Particule lipoproteice

În soluţiile apoase, moleculele amfifile formează micele. Acestea sunt agregate globulare în
care grupările hidrofobe interacţionează în afara contactului cu apa, iar grupările hidrofile sunt în
contact direct cu apa (Fig. 7-30).

Fig. 7-30. Micelă sferică rezultată din molecule amfifile associate

Aranjamentul globular al micelelor, elimină contactul nefavorabil dintre apă şi lanţurile (zonele)
hidrofobe şi în acelaşi timp permite hidratarea grupărilor (zonelor) polare.
Molecula amfifilă (Fig. 7-31) este constituită întotdeauna din două zone distincte cu caractere
diferite (hidrofil şi respectiv hidrofob). Termenul amfifil indică faptul că două grupări antagoniste
nu se resping, ci au o atracţie mult mai mare faţă de grupările asemănătoare decât faţă de cele cu
caracter opus.

Fig. 7-31. Schema unei molecule amfifile

Formarea agregatelor micelare este posibilă peste o concentraţie a moleculelor amfifile în apă,
numită concentraţie micelară critică (cmc) care, în genere, este de ordinul 10-6M. Sub concentraţia
micelară critică, moleculele amfifile se aranjează sub forma unui monostrat, la suprafaţa apei,
orientate cu zona hidrofilă în apă şi cu cea hidrofobă în aer (Fig. 7-32).
Formarea micelelor la atingerea concentraţiei critice micelare este instantanee şi depinde de natura
şi lungimea catenelor hidrofobe şi depinde în foarte mică măsură de natura zonei polare.

Fig. 7-32. Monostratul constituit în apă de moleculele amfifile, prezente sub cmc

Lipidele plasmatice sunt menţinute în mediul apos plasmatic sub forma unor micele datorită
formării unor complexe cu unele proteine, cunoscute sub denumirea de apolipoproteine
(apoproteine). Aceste complexele lipoproteice (Fig. 7-33) sunt organizate sub forma unor particule
sferice, care au la suprafaţa lor molecule hidrofile sau zone ale unor molecule cu caracter hidrofil
(proteine, fosfolipide, colesterol liber) iar în centru molecule hidrofobe sau zone ale unor molecule
cu caracter hidrofob (colesterolul esterificat, triacilgliceroli). Lipidele cu caracter amfifil constituie
la suprafaţa particulelor lipoproteice un monostrat, care este penetrat de unele apoproteine, care
adoptă structură helicală (apoproteine integrale). Apoproteinele care nu adoptă o structură helicală
nu pot străpunge monostratul lipidic şi interacţionează cu acesta la suprafaţa lui exterioară
(apoproteine periferice).
 Fig. 7-33. Structura generală a particulelor lipoproteice

Particulele lipoproteice sunt într-o continuă stare de sinteză-degradare şi mişcare la nivelul plasmei
sanguine. La nivelul plasmei sanguine au fost evidenţiate patru grupuri importante de lipoproteine,
cu importanţă fiziologică şi clinică, dependent de compoziţia în lipide şi proprietăţile fizice ale
acestora. Acestea sunt chilomicronii (CM), lipoproteine cu densitate foarte joasă – very low density
lipoproteins – (VLDL), lipoproteine cu densitate joasă – low density lipoproteins – (LDL) şi lipo-
proteine cu densitate înaltă – high density lipoproteins (HDL).
Dependent de încărcarea electrică a particulelor lipoproteice acestea migrează diferit într-un câmp
electric continuu (Fig. 7-34):
- HDL în zona α;
- VLDL în zona pre β;
- LDL în zona β;
- chilomicronii, neîncărcaţi electric, nu migrează (rămân pe linia de start)
Distribuţia apolipoproteinelor caracterizează natura particulelor lipoproteice. Astfel, apolipopro-
teina A se găseşte preponderent în HDL, apoproteina B se întâlneşte atât în LDL cât şi în VLDL şi
chilomicroni (Tabel 7-5).
Apoproteina B100 sintetizată în ficat se găseşte în LDL şi VLDL pe când apoproteina B48 sintetizată
de intestinul subţire se întâlneşte preponderent în chilomicroni şi posedă o masă moleculară mai
mică.
Apolipoproteinele C-I, C-II şi C-III sunt cele mai mici polipeptide şi sunt uşor transferabile între
diferitele particule lipoproteice. Apolipoproteina B este o glicoproteină, care conţine până la 5%
carbohidraţi constituiţi din manoză, fucoză, galactoză, glucoză, glucozamină şi acid sialic.

