9 HORMONI

9.1 Generalităţi

Organismele pluricelulare posedă celule diferenţiate care efectuează activităţi de înaltă

specializare, spre deosebire de organismele monocelulare care sunt capabile să efectueze toate
funcţiile la nivelul aceleeaşi celule. Din această cauză, în organismele pluricelulare este
necesară o comunicare continuă între celulele individuale, comunicare care se realizează prin
intermediul unor mesageri elaboraţi de la o celulă la alta (Fig.9-1). Moleculele semnal
(mesagerii) constituie deci sisteme distincte: sistemul nervos şi sistemul hormonal. În timp ce
mesagerii aparţinători sistemului nervos acţionează interneuronal şi cu viteze foarte mari,
mesagerii hormonali acţionează mai lent, iar hormonul eliberat de o celulă a organismului
poate acţiona asupra oricărei altei celule din organism.

Fig. 9-1. Reprezentarea generală a interacţiilor dintre molecula unui mesager

şi receptorul celular

Moleculele semnal aparţinătoare sistemului hormonal se numesc hormoni şi reprezintă orice

compus chimic sintetizat şi secretat de o celulă, care influenţează activitatea aceleeaşi celule
sau a altei celule.
Un hormon poate influenţa activitatea mai multor tipuri de celule, putând induce răspunsuri
celulare diferite. O celulă poate recepţiona unul sau mai mulţi hormoni, răspunsul acesteea
fiind fie identic, fie diferit.
Hormonii sunt substanţe sintetizate în cantităţi foarte mici de organismele pluricelulare, care
manifestă acţiuni stimulatoare, excitatoare sau inhibitoare asupra diferitelor ţesuturi sau
organe. De asemenea, influenţează creşterea şi diferenţierea celulară şi sunt implicaţi în
reglarea şi coordonarea unor funcţii.
Unii hormoni, după sinteză şi secreţie necesită vehicularea până la celula ţintă. Aceasta se
realizează prin sânge în cea mai mare parte şi mai puţin prin limfă, lichid cefalorahidian sau
interstiţial. În procesul de vehiculare, hormonul poate fi legat slab sau puternic de diferite
substanţe macromoleculare, de regulă proteine plasmatice, din fracţiile α sau β-globulinelor.
Dacă legarea este puternică, hormonul este inactiv şi necesită, pentru eliberarea (activarea)
lui, intervenţia unor enzime specifice la nivelul celulei ţintă.
Majoritatea hormonilor peptidici şi catecolaminele sunt solubili în apă şi sunt transportaţi
prin lichidele biologice ca atare (sub formă nelegată). Hormonii tiroidieni şi steroidici au
caracter hidrofob şi de aceea sunt transportaţi prin lichidele biologice, asociaţi cu proteine
transportoare. La nivelul ţesuturilor ţintă, celulele posedă receptori hormonali specifici, de
natură proteică în cele mai multe cazuri.
Receptorii hormonali sunt proteine alosterice, ale căror situsuri comunică prin intermediul
tranziţiilor conformaţionale determinate de legarea hormonului de situsul de legare. Interacţia
hormon-receptor este de natură slabă (necovalentă) reversibilă şi specifică prin
complementaritate geometrică şi chimică. Receptorii hormonilor hidrosolubili se găsesc la
suprafaţa celulelor, iar ai celor liposolubili se găsesc în interiorul acestora, deoarece hormonii
hidrofobi pot traversa relativ uşor membrana celulară prin difuzie simplă sau difuzie facilitată

249
(Fig. 9-2). Reprezentarea grafică a receptorilor ocupaţi cu hormon în raport cu concentraţia
hormonului nelegat este o hiperbolă (Fig. 9-3) în care palierul curbei indică ocuparea cu
hormon a tuturor situsurilor de legare de pe receptor.

Fig. 9-2. Posibilităţi de interacţie hormon-receptor celular

Datorită concentraţiilor foarte mici ale hormonilor în organism, afinităţile receptorilor pentru
aceştia sunt deosebit de mari. Şi specificitatea interacţiei hormon-receptor este de asemenea
mare, pentru contracararea concentraţiilor mici ale hormonilor.

Fig. 9-3. Curba de saturare cu hormon a receptorilor hormonali

Receptorii hormonali se pot împărţi în două mari clase:

- receptori care traversează membrana de mai multe ori şi nu funcţionează ca kinaze
(receptorii acetilcolinei şi α sau β adrenergici, care leagă catecolaminele);
- receptori cu mai multe catene polipeptidice, care traversează fiecare membrană
doar o singură dată şi care pot funcţiona ca proteinkinaze la nivelul resturilor de
tirosină.
Asemănările structurale dintre analogii structurali hormonali (agonişti) şi receptori pot
determina dezvoltarea unor interacţii între aceste specii, urmată de declanşarea unui răspuns
celular. Dacă interacţia nu este urmată de un răspuns celular, analogul structural hormonal se
numeşte antagonist. Intensitatea răspunsului celular este dependentă de numărul receptorilor
şi de gradul de ocupare al acestora cu liganzi. În majoritatea cazurilor numărul receptorilor
celulari este invers proporţional cu concentraţia sanguină a hormonului, realizându-se astfel o
desensibilizare a ţesuturilor faţă de hormonul specific.
Eliminarea din organism a hormonilor se realizează fie ca atare, fie după catabolizarea lor în
ficat. Eliminarea hormonilor din organism se poate realiza prin urină, fecale, transpiraţie sau
salivă.

250
 9.2 Mecanisme generale de acţiune ale hormonilor

Hormonii, în genere, au efect principal şi mai multe efecte secundare (hormonii

androgeni şi estrogeni influenţează în acelaşi timp organele genitale şi unele procese
metabolice). Acţiunile fiziologie ale hormonilor sunt urmări tardive ale acţiunii lor chimice,
de la nivelul celulelor ţintă. Diversitatea structurală a hormonilor determină şi mecanismele
lor de acţiune, care pot fi la nivelul:
- membranei celulare;
- biosintezei proteinelor;
- sistemelor enzimatice intracelulare.
La nivelul membranelor celulare, hormonii pot acţiona prin modificarea permeabilităţilor
celulare şi prin interacţii cu sistemele enzimatice legate de membrane. Prin modificarea
permeabilităţii celulare, se realizează transportul unor molecule şi ioni, la acest nivel, ca latură
secundară a acţiunii chimice şi sunt mediate unele procese biochimice intracelulare.
Unii hormoni, care au receptorul la nivelul membranelor celulare, stimulează activitatea
adenilatciclazei din membrana celulară, care catalizează scindarea adenozintrifosfatului (Fig.
9-4) şi transformarea în adenozinmonofosfatul ciclic (al doilea mesager).

Fig. 9-4. Sinteza intracelulară a cAMP ca mesager secund

251
Acesta, la rândul său la nivelul celulei ţintă, facilitează formarea altor hormoni (al treilea
mesager) sau induce dezvoltarea unor efecte celulare sau biochimice (Fig. 9-5).

Fig. 9-5. Mecanismul hormonal de activare prin intermediul cAMP

După legarea hormonului de receptorul de suprafaţă celular, complexul rezultat cauzează

activarea proteinei G cu GTP. Complexul proteină GTP activează adenilatciclaza prezentă în
membrana celulară şi aceasta catalizează transformarea ATP în cAMP. cAMP fie induce
activarea unor enzime, fie induce biosinteza altui mesager pentru dezvoltarea unor efecte
celulare sau biochimice. Adenilatciclaza şi cAMP se găsesc în celulele eucariote şi procariote
şi joacă rol esenţial în procesele reglatorii prin intermediul hormonilor. cAMP este unul din
cei mai impotanţi mesageri secunzi, care acţionează ca reglator intracelular, fiind implicat în
reglarea neuronală, glandulară, cardiovasculară şi a răspunsului imun, în creştere şi
dezvoltare. Comunicarea dintre receptori şi adenilatciclază este indirectă şi se realizează prin
intermediul unor proteine mobile, prezente pe faţa citoplasmatică a membranei, care aparţine
proteinelor G. Proteinele G au în comun puterea lor de hidroliză asupra GTP, ele funcţionând
ca GTP-aze, situsul lor activ fiind ocupat fie de GTP (stimulează activitatea adenilatciclezei)
fie de GDP (nu stimulează activitatea adenilatciclazei) în prezenţa ionilor de magneziu.
Concentraţia intracelulară a cAMP este reglată prin intervenţia unui număr de două enzime:
adenilatciclaza şi fosfodiesteraza, care determină sinteza respectiv degradarea moleculei (Fig.
9-4). Un exemplu sugestiv de intervenţie a cAMP în procesele biochimice este lipoliza triacil-
glicerolilor, în prezenţa lipazelor, cu formarea glicerinei şi a acizilor graşi (Fig. 9-6).

Fig. 9-6. Medierea hormonală a lipolizei triacilglicerolilor

Printre hormonii mediaţi de cAMP se întâlnesc ACTH; LH; TSH; vasopresina; ocitocina;
insulina, glucagonul. La nivelul biosintezei proteice hormonii intervin prin activarea sintezei
mRNA, care servesc ca matriţă pentru ribozomi pentru formarea lanţurilor polipeptidice. La
acest nivel intervin în special hormonii steroizi şi hormonii tiroidieni, care posedă receptori

252
intracelulari.Receptorii intracelulari hormonali sunt proteine puţin abundente, care permit
legarea hormonilor şi legarea la DNA pentru activarea transcripţiei.
Legarea hormonului de domeniul polipeptidic al receptorului induce dezvoltarea unor
modificări conformaţionale, care activează alt receptor cu formarea unui homodimer capabil
să recunoască specific secvenţe de DNA localizate în regiunea de promotare a genelor (Fig.9-
7) pe care aceşti receptori le reglează (Tabelul 9-1). În absenţa hormonilor, receptorii sunt se-
chestraţi de anumite proteine care sunt localizate în citoplasmă sau nucleu.

