imaginea.

Cu cât reprezentarea asigură o descriere mai completă şi mai în profunzime a obiectului, cu atât
ea va avea un grad de relevanţă mai înalt, şi invers.

În principiu, reprezentarea posedă un grad de relevanţă mai ridicat decât percepţia; ca nivel
calitativ superior în raport cu percepţia, ea reflectă, de regulă, însuşiri şi proprietăţi
semnificative, definitorii pentru obiect. e.

Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebeşte şi distanţează cel mai mult reprezentarea
de percepţie.

El rezidă în aceea că imaginea-reprezentare selectează şi reflectă însuşirile repetabile şi comune

ale obiectelor subsumând un număr de cazuri individuale asemănătoare.

Gradul de generalitate al unei reprezentări este determinat de diversitatea situaţiilor şi de

numărul cazurilor individuale întâlnite în experienţa perceptivă anterioară a subiectului.

Astfel, valoric, el se poate extinde de la o sferă care cuprinde un singur obiect, până la una care
cuprinde clase întregi de obiecte asemănătoare: de exemplu, reprezentarea casei părinteşti (grad
de generalitate scăzut) şi reprezentarea casei în general, prin desprinderea şi fixarea într-o
imagine supraordonată a însuşirilor semnificative şi comune ale unei mulţimi de case concrete.

Generalitatea este o proprietate cu funcţie de sistematizare-ierarhizare, pe baza ei reprezentările

organizându-se într-un sistem informaţional unitar, în interiorul căruia activitatea mentală se
desfăşoară în circuit închis între cei doi poli – individual (particular) ↔ general.

Aceasta conferă procesului de reprezentare o finalitate cognitivă proprie şi o coerenţă logică

specifică, ambele caracteristici fiind integrate diferitelor programe şi planuri concrete de acţiune.
e. Caracterul legăturii designative este foarte important pentru definirea reprezentării şi stabilirea
locului ei în cadrul activităţii cognitive.
Legătura designativă se referă la modul în care se stabileşte corespondenţa semantică între ceea
ce numim model informaţional intern (imagine, schemă, simbol) şi realitatea obiectivă externă.
Ea se poate realiza în două forme: directă sau nemijlocită şi indirectă sau mijlocită.
Prima este proprie senzaţiei şi percepţiei şi presupune stabilirea unui circuit informaţional direct
(actual) între subiect şi obiect: obiectul este prezent şi el acţionează asupra aparatelor senzoriale
ale subiectului, determinând elaborarea imaginii; imaginea astfel constituită este proiectată
asupra obiectului, făcând posibilă, pe de o parte, conştientizarea prezenţei lui fizice, iar pe de altă
parte, diferenţierea şi identificarea lui în situaţia dată. Cea de a doua formă este proprie
reprezentării şi, într-un grad şi mai înalt, gândirii.
Ea constă dintr-un ansamblu de transformări aplicate nu direct obiectului real, ci imaginii lui
perceptive, aşa cum s-a fixat şi s-a păstrat ea în memoria subiectului.
Modelul informaţional la capătul procesului de reactualizare şi articulare a elementelor
experienţei senzoriale anterioare reprezintă un obiect care, în momentul dat, este absent şi nu
acţionează asupra noastră, dar a cărui identitate o recunoaştem şi pe care îl raportăm la
experienţa senzorială trecută şi eventual viitoare, dacă suntem siguri că îl vom mai întâlni.
În nici un caz, însă, nu-l plasăm în sfera percepţiei actuale, pentru că atunci reprezentarea ar trece
în halucinaţie.
Aşadar, din specificul legăturii designative deducem ca o proprietate esenţială a reprezentării
caracterul său mijlocit.
Ea poate fi astfel definită ca o reflectare mijlocită, prin intermediul experienţei senzoriale
anterioare, a obiectelor şi fenomenelor reale în absenţa lor.
Pe lângă modul de stabilire a corespondenţei dintre obiect şi modelul său informaţional intern,
legătura designativă mai poate fi evaluată şi după natura designatului, adică a „obiectului” pe
care acest model informaţional îl desemnează.
Astfel, obiectul desemnat sau reprezentat poate fi real, în sensul că a existat sau continuă să
existe, putând acţiona asupra aparatelor noastre de recepţie, sau imaginar, fictiv, creat de
imaginaţia şi fantezia noastră, dar care, prin urmare, nu a fost întâlnit niciodată în experienţa
perceptivă propriu-zisă.
La rândul său, obiectul imaginar poate fi realizabil, printr-o activitate de construcţiecreaţie
specială, sau principial irealizabil, rămânând de domeniul ficţiunii pure.

Graţie acestui caracter al legăturii designative, reprezentările contribuie în mare măsură la

structurarea orizontului nostru conştient pe coordonatele real-imaginar, realizabil-irealizabil.

Proprietăţile expuse mai sus vin să sublinieze şi să susţină afirmaţia că reprezentarea este un
nivel calitativ superior de organizare a psihicului uman pe dimensiunea lui cognitivă, care nu se
reduce la urmele percepţiei. Aceste proprietăţi contrastează puternic cu cele formulate de
Ebbinghaus sub influenţa modelului asociaţionist, şi anume: caracterul fragmentar, caracterul
fluctuant, caracterul şters, palid.

Admiterea ca determinante a unor atare trăsături ar duce inevitabil la subestimarea locului şi

rolului reprezentării în raport cu percepţia.