Fig. 7-34. Migrarea electroforetică într-un câmp electric continuu a particulelor lipoproteice
Apolipoproteina E, întâlnită în HDL şi VLDL, este foarte bogată în restul de arginină (aproximativ
10% din totalul resturilor de aminoacizi din catena polipeptidică).

Tabel 7-5. Apolipoproteinele prezente în particulele lipoproteice din plasma umană

Apoproteina Masa moleculară Funcţia Particula
(kDa) lipoproteică
A-I 28 Activator LCAT; ligand pentru HDL; CM
receptorul HDL
A-II 17 Inhibitor LCAT HDL; CM
A-IV 46 Asociată pentru formarea CM; VLDL CM; VLDL; HDL
B-100 550 Ligand pentru receptorul LDL LDL; VLDL
B-48 260 CM
C-I 7,6 Activator LCAT VLDL; HDL
C-II 8,11 Activator al lipoproteinlipazei VLDL; HDL; CM
extrahepatice
C-III 8,75 VLDL; HDL; CM
D 20 Proteină de transfer a esterilor HDL
colesterolului
E 34 Ligand al CM remanenţi şi al LDL VLDL; HDL; CM

Apoproteinele au şi diverse roluri la nivelul organismului:

- activatori ai unor enzime (apo-C-II, apo-A-I);
- transportori ai unor proteine;
- liganzi în interacţia cu receptorii lipoproteinelor de la nivelul ţesuturilor (apo-B100
şi apo-E pentru LDL, apo-A-I pentru HDL).
Lipidele sunt mai puţin dense decât apa, astfel că o creştere a proporţiei de lipide faţă de proteine, în
agregatele lipoproteice, determină o scădere a densităţii acestora (Tabel 7-6). Exploatând această
proprietate, agregatele lipoproteice se pot separa din plasmă prin ultracentrifugare, iar viteza de
flotare a acestora se exprimă în unităţi Svedberg (S), unitatea Svedberg fiind egală cu 10 -13
cm/s/dyn/g la 26oC.
Chilomicronii posedă densităţile cele mai mici dintre particulele lipoproteice şi conţin cele mai mari
cantităţi de lipide şi cele mai mici cantităţi de proteine. Particulele VLDL şi LDL sunt mai dense
decât chilomicronii şi conţin mai multe proteine şi mai puţine lipide. Cele mai dense particule sunt
HDL şi posedă conţinutul cel mai mare de proteine.
Chilomicronii sunt produşi de celulele mucoasei intestinului subţire şi au rolul de a transporta
triacilglicerolii şi esterii colesterolului, de natură exogenă, de la intestinul subţire, unde se absorb, la
hepatocit. Pentru formarea chilomicronilor este necesară prezenţa, alături de fosfolipide, şi a
apoproteinei B48, care este sintetizată tot la nivelul celulelor mucoasei intestinale.
Tabel 7-6. Compoziţia lipoproteinelor din plasma umană
Caracteristica Chilomicroni VLDL LDL HDL
Sursa Intestin Ficat Sânge şi ficat Ficat
Diametru (Å) 800-5000 300-800 180-280 50-120
Densitatea g/mL < 0,95 0,95-1,006 1,019-1,063 1,063-1,21
Proteine (%) 1-2 7-10 21 33-57
Fosfolipide (%) 5-8 18-20 20 25-30
Colesterol liber (%) 1 6 8-10 5
Colesterol esterificat (%) 3 15-18 40-45 15
Triacilgliceroli (%) 85-90 47-50 5-10 5-6

Prezenţa chilomicronilor în plasmă în concentraţii mari imprimă acesteea un aspect lactescent

denumit “chil”, care se deosebeşte de “chim” care semnifică o masă semifluidă de alimente parţial
digerate, care trec din stomac în duoden. De aceea particulele mici din plasmă, bogate în lipide, au
fost denumite chilomicroni. După formarea chilomicronilor (Fig. 7-35), aceştia sunt expulzaţi prin
exocitoză din celulele mucoasei intestinale în vasele limfatice. Aceste particule eliminate din
celulele intestinului subţire se numesc chilomicroni în stare născândă şi conţin doar apo B 48 alături
de lipide.