Fig.9-7. Activarea receptorilor hormonali intracelulari prin legarea hormonilor

Tabelul 9-1. Reglarea specifică a unor gene de unii hormoni steroizi sau tiroidieni,
pentru biosinteza unor proteine
Hormonul şi proteina biosintetizată Organul biosintetizator
Glucocorticoizi
Triptofanoxigenaza Ficat
Glutaminsintetaza Ficat şi retină
α-Fetoproteina Ficat
α2-Globulina Ficat
Tirosinaminotransferaza Ficat
Estrogeni
Apo-B Ficat
Glucozo-6-fosfatdehidrogenaza Uter
Conalbumina Ficat
Androgeni
Aldolaza Prostată
β-Glucuronidaza Rinichi
Progestine
Uteroglobina Uter
1,25-Dihidroxicolecalciferol
Ostercalcina Măduvă
Proteina de legare a calciului Intestin
Hormoni tiroidieni
Prolactina Hipofiza
Hormonul de creştere Hipofiza
Carbamoilfosfatsintetaza Ficat
α-Glicerofosfatdehidrogenaza Ficat

253
La nivelul sistemelor enzimatice, hormonii intervin în stimularea proceselor catalitice, prin
fixarea pe centrul alosteric macromolecular (Fig.9-8a) prin fixarea pe o proteină care are
capacitatea de a activa enzima (Fig.9-8b) sau legarea hormonului de receptorul hormonal,
care nu acţionează direct asupra enzimei, ci prin intermediul altei proteine acceptor (Fig.9-8c).
Toate aceste interacţii sunt reversibile şi sunt sub controlul legilor termodinamicii. Hormonii
sunt deci mesageri chimici care realizează comunicarea biochimică intracelulară şi
intercelulară.
Unele organisme biosintetizează şi elimină unele substanţe, care sunt interceptate de alte
organisme ale aceleeaşi specii şi care îndeplinesc rol hormonal. Acestea se numesc feromoni
şi au rol preponderent în fenomenele sexuale dar pot avea rol şi în interacţiile sociale.

Fig.9-8. Posibile mecanisme de acţiune ale hormonilor

9.3 Clasificarea hormonilor

Pentru hormoni, de-a lungul timpului, s-au propus mai multe variante de clasificare.
Cele mai cunoscute sunt în funcţie de distanţa la care acţionează şi în funcţie de natura
chimică a acestora. Dependent de distanţa la care acţionează, hormonii pot fi: autocrini,
paracrini, endocrini. Dependent de natura chimică, hormonii pot fi: peptidici şi polipeptidici;
steroizi şi derivaţi ai acizilor graşi; derivaţi ai aminoacizilor.
Hormonii autocrini au capacitatea de a acţiona la nivelul celulei care le-a indus biosinteza
(Fig. 9-9). Interleukinele fac parte din clasa hormonilor autocrini şi permit comunicarea între
celule, dar şi activarea acestora spre un proces proliferativ sau spre exprimarea unei funcţii.
Interleukina 2 are capacitatea de a stimula proliferarea celulelor T, celule care sunt capabile să
recunoască şi să lege specific epitopii antigenelor, în vederea asigurării apărării imune.

254
 Fig. 9-9. Acţiunea hormonilor autocrini la nivelul receptorilor celulelor care i-au biosintetizat

Hormonii paracrini sunt capabili de a acţiona asupra celulelor care au aceeaşi natură cu
celula care le-a indus biosinteza, dar nu acţionează direct asupra acesteea (Fig. 9-10).

Fig. 9-10. Acţiunea hormonilor paracrini la nivelul receptorilor tisulari

Hormonii endocrini acţionează asupra celulelor aflate la distanţă mare de celulele care i-a
sintetizat (Fig. 9-11) după ce aceştia au fost vehiculaţi prin sânge.

Fig. 9-11. Acţiunea la distanţă a hormonilor endocrini

255
Sistemul endocrin uman secretă un număr mare de hormoni care au rol în:
- menţinerea homeostaziei;
- răspunsul faţă de stimulii externi;
- desfăşurarea şi propagarea unor procese ciclice.
Centrul reglării nervoase al întregului sistem hormonal endocrin este hipotalamusul.
Hipofiza este glanda supraordonantă, deoarece hormonii sintetizaţi la acest nivel acţionează
asupra altor glande, asigurând dezvoltarea acestora cât şi secreţia altor hormoni (Fig. 9-12).
La rândul ei, hipofiza, pe baza unui mecanism de retroreacţie, îşi reglează activitatea
secretorie în funcţie de concentraţia hormonilor periferici circulanţi.
Hipotalamusul acţionează asupra sistemului endocrin pe trei căi distincte:
- controlul indirect prin eliminarea hormonilor reglatori, care este calea cea mai
comună prin care hipotalamusul stimulează sau inhibă eliberarea hormonilor din hipofiza
anterioară (GH; TSH; ACTH; FSH) care, la rândul lor, stimulează eliberarea altor hormoni la
nivelul altor ţesuturi;
- eliberarea directă de hormoni de hipotalamus în hipofiza posterioară, unde se
stochează până la utilizare (când sunt necesari);
- controlul neuronal direct al suprarenalei de către hipotalamus, în urma căruia se pot
elibera catecolaminele din medulosuprarenală.

Fig. 9-12. Hipotalamusul şi hipofiza, centre ale reglării sistemului hormonal endocrin

9.3.1 Hormoni cu structură peptidică

şi polipeptidică

Principalii hormoni cu structură peptidică şi polipeptidică şi ţesuturile la nivelul cărora

sunt sintetizaţi şi secretaţi sunt prezentate în tabelul 9-2.
Somatotropina şi prolactina sunt hormoni polipeptidici care conţin în macromoleculele lor
191 şi respectiv 199 resturi de aminoacizi, fac parte din grupul hormonilor somatotropi şi sunt
biosintetizaţi la nivelul hipofizei.
Somatotropina (hormonul de creştere) umană posedă un singur lanţ polipeptidic de 45
kD care are punctul izoelectric 6,88 unităţi pH. Secreţia somatotropinei se află permanent sub
controlul factorului de eliberare al somatotropinei şi al somatostatinei (factorul inhibant).
Secreţia somatotropinei este influenţată de asemenea de unii factori umorali sau neurogeni

256
(Tabel 9-3). Somatotropina acţionează în special în procesele de creştere postnatală,
controlând creşterea, dezvoltarea scheletului şi a ţesuturilor moi prin implicarea în procesele
metabolice fundamentale. Astfel, somatotropina influenţează metabolismul protidic prin
intensificarea proceselor anabolice, materializate prin creşterea concentraţiei proteinelor
musculare şi plasmatice şi scăderea eliminărilor azotului din organism.

Tabel 9-2. Principalii hormoni cu structură peptidică şi polipeptidică din

organismul uman
Hormonul Organul de origine
Factorul de eliberare a corticotropinei (CRF) Hipotalamus
Factorul de eliberare a gonadotropinei (GnRF) Hipotalamus
Factorul de eliberare a tirotropinei (TRF) Hipotalamus
Factorul de eliberare a hormonului de creştere (GRF) Hipotalamus
Somatostatina Hipotalamus
Adrenocorticotrophormonul (ACTH) Adenohipofiza
Folitropina (FSH) Adenohipofiza
Luteotropina (LH) Adenohipofiza
Tirotropina (TSH) Adenohipofiza
Somatotropina (GH) Adenohipofiza
β-Endorfina Adenohipofiza
Prolactina Adenohipofiza
Vasopresina Neurohipofiza
Ocitocina Neurohipofiza
Gonadotropina corionică (CG) Placentă
Insulina Pancreas
Somatostatina Pancreas
Glucagon Pancreas
Calcitonina Tiroida
Paratiroidhormonul (PTH) Paratiroida
Eritropoietina Rinichi
Renina Rinichi
Gastrina Stomac
Secretina Intestin
Colecistokinina Intestin
Somatomedine Ficat

La nivelul metabolismului glucidic somatotropina exercită un efect antagonist insulinei,

inhibând glicoliza şi stimulând gluconeogeneza hepatică. La nivelul circuitului hidromineral
somatotropina creşte retenţia ionilor de calciu, magneziu şi fosfat.
Somatotropina intervine, de asemenea, în procesele de accelerare ale catabolismului acizilor
graşi prin β-oxidare, prin accelerarea biosintezei acetilcoenzimei A. De asemenea, favorizează
mobilizarea triacilgliceridelor de rezervă şi lipoliza acestora, inducând creşterea concentraţiei
acizilor graşi plasmatici.
Secreţia excedentară a hormonului de creştere conduce la gigantism, iar secreţia diminuată la
nanism. Dacă după oprirea creşterii organismului se produce o secreţie excedentară de
somatotropină, se instalează acromegalia, care se materializează prin creşterea în volum a
limbii, îngroşarea pielii şi mărirea urechilor.

257
 Tabel 9-3. Factori care influenţează secreţia somatotropinei
Factori care măresc secreţia Factori care scad secreţia
Hipoglicemia (foamea) Hiperglicemia
Uremia crescută Hiperlipemia
Stres-ul Obezitatea
Infecţiile Hipotiroidismul
Traumatismele Antagoniştii α-adrenergici
Emoţiile Agoniştii β-adrenergici
Antagoniştii β-adrenergici Lipsa emoţiilor
Agoniştii α-adrenergici
Glucagonul
Estrogenii
Vasopresina

Prolactina controlează iniţierea şi întreţinerea lactaţiei după naştere, când scade

nivelul estrogenilor şi al progesteronei, care sunt hormoni antagonişti. Efecte inhibitoare
asupra secreţiei prolactinei au hipotalamusul şi dopamina eliberată de terminaţiile nervoase
dopaminergice. Histidina şi isoleucina stimulează secreţia prolactinei. Nivelul concentraţiei
prolactinei prezintă variaţii diurne cu valori maxime în timpul somnului.
Corticotropina umană (ACTH) este o polipeptidă care conţine 39 resturi aminoacizi,
în care zona dinspre capătul aminoterminal are caracter bazic, iar cea dinspre capătul
carboxiterminal are caracter acid (Fig. 9-13).

