CURS 2.

Structura unui sistem de calcul

În prezent sistemele de calcul sunt întâlnite în domeniile cele mai diverse ale industriei,
cercetăii şi şiintei fiind un instrument modern de prelucrare a informaţei.
Configuraţia şi arhitectura unui sistem de calcul
Din punct de vedere fizic şi funcţional, un sistem electronic de calcul reuneşte două
componente de bază:
- componenta hardware;
- componenta software.
Un sistem de calcul poate avea o configuraţie minimă, numită configurare de bază, care este
definită de numărul minim de componente necesar pentru ca sistemul să fie operaşional şi o
configuraţie maximă, rezultată prin adăugarea de componente noi până la limita maximă admisă de
unitatea centrală de prelucrare. Între configuraţia minimă şi cea maximă, se poate realiza orice altă
configuraţie admisă de sistem şi care să răspundă cât mai bine cerinţelor utilizatorului şi
posibilităţilor financiare ale acestuia.
În figura 2.1. este prezentată una dintre configuraţiile posibile de calcul:

Elemente de interfaţă
Drivere
Modem
Compilator
interpretor

Ehipam.periferice
Ehipam.periferice de IEŞIRE
de INTRARE
Monitor
Tastatura

Impriman
ta
Mouse-ul U.C.P.

H.D. sti
CD-ROM flopy
k
Ehip.periferice de intrare/ieşire
Fig.2.1. Exemplu de configuraţie de calcul
1
 Conceptul de arhitectură are un grad mai mare de generalitate definind componentele unui
sistem de calcul, în primul rând din punct de vedere funcţional şi făcând abstracţie de forma fizică şi
de amplasarea fiecărei componente. Din punct de vedere al arhitecturii, orice sistem de calcul
reuneşte următoarele unităţi funcţionale:
- unitatea de comandă-control (UCC),
- unitatea aritmetico-logică (UAL),
- unitatea de memorie internă (MI)
- unitatea de memorie externă (ME),
Aceste unităţi se regăsesc în arhitectura oricărui sistem de calcul, aşa cum sunt prezentate în
figura 2.2. :

U.C.P.

UNITĂŢI DE
UNITĂŢI DE U.C.C U.A.L. IEŞIRE
INTRARE

M.I.

M.E.

Fig.2.2. Arhitectura unui sistem de calcul

A. Componenta hardware este cea responsabilă cu funcţionarea fizică a sistemului şi este

dată de echipamentul fizic utilizat şi reprezintă ansamblul elementelor fizice, care compun
calculatorul electronic: circuite lectrice, componente lectronice, dispozitive mecanice şi alte elemente
materiale care intră în structura fizică a calculatorului electronic.
Elementele care compun hardware-ul calculatorului privite din punct de vedere al rolului lor
în procesul prelucrării datelor şi al modului în care acestea comunică între ele, sunt individualizate
asfel:

2
 a) Unitatea centrală de prelucrare (UCP) care examinează programul curent, coordonează
operaţiile efectuate, fiind adevăratul centru de coordonare al sistemului. Această unitate este de fapt
un automat secvenţial, cablat fizic sau microprogramat realizând funcţiile date de un anumit set de
instrucţiuni. Instrucţiunile acceptate sunt în cod maşină, un limbaj de programare de nivel jos şi care
nu permite programarea aplicaţiilor la nivel de utilizator. Activitatea sa se desfăşoară prin
decodificarea instrucţiunilor primite şi plasarea comenzilor către celelalte unităţi componente.
Unitatea centrală de prelucrare este componenta care realizează efectiv operaţiile de prelucrare
(operaţii arirmetice, operaţii logice, operaţii de manipulare a datelor, operaţii de transfer etc.).
Pentru realizarea funcţiilor şi operaţiilor specifice, unitatea centrală de prelucrare este
alcătuită din două mari componente: memoria internă şi microprocesor (procesor).
- Memoria internă a unui calculator electronic reprezintă una din componentele de bază
ale oricărui sistem de calcul, având rolul de a păstra programele şi datele în forma lor
binară, pe toată perioada de prelucrare a datelor, şi în acelaşi timp, participă împreună cu
microprocesorul la efectuarea operaţiilor stabilite prin program.
Din punct de vedere constructiv, memoria internă la calculatoarele moderne este realizată din
circuite integrate. Cele două stări stabile ale circuitelor electronice servesc pentru memorarea
informaţiilor în forma lor binară, indiferent dacă este vorba de programe sau de date.
Din punct de vedere al organizării şi al accesării, memoria internă este structurată pe celule
binare, locaţii, zone, partiţii, blocuri etc. În funcţie de caracteristicile tehnice ale acesteia.
Bitul reprezintă unitatea cea mai elementară de reprezentare a informaţiei în memorie şi poate
avea valoarea 0 sau 1, iar circuitul electronic capabil să memoreze o informaţie de un bit (o poziţie
binară de valoare 0 sau 1), se numeşte celulă binară. O informaţie reprezentată pe 8 biţi consecutivi
formează un octet, sau un byte şi poate fi adresat individual.
O succesiune de 8 (opt) celule binare capabile să memoreze o informaţie de 8 biţi, având
asociată o adresă unică şi al cărei conţinut poate fi scris sau citit într-un singur ciclu de memorie, se
numeşte locaţie de memorie.
În mod obişnuit, memoria internă este văzută ca o succesiune de locaţii cu dimensiunea de un
octet iar conţinutul unei locaţii este tratat ca o entitate de informaţie.
O succesiune de mai multe locaţii de memorie formează o zonă de memorie.
Locaţia de memorie, care desemnează o informaţie de 8 biţi, nu trebuie confundată cu
noţiunea de cuvânt de memorie ( sau cuvânt de informaţie) care poate să însemne o informaţie de 8,
16, 32 sau 64 biţi, în funcşie de performanţele calculatorului.
Operaţia de depunere şi stocare a informaţiilor în memorie se numeşte înscriere (sau scriere),
iar operaţia de extragere a informaţiilor stocate se numeşte citire.
3
 Acţiunea de identificare a unei locaţii de memorie în vederea scrierii sau citirii se numeşte
adresare sau accesare, iar posibilităţile de a realiza această adresare se numesc moduri de adresare a
memoriei (sau de acces la memorie).
Principalele caracteristici de performanţă şi funcţionale ale memoriei interne sunt
următoarele:
- capacitatea de stocare a informaţiei;
- timpul de acces;
- ciclul de memorie;
- dimensiunea cuvântului de memorie;
- costul de fabricaţie;
Capacitatea memoriei (mărimea) memoriei interne, se exprimă în kiloocteţi (Ko) sau megaocteţi
(Mo) : 1Ko = 1024 octeţi. Aşa cum am mai spus, cea mai mică unitate este bitul. Un bit (1b) poate lua
valoarea 0 sau 1. 8 biţi formează un byte (1B). Cu ajutorul lui se definesc celelalte unităţi de măsură :
1024 byts = 1 kilobyt (1kB)
1024 kilobytes = 1 megabyte (1MB)
1024 megabytes = 1 gigabyte (1GB).
Timpul de acces la memorie reprezintă intervalul de timp dintre momentul în care s-a emis o cerere
de acces, pentru scriere sau citire şi momentul când începe efectiv operaţia de scriere sau citire şi se
exprimă în mod frecvent în microsecunde sau nanosecunde.
Ciclul de memorie este intervalul de timp în care se realizează scrierea sau citirea unei unităţi de
informaţie în/din memorie. Ciclul de memorie mai este definit şi ca interval de timp între două
operaţii succesive de scriere sau citire .
Cuvântul de memorie este unitatea elementară pentru memorarea şi accesarea instrucţiunilor,
operanzilor numerici şi adreselor. Dimensiunea cuvântului de memorie este stabilită prin construcţia
calculatorului şi poate fi de 8, 16, 32 sau chiar 64 de biţi şi se mai numeşte cuvânt de informaţie.
Ţinând cont că produsele software moderne şi performante sunt foarte complexe şi necesită un
spaţiu de memorie sporit pentru stocare şi viteze mari de calcul, rezultă că atât capacitatea memoriei
interne cât şi timpul de acces sau durata ciclului, sunt caracteristici esenţiale în aprecierea
performanţelor calculatoarelor electronice.
Costul de fabricaţie este un criteriu economic de ordin general privind performanţele unui calculator
electronic şi depinde de foarte mulţi factori, în primul rând de tehnologia de fabricaţie şi de firma
producătoare.
Din punct de vedere al accesului şi al modului de funcţionare, memoria internă este alcătuită
din două componente:
4
- memoria ROM (Read Only Memory);
- memoria RAM (Random Acces Memory)
Memoria ROM (Read Only Memory) este o memorie programată prin tehnici speciale, în
mod obişnuit de către constructor şi nu permite programatorilor şi utilizatorilor obişnuiţi decât citirea
unor informaţii pe care le conţine. Ea este o memorie “genetică”.
Uzual, în memoria ROM sunt stocate comenzi de iniţializare şi pornire a sistemului, anumite
componente ale sistemului de operare, compilatoare sau interpretoare pentru anumite comenzi
(exemblul BASIC-ul). Pentru ca programele existente în memoria ROM să fie executabile, ele
trebuiesc aduse mai întâi în memoria RAM.
Memoriile ROM sunt nevolatile (nu-şi pierd conţinutul), sunt de mici dimensiuni şi, în principiu sunt
accesibile numai sistemului de operare şi nu pot fi extinse.
Memoria RAM(Random Acces Memory) este memoria internă a calculatorului la care ne
referim în mod current şi care este accesibilă utilizatorilor atât pentru citire cât şi pentru scriere în
mod repetat. În memoria RAM rulează toate programele utilizatorilor şi poate fi gestionată şi
administrată de către aceştia. Pe toată durata funcţionării calculatorului, memoria RAM poate păstra
următoarele tipuri de informaţii:
- programe alcătuite din instrucţiuni sau comenzi;
- date asupra cărora se execută prelucrările;
- rezultate ale prelucrărilor intermediare sau finale;
- alte informaţii sau programe ale sistemului de operare necesare supravegherii şi controlului
desfăşurării corecte a procesului de prelucrare a datelor şi funcţionării normale a sistemului. Memoria
RAM este volatilă pierzându-şi conţinutul la apariţia diferitelor evenimente şi este modulară cu
posibilităţi de extindere.
Din punct de vedere al administrării şi utilizării, memoria internă este identificată prin
următoarele elemente:
Memoria de bază numită şi memoria convenţională, este formată din primii 640 KB din memoria
RAM şi reprezintă partea din memoria internă unde se execută majoritatea programelor utilizatorilor
şi unde se încarcă sistemul de operare, la pornirea calculatorului. Ea este cea mai importantă
componentă a memoriei interne şi nici un calculator nu poate funcţiona fără exsistenţa acesteia.
Memoria superioară ocupă o zonă de 384 KB cuprinsă între 640 KB (memoria internă) şi 1024 KB.
În mod normal, programele utilizatorilor nu au acces în această zonă, aceasta fiind utilizată de
hardware-ul sistemului pentru memorarea paginilor monitorului şi pentru copierea memoriei ROM
(BIOS). În această zonă se mai pot copia unele informaţii din alte zone, sau anumite componente