Fig. 7-35. Constituirea şi secreţia chilomicronilor din celulele mucoasei intestinale

În plasmă, particulele de chilomicroni în stare născândă sunt modificate rapid prin captarea apo E şi
apo C din particulele HDL circulante (Fig. 7-36). Apo E alături de apo B sunt recunoscute de
receptorii hepatici şi astfel particulele de chilomicronii pot fi receptate la acest nivel, iar apo C, în
special apo CII este necesară pentru activarea lipoproteinlipazei (LPL) enzimă care catalizează
degradarea triacilglicerolilor prezenţi în chilomicroni.
Lipoproteinlipaza este enzima extracelulară, încărcată negativ, care interacţionează prin intermediul
forţelor ionice cu celulele suprafeţei interioare a vaselor capilare prin care circulă şi chilomicronii
(capilarele ţesutului adipos, cardiac şi muşchilor scheletici). În prezenţa lipoproteinlipazei o parte
din triacilgliceridele din lipoproteinele circulante se transformă în acizii graşi corespunzători şi
glicerină. Prin degradarea triacilglicerolilor din chilomicroni, aceştia se transformă în chilomicroni
remanenţi, care sunt scoşi din circulaţie după receptarea lor pe membranele hepatocitare prin
intermediul apo B şi apo E. Apo C se desprinde de pe chilomicronii remanenţi şi este preluată de
HDL.
Chilomicronii remanenţi la nivelul hepatocitelor suferă procesul de endocitoză şi în prezenţa
enzimelor lizozomale, componentele acestora suferă degradări hidrolitice (apoproteinele, coles-
terolul esterificat) transformându-se în aminoacizi liberi, colesterol liber şi acizi graşi liberi.
 Fig. 7-36. Circuitul şi metabolismul chilomicronilor : colesterol liber (C); triacilgliceroli (TG); colesterol
esterificat (CE); fosfolipid (PL); lipoproteinlipază (LPL)

Chilomicronii remanenţi au diametrul aproximativ jumătate din cel al chilomicronilor secretaţi de

celulele mucoasei intestinale datorită degradării triacilglicerolilor. Concomitent, chilomicronii
remanenţi se îmbogăţesc în esteri ai colesterolului, raportul dintre aceştia şi triacilgliceroli
inversându-se faţă de chilomicronii în stare născândă.
Particulele VLDL îşi au originea în ficat, posedă o compoziţie asemănătoare cu a chilo-
micronilor, deosebirea esenţială dintre aceste particule lipoproteice constând în faptul că lipidele din
primele au origine endogenă, iar cele din chilomicroni au origine exogenă (din dietă). Rolul esenţial
al VLDL este de a transporta lipidele de la ficat la ţesuturile extrahepatice. După formarea
particulelor VLDL la nivelul hepatocitului acestea au în constituţie doar o singură apoproteină apo
B100. După secretarea VLDL în circulaţie, acestea mai acceptă două apoproteine: apo E şi apo C II
de la HDL circulant (Fig. 7-37).
 Fig. 7-37. Costituirea şi metabolismul particulelor VLDL

Apo CII este importantă ca şi în cazul chilomicronilor pentru activarea lipoproteinlipazelor în