Fig. 9-13. Structura corticotropinei umane

Biosinteza corticotropinei se realizează în celulele acidofile din adenohipofiză şi este

dependentă de concentraţia hormonilor corticosteroizi circulanţi, cât şi de unele situaţii

258
(excitaţii termice, răniri, infecţii, stări psihice). La nivelul hipotalamusului, sinteza şi secreţia
corticotropinei sunt reglate de hormonul hipotalamic eliberator. Secreţia corticotropinei are un
ritm diurn, fiind maximă între orele 1 şi 4.
Rolul biologic esenţial al hormonului corticotrop este în stimularea corticosuprarenalei prin
secretarea hormonilor glucocorticoizi. Intervine de asemenea în biosinteza hormonilor steroizi
şi induce creşterea concentraţiei cAMP. Corticotropina stimulează transportul activ al
zaharidelor şi exercită un efect hiperglicemiant prin activarea proceselor de transformare a
aminoacizilor şi a acizilor graşi în glucoză. De asemenea facilitează eliminarea azotului
amoniacal, rezultat excedentar în procesele de gluconeogeneză, stimulează lipogeneza şi
retenţia apei şi a azotului.
Din clasa hormonilor hipofizari glicoproteici fac parte tireotropina (TSH) şi gonadotropinele
(FSH, LH şi hCG) care au o origine ancestrală comună. Toţi cei patru hormoni au o structură
dimeră (α,β) în care subunitatea α este identică şi constituită din 96 resturi de aminoacizi. Prin
intermediul resturilor de asparagină sunt legate covalent câte două lanţuri oligozaharidice de
fiecare subunitate α . Subunitatea β induce specificitatea hormonilor prin compoziţia în resturi
de aminoacizi. Doar la nivelul lanţului β din gonadotropina corionică (hCG) sunt legate 5
unităţi oligozaharidice la celelalte lanţuri β fiind legate câte două unităţi oligozaharidice.
Hormonul tireotrop este sintetizat de hipofiza anterioară şi acţionează asupra glandei tiroide
stimulând secreţia hormonilor tiroidieni ioduraţi şi creşterea masei glandulare. Tireotropina
este implicată de asemenea în creşterea metabolismului bazal şi scăderea glicogenului hepatic.
Sinteza şi secreţia TSH se realizează printr-un mecanism de feed-back în care participă
hormonul hipotalamic de eliberare a tireotropinei.
Hormonii gonadotropi sunt secretaţi pe măsura maturării sexuale şi au rolul de a
controla creşterea şi dezvoltarea glandelor sexuale, dar şi activitatea glandelor sexuale, fără
deosebire de sexe. Deosebirea esenţială dintre hormonii gonadotropi şi cei sexuali constă de
fapt în ultima caracteristică, anterior amintită. TSH stimulează secreţia hormonilor
gonadotropi glicoproteici: luteotrop, folitrop şi gonadotropina corionică.
Hormonul stimulator al foliculilor (FSH) facilitează la femei creşterea şi dezvoltarea
glandelor sexuale, iniţiază ciclul genital, stimulează producerea estrogenilor, dezvoltarea oului
şi desprinderea lui din foliculul ovarian şi migrarea lui în uter. Nivelul ridicat al concentraţiei
FSH feminin este indicatorul cel mai sensibil al unei funcţii ovariene deficitare. La bărbat,
FSH induce sinteza proteinei transportoare de testosteron, la nivelul testiculului şi activează la
acelaşi nivel celulele germinative stimulând spermatogeneza. Nivelul FSH masculin este
invers proporţional cu nivelul spermatozoizilor, creşterea concentraţiei FSH fiind un indice al
spermatogenezei deficitare.
Hormonul luteotrop (LH) la femei iniţiază ovulaţia şi induce sinteza de estrogeni şi
progesteni, favorizând astfel maturarea foliculilor, ovulaţia, formarea corpului galben
(acumularea carotenoidelor în ovar). La bărbaţi, LH stimulează producerea hormonilor
androgeni şi dezvoltarea caracterelor masculine secundare.
Gonadotropina corionică (hCG) este sintetizată de placentă şi prezintă activitate
asemănătoare cu cea a hormonului luteotrop.
Vasopresina şi ocitocina sunt hormoni neurohipofizari nonapeptidici, care diferă prin
două resturi aminoacidice (Fig. 9-14). Dacă vasopresina are caracter bazic pronunţat (pI =
10,9) ocitocina are un caracter bazic mai slab datorită substituirii restului de arginină cu cel de
leucină.
Vasopresina – hormonul antidiuretic (ADH) participă la homeostzia osmolarităţii şi volumului
fluidelor extracelulare prin reglarea eliminărilor renale de apă. Acest hormon măreşte permea-
bilitatea pentru apă a membranei luminale a epiteliului tubular, prin creşterea numărului de
canale pentru apă. Creşterea osmolarităţii plasmei (hemoconcentrarea) şi scăderea volumului
fluidului extracelular sunt stimulii fiziologici pentru secreţia vasopresinei, care prin retenţia

259
de apă, restabileşte volumul şi concentraţia sângelui. Diminuarea biosintezei vasopresinei
poate determina excreţia excedentară a apei şi apariţia diabetului insipid.

Ocitocina
Fig. 9-14. Structurile vasopresinei şi ocitocinei

Secreţia ocitocinei este indusă prin mecanisme neuroumorale de la nivelul uterului sau
glandei mamare. Acest hormon are acţiune contractilă asupra musculaturii netede a uterului
fiind implicat în iniţierea travaliului pentru expulzarea fătului, acţiune antagonică faţă de cea
determinată de progesteronă. Ocitocina are acţiune contractilă şi asupra celulelor mioepiteliale
din jurul alveolelor mamare şi prin aceasta favorizează ejecţia laptelui.
La nivelul celulelor insulare Langerhaus pancreatice se secretă patru polipeptide cu rol
hormonal: insulina, glucagonul, somatostatina şi polipeptidul pancreatic. Celule B-pancreatice
secretă insulina iar cele de tip A secretă glucagonul, hormoni cu rol esenţial în reglarea
homeostaziei glicemice. Celule D pancreatice secretă somatostatina care reglează secreţia de
insulină şi glucagon prin mecanism paracrin, iar celule F secretă polipeptidul pancreatic care
este implicat în reglarea unor funcţii ale tractului gastrointestinal.
Insulina este un polipeptid constituit din 51 resturi de aminoacizi repartizaţi în două
catene distincte (A şi B) (Fig. 9-15). În prezenţa unor ioni divalenţi (zinc, mangan, magneziu)
insulina formează agregate (dimeri, tetrameri, hexameri). La nivelul pancreasului insulina se
găseşte sub forma inactivă hexameră, iar la nivel circulator sub formă activă de monomer .
Insulina are doi precursori preproinsulina şi proinsulina care sunt clivaţi secvenţial pentru
formarea hormonului activ. După transportul preproinsulinei în aparatul Golgi din reticulul
endoplasmatic, aceasta este transformată sub acţiunea endopeptidazelor şi exopeptidazelor, în
insulină activă. Insulina activă este constituită din două catene polipeptidice, în configuraţie
elicoidală, unite prin intermediul unor punţi disulfură. Din pancreas, insulina activă este
secretată în sânge de unde este recepţionată prin intermediul receptorilor specifici
membranari. Secreţia insulinei este reglată în principal prin nivelul glicemiei, dar poate fi
reglată şi prin intermediul altor monozaharide uşor metabolizabile (manoză, fructoză) a unor
aminoacizi liberi (lisină, arginină, leucină). Secreţia insulinei este stimulată şi prin intermediul
unui polipeptid eliberat de mucoasa duodenală şi jejunală, la ingestia de glucoză.
Somatostatina, prin acţiunea paracrină, inhibă secreţia insulinei la nivelul pancreasului ca şi
agoniştii α-adrenergici biosintetizaţi sub controlul sistemului nervos şi secretaţi în stres şi
traume. Glucozamina şi unii acizi organici liberi se comportă ca inhibitori ai secreţiei
insulinei (Fig. 9-16a). Timpul de înjumătăţire al insulinei este foarte mic (3-5 min) la nivelul
ficatului inactivându-se prin două mecanisme:
- proteoliza specifică la nivelul întregii molecule;
- distrugerea legăturilor disulfură în prezenţa glutationului şi a glutationinsulin
transhidrogenazei.

260
Toate ţesuturile posedă receptorul pentru insulină şi sunt apte să răspundă la mesajele acestui
hormon. Receptorul insulinic activat are activitate proteinkinazică, determinând iniţierea unei
cascade de fosforilări şi respectiv sinteza unor proteine reglatoare, care exprimă efectele
celulare specifice insulinei. Prin mecanismul de exocitoză-endocitoză, insulina determină
redistribuirea unor proteine, care facilitează transportul unor substanţe nutritive în celule şi
respectiv depozitarea substanţelor excedentare sub formă de glicogen, lipide, proteine.

Fig. 9-15. Insulina şi precursorii săi

261
Insulina determină de asemenea formarea unor mesageri secunzi (glucozamină, inozitol-1-
fosfat). Insulina favorizează toate căile de utilizare a glucozei în ficat, muşchi şi ţesutul
adipos. Astfel, glucoza este depozitată ca glicogen şi este transformată în acizi graşi, care sunt
încorporaţi în triacilgliceroli şi eliberaţi în fluxul sanguin ca VLDL.
În muşchi, glucoza este transformată în glicogen sau este utilizată în scopuri energetice. În
ţesutul adipos, glucoza se transformă în glicerofosfat şi respectiv în triacilgliceroli.
La nivelul ficatului, insulina exercită acţiune puternică antigluconeogenetică prin represia
fosfoenolpiruvatcarboxikinazei. La nivelul muşchiului, insulina stimulează sinteza proteică şi
facilitează transportul aminoacizilor cu radicali neutri.
Insulina intervine şi la nivelul transcrierii genelor şi în stimularea proliferării unor celule,
acţionând ca factor de creştere.
În carenţa insulinică se dezvoltă în organism hiperglicemia, glucozuria, cetonuria şi se
instalează diabetul zaharat.
Glucagonul este un polipeptid care conţine 29 resturi de aminoacizi, printre care şi
triptofanul şi metionina care nu se întâlnesc în structura insulinei. Se biosintetizează în
pancreas, stimularea secreţiei fiind determinată de nivelul seric scăzut al glicemiei şi de
nivelul ridicat al epinefrinelor (Fig.9-16b). Aminoacizii β-adrenergici stimulează de asemenea
secreţia glucagonului, iar somatostatina inhibă secreţia.

Fig.9-16. Reglarea secreţiei insulinei (a) şi a glucagonului (b) din celulele pancreatice

Glucagonul este antagonistul insulinei determinând creşterea glicemiei prin gluconeogeneză şi

diminuând ritmul glicolizei şi al transformării glucozei în acizi graşi. La nivelul muşchiului,
glucagonul nu influenţează metabolismul glucidelor, iar la nivelul ţesutului adipos stimulează
lipoliza şi inhibă lipogeneza.
Glucagonul se leagă prin intermediul receptorilor membranari celulari activând proteinkinaza
şi adenilatciclaza, determinând creşterea fosforilării enzimelor. În urma cascadei de activări şi
inhibări se realizează reglarea enzimatică a metabolismului lipidic şi glucidic.
Prevenirea hipoglicemiei se realizează fie prin secreţia glucagonului, fie prin intermediul
receptorilor hipotalamusului, care răspund concentraţiilor joase de glucoză sanguină prin
secreţia epinefrinei şi elaborarea ACTH şi a hormonului de creştere, care acţionează antagonic
cu insulina (Fig. 9-17).

