Biletul 14

1.Contuzia tesuturilor moi.Definitie,clasificare,simptomatologie,tratamentul.

Leziunile ţesuturilor moi, sau plăgile, cuprind o leziune a inte- grităţii pielii, a muşchilor, cu o posibilă
lezare a diferitor structuri anatomice din regiune. Plaga poate afecta unele segmente ale aparatului
locomotor, cu complicaţii periculoase pentru viaţă:  hemoragii cu dezvoltarea anemiei acute;  şocul
însoţit de dereglarea funcţiei organelor de importanţă vitală;  dereglarea alimentării sangvine a
segmentului distal – în caz de lezare a unui vas magistral, sau denervare – în caz de lezare a nervilor
periferici;  dezvoltarea infecţiei în plagă, în ţesuturile şi organele adia- cente.
simptome: Clinic, plaga se prezintă prin simptome locale (durerea, he- moragia, defecte ale ţesuturilor
moi, prezenţa corpilor străini).

Clasificarea plăgilor În funcţie de caracterul lezării ţesuturilor moi, se disting mai multe feluri de plăgi:
prin înţepare, prin tăiere, prin tăiere–tocare, prin contuzie, prin muşcătură, prin armă de foc.
Plăgile prin înţepare sunt provocate de obiecte foarte ascuţite.
Plăgile prin tăiere sunt cauzate de obiecte ascuţite şi se caracterizează printr-un număr redus de
distrugeri ale ţesutului. Ţesuturile adiacente nu sunt lezate. Plaga permite inspectarea structurilor
anatomice lezate şi creează condiţii favorabile pentru eliminarea secreţiei. Aceste plăgi favorizează
procesele de cicatrizare
. Plăgile prin tăiere-tocare sunt provocate de obiecte grele şi ascuţite (sabie, topor) şi se caracterizează
prin lezarea profundă a ţesuturilor şi contuzia ţesuturilor adiacente. Aceste procese dimi- nuează
rezistenţa ţesuturilor şi capacitatea lor de regenerare.
Plăgile prin contuzie se caracterizează printr-o cantitate mare de ţesuturi zdrobite, contuzionate,
îmbibate cu sânge. Vasele sang- vine deseori se trombează, ceea ce conduce la formarea condiţiilor de
dezvoltare a proceselor purulente şi necrotice.
Plăgile prin muşcare nu sunt atât de grave şi imense (profun- de), dar sunt periculoase prin
contaminarea gravă cu microbi virulenţi din cavitatea bucală a animalului. Acestea specte conduc la
dezvoltarea infecţiei acute în plagă şi ţesuturile adiacente, în multe cazuri cauzează rabia
. Plăgile produse prin armă de foc se deosebesc esenţial de toate celelalte prin: caracterul obiectului
vulnerabil (glonte, schije, bile, săgeţi etc.), structura si morfologia rănii.

---Asistenţa medicală acordată bolnavilor cu plăgi are drept scop profilaxia complicaţiilor septice, de
hemoragie şi altele. Prima asistenţă medicală şi-o acordă persoana traumatizată, dacă poate, apoi
intervine ajutorul acordat de persoanele medicale. În funcţie de gradul de implicare a ţesuturilor, acest
ajutor include:  aplicarea pansamentului aseptic (în absenţa materialului steril – pansament cu
materiale mai curate decât haina exterioară a traumatizatului), cu scopul de a evita contaminarea
secundară a plăgii, de a o proteja mecanic de traumatizare pe parcursul evacuării;  efectuarea
hemostazei prin diferite procedee, în funcţie de valoarea ei:  pansamentul aseptic, dar şi compresiv în
hemoragii mici venoase, din capilare;  aplicarea garoului standard sau improvizat cu respectarea
anumitor reguli;  administrarea analgezicelor, enteral sau parenteral, în func- ţie de etapă şi
aprovizionarea ei;

2.Fracturile claviculei.Clasificare.simptomatologie,diagnostic,principia de tratament.

Fracturile claviculei constituie cca 10–12% din fracturile scheletului. Datorită situării ei la unirea
membrului toracic cu trunchiul şi servind ca element-tampon în căderile de umăr şi în flexarea cotului,
clavicula este supusă traumatismelor directe (20%) şi indirecte (80%). Majoritatea fracturilor de claviculă
sunt însoţite de deplasarea ei, cauzată de acţiunea antagonistă a muşchilor inseraţi (ataşaţi) pe ea.
Deplasarea este caracteristică, de regulă, fracturilor localizate în treimea medie: sub influenţa
muşchiului sternocleidomastoidi- an, fragmentul proximal se deplasează cranial şi dorsal, iar cel distal,
sub acţiunea muşchilor pectorali şi a greutăţii membrului tora- cic, se deplasează caudal şi anterior

Clasificarea fracturilor claviculei:  fracturi în treimea internă (foarte rar);  fracturi în treimea medie
(80%);  fracturi în treimea externă (rare);  fracturi complexe, care cuprind şi leziuni ligamentare,
neurovasculare şi viscerale (pleura, cu tulburări respiratorii).