vederea degradării triacilglicerolilor. Prin metabolizarea triacilglicerolilor din VLDL circulante,
acestea se transformă în particule cu diametre mai mici decât cele iniţiale şi concomitent creşte
densitatea lor. Datorită diminuării diametrelor particulelor, o parte din componentele de suprafaţă
ale VLDL sunt transferate pe HDL (apo E; apo CII; colesterol liber şi fosfolipide) chiar dacă iniţial
au suferit transferul în sens invers, de pe HDL pe VLDL.
O parte din esterii colesterolului din centrul particulelor HDL suferă un proces de migrare pe
VLDL, cuplat cu un proces de migrare invers al triacilglicerolilor de pe VLDL pe HDL. Astfel,
procesele de transfer cuplate cu cele de degradare ale triacilglicerolilor determină transformarea
VLDL în LDL şi respectiv inversarea raportului componentelor centrale.
Particulele lipoproteice LDL provin în principal din particulele VLDL şi prezintă
principala caracteristică structurală materializată prin faptul că la nivel central conţin cantităţi mai
mari de colesterol decât triacilglicerolii. Funcţia primară a particulelor LDL este aprovizionarea cu
colesterol a ţesuturilor periferice. Prin faptul că LDL conţin la suprafaţa particulelor apo B100,
acestea pot fi legate la nivelul tuturor celulelor periferice care posedă receptori membranari pentru
această apoproteină. Dimensiunile reduse ale particulelor LDL permit deplasarea acestora printre
celule şi transferarea prin membranele acestora a unei părţi a colesterolului liber, în vederea
utilizării în scopuri proprii. Receptorii pentru LDL sunt glicoproteine încărcate negativ şi se găsesc
în cavităţile membranelor celulare (Fig. 7-38).

Fig. 7-38. Mecanismul de degradare a particulelor LDL după receptarea şi endocitoza lor

După legarea particulelor LDL de cavităţile membranelor celulare prin intermediul apo B 100 se
produce internalizarea particulelor intacte prin endocitoză. Partea intracelulară a cavităţilor este
căptuşită cu clathrine, a căror concentraţie scade rapid după constituirea veziculelor LDL, astfel
încât acestea fuzionează cu alte vezicule cu formarea unor endozomi. Prin diminuarea valorii pH-
ului de la 7 la 5 se distruge interacţia dintre receptor şi particula LDL, receptorul este reciclat iar
lipoproteina remanentă este degradată în cataliză enzimatică în prezenţa enzimelor lizozomale cu
formarea colesterolului liber, aminoacizilor, acizilor graşi şi fosfolipidelor. Dacă colesterolul liber
nu este necesar imediat pentru scopuri structurale sau sintetice, acesta poate fi reesterificat în
prezenţa colesterolaciltransferazei (ACAT) şi stocat în celulă pentru utilizări viitoare (Fig. 7-39). În
acelaşi timp este diminuată sinteza colesterolului la nivelul celulelor şi sinteza unor noi receptori
membranari specifici pentru LDL.
 Fig. 7-39. Sinteza intracelulară a esterilor colesterolului

Particulele HDL au funcţia opusă celor LDL şi anume eliminarea colesterolului de la nivelul
ţesuturilor. HDL sunt sintetizate în ficat şi eliminate prin exocitoză în sânge. Aceste particule sunt
rezervoare circulante ale apoproteinei CII care este transferată particulelor VLDL şi chilomicronilor
pentru activarea lipoproteinlipazei. HDL circulante achiziţionează colesterolul din membranele
celulelor periferice prin difuzie şi-l esterifică în prezenţa enzimei LCAT
(lecitincolesterilaciltransferază) care este activată la rândul ei de apo A I prezentă în aceste particule
(Fig. 7-40).

Fig. 7-40. Esterificarea colesterolului în cataliza LCAT

De regulă esterificarea colesterolului se realizează prin transferul unui rest de acid linoleic de pe
lecitină. Colesterolul esterificat excedentar din particulele HDL este transferat particulelor VLDL şi
LDL în schimbul triacilglicerolilor, în prezenţa apo D, care este proteina de transfer (Fig. 7-41).
Esterii colesterolului netransferaţi la nivelul plasmei sunt transportaţi la ficat unde se transformă în
colesterol liber şi se utilizează preferenţial în sinteza acizilor biliari.
Particulele HDL sintetizate de ficat au formă de disc şi conţin colesterol liber preponderent şi
fosfatidilcolină, alături de apo A, apo E şi apo C.
 Fig. 7-41. Transferul esterilor colesterolului de pe HDL pe VLDL în schimbul TG

Prin transferarea colesterolului, particulele discoidale se transformă în particule sferice. Particulele