262
 Fig. 9-17. Acţiunea glucoreglatoare a hormonilor

Somatostatina este hormonul polipeptidic pancreatic cu acţiune paracrină asupra

secreţiei insulinei şi glucagonului cât şi a unor hormoni gastrointestinali (secretină,
colecistokinină).
De-a lungul tubului digestiv sunt secretate numeroase substanţe cu activitate homonală, cu rol
în tranzitul alimentar, absorbţie şi digestie, a căror structură este de natură polipeptidică.
Secretinele sunt secretate în jejun şi duoden şi datorită prezenţei resturilor de arginină
în moleculele lor, prezintă caracter bazic. Secreţia acestora se datorează atingerii mucoasei
duodenale de conţinutul acid al stomacului. Secretinele determină stimularea secreţiei de apă
şi bicarbonat, de pancreas, în vederea anihilării excedentului de acid de la nivelul duodenului
sau intestinului subţire.
Colecistokininele sunt peptide active care conţin înte 4 şi 39 resturi de aminoacizi,
care au rolul de a stimula secreţia pancreatică şi contracţia vezicii biliare. Sunt biosintetizate
şi secretate la nivelul mucoasei duodenale şi al jejunului proximal.
Gastrinele sunt peptide constituite din 14; 17 şi 34 resturi de aminoacizi, sunt
biosintetizate de mucoasa gastrică. Gastrinele au rolul de a stimula secreţia acidului clorhidric
şi a pepsinei la nivelul mucoasei gastrice. Prin mecanism de feed-back, acidul clorhidric, în
concentraţie mare în sucul gastric, şi prezenţa excedentară a altor hormoni gastrointestinali,
determină inhibarea gastrinelor. Creşterea concentraţiei gastrinei în ser este asociată de regulă
cu ulcerele duodenale, infecţiile cu Helicobacter Pylori, tumori şi leziuni canceroase.
Somatostatina este hormonul care are capacitate inhibantă asupra gastrinelor, secretinelor sau
colecistokininelor.

263
 Hormonul polipeptidic paratiroidian (PTH) şi calcitonina sunt implicaţi în
homeostazia calciului extracelular acţionând asupra intestinului, rinichiului şi osului.
Calcitonina este hormonul polipeptidic constituit din 32 resturi aminoacizi. Între două resturi
de cisteină aflate în poziţiile 1 şi 7 se realizează o legătură disulfură (Fig. 9-18) a cărei
distrugere determină inactivarea hormonului. Biosinteza calcitoninei se realizează la nivelul
tiroidei sub efectul stimulator al adenilatciclazei.
Calcitonina diminuează resorbţia calciului din oase şi creşte eliminările acestui ion şi a
fosfaţilor prin urină. Efectul hipocalcemiant al calcitoninei este foarte rapid, deficienţa sau
excedentul acesteea neinducând tulburări esenţiale ale metabolismului calciului, ca în cazul
hipo sau hipertiroidismului.

Fig. 9-18. Structura calcitoninei

Hormonul paratiroidian (PTH) este constituit dintr-un lanţ polipeptidic de 84 resturi

aminoacidice, din care lipseşte cisteina. Astfel, scăderea calcemiei şi creşterea vitezei de
degradare a hormonului sunt factorii esenţiali care influenţează creşterea vitezei de secreţie a
acestuia. Rolul parathormonului este mobilizarea ionilor de calciu din oase şi inhibarea
resorbţiei fosfaţilor la nivelul tubilor filtranţi renali, antagonic calcitoninei. De asemenea
hormonul tiroidian inhibă excreţia renală a calciului şi facilitează absorbţia intestinală a
aceluiaşi ion. La nivelul osului (osteoblaşti, osteocite, osteoclaşti) influenţează degradarea
matricei organice şi solubilizarea mineralelor cu eliberarea, în lichidele extracelulare, a ionilor
de fosfat şi calciu.
Efectul hipercalcemiant al paratiroid hormonului prin intervenţia renală este mai rapid decât
prin intervenţia la nivelul osului, dar această ultimă formă de intervenţie este mai eficientă.
O creştere a calcemiei, provocată de un exces de hormon paratiroidian induce creşterea
secreţiei calcitoninei care exercită acţiune hipocalcemiantă (Fig. 9-19). Hipocalcemia,
hiperfosfatemia şi alcaloza sanguină sunt simptomele tetaniei paratiroidiene.
Renina este hormonul polipeptidic biosintetizat în rinichi care are rolul de a stimula,
prin intermediul angiotensinei, cortexul suprarenal pentru biosinteza aldosteronului. Renina
este un angiotensinogen prin faptul că după secreţia în sânge, participă la obţinerea unui
decapeptid, biologic inactiv (angiotensina I) care se transformă într-un octapeptid biologic
activ ( angiotensina II) în prezenţa unor depeptidaze (Fig. 5-15). Angiotensina II, la randul său
se transformă în angiotensina III, biologic activă, care este un heptapeptid. Acţiunea de

264
conservare a sodiului de sistemul renină-angiotensină-aldosteron este mediată de producerea
aldosteronului, care stimulează reabsorbţia sodiului din tubii filtranţi şi colectarea lui în
nefroni.
Creşterea concentraţiei aldosteronului stă la baza mecanismului major de conservare a
sărurilor în rinichi şi indirect de creştere a presiunii osmotice a sângelui.
Stenoza arterială renală cauzată de plăcile aterosclerotice sau proliferarea fibroasă a arterelor
renale induce hipertensiunea renovasculară, care determină creşterea eliminărilor de renină.
Creşterea activităţii plasmatice a reninei determină creşterea producţiei de aldosteron
determinand hiperaldosteronismul secundar şi hipocalcemia.

Fig. 9-19. Rolul hormonului paratiroidian şi al calcitoninei în reglarea calcemiei

În insuficienţa renală se înregistrează hiposecreţia reninei materializată prin hipercalcemie şi

hipoaldosteronism. Aceste manifestări se întalnesc la persoanele vârstnice, la pacienţii
diabetici sau care prezintă nefropatii.
Endorfinele sunt peptide cu roluri reglatoare asupra funcţiei nervoase superioare.
Prezenţa endorfinelor şi în alte organe decât în creier a fost semnalată, dar acestea au alte
funcţii. Endorfinele din creier (neuropeptide) sunt implicate în diferite procese: durere, somn,
învăţare, memorare, comportament, homeostazie.
Endorfinele (Tabelul 9-4) au acţiuni analgezice şi euforice, asemănătoare cu ale morfinei şi
acestea se biosintetizează din precursori polipeptidici comuni.

Tabelul 9-4. Structurile unor endorfine (neuropeptide)

Tyr-Gly-Gly-Phe- Met Met-endorfină
Tyr-Gly-Gly-Phe-Leu Leu-endorfină
Tyr-Gly-Gly-Phe- Met-Thr-Ser-Glu-Lys-Ser-Glu-Thr-Pro-Leu-Val-Thr α-endorfină
Arg-Pro-Lys-Pro-Gln-Gln-Phe-Phe-Gly-Leu-Met Substanţa P

La nivelul organismelor vii se întâlnesc numeroase peptide şi polipeptide care acţionează in

vivo sau in vitro, denumiţi factori de creştere. Dacă la nivelul global creşterea fizică este
reglată de somatotropină, hormonii tiroidieni şi corticosteroizi, factorii de creştere acţionează
la nivelul celulelor, implicându-se în diferenţierile celulare, în creşterea şi dezvoltarea lor.
Factorii de creştere au fost grupaţi în familii după asemănările structurale, după natura
celulelor asupra cărora acţionează şi după modul în care intervin în proliferarea şi
diferenţierea celulelor (Tabel 9-5). Pe lângă aceste activităţi, unii factori de creştere
stimulează proliferarea unor tipuri de celule, reglează funcţii înalt specializate ale celulelor
diferenţiate, participă la formarea unor populaţii de celule sanguine (hematopoieză) la nivelul
organelor limfoide sau măduvei.

Tabel 9-5. Principalele familii de factori de creştere

265
 Prescurtarea Denumirea
EGF Epidermal growth factor
FGF Fibroblast growth factor
TGF Transforming growth factor
PDGF Platelet derived growth factor
NGF Nerve growth factor
CSF Colony stimulating factor
ESF Eritropoesis stimulating factor
IL Interleukine
INF Interferoni

Limfocitele au capacitatea de a sintetiza numeroase peptide şi polipeptide, care nu au rol de

anticorpi, ci de hormoni autocrini, paracrini sau endocrini, cunoscute sub denumirea de
limfokine (citokine). Din clasa limfokinelor care acţionează ca factori reglatori ai creşterii şi
diferenţierii limfocitelor fac parte interleukinele (IL1;IL2; IL3; IL4; IL6; IL8).
Interleukina-1 este o familie de proteine care acţionează ca citokine multifuncţionale prezente
în concentraţii foarte mici, de ordinul pico sau femto molar. Precursorul acesteea are masa de
31.000 Da şi se transformă într-un fragment de 17.000 Da, biologic activ, în prezenţa unei
enzime proteolitice.
Interleukina-1 se găseşte sub formă de doi izomeri: IL-1α şi IL-1β. Aceasta din urmă este
biosintetizată de macrofage, monocite, plachete şi neutrofile, de către celulele NK, celulele
endoteliale, fibroblaste, celulele T şi osteoblaşti şi la nivelul sistemului nervos central. IL- 1β
este implicată în exprimarea proteinelor şi citokinelor în cascada proinflamatorie, în iniţierea
sintezei prostaglandinei E2, în exprimarea NO sintetazei şi a ciclooxigenazei.
Interleukina-2 mediază răspunsul imun, acţionand ca un factor de creştere pentru celulele T şi
NK şi ca factor de diferenţiere a celulelor B. IL- 2 sunt sintetizate în celulele T, granulocite,
celulele B tumorale şi determină regresia numărului de celule tumorale şi canceroase.
IL-2 are proprietăţi antivirale şi antibacteriene, măreşte autoimunitatea şi rezistenţa la unele
boli parazitare.
IL-4, ca şi IL-2 posedă legături disulfură, este biosintetizată de celulele T timocitare, celulele
mastocitare şi posedă receptori la nivelul limfocitelor T şi B, monocitelor, granulocitelor,
fibroblaştilor, celulelor endoteliale şi epiteliale. Această interleukină este implicată în secreţia
IgG1, şi IgE şi acţionează ca factor de creştere a celulelor T şi mastocitelor.
IL-5 este un homodimer glicozilat, legat prin intermediul unei punţi disulfură, biosintetizat în
celulele T mastocitare, celulele adulte leucemice. IL-5 este un factor de creştere eozinofil
hematopoietic.
Interleukina-6 este secretată de celulele T, B, mastocite, monocite, macrofage, fibroblaste,
celule endoteliale şi unele celule din liniile tumorale. Aceasta este implicată în reglarea
sistemului imun şi hematopoietic şi în inducerea sintezei proteinelor de fază acută.
Interleukina-8 prezentă în fluidele sinoviale ale pacienţilor cu artrite reumatoide şi în plăcile
psoriazice, este sintetizată în monocite, macrofage, neutrofile, limfocite, fibroblaşti,
keratinocite, celule endoteliale vasculare, melanocite, hepatocite şi linii celulare tumorale.
Interleukina-10 este sintetizată de celulele T, CD4, unele celule B şi linii mastocitare. IL- 10
inhibă sinteza interferonului γ şi IL-2, sinteza altor citokine şi este deosebit de importantă în
limitarea răspunsului inflamator, inhibă acţiunea macrofagelor.
Tot din clasa interleukinelor fac parte şi factorii necrozanţi ai tumorilor (TNF) şi interferonii.
TNF-α este un polipeptid care exercită efecte citotoxice asupra celulelor tumorale şi altor
celule ţintă. Acesta joacă rol proinflamator, fiind detectat în fluidul sinovial al pacienţilor cu
artrite reumatoide.

