Biletul 11

1. Maladia traumatica. Definitie, evolutie, aprecierea gradului de gravitate, principia de

tratament.
Maladia traumatică este o complexitate de simptome ale reacţiilor patologice şi de compensare-
adaptare a tuturor sistemelor organismului ca răspuns la traumatizarea de diversă etiologie şi se
caracterizează printr-un şir de stadii, cu o durată clinică ce determină rezultatul final şi
pronosticul pentru viaţa şi capacitatea de muncă.
În procesul patologic al maladiei traumatice se implică unul, câteva, dar cel mai frecvent, toate
sistemele organelor ce asigură viaţa organismului uman. La desfăşurarea lui participă mai mulţi
factori: hemoragia, hipoxia, toxemia, sindromul algic, dereglările specifice ale organelor lezate şi
altele. Conform datelor oferite de I. Dereabin, O. Nasonkin (1987), Gh. Nazarenko (1997),
dinamica maladiei traumatice la persoanele cu leziuni corporale grave cuprinde 3 perioade. 
perioada I – acută, cu durata de 48 de ore;  perioada a II-a – a declanşării manifestărilor clinice
ale maladiei, cu durata de până la 28–30 de zile;  perioada a III-a – de reabilitare
Aprecierea gradului de gravitate al traumatismelor în cadrul politraumatismelor (Ţâbin Iu. N.,
1978; Pojariski V. F., 1989) 2 Traumatismele abdomenului, cu lezarea a două sau mai multor
organe parenchimatoase 10,0 Fracturi multiple sau bilaterale ale coastelor, cu sau fără lezarea
pulmonului 6,0 Traumatismele abdomenului, cu lezarea unui organ paren- chimatos. Fractură
deschisă de femur, dezmembrarea femurului. Contuzie cerebrală, fractura boltei şi bazei
craniene. Traumatismele cutiei toracice, cu lezarea pulmonului (he- mo-pneumotorace) 5,0
Fracturi multiple ale oaselor pelvine. Traumatismele abdo- menului, cu lezarea intestinelor,
stomacului, vezicii urinare 4,0 Fractură deschisă a oaselor gambei, dezmembrarea gambei. Plagă
scalpată imensă, hematom enorm. Fractură închisă de femur, fractura ambelor oase ale gambei.
Fracturi închisă şi deschisă ale humerusului, dezmembrarea braţului 2,0 Fracturi închisă şi
deschisă ale scheletului feţei, fracturi multiple şi unilaterale de coaste, fără lezarea pulmonului
1,5 Dezmembrarea antebraţului. Fractura unei vertebre sau a vertebrelor dintr-un segment al
coloanei vertebrale, cu sau fără lezarea medulei spinale 1,0 Dezmembrarea şi destrucţia
piciorului propriu-zis. Fractură deschisă a oaselor antebraţului 0,5 Fracturi izolate ale oaselor
pelvine. Fractură închisă a unui os al gambei, a oaselor piciorului propriu-zis, antebraţului,
mâinii. Destrucţia şi dezmembrarea mâinii. Fractura claviculei, scapulei, patelei/ În funcţie de
suma punctelor obţinute pentru toate leziunile anatomice se determină gradul de gravitate al
politraumatismului.  Gradul I – politraumatism uşor, cu o stare relativ satisfăcă- toare a
bolnavului, sau de gravitate medie (de scurtă durată). Şocul traumatic, de regulă, nu se
determină. Suma punctelor – de la 1 până la 2,9.  Gradul II – stare generală gravă, şoc
traumatic de gr. I–II; letalitate nu se constată. Suma punctelor – 3–6,9.  Gradul III – stare
generală extrem de gravă, şoc traumatic de gradul III sau stare terminală; letalitate destul de
frecventă.

Maladia traumatică necesită un tratament activ, bazat pe asistenţă chirurgicală şi de reanimare. 2. Un

tratament precoce reduce cazurile de deces al traumati- zaţilor şi preîntâmpină apariţia complicaţiilor. 3.
Tratamentul trebuie să fie complex, spre a normaliza fîntr- un termen foarte scurt uncţia sistemelor şi
organelor, în primul rând a celor vitale. 4. Componentele tratamentului complex al maladiei trebuie să
corespundă cu perioada, faza şi stadiul ei. 5. Tratamentul adecvat al maladiei traumatice necesită o
organizare a asistenţei medicale la toate etapele: a) reanimarea şi resuscitarea prespitalicească – în
servi- ciul medical de urgenţă; b) intervenţiile chirurgicale şi de reanimare – într-o instituţie specializată
în tratamentul traumatismelor; c) terapia intensivă – în secţiile specializate; d) tratamentul de reabilitare
– în secţiile şi centrele de re- cuperare medicală.

