Tema 2 Componentele şi structura cercetării ştiinţifice economice

1. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice

economice
2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice
3. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică
4. Formele de comunicare şi de organizare în
ştiinţă
5. Principii şi componente ale managementului
cercetării ştiinţifice
 1. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice.

 Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii

practice în conştiinţa oamenilor şi în activitatea lor productivă
 Cunoaşterea în fiecare moment, este o reflectare aproximativ-
exactă a realităţii, însă rezultatele cunoaşterii verificate în practică
- sunt cunoştinţe adevărate, care se mişcă permanent de la
adevăruri relative la adevăruri absolute (next)
 Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cea cotidiană şi o
asimilează, dar are un conţinut complex şi sistematizat care
explică şi anticipează evoluţia unor fenomene şi procese
 Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe creaţia ştiinţifică şi
include un segment de învăţare ştiinţifică
THE BLIND MEN AND THE ELEPHANT
 Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe:

 Interferenţa şi asocierea fenomenelor economice cu

celelalte tipuri de fenomene sociale (noneconomice)
 Apariţia şi evoluţia diferită în plan spaţial (de la o ţară la alta
şi chiar în interiorul unei ţări) a fenomenelor economice,
precum şi în plan temporal (de la o perioadă la alta)
 Explicarea proceselor şi fenomenelor economice este
afectată de interesele şi comportamentele oamenilor
 Caracterul aleatoriu şi probabilistic pronunţat al ştiinţelor
economice
 Caracterul istoric al ştiinţelor economice
 Dificultăţile de măsurare ale fenomenelor economice
2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice


Cercetarea ştiinţifică sau cercetarea-dezvoltarea(C-D) este
definită ca o activitate sistematică şi creatoare, menită să
sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe
despre om, cultură şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru
noi aplicaţii

C-D este clasificată în 3 mari categorii:
− Cercetarea ştiinţifică fundamentală
− Cercetarea ştiinţifică aplicativă
− Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Cercetarea ştiinţifică fundamentală
 Este o activitate teoretică şi/sau experimentală fundamentală
care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe
privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor
observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită
specifiă
 Este menită să descifreze legile naturii, gîndirii şi societăţii şi
să asigure astfel noi soluţii care asigură progresul tehnologic,
progresul economic şi social (creştere economică şi modelare,
analiza proceselor economice, politici economice, relaţia
politică-economie-societate)
 Efectuată de cercetătorii din mediul academic şi universitar,
tematica depinde de interesul lor ştiinţific. Graficul de lucru
flexibil. Evaluarea — indicatorii scientometrici ai publicaţiilor.
Finanţarea — din fonduri publice.
 Cercetarea ştiinţifică aplicativă

 Este o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi

cunoştinţe dar orientată, în principal spre un scop sau obiectiv specific
 Cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele celorlalte forme de cercetare
ştiinţifică, pentru ale transforma în tehnici şi tehnologii concrete, maşini şi
utilaje, măsuri de organizare, conducere, studiere a pieţei
 In cadrul cercetării aplicative sistemul de organizare este mai dur, cu
obiective precise şi limită de timp. Evaluarea se bazează pe lucrări publicate
şi brevete. Finanţarea are loc frecvent din partea agenţilor economici
Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc
cunoştinţele existente acumulate de pe urma cercetării
şi/sau a experienţei practice, în vederea lansării în
fabricaţie de noi materiale, produse şi dispozitive,
introducerii de noi procedee, sisteme şi servicii sau
îmbunătăţirii substanţiale a celor deja existente
 Dezvoltarea experimentală este consacrată utilizării
rezultatelor cercetări fundamentale şi aplicative pentru
obţinerea unor soluţii de principiu, pentru proiectare,
executare şi încercare de prototipuri experimentale şi de
produse.
 În cazul dezvoltării tehnologice există o comandă din
partea unui beneficiar. Se evaluează pe baza licenţelor de
fabricaţie. Este finanţată de către agenţii economici direct
interesaţi
 PARTICULARITĂŢI ALE CERCETĂRII ÎN
ECONOMIE

 Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter

complex cercetării economice. Procesele şi fenomenele
economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa
unor factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.
 Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde
multitudinea de aspecte datorate interdependenţelor ce
caracterizează procesele şi fenomenele economice.
 Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a
volumului mare de informaţii de cules şi de prelucrat.

 Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită

complexităţii problematicii, volumului de muncă mare şi divers,
costurilor ridicate.
 3. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică

Procesul de cercetare ştiinţifică presupune parcurgerea următoarelor

etape de investigaţie:


Formularea temei şi planificarea procesului
de cercetare ştiinţifică

Documentarea şi sinteza bibliografică

Alegerea strategiilor metodologice de cercetare

Obţinerea accesului la informaţii

Alegerea modalităţilor de culegere a datelor

Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor prin
utilizarea metodelor cantitative şi calitative

Redactarea, susţinerea şi valorificarea lucrării
ştiinţifice
 Etapelecercetării
Etapele cercetării
ştiinţificeeconomice
ştiinţifice economice

1.Alegerea
1. Alegereatemei
temei
de cercetare
de cercetare
(stabilireaproblemei)
(stabilirea problemei)

3.Cercetarea
3. Cercetarea
2.Documentarea
2. Documentarea
ştiinţifică propriuzisă
propriu zisă
ştiinţifică (explicareafenomenului
fenomenului))
(explicarea

Documentarea
Documentarea Documentarea
Documentarea Formulareaipotezei
Formularea ipotezei Verificareaipotezei
Verificarea ipotezei
bibliografică
bibliografică directă
directă (metodede
(metode deanaliză,
analiză, (experimentul,
(experimentul,
(teoretică)
(teoretică) (practică)
(practică) metode de măsurare etc.)
metode de măsurare etc.) modelul, simularea)
modelul, simularea)

4.Redactarea
4. Redactarea 5.Valorificarea
5. Valorificarea
raportului
raportului rezultatelorcercetării
rezultatelor cercetării
decercetare
de cercetare (difuzarearezultatelor)
(difuzarea rezultatelor)
 Caracterizarea generală a creativităţii
 Creativitatea reprezintă, deci, capacitatea de a identifica noi
legături între elemente (obiecte, evenimente, legi) aparent
fără legătură între ele.

 O idee creativă este caracterizată prin următoarele trăsături:

- diferită;
- atipică;
- făcută altfel decât de obicei;
- foarte potrivită scopului;
- genială.
şi cu cât are mai multe din aceste trăsături, cu atât şansele ei
de succes sunt mai mari.
 Fazele şi etapele procesului de creaţie
 G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători, sub forma a patru faze:
− Pregătirea;
 observaţia sau sesizarea problemei;
 - analiza şi definirea problemei;
 - acumularea materialului informaţional;
 - formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului, schiţarea primelor soluţii.
− Incubarea;
 etapa de aşteptare
 Activitatea se desfăşoară preponderent pre şi inconştient
− Iluminarea;
 Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt:
 - asociaţiile îndepărtate;
 - efectuarea de analogii între diferite domenii;
 - elaborarea de metafore.
 Iluminarea este faza în care ideea, soluţia la o problemă apare brusc, fără ştirea sau intervenţia
persoanei.
− Verificarea
 Verificarea se desfăşoară în trei mari faze:
 - de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică reală;
 - de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator;
 - de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei respective.
 Factorii intelectuali ai creativităţii


Inteligenţa Platon o definea ca fiind capacitatea care permite spiritului uman să înţeleagă
ordinea din univers; Decartes -“capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop şi în
rezolvarea de probleme” ; după el “neinteligent nu este numai acela care gândeşte prea puţin
acolo unde o gândire bună ar putea duce la o soluţie mai bună, dar şi acela care gândeşte prea
mult în probleme care nu solicită acest efort”

 Rezolvarea de probleme Orice proces de creaţie presupune şi rezolvări de probleme,

dar nu orice rezolvare de probleme înseamnă şi creaţie

 Imaginaţia Spre deosebire de inteligenţă, care operează cu noţiuni (concepte) şi este strict
dependentă de legile obiectului cunoaşterii, imaginaţia utilizează imagini, deosebit de complexe şi
dinamice, dispunând în acelaşi timp de grade de libertate mult mai înalte decât inteligenţa.
Mecanismele operaţionale ale imaginaţiei creatoare sunt: asocierea, combinarea.