266
 Dacă factorii necrozanţi ai tumorilor mediază împreună în interleukinele 1 şi 6
răspunsurile inflamatorii locale şi sistemice, interferonii au activitate antivirală. Biosinteza
interferonilor este indusă în celule în care au pătruns anumite virusuri, polipeptidele proaspăt
preparate interferând cu replicarea virală. Interferonii au de asemenea acţiuni antiproliferative
şi imunoreglatoare. În ultima perioadă s-a demonstrat că atât citokinele cât şi interferonii sunt
sintetizaţi şi de alte celule. Astfel, dependent de natura celulelor producătoare, interferonii se
împart în trei categorii:
- interferoni α - biosintetizaţi de leucocite;
- interferoni β - biosintetizaţi de fibroblaşti;
- interferoni γ - biosintetizaţi de limfocite.
Interferonii γ sunt glicoproteine cu caracter acid, constituiţi din 143 resturi aminoacizi cu
mase moleculare cuprinse între 14.000-18.000 D. Aceste citokine multifuncţionale se leagă cu
afinitate foarte mare de receptorii celulari şi exercită diverse activităţi biologice: antivirale,
antimicrobiane şi antitumorale, cât şi reglarea proliferării, diferenţierii şi răspunsului celulelor
B şi T.

9.3.2 Hormoni derivaţi ai aminoacizilor

La nivelul tiroidei se biosintetizează alături de calcitonină şi hormonii ioduraţi, derivaţi

ai tirosinei: tetraiodotironina (tiroxina; T4) şi triiodotironina (T3).
Biosinteza hormonilor tiroidieni foloseşte o glicoproteină prezentă în tiroidă (tiroglobulina) şi
iodul molecular. Absorbţia iodului din alimente se realizează sub formă de ioni iodură şi sub
această formă sunt captaţi de tiroidă, într-un proces endergonic. În prezenţa tireoperoxidazei,
iodul ionic se oxidează la iod molecular, care se utilizeaza în sinteză:

H2O2 + 2I- + 2H+ I2 + 2H2O

Tireoglobulina este o glicoproteină care conţine peste o sută resturi de tirosină în moleculă,
resturi care sunt iodurate succesiv (Fig. 9-20).
Hormonul activ T3 sau T4 este eliberat după o cuplare oxidativă urmată de hidroliza şi
eliminarea unei α-globuline. Tiroida secretă preponderent T4 şi mai puţin T3. La nivelul
sângelului, T3 provine preponderent din T4 prin deiodurare. La nivel celular se consideră că
acţionează numai T3, acest hormon fiind de câteva ori mai activ decât T 4. Din această cauză
T4 poate fi considerat un prohormon.
Aproape întreaga cantitate de hormoni tiroidieni se întâlneşte sub formă legată de globuline şi
numai într-o foarte mică parte se găsesc liberi, biologic activi (0,04%T 4 şi 0,4%T3). La
nivelul organismului, funcţia de bază a hormonilor tiroidieni este controlul metabolismului
oxidativ, în urma căruia se obţine energia metabolică şi căldura corpului. În prezenţa
hormonilor tiroidieni ioduraţi, metabolismul bazal îşi accelerează viteza, determinând
diminuarea rezervelor energetice lipidice şi zaharidice şi desfăşurarea unui metabolism azotat
negativ. Asupra scheletului şi sistemului nervos în viaţa fetală şi postnatală acţionează de
asemenea hormonii tiroidieni.
Sinteza hormonilor tiroidieni se află sub controlul unui sistem feed-back negativ la care
participă tirotropina hipofizară (TSH), hormonul hipotalamic eliberator al tireotropinei (TRH)
şi hormonii tiroidieni circulanţi (Fig. 9-21).

267
 Fig. 9-20. Biosinteza tiroxinei

În hipofiză, TRH activează eliberarea de TSH, care este o proteină care conţine 208 resturi
aminoacizi grupaţi în două catene polipeptidice. TSH, la rândul său, induce eliberarea
hormonilor ioduraţi la nivelul glandei tiroide (Fig. 9-22).
Concentraţiile crescute ale hormonilor tiroidieni au acţiune catabolică evidenţiată prin
creşterea nivelului creatininei şi azotului urinar. Hormonii tiroidieni favorizează creşterea
absorbţiei glucozei şi scăderea glicogenului hepatic, diminuează lipemia şi colesterolemia şi
favorizează pierderile de apă, calciu şi fosfor.

268
În hipertiroidism, creşterea exagerată a tiroidei şi secreţia excedentară a hormonilor T 3 şi T4
(boala Basedow) se instalează hipocolesterolemia. Clinic se constată senzaţia de oboseală,
pierderea de greutate, transpiraţie excesivă, nervozitate exagerată. Printre factorii favorizanţi
ai hipertiroidismului este incriminată şi transformarea excesivă a iodului ionic în iod
molecular. Reacţia de oxidare este inhibată de prezenţa unor reducători care, nepermiţând
formarea iodului molecular, nu permit nici formarea hormonilor.

Fig. 9-21. Reglarea funcţiei tiroidiene

Fig. 9-22. Implicarea TRH în eliberarea hormonişor tiroidieni ioduraţi

Cei mai cunoscuţi agenţi antioxidanţi, utilizaţi şi în terapie, sunt tioureea şi tiouracilul (Fig. 9-
23).
În hipotiroidismul congenital, glanda tiroidă nu se dezvoltă suficient şi se instalează
cretinismul, manifestat prin întârzierea dezvoltării fizice, mintale, sexuale şi prin obezitate.
Hipotiroidismul poate fi datorat unor factori de mediu sau transferului din faza uterină a
anticorpilor antitiroidă de la mamă la fetus. Hipotiroidismul dobândit este indus de

269
incapacitatea absorbţiei iodului, de capacitatea redusă de oxidare a acestuia, de scăderea
activităţii proteazei care catalizează eliberarea hormonilor din tiroglobulină.
Metabolizarea hormonilor tiroidieni se realizează la nivelul ficatului, prin deiodurare (T 4) sau
după conjugarea cu acid glucuronic (T3).

Fig. 9-23. Structura tioureei (a) şi a tiouracilului (b)

Conversia metabolică a T4 în T3 , care este principalul hormon secretat de tiroidă, cu

activitatea hormonală maximă se realizează în cataliza unei selenoenzime. Aceasta se numeşte
iodotironin-5’-deiodinaza şi se prezintă sub formă de trei izoenzime. Prin această acţiune,
seleniul intervine în funcţia tiroidei prin reglarea metabolismului hormonilor tiroidieni.
O altă selenoenzimă este glutationperoxidaza, care este implicată şi la nivelul tiroidei în
metabolizarea peroxizilor.
Se poate afirma că în cazul tiroidei, seleniul joacă un rol protector, deficienţa în acest metal
favorizand concentrarea H2O2 intracelular şi descreşterea concentraţiei T4, care acţionează ca
prohormon.
La nivelul medulosuprarenalei sunt biosintetizate catecolaminele, din tirosina rezultată la
hidroliza proteinelor endogene sau exogene. Biosinteza se poate realiza şi din fenilalanină
după o prealabilă hidroxilare. Catecolaminele cu importanţă fiziologică (Fig. 9-24) sunt
derivaţi ai catecolului (1,2-dihidroxibenzen): adrenalina (epinefrina) noradrenalina
(norepinefrina) dopamina.

Fig. 9-24. Structurile catecolaminelor

Biosinteza catecolaminelor se desfăşoară în mitocondrii, unde se realizează în prima

fază o oxidare în prezenţa hidroxilazelor şi apoi, printr-o decarboxidare, se obţine dopamina
(Fig. 9-25). În prezenţa altor hidroxilaze, dopamina se oxidează cu formarea noradrenalinei,
care în final suferă un proces de metilare în prezenţa metioninei, cu formarea adrenalinei.
Prima etapă a procesului biosintetic este cea mai lentă, viteza acesteea depinzând de
activitatea tirosinhidroxilazei. Activitatea enzimatică a tirosinhidroxilazei este reglată prin
intermediul cAMP, a cărei concentraţie este dependentă de neurotransmiţătorul acetilcolină.
Catecolaminele sunt stocate sub forma unor complexe cu ATP şi unele proteine. Eliminarea
catecolaminelor în fluidul extracelular se realizează prin stimularea celulelor medulo
suprarenale prin legarea acetilcolinei de receptorii membranei. Legarea induce o depolarizare
locală şi un influx al ionilor Ca 2+ care determină eliminarea complexelor ATP – catecolamine
– proteine.

270
 Dopamina nu se găseşte în sânge, dar se găseşte în anumite regiuni ale sistemului
nervos central, având rol de neurotransmiţător primar la nivelul terminaţiilor nervoase

Fig. 9-25. Biosinteza catecolaminelor

dopaminergice. Şi noradrenalina are funcţia de neurotransmiţător la nivelul nervilor

postganglionari simpatici (terminaţii adrenergice). Catecolaminele au rol important în stările
emoţionale şi în situaţiile de efort fizic şi psihic. Astfel, dacă adrenalina predomină în stările
de teamă (hormonul apărării pasive) noradrenalina predomină în stările de furie (hormonul
apărării active). Dacă adrenalina este vasodilatator (măreşte debitul sanguin) noradrenalina
este vasoconstrictor (măreşte presiunea arterială). Asupra circuitului hidromineral, adrenalina
acţionează prin creşterea concentraţiilor ionilor de calciu şi magneziu. Deficitul de dopamină
este asociat cu boala Parkinson, care cauzează tremurul.
La nivelul ţesuturilor organismului uman există două tipuri de receptori adrenergici: α - care
interacţionează egal cu epinefrina şi norepinefrina şi respectiv β - care prezintă afinitate
puternică doar pentru epinefrină.
Efectele metabolice mediate de adrenalină în special, au ca rezultat creşterea consumului de
oxigen şi a producţiei de ATP cât şi creşterea temperaturii multor ţesuturi.
La nivelul hepatocitului, adrenalina activează alături de glicogenoliză şi gluconeogeneza
pentru furnizarea glucozei pentru menţinerea glicemiei. La nivelul ţesuturilor adipoase este
stimulată lipoliza în vederea eliberării acizilor graşi necesari pentru scopuri energetice în
ţesuturile periferice. Glicerina rezultată prin lipoliză se utilizează în scopuri gluconeogenice.

