REPREZENTAREA

1.Delimitări conceptuale Activitatea umană nu s~ar putea desfăşura dacă n-ar exista posibilitatea
desprinderii de concret, de prezent, de "aici şi acum", dacă omul n-ar dispune şi de capacitatea de
a opera mintal cu obiectul în lipsa lui.
Procesul psihic, care permite acţiunea mintală cu obiectul în absenţa luif dar cu condiţia ca
aceasta să fi acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ poartă denumirea de reprezentare.

Proces complex, reprezentarea a suscitat atitudini contradictorii. Unii autori au exagerat locul şi
rolul ei, în sistemul psihic. Hypolitte Taine considera imaginea (respectiv reprezentarea) ca fiind
celula întregului sistem psihic.

Este cunoscută formularea sa devenită celebră "aşa cum organismul este un polipier de celule
mutual dependente, tot aşa spiritul este un polipier de imagini mutual dependentă.

Herbart credea că reprezentarea este elementul constitutiv al psihicului, materialul esenţial

pentru toate construcţiile asociative.

Gândirea era, după el, o asociere de reprezentări, afectivitatea, un produs ^1 "ciocnirilor dintre
reprezentări.

Alţi autori au manifestat atitudini reducţioniste şi de subapreciere a rolului reprezentării în viaţa

psihică.

Cel mai adeseori a fost redusă la percepţie şi considerată ca simplă Prelungire a ei prin acte
cvasimecanice de memorie. Ziehen o vedea 1 o"senzaţie redusa , ca un vestigiu senzorial, ca
reactualizare de 9ngrame perceptive.

Raportarea reprezentării la gândire s-a soldat fie J subaprecierea rolului ei (Galton, de exemplu,
era de părere că ^Hiunile, ca instrumente esenţiale ale gândirii, se formează prin '^Pla
suprapunere şi contopire a imaginilor), fie cu subaprecierea «prii ei (Binet şi reprezentanţii şcolii
de la Wurzburg, formulând
teoria "gândirii fără imagine"), în cel mai bun caz, era considerată c^ un auxiliar al gândirii.

Dacă asemenea reducţii şi absolutizări sunt explicabile pentru trecut, pentru începuturile
psihologice, astăzi, ele devin de neînţeles.

Psihologia cognitivă, în loc să aducă unele clarificări, a antrenat, dimpotrivă, o multiplicitate de

sensuri ale conceptului de reprezentare, însoţită de o anumită ambiguitate.

La o conferinţă asupra biologiei învăţării, care a avut loc în 1984, Marler şi Terrace au diferenţiat
trei sensuri psihologice ale reprezentării şi alte trei neurobiologice.

Reprezentările comportamentale erau definite de ei ca stimuli generaţi de organism, iar prin

extensie, ca răspuns al organismului în absenţa stimulului.
Reprezentările neuronale erau înţelese ca integrări nervoase ale stimulului prezent sau ca
informaţie stocată.

La un alt simpozion pe tema Comportament, cogniţie, conştiinţă, care a avut loc la Lisabona în
1985, în discursurile psihologilor au apărut nenumărate sensuri ale conceptului de reprezentare.
Astfel, Vauclair (1987) reia prima accepţiune la care ne-am referit mai sus, definind
reprezentarea ca fiind" capacitatea organismului de a produce un răspuns în absenţa unui stimul
exteriof (p. 67).

Altfel spus, arată autorul, organismul este capabil de a-si reprezenta o proprietate a unei
experienţe anterioare, care îi serveşte drept indiciu pentru a alege răspunsul adecvat. Le Ny
(1987) preferă o definire psihologică, cognitivă a reprezentărilor.

Acestea sunt considerate a fi "un fragment de informaţii structurate, stocate, existent, în

principiu, în memoria subiectului; perceptele, semnificaţiile cuvintelor, noţiunile sau conceptele,
cunoştinţele fiind clase de reprezentat (p. 165).
El se referă la reprezentările mentale, cognitive, aflate în "capul" subiectului şi nu la cele de pe
hârtia logicianului, matematicianului, informaticianului, la cele de lungă durată şi nu
momentane, la cele care dispun de posibilitatea de fi conştiente, chiar dacă nu sunt întotdeauna.

După opinia lui Le Ny, structura dominantă a reprezentărilor este prepoziţională, ceea ce nu
exclude figurativitatea lor. Importantă este, după autorul francez şi capacitatea reprezentărilor de
a regla comportamentul; ele se manifestă î comportament prin intermediul căruia pot
fi'cunoscute.

Cum însă definiţia dată avea un caracter restrictiv, la sfârşitul simpozionului L-1 Ny,-a fost
nevoit s-o lărgească.

Reprezentarea este "un ansamblu structurat de simboluri, care întreţine - separat sau prin grupuri
relaţie biunivocă de corespondenţă cu universur (idem). Aceasta definiţie generală, ne asigură el,
este valabilă pentru psihologi, lo# cieni, neurobiologici, lingvişti ca şi pentru inteligenţa
artificială. ! poate, dar ea este golită de orice conţinut specific, acelaşi lucru afi 106
despre oricare dintre procesele psihice.