5
(drivere) ale MS-DOS-ului după o prealabilă pregătire a acestora în memoria extinsă ( se mai
numeşte şi mapare).
Memoria extinsă este memoria ce poate fi adresată peste 1 MB (adică peste 1024 KB) şi este proprie
calculatoarelor electronice cu procesoare puternice.
Notă: În modul de lucru normal, toate procesoarele se pot adresa până la 1 MB de memorie internă.
Microprocesoarele puternice, atunci când lucrează cu memoria extinsă, sunt supuse unor protocoale
prin care sunt trecute din modul de lucru real în modul de lucru protejat. Aceste protocoale sunt puse
la disapoziţia utilizatorilor fie independent, fie însoţite de anumite programe care solicită memorie
extinsă.
Memoria înaltă este formată din primii 64 KB din memoria extinsă în care poate rula o parte din
programele de operare, lăsând mai multă memorie convenţională disponibilă pentru programele
urilizatorilor. Folosirea memoriei înalte presupune instalarea unui manager de memorie.
Memoria expandată este o memorie suplimentară care apare ca urmare a utilizării incomplete a
memoriri superioare. Spaţiile rămase libere, între programele copiate îm memoria RAM superioară
din memoria ROM(BIOS) pot fi administrate şi utilizate dinamic ca memorie suplimentară numită
memorie expandată. În memoria expandată se pot stoca programe sau date, însă într-un volum limitat.
Memoria expandată este împărţită în pagini a câte 16 KB.
Memoria cahe reprezintă o componentă aparte ataşată direct microprocesorului, servind ca memorie
intermediară între memoria internă propriu-zisă a calculatorului şi microprocesor, fiind mult mai
rapidă decât memoria RAM: programele ce trebuiesc rulate sunt aduse mai întâi din memoria RAM
în memoria cahe în blocuri, apoi instrucţiunile sunt luate de aici pe rând şi executate, în acest fel
eliminându-se timpul de aşteptare ce apare datorită vitezei mai mari de lucru al microprocesorului
faţă de memoria internă a calculatorului. Cu cât memoria cahe este mai mare, cu atât creşte cantitatea
de informaţii care se transferă, deci creşte considerabul viteza de lucru a calculatorului.
- Microprocesorul este o componentă de bază a unităţii centrale de prelucrare la toate
calculatoarele personale, reprezentând creierul acestora. Din punct de vedere fizic, microprocesorul
este un circuit integrat alcătuit dintr-o capsulă de plastic sau ceramică, în interiorul căreia sunt
înglobate mai multe componente electronice active şi pasive; numărul acestora de ordinul miilor,
zecilor sau sutelor de mii este diferit de la un tip la altul în funcţie de tehnologia de fabricaţie şi de
generaşia din care face parte ( şi în domeniul fabricării microprocesoarelor, acestea sunt grupate pe
generaţii în funcţie de gradul de integrare).
Performanţele generale ale unui microprocesor sunt date de următoarele caracteristici
principale:

6
 - viteza de lucru a microprocesorului este mai rapidă decât a memoriei interne a calculatorului
şi depinde de:
 frecvenţa pulsatorului (ceasul intern al microprocesorului); pulsatorul (ceasul intern)
reprezintă un oscilator care are rolul de a genera şi transmite pulsuri în calculator, în
mod ritmic, la intervale egale de timp, necesrae pentru a comanda realizarea
operaţiilor programate (conform programului existent în memoria RAM) şi
sincronizarea tuturor funcşiilor calculatorului. Frecvenţa pulsatorului se măsoară în
megaherţi şi poate lua valori de: 6,12,25,33,40,55,66,100 MHz, sau chiar mai mult în
funcţie de tipul microprocesorului şi generaţia din care face parte.
 dimensiunea registrelor proprii,
 capacitatea magistralelor,
 capacitatea memoriei cahe.
- mărimea memoriei RAM pe care o poate adreasa sau capacitatea de adresare a memoriei
RAM este o caracteristică importantă a microprocesorului şi se referă la capacitatea memoriei
RAM ce depăşeşte 1Mb, întrucât până la 1 Mb poate adresa orice microprocesor. Limita
maximă, uzuală este situată la 16 Mb RAM.
- setul de instrucţiuni pe care le poate executa reprezintă pentru utilizator un deziderat
important întrucât, acestea reclamă posibilitatea microprocesorului de a răspunde la prelucrări
cât mai diverse şi complexe.
- fiabilitatea şi costul de fabricaţie reprezintă alte caracteristicici care terbuiesc luate în
calculul deciziei în alegerea unui anumit tip de calculator.
- mărimea memoriei cahe.
Un microprocesor clasic are în alcătuirea lui fizică şi funcţională, următoarele componente:
 unitatea de execuţie,
 unitatea de segmentare,
 unitatea de paginare,
 unitatea de interfaţă pe magistrală,
 unitatea de pregătire a codului,
 unitatea de decodificare a instrucţiunilor.
După funcţiile clasice ale fiecărui microprocesor, aceste unităţi pot fi grupate astfel:
 Unitatea de comandă şi control (UCC )- este componenta care comandă, coordonează şi
controlează, în orice moment întregul proces de prelucrare a datelor şi de asemenea întregul
proces de funcţionare corectă a tuturor componentelor sistemului de calcul, pe baza
comenzilor transmise de utilizator şi memorate în memoria internă a calculatorului.
7
  Unitatea aritmetică-logică (ALU) – este alcătuită fizic din totalitatea circuitelor electronice,
prin care se asigură realizarea prelucrărilor propriu-ziseatât a datelor cât şi a operaţiunilor
logice.
 Setul de registre proprii cuprinde registrele cu destinaţie generală şi registre de accesare.
Registrele microprocesorului funcţionează ca o memorie RAM proprie în sensul că păstrează
temporar informaţii ce urmează a fi prelucrate, sau rezultate ale prelucrărilor până la
transmiterea acestora către memoria RAM a calculatorului. Dintre registrele generale de
adresare, cele mai importante sunt: registru de date, registru de instrucţiuni, registrul contor-
program şi registrul contor de date.
 Unitatea de interfaţă şi liniile de comunicaţii (magistrala internă)
Aceste componente, precum şi legăturile dintre ele sunt redate în fig.2.3. :