271
Concomitent, catecolaminele inhibă secreţia de insulină, reducând consumul de glucoză
sanguină la nivelul ţesuturilor periferice.
Catecolaminele au o viaţă foarte scurtă (câteva zeci de secunde) ele fiind captate din circulaţie
foarte rapid, în special la nivelul ficatului şi rinichiului, unde sunt metabolizate până la
compuşi inactivi. Doar o foarte mică parte din catecolamine se elimină ca atare pe cale renală.
Metabolizarea catecolaminelor se realizează în prezenţa monoaminoxidazei (MAO) şi catecol
O-metiltransferazei (COMT) cu formarea acidului vanilmandelic (Fig. 9-26) care se elimină
alături de cataboliţii intermediari, pe cale renală.

Fig. 9-26. Catabolizarea catecolaminelor

Serotonina (5-hidroxitriptoamina) şi melatonina (O-metil-N-acetilserotonina) sunt

hormoni derivaţi ai triptofanului, biosintetizaţi în epifiză (Fig. 9-27).
Serotonina este implicată în reglarea presiunii sângelui, reglarea respiraţiei. De asemenea
favorizează lipoliza şi acţionează ca neurotransmiţător la nivelul creierului. Melatonina este
secretată preponderent noaptea, secreţia fiind influenţată de activitate, dietă, somn.
Histamina este hormonul derivat al histidinei (Fig. 4-11a) rezultat prin decarboxilarea
enzimatică, la nivelul hepatocitului, în prezenţa piridoxalfosfatului. Histamina este
constituentul tuturor celulelor animale, preponderent găsindu-se în piele, tubul digestiv, ficat,
plămâni. Hormonul este secretat excesiv de celulele mastocitare, ca rezultat al unor reacţii
alergice sau traume. Acţiunea histaminei în procesele anafilactice şi alergice se materializează
prin dilatarea capilarelor şi creşterea permeabilităţii membranelor.

272
 Fig. 9-27. Sinteza serotoninei şi melatoninei

9.3.3 Hormoni steroizi

Precursorul biogenic al hormonilor steroizi este colesterolul, în care structura de bază

este nucleul ciclopentanoperhidrofenantrenic (Fig. 7-16). Cu toată similitudinea structurală a
acestor hormoni, ei se deosebesc radical în ceea ce priveşte efectele fiziologice exercitate la
diferite niveluri. Hormonii steroizi, alături de acizii biliari, constituie (Fig. 7-20) principala
formă de eliminare a colesterolului din organismele mamiferelor.
Hormonii steroizi sunt biosintetizaţi în corticosuprarenale, ovare, testicule şi corpii ovarieni.
Datorită hidrofobicităţii lor, hormonii steroizi după sinteză, sunt transportaţi la ţesuturile ţintă
sub forma unor complexe cu unele proteine serice. Printre acestea, albumina serică este cel
mai cunoscut transportor nespecific.
Sunt cunoscute cinci clase de hormoni steroizi (Fig. 9-28):
- glucocorticoizi;
- mineralocorticoizi;
- gestogeni;
- estrogeni;
- androgeni.
Etapa determinantă a procesului de biosintetiză, a tuturor hormonilor steroizi este
transformarea colesterolului în pregnenolonă în prezenţa oxigenului molecular şi a NADPH
(Fig. 9-29). Orice modificare a activităţii enzimelor care catalizează transformarea
colesterolului în pregnenolonă, induce o dezechilibrare în biosinteza hormonilor steroizi cu
consecinţe clinice. Astfel, în deficienţa în 17-hidroxilază se obţine o concentraţie insuficientă
de cortizol cât şi concentraţii reduse de estrogeni şi androgeni, care au efecte asupra maturării
sexuale. În deficienţa în 21-hidroxilază, care este următoarea enzimă în ciclul de transformare,
se blochează sinteza glucocorticoizilor şi mineralocorticoizilor şi se biosintetizează

273
excedentar testosteronul. Producerea excedentară de testosteron se datorează şuntării
metabolice a progesteronei din ciclul hormonilor sexuali.

Fig. 9-28. Schema simplificată a biosintezei hormonilor steroizi

Datorită deficitului de 21-hidroxilază, la femei se înregistrează masculinizarea şi respectiv

pseudohermafrodismul (aspectul este de bărbat, chiar dacă genetic este femeie).
Hormonii steroizi sunt convertiţi în ficat, în produşi metabolici de eliminare în urma reacţiilor
de reducere la nivelul legăturilor duble şi introducerii unor grupări hidroxil adiţionale. Prin
aceasta hidrofilicitatea acestor molecule creşte în lichidele biologice, iar legarea de acidul
glucuronic permite vehicularea în vederea eliminării din organism. Cea mai mare parte a

274
hormonilor steroizi se elimină pe cale renală, după transportarea lor prin sânge şi doar o mică
parte sunt secretaţi în bilă şi apoi eliminaţi prin fecale.

Fig. 9-29. Transformarea colesterolului în pregnenolonă, etapă fundamentală

în biosinteza steroizilor

Hormonii glucocorticoizi (corticosuprarenali) sunt biosintetizaţi în corticosuprarenală în

prezenţa ACTH, care acţionează prin intermediul cAMP. Aceşti hormoni sunt biosintetizaţi cu
o viteză foarte mare, dar sunt şi eliminaţi foarte rapid din organism, astfel că la nivelul
sângelui concentraţia lor este relativ mică. Principalii hormoni glucocorticoizi, aflaţi într-un
continuu echilibru sunt: cortizonul, cortizona şi corticosterona (Fig. 9-30).

Fig. 9-30. Hormoni glucocorticoizi

Glucocorticoizii se leagă specific de receptorii citoplasmatici ai hepatocitelor şi fibroblastelor,

având rolul esenţial în reglarea metabolismului glucidic prin scăderea vitezei de oxidare a
glucozei şi prin stimularea gluconeogenezei (Fig. 9-17) şi favorizarea catabolismului protidic.
Glucocorticoizii au efect hiperlipemiant şi hipercolesterolemiant, prin favorizarea sintezei
acizilor graşi şi intervin în reglarea presiunii sângelui şi au acţiune antiinflamatoare.
Prin hidrogenarea grupărilor carbonil şi a dublei legături din ciclul A al glucocorticoizilor,
aceştia sunt inactivaţi şi sunt relativ usor legaţi de acidul glucuronic în vederea vehiculării
prin lichidele biologice şi eliminării renale.
Glucocorticoizii au rol major în reglarea metabolismului glucidic prin scăderea vitezei de
oxidare a glucozei şi stimularea gluconeogenezei.
Cortizolul se găseşte în sânge atăt liber, cat şi legat de proteina de legare a
corticosteroizilor. Concentraţia serică a cortizolului este cea mai mare dimineaţa şi scade
treptat de-a lungul zilei. Cortizolul este promotorul gluconeogenezei, depozitării glicogenului
hepatic şi diminuării utilizării glucozei în organismul uman. Secreţia cortizolului este afectată
de diferiţi factori: vârsta, unele boli, starea de nutriţie, concentraţii anormale înregistrandu-se
în cancerul de prostată, depresie şi schizofrenie.

275
Cortizolul este implicat în scăderea numărului de limfocite, diminuând funcţiile mediatoare şi
efectoare ale acestora. Prin inhibarea proliferării fibroblaştilor şi prin inhibarea fosfolipazei
A2 este întreruptă calea arahidonatului şi sinteza de prostaglandine şi leucotriene.
Funcţia de bază a cortizolului este legată de activitatea antiinflamatoare şi menţinerea
presiunii sangelui. Cortizolul este un indicator al funcţiei adrenocorticale, creşterea
concentraţiei serice apărand în stress, în sarcină, în tratamentul contraceptiv, în diabet şi
terapia cortizonică. Scăderea concentraţiei cortizolului este intâlnită în deficienţele cortexului
şi în tratamentul cu glucocorticoizi.
Corticosterona este precursorul aldosteronului şi un marker major al stressului,
căruia-i datorează creşterea concentraţiei.
Tot la nivelul corticosuprarenalei se biosintetizează şi hormonii mineralocorticoizi, în
prezenţa ACTH şi angiotensinei.
Aldosteronul este principalul hormon mineralocorticoid care participă la homeostazia
hidrică şi electrolitică. Rinichiul este organul ţintă la nivelul căruia acţionează aldosteronul
determinând retenţia ionilor Na+ şi eliminarea ionilor H+; NH4+; K+, retenţia Na+ antrenând
şi retenţia hidrică. Controlul sintezei şi secreţiei aldosteronului se realizează prin intermediul
sistemului renină-angiotensină. Renina secretată în sânge acţionează asupra angiotensinei,
transformând-o în angiotensina I, care în prezenţa unei enzime de conversie se transformă în
angiotensina II care are o acţiune vasoconstrictoare asupra arteriolelor. Angiotensina II
determină biosinteza aldosteronului care induce retenţia Na+ şi creşterea volumului şi
presiunii sângelui. Angiotensina II se degradează foarte rapid în prezenţa angiotensinazei, la
produşi inactivi (Fig. 9-31). Pentru secreţia aldosteronului s-a propus şi un alt mecanism prin
care ionii K+ intervin, în concentraţii mari sanguine, în stimularea acestuia. Prin acţiunea
kaliurică a aldosteronului, valoarea potasemiei se restabileşte şi astfel este inhibată secreţia
aldosteronului.
Prin diminuarea exagerată a concentraţiei aldosteronului, la nivel renal se elimină excedentar
ionii Na+; Cl-; HCO3- care determină scăderea forţei ionice a plasmei şi implicit scăderea
presiunii osmotice.
Hormonii steroizi sexuali (gestogeni, androgeni, estrogeni) sunt biosintetizaţi sub
coordonarea hipotalamusului care, prin intermediul hormonului de eliberare a gonadotropinei,
stimulează hipofiza anterioară pentru secreţia LH şi FSH. Pentru secreţia androgenilor,
hormonul luteotrop stimulează testiculele, iar pentru secreţia progestinelor şi estrogenilor
stimulează ovarele. FSH la rândul său reglează dezvoltarea foliculilor ovarieni şi
spermatogeneza testiculelor, acţionând sinergic cu LH.
Progesteronul (Fig. 9-28) principalul hormon gestogen, este secretat de corpul galben în faza
a doua a ciclului sexual. Acesta reglează activitatea ovarelor şi pregăteşte mucoasa uterină
pentru nidare, determinând trecerea activităţii uterine din faza proliferativă în cea secretorie.
Progesteronul este implicat în modificări ale metabolismului glucidic, lipidic şă protidic, în
termoreglarea organismului, reabsorbţia în tubii renali a sodiului şi reducerea presiunii
parţiale a dioxidului de carbon din alveole. Progesteronul este de asemenea implicat în
remielinizarea axonilor din sistemul nervos (neurosteroid) şi în menopauză, se utilizează ca
medicament pentru diminuarea simptomelor.
Hormonii gestogeni au şi rolul de a inhiba contracţiile uterine provocate de estrogeni şi
ocitocină, favorizând mersul normal al sarcinii. Alături de acestea, hormonii gestogeni
influenţează dezvoltarea glandei mamare şi contribuie la secreţia laptelui.
Spre deosebire de ceilalţi hormoni derivaţi ai colesterolului, hormonii estrogeni (estradiolul,
estrona şi estriolul) posedă un ciclu aromatic (Fig. 9-32; 9-28).
De asemenea, aceşti hormoni posedă un hidroxil fenolic în poziţia 3 şi au lipsă o grupare metil
în poziţia 10. Estrogenii se biosinterizează din androgeni în prezenţa aromatazei. Biosinteza