HDL acceptă colesterolul liber nu numai din membranele celulelor periferice ci şi din alte lipo-
proteine circulante şi de aceea HDL funcţionează ca un gunoier al colesterolului.
O privire de ansamblu asupra metabolismului lipoproteinelor este prezentată în figura 7-42.
Hiperlipemiile pot să apară în condiţii foarte variate: diabet zaharat, alcoolism, sindrom nefrotic,
insuficienţă renală cronică, gută, obstrucţii ale căilor biliare, boala Addison, unele porfirii, utilizarea
anticoncepţionalelor orale, terapii cu betablocante.
Pentru practica medicală şi pentru stabilirea riscului de ateroscleroză, creşterea nivelului plasmatic
al lipoproteinelor prezintă importanţă majoră. Aterosclerozele sunt boli progresive care constau în
depozitarea lipidelor la nivelul celulelor muşchilor netezi din interiorul pereţilor arteriali.
Anumite anomalii ale lipoproteinelor plasmatice reprezintă factori de risc pentru dezvoltarea lezi-
unilor aterosclerotice:
- acumularea intra şi extracelulară a colesterolului şi apolipoproteinelor;
- proliferarea celulelor musculare netede ale peretelui arterial;
- acumularea ţesutului conjunctiv în interiorul vaselor de sânge.
Disfuncţia lipoproteică în ateroscleroză este caracterizată de prezenţa ateroamelor depuse pe pereţii
arterelor, urmată de rugozarea pereţilor interni, formarea cheagurilor şi ocluzionarea. Stoparea
scurgerii sanguine (infarct) cauzează necroza ţesuturilor, care dacă afectează arterele coronariene,
induc infarctul miocardic.
Creşterea concentraţiei particulelor LDL circulante este implicată în dezvoltarea aterosclerozelor,
cuplată cu scăderea concentraţiei HDL circulante (Tabel 7-7). Plăcile aterosclerotice conţin
numeroase celule gunoier, care se transformă în celule spumoase, după înglobarea unor cantităţi
mari de colesterol. Macromolecula apo B specifică particulelor LDL se încarcă electric negativ prin
malonilarea şi peroxidarea grupărilor ε-amino din resturile lisinice, prezente în lanţul polipeptidic.
 Fig. 7-42. Metabolismul lipoproteinelor

Tabel 7-7. Valori normale şi patologice ale colesterolului plasmatic (mg/100ml)

Compusul Valori normale (mg/mL) Valori mari (mg/mL) Valori foarte mari
(mg/mL)
Colesterol < 200 200-239 > 240
LDL Colesterol < 130 130-160 > 160
HDL Colesterol > 40 35-40 < 35

Peroxidarea este posibilă datorită prezenţei radicalilor superoxid generaţi de macrofage şi