 Sensibilitatea la implicaţii Această abilitate nu constituie doar un simplu factor

intelectual al creativităţii, ci reprezintă o dispoziţie complexă a personalităţii întâlnită sub
denumirea de “abilitatea de a recunoaşte probleme acolo unde ceilalţi nu le văd”.

Procesele asociative activitatea combinatorică - punerea în relaţie
a unor elemente existente separat până la un moment dat

Fluiditatea se referă la bogăţia, uşurinţa, rapiditatea stabilirii de
asociaţii, la debitul verbal, ideaţional (de idei), expresional (de formele de
expresii).

Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a
mersului gândirii în raport cu situaţiile noi, la posibilitatea de a opera cu
uşurinţă transferuri, de a renunţa la vechile puncte de vedere şi adoptarea
altora noi

Originalitatea reprezintă producerea unor răspunsuri statistic rare în
cadrul comunităţii în care au fost emise. Originalitatea nu este un factor pur
intelectiv, ci constituie o dispoziţie a întregii personalităţi

Elaborarea reprezintă stabilirea paşilor detaliaţi în rezolvarea unei
probleme corespunde producţiei divergente a implicaţiilor semantice simbolice
şi figurale
 4. Formele de comunicare şi organizare în ştiinţă

 Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în

formarea forţei de muncă şi în producţia de bunuri şi
servicii se realizează prin comunicarea cunoştinţelor
ştiinţifice prin intermediul lucrărilor ştiinţifice şi literaturii de
specialitate
 Cele mai importante forme de comunicare a informaţiei
ştiinţifice sunt:
 Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare
 Lucrări pre- şi postconsacrare, vizînd verificarea
ipotezelor existente, formularea de noi ipoteze şi
direcţii de cercetare
 Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice
Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare

 Monografia — lucrare ştiinţifică amplă, care abordează o problemă;

conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi
perspectivele de evoluţie, problemele ce se mai cer clarificate. Este destinat
publicării în editură
 Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii,
teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie.
Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii sau unei ştiinţe. Este destinat
publicării şi conţine cîteva volume şi mai multe mii de pagini
 Manualul prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei
ştiinţe, în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate
formării profesionale a specialiştilor
 Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de
referinţă indispensabile în planul formaţiei generale de specialitate. Majoritatea
nu includ rezultate originale ci compilează cu rigoare acumulările existente într-
un domeniu al ştiinţei
Lucrări pre - şi postconsacrare

 Studiul ştiinţific — o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele probleme
şi formulează altele noi, atît pe planul ipotezelor, cît şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi
tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile de 20-100 pagini, se publică sau imediat în
broşuri / culegeri, sau mai tîrziu în funcţie de confidenţialitate şi alte interese

 Articolul ştiinţific o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele probleme,
concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă pînă
la 20 pagini

 Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele
constatări şi soluţii practice pentru un agent economic

 Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific individual
sau în grup; este axată de regulă pe o idee de bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a
ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării. Se prezintă în scris
cca. 10 pagini pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute

 Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat
prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrînsă în vederea explorării unor soluţii şi
desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cît mai larg acceptate. Se prezintă în scris cca. 10- 20
pagini care se expun oral în 5-15 minute în cadrul reuniunilor ştiinţifice

 Intervenţia ştiinţifică o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care autorul

comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de alt autor Se expune oral pe durata a cca 5
minute, în formă scrisă cuprinde pînă la 6 pagini
Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

 Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului

într-o problemă de interes major, într-o formă cît mai accesibilă şi pe cît posibil
literară. Are dimensiuni restrînse ale unui paragraf, capitol, broşură sau cărţi

 Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public,

constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de acceptare a unor
produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie
ştiinţifică în plan naţional sau global

 Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ

distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare a
mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări în rîndul celorlalte din literatura
domeniului

 Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice

asimilabile unora din cele prezentate. Ele reprezintă faza de început a unei
cariere ştiinţifice şi didactice şi respectiv terminare a studiilor universitare.
Formele de organizare a ştiinţei

 Şcoala ştiinţifică — grup de savanţi care studiază o anumită problemă

ştiinţifică şi au concepţii asemănătoare
 Asociaţia ştiinţifică — totalitatea cercetătorilor cu o pregătire ştiinţifică
specială
 Instituţii ştiinţifice:
 Academia de ştiinţe
 Instituţiile superioare de învăţămînt (universităţi)
 Instituţii de cercetări ştiinţifice
 Laboratoare ştiinţifice
 Formele de organizare a vieţii ştiinţifice:
− Seminarele
− Mesele rotunde
− Conferinţele de presă
− Simpozioanele
− Conferinţele şi congresele ştiinţifice
5. Principii şi componente ale managementului
cercetării ştiinţifice

 Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul

elementelor cu caracter organizaţional, motivaţional şi
decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară activitatea
de cercetare şi se asigură eficienţa acesteia
 Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice :
 Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de
realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării
ştiinţifice
 Principiul managementului participativ
 Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
 Principiul eficienţei
 Componentele principale ale managementului
cercetării ştiinţifice
 Managementul cercetării ştiinţifice constituie sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din 4 subsisteme:
1. Subsistemul organizatoric
organizare formală (departamente, secţii, laboratoare)
Organizarea informală (grupa informală, norma de conduită a grupei, relaţiile informale şi leaderul informal)
1. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,circuitelor informaţionale, fluxurilor informaţionale, procedeelor şi
mijloacelor de tratare a datelor existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea asigurării posibilităţii de urmărire şi îndeplinirea obiectivelor de
cercetare.

2. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot coerent de decizii în cadrul institutului sau centrului de cercetare ştiinţifică.
Subsistemul decizional are două funcţii principale:
1. declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în
cadrul firmei. între subunităţi şi în interiorul acestora;
2. orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
 Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
− asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului
de management;
− scientizarea muncii de management:
− perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cercetare ştiinţifică.
 ansamblul elementelor cu caracter organizaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară activitatea de
cercetare şi se asigură eficienţa acesteia
 Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice:

 Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării
ştiinţifice
– Principiul managementului participativ
1. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
– Principiul eficienţei
 Organizarea activităţii de cercetare a temei
➲ Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în
conformitate cu complexitatea temei;
➲ Indiferent de complexitatea temelor, în organizarea activităţii de cercetare,
potrivit principiului partenerial, participă atât cercetătorii, cît şi managerii;
➲ Cercetarea în echipă este cerută de amploarea temei, de complexitatea şi
termenul de elaborare. Ea nu desfiinţează răspunderea individuală,
dimpotrivă, răspunderea este chiar mai mare;
➲ Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
 permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în
anumite cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
 permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători şi evitarea descurajării
acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul
de creaţie;
 se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii şi soluţii
unilaterale şi permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei
părţi şi a lucrării de cercetare în ansamblu;
➲ Dezavantajele organizării cercetării în echipă pentru cercetătorii individuali:
 Disciplina de echipă, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea
de creaţie a cercetătorului membru al echipei de cercetare
➲ Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii,
uneori mergând şi până la 100 membri
 Principiile de organizare şi funcţionare a
echipelor de cercetare ştiinţifică

Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători, aleşi după criteriul
competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor anterioare;

Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât şi cercetători tineri: tinerii se
formează mai uşor. pot observa mai repede unele erori cu care alţii s-au obişnuit, pot formula unele teze
contradictorii, originale;

Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin raporturi de stimă şi
prietenie; dacă nu. cel puţin să se cunoască şi să se respecte reciproc;

Echipa trebuie să-şi fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi membrii săi. In cadrul echipei
sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, membrilor săi; sarcinile şi îndeplinirea lor trebuie să fie. pe
cât posibil, individualizate. În cadrul echipei de cercetare se pot constitui şi subcolective de cercetare
ştiinţifică;

Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să includă. în mod obligatoriu,
individualizarea şi semnarea părţilor realizate individual sau în colaborare; se evită însuşirea muncii altuia,
dar se asigură şi o mobilizare a fiecărui membru al echipei;

Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată. în mod obligatoriu, unui om de ştiinţă cu experienţă,
cunoscut şi recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate ştiinţifică. Este necesar ca cel mai bun
cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă este şi un bun organizator, exigent, capabil de dialog şi
comunicare deschisă, capabil să înlăture disensiunile, care în cercetarea ştiinţifică sunt frecvente;

Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă, fără menajamente şi
adoptarea în echipă a hotărârilor creează, atmosfera necesară muncii în echipă. Abaterile de la acest
principiu pot genera lucrări slabe, ca şi atunci când lipseşte autoritatea ştiinţifică.