2. Luxatiile humerusului. Clasificare, simptomatologie, diagnostic, principii de tratament.

1. Luxaţii anterointerne (95% din toate luxaţiile humerusului): sub- şi intracoracoide – sunt cele
mai frecvente luxaţii (fig. 74, 75). Diagnosticul clinic este relativ uşor: umărul are forma unui
epolet (în comparaţie cu cel sănătos), deoarece acromionul se reliefează, fosa subclaviculară
dispare sau devine globuloasă, iar la cea axială dispare relieful capului humeral, braţul este
în abducţie şi rotaţie externă. Cotul este susţinut de mâna sănătoasă. Trebuie descoperite
semnele de compresiune vasculară sau nervoasă. La încercarea de a apropia braţul de
trunchi, el revine ca un resort la poziţia iniţială (semnul Berger). În articulaţia umărului
lipsesc mişcările active. a. Luxaţia subclaviculară sau superioară – capul humerusului se
deplasează în regiunea subclaviculară. b. Foarte frecvent se produc luxaţii anteroinferioare
pe bisectoarea unghiului anteroinferior (fig. 76). 2. Luxaţie posterioară (rară) – capul
humerusului se palpează retroglenoidal şi subacromial. Drept cauză pot fi crizele de epilep-
sie, convulsiile etc. 3. Luxaţie inferioară (axilară) cu deplasarea capului humeral sub
marginea glenei (fig. 77). În toate cazurile este indicată radiografia, pentru a depista şi a
confirma clinic luxaţiile şi posibilele fracturi concomitente de cap, col humeral şi glenă.
Tratamentul în cazurile recente este cel ortopedic. Procedeul chirurgical este excepţional şi
se recurge la el în luxaţiile vechi ireductibile sau recidivante. Procedeele ortopedice se aplică
la reducerea capului humeral: mişcările se fac în direcţie inversă traseului parcurs în timpul
luxaţiei (legea lui Gun). Procedeul Hipocrate se execută în decubit dorsal. Medicul apucă cu
ambele mâini braţul şi efectuează tracţiune cu o uşoară rotaţie a mâinii, aşezând călcâiul în
fosa axilară a pacientului, ca contraextensie (fig. 78). Aceste mişcări conduc la reducerea
capului humeral în glenă/ Procedeul Mothes se execută în următorul mod (fig. 79): tora-
cele se înfăşoară din partea luxaţiei cu un cearşaf, cu ajutorul căruia un asistent efectuează
contraextensia. Medicul efectuează tracţia şi rotaţia membrului luxat până la reducerea
articulaţiei. După reducere, se face un examen radiografic. Pentru a evita recidivele,
membrul toracic se imobilizează pentru 4–6 săptămâni – la sporti- vi, lucrători cu efort fizic
mare, sau pentru 3–4 săptămâni – la pa- cienţii cu o activitate fizică obişnuită
3.Fracturile diafizare ale oaselor gambei. Clasificare, simptomatologie, diagnostic,
tartament.
Fracturi izolate ale diafizei fibulei.  Fracturi izolate ale diafizei tibiale.  Fracturi ale ambelor
diafize ale oaselor gambei. Fracturi izolate ale diafizei fibulei se depistează rar. De obi- cei,
mecanismul de producere este direct – lovitură pe faţa laterală a gambei. Simptomatologia
este restrânsă. Se constată durere pe partea externă a gambei, la nivelul diafizei, ce se
intensifică la mers sau la palpare. Funcţia membrului în întregime este păstrată. La o pal-
pare mai atentă în regiunea hematomului, uneori poate fi sesizată crepitaţia. Tratamentul
este ortopedic – imobilizare cu bandaj ghipsat timp de o lună.
Clasificarea fracturilor diafizei tibiale după aspectul liniei de fractură:  transversală (aici
sunt incluse şi fracturile oblice scurte);  spiroidală;  oblică;  cominutivă;  etajată
(bi/trifocală). Simptomatologie Semne probabile: durere cu localizare la nivelul regiunii
fracturate, impotenţă funcţională totală, tumefiere. Semne de certitudine: – mişcări
patologice ale fragmentelor; – diformitate cu angulaţie, rotaţie sau scurtare; – crepitaţie
osoasă; – la palpare se determină întreruperea continuităţii tibiei. Radiografia precizează în
detalii diagnosticul. Tratamentul se face în funcţie de traiectul fracturii, cominuţie,
stabilitatea fragmentelor, prezenţa deplasărilor şi a leziunilor vasculare şi nervoase. La locul
accidentului se va aplica o imobilizare, analgezice, garou (în cazul unor fracturi deschise şi cu
hemoragii), pansament compresiv pe plagă şi transportare în staţionar. În staţionar –
puncţia hematomului, cu anestezierea ulterioară a locului fracturii. În cazul fracturilor
închise – analgezice, anti- biotice, profilaxia şocului. În cazul unor fracturi deschise se va
înlătura garoul şi se va face hemostaza provizorie cu pense. Leziu- nile vasculare şi nervoase
asociate sporesc gradul de urgenţă chirurgicală. Intervenţia chirurgicală are drept scop
major restabilirea inte- grităţii vaselor şi nervilor şi reducerea fragmentelor osului fracturat.
 Stabilizarea în poziţie redusă a fracturii se face cu materiale de osteosinteză. Etapele
consecutive ale intervenţiei chirurgicale: 1) reducerea fragmentelor; 2) osteosinteza; 3)
restabilirea integrităţii vaselor; 4) restabilirea integrităţii nervilor; 5) restabilirea integrităţii
ţesutului cutanat, cu acoperirea zo- nei operate.