U.C.C.
32 biţi 32 biţi

INTERF. Magistrala internă - 32 biţi

MAGISTR
.

32 biţi 32 biţi
BUFFER REGIST U.A.L.

Fig.2.3. Unităţile componente ale microprocesorului

b) Memoria externă este formata din dispozitive care pot reţine informaţia pe o
durată mare de timp. Această memorie este structural identică cu memoria internă, dar
informaţia stocată poate fi mult mai mare la un preţ de cost mult redus. Introducerea
programelor şi datelor în memorie se realizează prin intermediul unităţii de intrare, iar
extragerea rezultatelor din memorie se face prin unitatea de ieşire. Memoria externă a unui
calculator este tot atât de importantă şi necesară ca şi memoria internă, având rolul de a păstra
informaţiile (programe şi date), pe o durată nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria
externă constituie o completare şi o extindere a memoriei interne, prezentând două
particularităţi deosebite faţă de memoria internă:
 Este nelimitată ca volum,
 Nu este volatilă, informaţiile rămân stocate pe o durată nedeterminată.

8
 c) Echipamentele periferice reprezintă ansamblul de componente care pot fi conectate cu
unitatea centrală de prelucrare, pentru a obţine o anumită configuraţie. Ele asigură comunicarea dintre
om şi maşină la intrarea şi ieşirea informaţiilor din unitatea centrală şi stocarea unui volum important
de date care pot fi reutilizate ulterior. Deasemenea, echipamentele periferice asigură comunicaţiile cu
alte reţele de calculatoare. Din punct de vedere a funcţiilor pe care le au, ele pot fi clasificate astfel:
- periferice de intrare (tastatura, scaner-ul, microfoane, mouse-ul, camera web)
- periferice de ieşire (monitorul, imprimanta, boxele )
- periferice de intrare/ieşire (unitatea hard disc,unitatea floppy disc, unitatea CD-ROM, unitatea
stik..)
- periferice de comunicaţie (modem-ul, routerul)
Tastatura –are la bază următoarele principii de funcţionare: fiecare tastă are asociat un număr de
identificare care poartă denumirea de cod de scanare. Tastatura reţine nu numai apăsarea unei taste,
dar şi eliberarea acesteia, fiecare acţiune fiind înregistrată separat. Există două categorii de taste :
- taste comutatoare – care au efect indiferent dacă sunt apăsate sau eliberate;
- taste de control - care au efect numai atunci când sunt acţionate ;
Mouse-ul – este alcatuit dintr-o carcasă de plastic prevăzută cu 2 sau 3 butoane, 1 bilă cauciucată ce
transmite sistemului mişcările efectuate, un cablu de conectare la sistem şi un conector de interfaţă.
Monitorul –este principalul dispozitiv periferic de ieşire care permite afişarea de o manieră
temporară a informaţiilor aflate în calculator. Este alcătuit din două elemente principale: dispozitivul
de afisare şi placa video.
Mondem-ul – ca periferic de comunicaţie este considerat inovaţia esenţială a “erei Internet”.
Cuvântul modem (modulator- demodulator) descrie procesul de comunicare.
Imprimanta – este un echipament periferic de ieşire ce permite editarea pe hârtie a rezultatelor unei
prelucrari într-o formă vizibilă omului. Acestea au urmatoarele caracteristici: calitatea imprimării ;
viteza ; modalitatea de alimentare a hârtiei ; zgomotul ; dimensiunea liniei tipărite ; calitatea grafică
a tipăririi ; memoria proprie ; fiabilitatea şi costul.;
Boxele – sau difuzoarele, sunt dispozitive acustice pentru redarea profesională a sunetelor.
Specificaţia cea mai des întâlnită pentru dispozitivele acustice este puterea muzicală măsurată în W.
d) Unităţile de interfaţă şi linii de comunicaţie (magistrale, drivere). Unităţile de interfaţă
sunt dispozitive ce permit comunicaţia între două echipamente cu caracteristici funcţionale diferite.
Împreună cu liniile de comunicaţie, unităţile de interfaţă reprezintă totalitatea circuitelor prin care
echipamentele de intrare/ieşire precum şi unităţile de memorie externă sau alte componente, se