Alţi autori (Bronckart şi Vauclair, 1986) definesc reprezentările prin opoziţie cu comunicare ca
»un proces cu finalitate individuală prin care un organism îşi structurează cunoaşterea sa în
cadrul interacţiunilor cu mediul, sub forma substitutelor interne (indici, imagini) sau externe
(simboluri, semnaleŢ.

Oupă cum observăm, se reactivează ideea reprezentării ca substitut şi se introduce ideea

existenţei unor reprezentări interne şi a altora cu suport extern.

Includerea unor elemente într-o categorie sau alta este arbitrară, deoarece se ştie că există şi
indici şi imagini externe sau care sunt, cel puţin la origine, externe.

Spre deosebire de Le Ny, reprezentarea nu mai apare ca un fragment de informaţii structurate, ci

ca un proces prin care organismul îşi structurează cunoaşterea.
Diferenţe între autori există şi în ceea ce priveşte considerarea reprezentărilor ca fiind specific
umane sau comune pentru om şi animal. Marc Richelle (1987) ne atrage atenţia că în această
privinţă s-au conturat două tendinţe.

Unii autori interpretează reprezentările într-un sens restrictiv, ca fiind specifice organizărilor
mintale complexe ale omului, vorbindu-se chiar de existenţa unui "monopol uman" în definirea
lor; alţii din contră, într-un sens extensiv, reprezentările fiind valabile pentru organismele,
inclusiv pentru calculatoare.

Ca ilustrare pentru prima tendinţă, se citează numele etnologului american D. Griffin (1981,
1984), care nu utilizează deloc termenul de reprezentare în cărţile sale, acesta nefigurând nici în
indexul final, pentru cea de a doua, numele lui A. Dickinson (1980) şi d. Marr (1982) care
lărgesc câmpul cognitivului dincolo de limitele organismelor vii. ([201], p. 196198).

Aceste neconcordanţe se datorează, după. opinia noastră, naturii contradictorii a reprezentării,

într-adevăr, ea îşi are începutul în percepţie, dar se extinde până la nivelul conceptelor abstracte.

Sub raportul conţinutului, ea se apropie de percepţie (reflectă însuşirile concrete ale obiectelor şi
fenomenelor) prin mecanismul operaţional ea se apropie de gândire.

Prin nivelul ei de organizare, depăşeşte percepţia, situându-se pe o treaptă superioară pe scara

izomorfismului dintre sursă şi modelul informaţional.

Din punct de vedere al discursului, reprezentarea este inferioară discursivităţii, nedispunând ®

capacitatea de departajare secvenţială şi de integrare a secvenţelor în flux. în aceste condiţii, nu
este greu să înţelegem de ce ea a rt definită ca fiind "conţinutul mintal al unui act de gândire care
restituie simbolic un lucru absent, care apropie un lucru depărtat, Wcularitate importantă care îi
asigură aptitudinea de a fuziona rceptul şi conceptul şi caracterul său figurar ([1051, p. 362).
Natura contradictorie a reprezentării se datorează şi absenţei actuale a tului, ceea ce face ca în
imaginea mintală să pătrundă o serie de aproximări, dar să se realizeze mai larg generalitatea.

Reprezentările nu vor mai reflecta toate însuşirile obiectului (ca în percepţie), ci pe cele mai
importante; ele se bazează pe percepţii, pornesc de la ele dar în forma lor finală le depăşesc.

Ele presupun o prelucrare a infor' maţiilor furnizate de obiecte, o selectare a informaţiilor cu un

grad mai mare de generalitate, o închegare a lor în structuri şi sisteme stabile de imagini.

Putem spune că reprezentarea nu este doar o percepţie trecută şi reprodusă, ci o percepţie trecută
prelucrată, îmbogăţită şj chiar reelaborată şi abia apoi reprodusă, în sfârşit, natura contradictorie
a reprezentărilor provine şi din faptul că deşi se încadrează în categoria proceselor cognitiv-
senzoriale, fac trecerea dintre senzorial şi logic.

Tocmai de aceea au şi fost denumite "staţii intermediare între senzorial şi logi<f. Consecinţa
acestui fapt este că în structura lor vom întâlni pe de o parte, caracteristici ale proceselor
senzoriale de cunoaştere, iar, pe de altă parte, o serie de caracteristici care fără a fi ale proceselor
logice, raţionale de cunoaştere, le vor anticipa şi prefigura pe acestea. Jni
Existenţa acestora a fost evidenţiată prin intermediul unor experi^ente din care foarte sugestiv
este cel al lui S. Kosslyn (1980), care cerea subiecţilor să exploreze mental o insulă. Mai întâi
subiecţii sunt

