O scrisoare pierdută

- Tipurile de comic-
de Ion Luca Caragiale

Ioan Luca Caragiale, mare clasic român, cunoscut prin comediile sale, a reușit să realizeze,
prin aceste creații, capodopere ale genului dramatic, savuroase prin comicul lor. O astfel de
operă literară este și “ O scrisoare pierdută “, unde derularea faptelor, evoluția conflictelor și
comportarea personajelor pun în evidență trăsătura esențiaală a oricărei comedii: stârnirea
(provocarea) râsului și finalul comic prin rezolvarea neașteptată a situației inițiale datorita
unei adevărate ”lovituri de teatru”.
Cu alte cuvinte, este vorba de prezența comicului și diversitatea mijloacelor prin care I. L.
Caragiale reușește să-l realizeze.
Comicul de situație obținut prin pierderea și găsirea scrisorii de amor, prin postura ridicolă
a lui Cațavencu, de ajunge, din stăpân pe situație, victima unei escrocherii asemănătoare celei
la care el apelase. Totodată comică este situația finală, când cele două forțe potrivnice se
împacă și farsa electorală se termină cu un compromis pe care toată lumea îl acceptă cu
dezinvoltură.
Comicul de moravuri, realizat prin înfățișarea relației dintre Tipătescu și Zoe, ori a felului
în care se pregătesc și se desfășoară alegerile sau se obține victoria. Este, așadar, vorba atât de
moralitatea din viața de familie, cât și de cea politică, iar corupția politicienilor îmbracă o
diversitate de forme.
Comicul de caracter, care izvorăște din comportamentul personajelor, din atitudinea lor și
din ipostazele în care acestea sunt prezentate. Personaje ca Dandanach, Cațavencu, Pristanda
generează râsul prin contrastul dintre pretențiile pe care le au și comportamentul lor.
Cațavencu se pretinde patriot, dar urmărește interese personale meschine; Dandanache este
ramolit, dar șiretenia sa depășește starea de decreptitudine în care se află. La rândul său,
Pristanda se supune orbește lui Tipătescu, ceea ce nu-l împiedică să gândească despre
Cațavencu: “ Strașnic prefect ar fi ăsta! “după ce-i mărturisise ca-i citește gazeta “ ca pe
Evanghelie.“
Comicul de limbaj se manifestă atât prin greșeli de exprimare, care arată incultra
personajelor, cât și prin pretențiile false ale acestora de a etala o educație înaltă. Diversitatea
exemplelor demonstrează potențialul comic al limbajului lui Caragiale, fiind, în egală măsură,
o modalitate indirectă de caracterizare a personajelor. În acest sens, regăsim numeroase
deformări fonetice ( bambir”, “prințipuri”, “ soțietate”, “famelie”), etimologii populare
( „renumerație”), confuzii paronimice ( Ghiță se laudă că este “scrofulos” la datorie),
nonsensuri ( „să punem punctele pe i” , „după lupte seculare care au durat treizeci de ani”,
„orele 12 trecute fix”,” dacă e anonimă, o semnez”), truisme („ o sțietate care nu merge înainte
stă pe loc” ), hipocoristice ( „neicușorule, puicușorule” ). În egală măsură, o altă sursă a
comicului de limbaj sunt și ticurile verbale ( Trahanache: „aveți puțintică răbdare”, Ghiță:
„curat” ).
 Comicul de nume ilustrează diversitatea tipologiilor personajelor caragialiene și potențialul
lor expresiv, având un rol esențial în caracterizarea indirectă a actanților. În acest sens, numele
lui Cațavencu ilustrează demagogul de tip homo latrans ( trimițând astfel, la familiarul „cață”
sau la termenul vestimentar „cațaveică”–„haină cu două fețe” ); numele Zaharia Trahanache
sugerează pe de o parte, „zahariseală”, decreptitudine, ramolisment, în vreme ce termenul
„trahana” trimite la” un aluat moale”, ușor modelabil; numele pilițaiului, Pristanda, face
referire la un dans moldovenesc în care se bate pasul pe loc ilustrând astfel, atitudinea servilă
a acestuia; numele lui Agamemnon Dandanache marchează deprecierea progresivă, dar
categorică a atributelor eroului antic grec Agamemnon. Astfel, “Agamiță” devine „Gagamiță”
(fiind numit în felul acesta de Zaharia Trahanache ), iar cel de-al doilea nume al personajului
trimite la „dandana” (boacănă, bucluc); numele lui Farfuridi și Brânzovănescu surprind
asociații culinare care atestă interesele lor complementare. Polivalența comicului onomastic
demonstrează inventivitatea și complexitatea caracterelor caragialiene.
Caragiale a rămas cel mai mare dramaturg din literatura română, pe care a înscris-o în
universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din întreaga lume.