4.Osteocondropatiile. Clasificare, simptomatologie, tatament.

Osteocondroza coloanei vertebrale este un proces degenerativ distrofic al discului
intervertebral, cu schimbări secundare în cor- purile vertebrale şi ţesuturile paravertebrale.
În dezvoltarea osteocondrozei coloanei vertebrale se deose- besc patru perioade (după Оsnа
А.I., 1984). Perioada I, incipientă, se caracterizează prin dislocarea intradiscală a nucleului
pulpos (în normă, nucleul pulpos al discului intervertebral este situat excentric, în apropierea
porţiunii dorsale a inelului fibros). Această dislocare provoacă iritaţia formaţiunilor nervoase din
regiunea dorsală a inelului fibros şi a ligamentelor longitudinale, concomitent cu apariţia
primelor simptome, cunos- cute ca discalgie, cervicalgie, lumbalgie acută. Aceste dureri au
răspândire frecventă în membrele superioare şi inferioare, în orga- nele interne (regiunea
cordului, torace, bazinul mic), prin simularea unor maladii cardiace, abdominale (clinica unei
apendicite, anexite, colică renală, cistită etc.). În perioada incipientă a osteo- condrozei pot fi
depistate şi alte manifestări clinice de origine reflectorie: reflexe miotonice – contracţii
musculare spastice (fig. 258) (de ex., a m. scalenus anterior, cu compresiunea plexului brahial,
manifestată prin dereglări neurologice în membrul superior sau în m. piriform cu compresiunea
n. ischiadic, rezultând ischialgii); reflexe angiospastice – spasmarea vaselor magistrale sau de
calibru mic (de ex., în osteocondroza cervicală are loc spasmarea a. vertebralis, cu dereglarea
vascularizaţiei cerebrale, sau spasmarea vaselor coronariene); reflexe neurotrofice –
manifestate prin dereglări trofice în locul inserţiei tendoanelor (de ex., periartroza scapulo-
humerală, epicondilita humerală, stiloidita la antebraţ etc.).
Perioada II se caracterizează prin apariţia unei instabilităţi a segmentului vertebral. Substratul
patomorfologic este reprezentat prin leziunea nucleului fibros cu microtraumatizări ale discului
intervertebral, cu procese degenerative de decolare şi fragmentare a ligamentului longitudinal
posterior, cu mişcări patologice între vertebre, din care rezultă spondilolisteze în regiunile
cervicală şi lombară. n perioada III – leziunea totală a discului intervertebral, cu apariţia herniei
discale – dislocarea nucleului pulpos şi a fragmentelor discului intervertebral în afara spaţiului
interverte- bral (fig. 261). Hernia discală poate comprima o rădăcină nervoa- să, cauda equina
sau medula spinală, în funcţie de localizare (fig. 262); poate comprima vasele sangvine (de ex.,
una din a. ra- diculare, a. Deproj-Getteron sau a. Adamchevici), care vasculari- zează măduva
spinării. Ca urmare, pot avea loc diferite simptome neurologice – de la radiculopatie la
mielopatii compresive sau dis- circulatorii, sindrom compresiv caudal etc. Perioada IV –
dezvoltarea proceselor degenerative în alte elemente ale segmentului vertebral (artroză unco-
vertebrală, spon- diloartroză). Se manifestă clinica unei mielopatii cervicale disco- gene,
sindromul spinal cerebro-vascular, sindromul radicular com- presiv. Pentru diagnosticul acestor
sindroame, se efectuează exa- menul neurologic, radiografii de ansamblu, CT, mielografii, RMN.
Tratamentul Metodele conservatoare sunt principale în tratamentul osteo- condrozelor. Cele
chirurgicale sunt indicate în cazul ineficienţei metodelor conservative sau dezvoltării
simptomaticii de dereglări neurovasculare de origine compresivă sau radiculospinale. Com-
plexul măsurilor curative în osteocondroze include: tratamentul medicamentos, vertebro-
neurologic, reflexoterapia, medicaţia to- pică, oxigenarea hiperbarică şi tratamentul balnear.
Tratamentul chirurgical Actualmente, în tratamentul chirurgical al osteocondrozelor se folosesc
6 procedee de bază: 1. Intervenţiile de decompresie posterioară. 2. Intervenţiile de decompresie
şi stabilizare posterioară. 3. Operaţiile de decompresie şi stabilizare anterioară. 4. Operaţiile
plastice la discul intervertebral. 5. Nucleotomia percutanată