276
estradiolului se realizează în foliculul ovarian Graaf şi în cantităţi foarte mici în testicul. La
femeile neînsărcinate concentraţia acestor hormoni variază ciclic, valori mari înregistrându-se
înainte de ovulaţie.

Fig. 9-31. Sistemul renină-angiotensină, premergător secreţiei aldosteronului

Fig. 9-32. Structurile principalilor hormoni estrogeni

Hormonii estrogeni intervin în prima fază a ciclului sexual feminin, determinând dezvoltarea
şi înmulţirea celulelor epiteliului uterin. Dacă estrona este implicată direct în evoluţia normală
a ciclului sexual, estriolul este implicat în stimularea biosintezei proteinelor iar estradiolul
este implicat în creşterea oaselor, dezvoltarea creierului şi concentrarea intracelulară a
calciului şi a unor mesageri secunzi. De asemenea, hormonii estrogeni favorizează retenţia
apei, a sodiului şi calciului şi eliminarea potasiului din organism şi sunt implicaţi în
accelerarea biosintezei triacilglicerolilor, fosfogliceridelor şi acizilor nucleici.
Hormonii androgeni (testosteronul şi androsteronul) sunt biosintetizaţi de testicule, ovare şi
suprarenale (Fig. 9-33; 9-28). Caracteristica de bază a acestor hormoni este lipsa totală a
catenei laterale din poziţia 17 a nucleului ciclopentanoperhidrofenantrenic.

277
 Fig. 9-33. Structurile principalilor hormoni androgeni

Testosteronul poate fi considerat hormon şi prohormon, deoarece prin reducere în prezenţa 5-

α-reductazei se transformă în dihidroandrosteron. Acesta este un hormon care se leagă cu
afinitate mai mare de receptorii testosteronului. În deficienţa în această enzimă, în organismul
bărbaţilor se dezvoltă pseudohermafrodismul. Testosteronul reglează procesele fundamentale
necesare dezvoltării şi funcţionării organelor sexuale, apariţia şi dezvoltarea caracterelor
secundare sexuale şi spermatogeneza.
La bărbaţi testosteronul este secretat de testicule, sub controlul hormonului luteotrop, la femei
provine din secreţia ovariană sau din conversia altor hormoni steroizi în ţesuturile periferice,
concentraţia testosteronului feminin circulant este de 10 ori mai mică decat la bărbaţi.
Rolul preponderent al androgenilor este anabolizant (stimulează biosinteza proteinelor
celulare la ambele sexe) care se manifestă în special la pubertate, determinând dezvoltarea
oaselor şi a muşchilor scheletici. Testosteronul influenţează de asemenea eritropoieza prin
stimularea sintezei renale a eritropoietinei.
În organismul bărbaţilor concentraţia serică de testosteron stă la baza evaluării funcţiei
testiculare, pe cand în organismul femeilor este un marker al tumorilor ovariene, cancerului şi
hirsutismului.

9.3.4 Hormoni derivaţi ai acizilor graşi

Hormonii derivaţi ai acizilor graşi au un precursor comun - acidul arahidonic - care,

la nivelul tuturor membranelor celulare, este stocat sub formă de ester în poziţia a doua a
restului de glicerină din fosfolipide (Fig. 7-6). Astfel, biosinteza derivaţiilor acidului
arahidonic, depinde de viteza de eliminare a acestuia, din fosfolipide, în prezenţa
fosfolipazelor (Fig. 9-34).
Derivaţii acidului arahidonic (eicosanoidele) sunt hormoni paracrini, cu un spectru foarte larg
de efecte, care se biosintetizează în toate celulele mamiferelor, cu excepţia globulelor roşii.
Eicosanoidele sunt implicate în fiziologia multor procese fundamentale: inflamaţia, tromboza,
reproducerea, secreţia gastrică, vasomotricitatea, transmisia nervoasă, funcţia renală.
Leucotrienele sunt acizi graşi, cu catenă liniară, care în poziţiile 7, 9, 11 şi 14 prezintă patru
legături π, dintre care primele trei sunt conjugate (Fig. 9-35).
Denumirea acestor eicosanoide provine de la faptul că principalul loc de biosinteză este
leucocitul (leuco) şi conţin trei legături duble conjugate (trienă). Prezenţa dublelor legături în

278
leucotriene, determină o instabilitate chimică accentuată, datorită uşurinţei de oxidare.
Biosinteza leucotrienelor necesită convertirea acidului arahidonic într-un hidroperoxid în
prezenţa unor lipooxigenaze, şi transformarea acestuia în produşi finali, dependent de natura
ţesutului (ficat; ochi; aparat respirator; musculatură netedă).

Fig. 9-34. Eliberarea acidului arahidonic din fosfolipide

Fig. 9-35. Lanţul de bază al leucotrienelor

Leucotrienele pot fi simple (nepeptidice) sau peptidice, în care de lanţul de bază se leagă un
rest de aminoacid sau de peptid (Fig. 9-36).
Fiecare leucotrienă are un rol specific, biosinteza şi utilizarea lor la nivelul ţesuturilor fiind
dependentă de necesităţile celulelor. Leucotrienele au rol important în afecţiuni majore
(astmul bronşic, cardiopatia ischemică, inflamaţii). În anafilaxie (lipsa apărării faţă de un
antigen) s-a demonstrat elaborarea unor cantităţi mari de leucotriene în macrofagele alveolare
şi monocite, alături de eliberarea de histamină. De fapt, eliberarea de histamină se datorează
diminuării biosintezei de prostaglandine, care acţionează ca inhibitori ai acesteea. Acţiunea
bronhoconstrictoare a unor leucotriene este de aproximativ 500 de ori mai mare decât a
histaminei. Leucotrienele stimulează secreţia de mucus şi acţionează asupra vaselor sanguine
de toate tipurile, ca vasodilatatori sau vasoconstrictori. Leucotrienele sunt implicate în
patogenia spasmului coronarian, aritmiilor cardiace şi în patologia şocului. Acestea exercită şi
un efect reglator-modulator al sintezei şi acţiunii unor hormoni şi au efect de modulare a
activităţii mediatorilor chimici. Astfel, la nivelul pancreasului sau corticosuprarenalelor, în
concentraţii foarte mici (10-8 - 10-9 mol/L) participă la biosinteza insulinei, respectiv a
hormonilor corticosteroizi. Leucotrienele pot fi secretate şi de celulele care participă la
răspunsul imun şi au capacitatea de inhibiţie a proliferării limfocitare şi de diminuare a
funcţiei citotoxice a acestora.
Peptidoleucotrienele stimulează biosinteza interferonului şi sunt implicate în
respingerea grefelor. În genere, în inflamaţii, ţesutul viu răspunde la traumele celulare
provocate de acţiunea unor factori iritanţi şi de pătrundere în celule a unor microorganisme.

279
 Fig. 9-36. Structurile unor leucotriene simple sau peptidice

Diverse leucotriene intervin în toate etapele unui proces inflamator acut:

- eliberarea mediatorilor chimici (factori ai coagulării, chinine, complement,
histamină);
- eritem (vasodilataţie);
- edem (permeabilitate vasculară);
- hiperalgie (dureri).
Din acidul arahidonic, în prezenţa prostaglandinendoperoxidsintetazei (Fig. 7-25;7-26) se
obţin prostaglandinele la nivelul majorităţii ţesuturilor. Enzima posedă două activităţi
catalitice: ciclooxigenază a acizilor graşi, care necesită două molecule de oxigen molecular şi
respectiv peroxidază. Din endoperoxizii ciclici rezultaţi în cataliza ciclooxigenazei se obţin
mai departe prostaciclinele şi tromboxanii (Fig. 9-37).
Biosinteza prostaglandinelor poate fi inhibată de unii compuşi: cortizonul, indometacinul,
aspirina, fenilbutazona. Cortizonul acţionează indirect în biosinteza prostaglandinelor,
inhibând activitatea fosfolipazei, care nu mai catalizează eliberarea acidului arahidonic din
fosfolipide. Agenţii antiinflamatori nesteroidici (fenilbutazona, indometacinul şi aspirina)
inhibă prostaglandinendoperoxidsintetaza prin acetilarea restului serinic din apropierea
centrului catalitic (Fig. 7-27) şi nu mai permit biosinteza PGH2 (prostaglandina de bază) din
care se pot biosintetiza celelalte prostaglandine, prostacicline şi tromboxani. Agenţii
antiinflamatori, mai sus enumeraţi, nu inhibă în schimb biosinteza leucotrienelor. În structura
tuturor prostaglandinelor este prezent un ciclu pentanic substituit, natura substituenţilor
determinând funcţiile şi denumirile acestora (Fig. 9-38).
Rolul fiziologic al acestor hormoni este deosebit de variat, influenţând muşchii netezi,
sistemul cardiovascular şi nervos, metabolismul, organele genitale.
În hemostază, prostaciclinele produse de celulele endoteliale ale vaselor de sânge, au rol în
inhibarea agregării plachetelor, prevenind formarea trombilor sau cheagurilor.
O parte din efectele induse de eicosanoide, la om, sunt redate schematic în figura 9-39.
Modalităţile comune de acţiune ale acestor hormoni sunt:
- fixarea pe receptorii membranari;
- influenţarea transportului şi distribuţiei ionilor Ca2+;
- influenţarea concentraţiei cAMP la nivelul celulelor;
- influenţarea transportului ionic transmembranar;
- influenţarea sintezei acizilor nucleici (RNA).