Diagnosticul fracturii de claviculă, cu sau fără deplasare, se stabileşte relativ uşor, în baza următoarelor
aspecte clinice:  dereglarea funcţiei centurii scapulare;  deformaţia angulară a claviculei cu vârful
fragmentului proximal deplasat proximal (cranial), cu „bombare subcutanată”;  întreruperea
continuităţii osoase;

tratamentul

În funcţie de fractură, primul ajutor poate fi: imobilizarea cu o eşarfă improvizată (fig. 70) sau bandaj
Desault, cu administrarea analgezicelor. În cazul fracturilor de claviculă este preferat un tratament
ortopedic – reducerea sub anestezie intrafocară (în hematomul interfragmentar) cu sol. novocaină sau
lidocaină 1–2%

Tratamentul chirurgical se aplică în caz de eşuare a celui orto- pedic şi în cazurile complicate. Reducerea
sângerândă a fracturii claviculei poate fi indicată în:  fractura deschisă;  fractura închisă complicată cu
lezarea vaselor şi nervilor;  fractura complicată cu lezarea pleurei şi pulmonilor;  fractura bifocară a
claviculei;  fractura bilaterală de claviculă. Drept indicaţii relative pentru tratamentul chirurgical putem
numi: în scop estetic la femeile tinere, imposibilitatea de a menţine fragmentele reduse ortopedic.
Pentru fixarea fragmentelor se folosesc mai multe metode de osteosinteză:
 broşa Kirschner – în fracturile transversale sau oblice scurte; nu asigură stabilitatea necesară;

 osteosinteză cu placă şi şuruburi – în fracturile diafizare; permite o stabilitate bună a fragmentelor şi

este o metodă de elec- ţie (fig. 72);  osteosinteza cu broşe şi hobană – în fracturile treimii exter- ne a
claviculei.

3.Fracturile epimetafizare proximale ale

tibiei.clasificare,simptomatologie,diagnostic,principia de tratament.

Această categorie de fracturi include întreruperile continuităţii osoase situate la nivelul epifizei şi
metafizei tibiale, cu condiţia ca unul din traiectele fracturii să afecteze cartilajul articular. În clasificarea
AO demarcarea segmentului proximal al tibiei formează un pătrat cu laturile egale cu lungimea
suprafeţei articulare
Toate deplasările fragmentelor fracturate ale platourilor tibiale se pot grupa, din punct de vedere
anatomopatologic, în două tipuri de leziuni: prin separare şi prin înfundare.

Clasificare 1. Fractura platoului tibial extern (cu separare pură şi detaşarea unei tuberozităţi, cu
înfundare pură sau/şi asocierea fracturii capului fibular, cu separare şi înfundare) (mixtă). 2. Fractura
platoului tibial intern (cu separare pură şi cu înfundare pură). 3. Fractura bicondiliană (simplă, cu traiect
în ,,T” ,,Y” sau ,,Λ” ; 4. Fracturi-luxaţii ale genunchiului.

Simptomatologie
Semne probabile: durere la palparea genunchiului pe ambele părţi, impotenţă funcţională totala a
membrului, tumefiere consi- derabilă (genunchi globulos), escoriaţii. Semne de certitudine: – devierea
gambei în valgus sau varus; – hemartroză; – mobilitate laterală sporită; – crepitaţii osoase; – testul
instabilităţii genunchiului este pozitiv

. Tratamentul
La locul accidentului – imobilizare, analgezice, transportare la ortoped. În staţionar – puncţia articulaţiei
genunchiului, blocaj analge- zic, tracţiune scheletică. În fracturile fără deplasarea fragmentelor se aplică
tratament conservator – bandaj ghipsat. În cazul fracturilor cu dislocare, tratamentul chirurgical este
obligatoriu şi ne impune refacerea până la ideal a suprafeţelor articulare, prin reducerea fragmentelor şi
osteosinteza lor în poziţie redusă. Mijloace de osteosinteză în fracturile platoului tibial:  placă metalică
în ,,T” (fig. 131) ;  şuruburi pentru os spongios. Asocieri:  placă în ,,T” + şuruburi pentru os spongios; 
placă în ,,T” + placă în „Г” ;  placă în ,,T” + broşe+ şuruburi pentru os spongios.

4.Piciorul strimb congenital.Clasificare,simptomatologie,diagnostic,principia de tratament.

Picior strâmb – poziţie vicioasă congenitală, permanentă a pi- ciorului în raport cu gamba. Se depistează
următoarele varietăţi de picior strâmb:  varusul – piciorul se sprijină pe marginea externă, planta
execută o poziţie de supinaţie (marginea internă a piciorului este deplasată în sus, iar marginea externă
– în jos);  valgusul – marginea internă a piciorului se sprijină pe sol (mişcare de pronaţie plantară); 
echinul – flexie plantară; axa piciorului se află în prelungirea axei gambei (sprijinul se face pe antepicior,
care reprezintă o continuare a gambei);  talusul – piciorul este flexat dorsal spre gambă şi se spriji- nă
pe călcâi. Aceste 4 tipuri de diformităţi pot fi izolate sau asociate între ele. Cea mai frecventă este
deformaţia echino-varus, urmată de talus-varus şi de echin.

Diagnosticul se stabileşte relativ uşor. Tratamentul trebuie efectuat imediat după naştere, când
deformaţia se corectează uşor. Odată cu creşterea copilului, schimbările din ţesuturile moi şi osoase
progresează treptat, iar deformaţiile devin ireductibile.

(aici nustiu daca e deajuns,dar mai departe merge piciorul echino varus da el ii in alt bilet)