malonilarea este posibilă datorită malonilaldehidei rezultată ca produs secundar în biosinteza
prostaglandinelor. Creşterea sarcinii negative a apo B100 , determină creşterea acesteea şi la nivelul
particulelor LDL, favorizând captarea lor de către macrofage. Prin captarea unui mare număr de
particule LDL de macrofage, capacitatea acestora de a le metaboliza este depăşită şi astfel
macrofagele devin celule spumoase. Mobilitatea macrofagelor este diminuată sau inhibată de
prezenţa particulelor LDL oxidate şi astfel celulele rămân înglobate în peretele arterial şi continuă
să înglobeze LDL. Particulele LDL oxidate, înglobate în macrofage, stimulează metabolizarea
acidului arahidonic, determinând sinteza şi eliberarea leucotrienelor şi prostaglandinelor, care
dezvoltă un efect proinflamator local. Trombocitele activate prin efectul proinflamator determină
apariţia microtrombilor în peretele vascular, acumularea de lipide intraparietal şi dezvoltarea
plăcilor ateromatoase. Particulele LDL oxidate sunt imunogene şi induc biosinteza unor
autoanticorpi, stimulează producţia citokinelor, inhibă funcţia vasodilatatatoare a peretelui vascular,
stimulează producţia factorilor de creştere. Procesul de transformare a macrofagelor în celule
spumoase poate fi diminuat sau blocat, dacă în mediul extracelular sunt prezente particule HDL,
care să preia colesterolul din membranele celulelor, prevenind supraîncărcarea acestora. În acest
caz, refacerea colesterolului membranar din macrofage se realizează prin hidroliza esterilor
colesterolului, din particulele LDL înglobate în prezenţa colesterolesterhidrolazei acide. Concen-
traţiile mici ale particulelor HDL extracelulare nu avantajează descărcarea de colesterol a macro-
fagelor şi supraîncărcarea cu esteri ai colesterolului a citoplasmei macrofagelor, ci determină
transformarea acestora în celule spumoase.
Unul din elementele de importanţă majoră în creşterea progresivă a plăcilor ateromatoare este
tromboza. Astfel, s-a observat că la indivizii cu hiperglicemie familială, odată cu creşterea vitezei
de sinteză hepatică a VLDL, creşte şi nivelul plasmatic al factorilor de coagulare VII şi XIII.
Trombii murali constituiţi la aceşti indivizi sunt mai rezistenţi la fibrinoliză, datorită factorului XIII
excedentar, care favorizează constituirea legăturilor covalente dintre monomerii de fibrină. Trombii
rezistenţi sunt înglobaţi în straturile subendoteliale ale peretelui vascular şi este avantajată
constituirea legăturilor covalente dintre aceştia şi macromoleculele de fibrină şi colagen.
Studiile recente au demonstrat că acizii graşi saturaţi şi mononesaturaţi în configuraţie trans
determină creşterea colesterolului total plasmatic şi în special a numărului particulelor LDL, prin
aceasta crescând riscul apariţiei aterosclerozei.
Formarea plăcilor ateromatoase poate fi diminuată prin acţiunea antioxidanţilor (vitamina E, acidul
ascorbic, vitamina A, polifenolii) care diminuează peroxidarea lipidelor din LDL.
În ultima perioadă a crescut numărul articolelor de specialitate care iau în calcul implicaţiile
homocisteinei în bolile coronariene, în care ipotezele colesterol/lipide nu justifică dezvoltarea
acestora. Homocisteina (Fig. 7-43) este un aminoacid natural al cărui nivel înalt plasmatic a fost
asociat cu bolile coronariene. Concentraţia sanguină a homocisteinei este în corelaţie cu factorii
dietetici (concentraţiile vitaminelor B6 şi B12 ale acidului folic şi ale metioninei din proteinele
dietei). Între concentraţia vitaminelor B şi concentraţia homocisteinei din organismul uman este o
relaţie inversă, sugerându-se o terapie cu aceste vitamine cuplată cu reducerea consumului de
proteine de origine animală, în prezenţa unor concentraţii mărite de homocisteină plasmatică (Fig.
7-44).
Concentraţiile crescute de homocisteină sunt asociate cu formarea plăcilor, prin creşterea
depunerilor de colagen şi calciu, degenerarea elastinei şi degradarea celulelor endoteliale. Aceste
efecte se datorează fie acţiunii directe a homocisteinei, fie a formei sale reactive
homocisteintiolactona.
Menţinerea concentraţiei homocisteinei în limite normale se realizează prin transformarea acesteia,
în prezenţa vitaminei B12, în metionină (remetilare) sau transformarea, în prezenţa vitaminei B 6 şi a
serinei, în cisteină şi acid α-cetobutiric (transsulfurare). Produşii finali de transformare ai
homocisteinei fie se metabolizează şi apoi se excretă, fie participă la biosintezele proteice.
Dacă una sau mai multe căi de metabolizare ale homocisteinei sunt inhibate datorită deficitelor de
enzime sau vitamine, homocisteina se acumulează în organism determinând creşterea concentraţiei
plasmatice. Concentraţia normală a homocisteinei în sânge este cuprinsă în intervalul 15-24
mmol/L, hiperhomocisteinemie severă înregistrându-se la concentraţii mai mari de 100 mmol/L.
Doar 1% din homocisteina plasmatică totală se află liberă (redusă) 30% se găseşte sub formă
oxidată (homocistină) şi 70% este legată de albumină.
S-a demonstrat că homocisteina este un factor de risc independent pentru bolile coronariene,
cerebrale şi ale arterelor periferice (aproximativ 10% din totalul acestora) deoarece în
hiperhomocisteinemia severă, peroxidarea lipidică nu este crescută, sugerând faptul că riscul crescut
al aterosclerozei, în aceste cazuri, nu este determinat de peroxidarea lipidică.