2. Caracterizarea psihologică a reprezentării a) Conţinutul informaţional. Multă vreme

reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit, indivizibil al conştiinţei, o creaţie pur
subiectivă a individului. Această poziţie deschidea larg porţile indeterminismului. Chiar unele
dintre definiţiile datejnai înainte (vezi Marler, Terrace, Vauclair) au conotaţii de acest fel. în fapt,
reprezentarea este determinată de realitatea înconjurătoare. Spre deosebire de percepţie, a cărui
conţinut informaţional îl constituie însuşirile, dar exterioare, fenomenele, accidentale ale
obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile
concrete ale obiectelor însă mai importante, mai caracteristice pentru obiect. Filosofia susţine că
"esenţa se fenomenalizează", se "proiectează în fenomen". Aceasta permite ca odată cu
 surprinderea fenomenalului să se surprindă implicit şi esenţa obiectului. Am putea considera că
reprezentarea oglindeşte fenomenalul îmbibat de esenţă. Iar prin faptul că ea reuşeşte să
descifreze ceea ce este caract^ ristic pentru un obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte, prepa^
saltul spre esenţial ca apanaj al gândiri.

a) Forma ideal - subiectivă. Conţinutul informaţional m transpune în interioritatea subiectivă a

individului sub formă de in13' să deseneze o insulă cu toate accesoriile (plajă, bărci, stânci,
cocotieri, vestiare etc.). Apoi, desenul este acoperit şi se solicită subiectului să facă o călătorie
imaginară pe insulă, pornind de pe plajă.

Experimentatorul pronunţă cuvântul "cocotier" , iar subiectul trebuie să cerceteze, mental, locul
unde se află acesta şi când îl găseşte apasă pe buton. Se măsoară timpul care trece între pronunţia
cuvântului şi apăsarea butonului. Se procedează la fel cu toate elementele aflate pe plajă.
Experimentatorul stabileşte un fapt remarcabil. Durata explorării mintale variază într-o manieră
proporţională cu distanţa reală dintre punctele marcate pe desen. Se presupune că desenul mental
conţine aceiaşi informaţie ca şi desenul real.

Aceasta îl face pe Changeux (1983) care comentează experimentul, să exclame; "Materialitatea

imaginilor mentale nu poate fi pusă la îndoială' (p. 176).
După opinia noastră, experimentul demonstrează nu materialitatea imaginilor, ci doar existenţa
lor, imaginile nefiind materiale ci ideal-subiective.

Ebbinghaus, studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare, arată că

aceasta din urmă este:
1) mai ştearsă, palidă, cu vivacitatate şi claritate reduse;
2) mai instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repreziciune;
3) mai fragmentară, lacunară, lipsind din ea multe amănunte.
Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a obiectului. Chiar
dacă ar fi aşa, nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori.
De exemplu, vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza
formării reprezentării, semnificaţiei (mare sau mică, acordată de subiect), trăsăturilor de
personalitate ale subiectului, Particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se
diminuează semnificaţia unor elemente. Instabilitatea reprezentării s-ar putea datora semnificaţiei
elementelor componente ale imaginii (fluctuante fiind tocmai cele care au semnificaţie redusă),
evocări repetate sau accidentale a lor (cele evocate mai rar şi accidental vor fi mai fluctuante).
Caracterul fragmentar al imaginii n-ar1i exclus să se datoreze slăbiciunii momentane a sistemului
nervos sau efortului selectiv al psihicului. 5 foarte probabil să fie aşa deoarece cercetările
moderne au evitat prezenţa aproximativ a aceloraşi caracteristici.

De exemplu, ~a dovedit, experimentai, că cele mai multe reprezentări abia se situ- puşi I2ă la
nivelul la care se află imaginile primare dobândite în situaţiile j1 ice (minimum sensibile). De
asemenea, s-a remarcat că nuanţele Drriatice sunt reduse la tonuri fundamentale, producându-se
polarizarea spre capetele spectrului.

Caracterul fragmentar a fost interpretat ca deficit de integralitate, paliditate şi fluctuantă,

ca deficit de constanţă.

Totodată, cercetările moderne au evidenţiat şi alte câteva fapte mult mai semnificative decât cele
de mai sus.

Unul dintre ele este acela că diverse caracteristici ale percepţiei se realizează maximal tocmai
în cadrul reprezentării.

De pildă, detaşarea obiectului de fond apare la nivelul reprezentării ca o conservare a obiectului

şi estompare a fondului, în minte imaginea obiectului apărând ca într-un spaţiu vid, fapt care
echivalează, după opinia cercetătorilor, cu o radicalizare a legii selectivităţii.

Apoi, contururile, figura, structura generală se degajă de restul detaliilor, de substanţa modelului
originar, acesta nefiind altceva decât un proces de schematizare, în sfârşit, în reprezentare nu se
redau dimensiunile absolute ale obiectelor, ci doar cele relative şi medii (obiectele de mărimi
diferite sunt vizualizate la dimensiuni comune, mijlocii, şi cam la aceeaşi distanţă faţă de subiect,
chiar dacă în realitate ele se află la distanţe diferite) ceea ce echivalează cu standardizarea
planului de proiecţie.