9
conectează la initatea centrală. Nu toate unităţile de intefaţă sunt obligatorii pentru orice sistem de
calcul. Sunt obligatorii numai acele unităţi de interfaţă care asigură funcţionarea minimă a unui siste
de calcul şi anume:
 unitatea de iunterfaţă pentru tastatură,
 unitatea de interfaţă pentru hard-disk şi floppy disc,
 unitatea de interfaţă pentru monitor.
În cazul unui sistem cu o configuraţie mai complexă, se utilizează şi alte unităţi de interfaţă:
 unitatea de interfaţă cu imprimanta,
 unitatea de interfaţă pentru conectarea la reţea,
 unitatea de interfaţă pentru CD-Rom,
 unitatea de interfaţă pentru tele-fax,
 unitatea de interfaţă pentru dispozitivele de video-audio,
 unitatea de interfaţă pentru comunicarea cu televizorul sau videocasetofonul,
 unitatea de interfaţă cu alte calculatoare (în sistem
intranet sau/şi internet).

Functionarea hard-diskului

Hardisk-ul este format din mai multe discuri.

In general pe fiecare față a fiecărui disc este câte un cap
de citire. Toate capetele de citire sunt prinse între ele
astfel că se mișcă simultan. Datele sunt împărțite în piste
și sectoare. Sectorul este unitatea minimă de alocare pe
disk. Mărimea unui sector este de 512 octeti. Fiecare
sector are pe lângă cei 512 octeti, niște informații suplimentare neaccesibile utilizatorului. Acestea
sunt: secvența de sinconizare (numită gap), suma de control (CRC). O pistă este o fâșie circulară a
unei fețe a unui disc. Toate pistele care sunt la aceeași distanță față de centrul discului formează un
cilindru. Adică pistele unui cilindru sunt citite simultan de capetele de citire.
Din punct de vedere logic un hardisk poate fi împărțit în partiții. Partițiile sunt mulțimi
care sunt disjuncte, iar reuniunea lor formează totul. Din punct de vedere istoric partițiile trebuie să
fie de lungime multiplu de cilindru, adică unitatea de alocare a partițiilor este cilindrul. (Există totuși,
programe de partiționare care pot creea partiții care să înceapă sau să se sfârșească în mijlocul unui
cilindru.) Pe fiecare partiție se află câte un sistem de fișiere. Un sistem de fișiere este o bază de date
ierarhică, adică un arbore. Arborele este format din crengi (directoarele) și frunze (fișierele). Intern,

10
directoarele sunt fișiere de un format specific. Unitatea de alocare a datelor pentru un anumit sitem de
fișiere este clusterul.
Clusterul este un multiplu (de obicei putere a lui 2) de sectoare continue. Pentru FAT32 si
NTFS clusterul este în general de 4k. FAT și NTFS sunt sisteme de fișiere folosite de MS-DOS și MS
Windows.
Performanţe
Un cluster este citit la viteza maximă pentru că datele de pe el sunt așezate continuu.
Capetele de citire nu trebuie să se miște, iar sectoarele vin la rând pe măsură ce sunt citite. Dacă
trebuie să citim date de pe un alt cluster care se află la distanță, acesta se poate afla pe un alt cilindru
(deci va trebui să mutăm capetele și să așteptăm să se rotească discul până în dreptul capetelor de
citire). Din cauza asta un disc fragmentat este mai lent atât la citire cât și la scriere. In general
sistemele de operare (mai precis logica din driverele pentru sistemele de fișiere) au un algoritm de
alocare a sectoarelor care previne fragmentarea.

B. Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând “inteligenţa

calculatorului” prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul. Prin componenta
software, utilizatorul transmite calculatorului metodele de gestiune a resurselor, logica prelucrării
datelor precum şi modelele de structurare şi redare sau stocare a acestora.
Sistemul de operare reprezintă totalitatea programelor de control care asigură accesul optim
la resursele hard şi soft ale unui calculator sau ale unui grup de calculatoare.
Sistemul de operare în raport cu numărul de utilizatori şi cu numărul de programe pe care le poate
executa la un moment dat se poate împărţi în mai multe categorii:
1. Mono utilizator şi monotasking (DOS, MS-DOS). Permite rularea aplicaţiilor una după
alta; fiecare utilizator foloseşte resursele în mod serial.
2. Mono utilizator şi multitasking (Windows 3x). Admite rularea aplicaţiilor pentru un
singur utilizator în paralel.
3. Multi utilizator şi multitasking (Windows 95, 98, Unix). Aplicaţiile mai multor
utilizatori folosesc în comun sau separat resursele aflate în diferite puncte ale unei reţele de calcul.
4. Sisteme de operare pentru reţea (Novell/Netware). Permite accesul utilizatorilor de la
mai multe calculatoare (terminale), la fişiere comune sau individuale.
Softul de aplicaţii este un program destinat rezolvării unor anumite probleme. Şi acesta se
împarte în mai multe categorii:

11
 1. Soft-ul specializat – este un produs “la cheie”, specializat în rezolvarea anumitor sarcini
pentru clientul care l-a comandat. Este mai costisitor fiind realizat de obicei ca un unicat, dar prezintă
avantajul că este protejat împotriva pirateriei, el putându-se folosi doar cu echipamentul respectiv.
2. Soft semigeneralizat – pachete de programe realizate de firme specializate care au o arie
de cuprindere mare din punct de vedere al utilizatorului. În România există o bancă naţională de
programe pe lângă Institutul de Cercetare în Informatică unde sunt stocate pachete de programe din
această categorie. Utilizarea acestui tip de programe este mai ieftină şi reduce considerabil durata de
proiectare/implementare a noilor sisteme de birou. Ele asigură în acelaşi timp compatibilitatea
diferiţilor utilizatori, ceea ce favorizează prelucrarea unor date folosite de mai multe firme.
3. Softul generalizat – programele din această categorie pot fi folosite de orice utilizator
fără nici o adaptare. Utilizatorul solicită programul de la firmele specializate în funcţie de tipul
calculatorului, de capacitatea sa de memorie, de datele ce trebuie prelucrate. Tendinţa în realizarea
acestor programe este de automatizare a foarte multor funcţii, în condiţiile în care utilizatorul nu este
un specialist în informatică.
Soft-ul generalizat pentru birotică este format din următoarele grupe mari de programe:
 Procesoare de text şi de imagine fixă, tip document: WORD, WORDSTAR,
WORDPERFECT, VENTURA PUBLISHER, PAGEMAKER, EXPRESS PUBLISHER.
 Procesoare pentru desen şi pentru reprezentări grafice: CORELDRAW, HARVARD
GRAPHICS.
 Procesoare de tabele: LOTUS 1-2-3, EXCEL, QUATTRO.
 Programe de gestiune a bazelor de date: ACCESS, APPROACH
 Procesoare integrate: WORKS, FRAMEWORK, OPEN ACCESS, SYMPHONY.
 Procesoare pentru comunicaţii şi pentru reţele de date.

Întrebări de autoevaluare
1. Descrieți configurația şi arhitectura unui sistem de calcul.
2. Componenta hardware este cea responsabilă cu...................................
3. Unitatea centrală de prelucrare (UCP) care examinează programul curent, coordonează
operaţiile efectuate, fiind adevăratul centru de coordonare al sistemului. Adevărat sau fals?
4. Care sunt cele două mari componente care alcătuiesc unitatea centrală de prelucrare și care,
realizează funcţiile şi operaţiile specifice unui sistem electronic de calcul?
5. Ce este un sistem de operare?dar pachetul de aplicații?

12