Dobrogeanu Daniela

Caracterizarea Anei
Moara cu noroc - Ioan Slavici

Omul numai trupește se naște,

sufletește se plămădește potrivit cu împregiurările în
care-și petrece viața și timpul copilăriei și-n al tinereților.
Ioan Slavici, Fragmente biografice

Ana, personajul feminin central al nuvelei, soția lui Ghiță, cizmar în Ineu, devenit apoi
cârciumar de circumstanță la Moara cu noroc, locul în care va putea fi privită evoluția eroinei,
este prezentată încă de la început, prin vorbele bătrânei (mama Anei), ca fiind „prea tânără, prea
așezată, oarecum prea blândă din fire”. Elemente de portret fizic și, implicit, moral desprindem
din succinta caracterizare făcută de narator, după ce aceștia vor fi ajuns la Moara cu noroc, iar
unitatea și puritatea căminului familial încă erau susținute de iubirea și încrederea dintre ea și
soțul său: „Se bucura de frumusețea locului și inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată
deodată își pierde cumpătul și se aruncă răsfățată asupra lui, căci Ana era tânără și frumoasă. Ana
era fragedă și subțirică. Ana era sprintenă și mlădioasă, iară el însuși înalt și spătos, o purta ca pe
o pană subțirică.” Așadar, relația dintre ea și Ghiță este de o căldură înduioșătoare. Pătrunderea
lui Lică, figură demonică, om aspru și neîndurat are efecte catastrofale în viața aproape hieratică
a familiei lui Ghiță.
Bun cunoscător al sufletului feminin, naratorul atrage încă de la început atenția asupra
impresiei pe care Lică i-o lasă Anei în momentul apariției sale la han. Aceasta, când îl vede,
„rămase privind ca un copil uimit la călărețul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei”, uitându-
se la el „oarecum pierdută și speriată de bărbăția înfățișării sale”. Pompiliu Marcea (1978)
justifică atracția pe care o exercită, totdeauna, asupra femeilor forța și virilitatea unui bărbat este
un rezultat al nevoilor de ocrotire și de dominație, explicabile în primul rând prin motive istorice
și mai puțin biologice.
Din acest punct parcursul Anei începe să fie sinuos, stările sale sufletești se amestecă, se
ciocnesc între ele, făcând ca evoluția sa oscilantă să fie din ce în ce mai confuză.
În copila răsfățată, „iubitoare de joc”, se produce o schimbare – întâmplările care se
petrec la moară, înstrăinarea soțului său provoacă mutații în configurația sa sufletească,

1
Dobrogeanu Daniela

maturizând-o vertiginos. La început, luptă pentru a-și menține neprihănit căminul, atenționându-l
pe Ghiță: „Lică e om rău și primejdios; asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din
căutătura ce are când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai prea
departe cu el.”
Este remarcabil modul în care autorul urmărește convertirea la principiile vicioase ale lui
Ghiță, a soției sale, și chiar a bătrânei care, văzând că bogăția se adună în fiecare zi, începuse să
fie foarte grijulie ca nimic să n se piardă. În ceea ce o privește pe Ana, este târâtă în mrejele
Sămădăului de către propriu soț. Inițial îl refuză pe Lică, dar intervenția lui Ghiță, care se teme
că nevasta-i „strică socotelile”, îndepărtează sfiala femeii: „Săracul de mine! Grăi Ghiță așa în
glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta. Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din
frumusețe.” Încuviințarea complice a soțului o determină pe Ana să-și piardă măsura în fața unui
om care începuse să aibă asupra ei o înrâurire stranie, iar sentimentul de teamă nu o făcea să se
îndepărteze, ci potența doza de mister și aventură. Pierzându-se cu Lică în joc, „sângele îi
năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească”, în timp ce Ghiță „fierbea în el când
îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.”
Ulterior, Ana este impresionată de prezența de spirit la proces a lui Lică, aceasta
constituind pentru ea o nouă probă de tărie susținută cu bărbăție de către Sămădău. Urmează apoi
scena în care Lică se oferă să împletească un bici pentru Petrișor, dându-i din nou șansa Anei să
îl contemple și să îi observe latura sensibilă: „...Și cum el împletea, ea privea la degetele lui, care
strângeau pleata, răsuceau coarda și-o împleteau cu măiestrie între celelalte, privea la mâna lui,
care nu atinsese niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul ușurel și frâul calului, la
mâna albă și la degetele lui subțiri și lungi, privea la cămașa lui albă ca floricelele, la fața lui rasă
neted, la mustața lui lungă, la ochii lui verzui, care acum se mișcau cu atâta vioiciune, privea și
asculta vorbele vesele, care curgeau întruna peste buzele lui, privea și asculta și-și aducea aminte
de omul rece și aspru la față, pe care-l privise cu uimire copilărească atunci, în ziua aceea, când
el sosise pentru întâia oară la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară așa de
rău și de primejdios și care acum își petrecea timpul cu dânsa și se bucura când vedea că Petrișor
saltă de bucurie. [...] Ana se tulbură și-ar fi voit să dea capătul să-l mai ție și Uța, care stătea
câțiva pași în dosul ei; dar ea se făcu că nu înțelege și începu să vorbească cu copilul. [...] Pornită
spre veselie, precum era, ar fi dorit să vadă tot fețe vesele, și se simțea cu atât mai jignită când
știa că ea însăși a stricat voia bună a cuiva: umbla dar dinadins să-l aducă iar la voie bună pe

2
Dobrogeanu Daniela

Lică, să-l lase precum l-a găsit, și-i venea oarecum să plângă când vedea că nu izbutește. Ea îi
zâmbea în ochi, îi arăta în toate chipurile că se bucură de vorbele lui, iară când el se duse să caute
o nuia, din care să taie codiriștea, își luă copilul de mână și-i zise veselă: « Hai și noi să-i ajutăm
lui nenea Lică »".
În finalul nuvelei se produce disoluția totală a familiei, fiecare principiu și valoare morală
fiind subjugate de pulsiunile pătimașe cărora s-au lăsat robi eroii. Astfel, Ana se lasă în brațele
lui Lică, constatând indiferența soțului său, care plecase de acasă ca să scape de învinuirea adusă
de Sămădău, precum că ar avea slabiciune la femei, atât din răzbunare, caracteristică specifică
femeilor rănite în amorul propriu, cât și din plăcerea pasiunii care o învăluise de ceva vreme.
Disprețul Anei pentru Ghiță cel slab, nehotărât și nevolnic și admirația pentru Lică se afirmă
deschis: „Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine de
bărbătești și chiar mai rău decât așa."
Sancționarea drastică a protagoniștilor este pe măsura faptelor săvârșite. Chiar soarta
Anei, a cărei vină poate fi considerată îndoielnică, este meritată, eroina neluptând împotriva
ispitei, dimpotrivă, se lasă în mrejele ei, la început cu o oarecare sfială, apoi cu o vădită plăcere a
simțurilor. Anei îi lipsește, precum lui Ghiță, stăpânirea de sine, simțul măsurii și cumpătul.