280
 Fig. 9-37. Biosinteza prostaglandinelor, prostaciclinelor şi tromboxanilor

Fig. 9-38. Componentele de bază din structura unor prostaglandine

Sintetizaţi pentru menţinerea homeostazei, excesul de eicosanoizi, determină apariţia unor

stări patologice. Faptul că toxicele, diferite ca structură şi mecanism de acţiune, influenţează
sinteza eicosanoidelor, arată că această familie de substanţe joacă un rol fundamental în
reacţiile de apărare ale organismului.
Dezechilibrele din metabolismul eicosanoidelor sunt implicate în majoritatea reacţiilor majore
prin care organismul răspunde la diferitele tipuri de agresiuni, în mod dinamic.
S-a emis ipoteza că aceste specii moleculare deţin un rol important în menţinerea şi evoluţia
vieţii, datorită faptului că se întâlnesc la toate nivelurile de organizare ale materiei, începând
cu bacteriile şi terminând cu scoarţa cerebrală.

281
Fig.9-39. Efectele fiziologice şi asocierea patologică determinate de derivaţii
acidului arahidonic

282
 9.4 Probleme propuse

1. Adesea hormonii sunt denumiţi molecule-semnal. Cum explicaţi această denumire?

2. Discriminaţi între hormoni autocrini, hormoni paracrini şi hormoni endocrini.
3. Sugeraţi o explicaţie referitoare la locul ocupat de receptorii hormonali la nivelul unei
celule.
4. Pentru hormonii hidrofili şi respectiv hidrofobi, puteţi preciza care dintre ei prezintă un
timp de înjumătăţire mai mare la nivel circulator?
5. Discriminaţi între agonişti şi antagonişti hormonali.
6. Explicaţi cum este implicată proteina G în transformarea ATP în cAMP.
7. Care specii hormonale consideraţi că necesită intervenţia unui mesager secund în
vederea obţinerii unui răspuns celular?
8. Sugeraţi modul în care anumiţi hormoni pot interveni în procesul de biosinteză proteică.
9. Cum se materializează efectul antagonic al somatotropinei faţă de insulină?
10. Ce se poate afirma despre structura hormonilor hipofizari glicoproteici?
11. Insulina este biosintetizată de celulele β-pancreatice, iar somatostatina de celulele α-
pancreatice. Prin ce efect poate inhiba stomatostatina biosinteza insulinei?
12. Sugeraţi caracterul acido-bazic al preproinsulinei, în raport cu insulina.
13. Un om sănătos consumă o cantitate de aproximativ 200g glucide şi, după scurt timp, i
se determină glicemia, obţinându-se o valoare de 135mg/100mL. La această valoare a
glicemiei, se va instala foamea şi se va pune în evidenţă glucozuria? Ce se întâmplă în
aceste condiţii la nivelul celulelor α şi β pancreatice?
14. Cum poate fi controlat diabetul zaharat pe un interval scurt sau lung de timp?
15. La nivelul organismului uman, cum poate fi prevenită hipoglicemia, prin intervenţia
unor hormoni cu caracter antagonic insulinei?
16. Secretinele sunt hormoni cu caracter bazic, secretate de duoden şi jejun, sub influenţa
acidului clorhidric. Sugeraţi rolul lor.
17. Cui se datorează caracterul bazic al secretinelor
18. Indicaţi implicarea în unele procese biologice a hormonilor tiroidieni.
19. Indicaţi natura chimică a TRH şi dacă acţiunea stimulatoare în secreţia T 3 şi T4 este
directă.
20. Indicaţi mecanismul prin care hipotalamusul este implicat în reglarea biosintezei
hormonilor tiroidieni ioduraţi.
21. Între hipotiroidismul congenital şi cel dobândit sunt diferenţe remarcabile? Dacă da,
precizaţi-le.
22. De unde provin resturile tirosinice din hormonii tiroidieni ioduraţi şi catecolamine?
23. Scrieţi etapele biosintezei noradrenalinei din fenilalanină.
24. În biosinteza catecolaminelor, transformarea tirosinei în dopa este etapa determinantă
de viteză. Propuneţi o explicaţie posibilă prin care acetilcolina intervine în această
etapă.
25. Cum intervine neurotransmiţătorul acetilcolină în biosinteza şi secreţia
catecolaminelor?
26. Care sunt principalele procese biochimice în care intervin catecolaminele pentru
reglarea glicemiei?
27. Catecolaminele sunt inactivate foarte rapid în organism până la produşi inactivi care se
elimină. Indicaţi enzimele implicate în inactivarea lor, organele unde sunt inactivate şi
modul de eliminare din organism.
28. Acetilcolina este un neurotransmiţător. Ea poate influenţa şi biosinteza şi secreţia unor
hormoni?

283
29. Dopamina şi noradrenalina prezintă şi roluri de neurotransmiţători. Unde acţionează
aceştia la nivelul sistemului nervos?
30. Propuneţi un şir de transformări chimice de obţinere a melatoninei (O-metil-N-acetil
serotonina) din serotonină (5-hidroxitriptamina).
31. Indicaţi mecanismele prin care unele substanţe cu rol antiinflamator, cu structură
steroidică şi nesteroidică, sunt implicate în biosinteza prostaglandinelor,
prostacicilinelor şi tromboxanilor.
32. Indicaţi efectul hipersecreţiei ACTH asupra glicemiei şi eliminărilor urinare de 17-
hidroxicorticosteroizi.
33. Insulina este hormonul hipoglicemiant implicat în transformarea glucozei la nivelul
ficatului, ţesutului muscular şi adipos. Indicaţi pentru fiecare ţesut, modalităţile de
transformare ale glucozei.
34. Ce se întâmplă în timpul postului, stress-ului şi hipoglicemiei, cu secreţia hormonului
somatotrop?
35. În ce constă asemănarea hormonilor TSH, FSH, LH şi hCG?
36. Ce se întâmplă cu presiunea arterială şi glicemia în hipersecreţie de noradrenalină?
37. Glucagonul este hormonul care stimulează glicogenoliza şi gluconeogeneza pentru
creşterea glicemiei. Ce se întâmplă cu aminoacizii şi acizi graşi liberi (din circulaţie)
în hipersecreţia de glucagon?
38. Sugeraţi mecanismul prin care administrarea de testosteron în circulaţia generală a
unui bărbat acţionează contraceptiv pentru acesta.
39. Ce relaţie există între testosteron - dihidroandrosteron şi estradiol. Se poate spune, pe
baza acestor relaţii, că bărbatul este un predecesor al femeii?
40. Cum explicaţi tendinţa de masculinizare a femeilor, luând în discuţie activităţile
enzimatice ale unor enzime care catalizează transformările steroizilor.
41. Propuneţi o reacţie de transformare a testosteronului în dihidroandrosteron.
42. Pregnenolona este un intermediar important în biosinteza hormonilor steroizi.
Sugeraţi un şir de reacţii biochimice posibile prin care pregnenolona se transformă în
progesteron.
43. Imaginaţi un mecanism posibil de transformare a progesteronului în testosteron.
44. Propuneţi un mecanism de transformare al testosteronului în estradiol.
45. Spermatogeneza necesită pentru specia om 32oC, temperatură ce este mult mai joasă
decât intervalul de temperatură normală, care se situează în jurul valorii de 37 oC.
Sugeraţi o explicaţie prin care această condiţie este asigurată fiziologic.
46. Pentru un bărbat, cum puteţi explica virilitatea excesivă datorită deficitului în una
dintre enzimele care asigură transformarea colesterolului în androgeni?
47. Cum poate fi realizat un efect contraceptiv la femei?
48. Care este aportul ocitocinei şi prolactinei în lactaţie?
49. Propuneţi o explicaţie a fenomenelor care se produc la administrarea izopropil
tiouracilului, în cazul unui pacient.
50. Ce se întâmplă într-un proces autoimun prin care se biosintetizează anticorpi anti-
proteine-receptor TSH.
51. Se poate vorbi de acidoză-alcaloză în hiperactivitatea sistemului renină-angiotensină?
52. Indicaţi ce relaţie există între stress, efortul fizic, secreţia dopaminei, a
gonadotropinelor şi a prolactinei.
53. Cum explicaţi posibilitatea instalării tetaniei în alcaloză.
54. Polipeptidul C se obţine alături de insulină în urma intervenţiei unor enzime
proteolitice asupra precursorilor insulinici. Cele două polipeptide sunt secretate
simultan din celulele B pancreatice. Se poate utiliza polipeptidul C ca marker al
răspunsului secretor al celulelor B?

284
55. Administrarea prelungită la om a unei insuline heterospecifice poate induce biosinteza
unor anticorpi antiinsulină de specie?
56. Glucagonul este un hormon hiperglicemiant. Indicaţi modalităţile prin care acest
hormon intervine la nivelul muşchilor şi ţesutului adipos, în metabolismul glucozei şi
al lipidelor.
57. Indicaţi organele implicate în transformarea colecalciferolului (ergocalciferolului) în
vitamina D3 activă şi modul de acţiune al acesteea.
58. Consideraţi că există o relaţie între concentraţiile mari de fosfat şi calciu ionic din ser
şi capacitatea de hidroxilare în poziţia unu a 25-hidroxicolecalciferolului?
59. Ce rol consideraţi că au depozitele minerale labile din os?
60. În ce constă efectul fiziologic al calcitoninei?
61. Care este cel mai important metabolit al vitaminei D3 la nivelul tractului
gastrointestinal? Care hormon este cel mai sensibil reglator al concentraţiei serice al
acestui metabolit?
62. Cu ce modificări biochimice se poate asocia hiperparatiroidismul?
63. Vasopresina şi ocitocina sunt hormoni neurohipofizari nonapeptidici, monociclici, în
care restul de Phe este substituit cu un rest Ile, iar un rest Arg cu un rest Leu. Sugeraţi
comportarea acido-bazică a celor doi hormoni.
64. Sugeraţi ce se întâmplă cu apa şi ionii de sodiu din sânge şi urină în hipo şi
hipersecreţia de vasopresină (ADH).
65. Care este hormonul care este implicat în restabilirea osmolarităţii plasmei?
66. Ce se întâmplă în hipersecreţiile de vasopresină şi hiposecreţia de aldosteron?
67. În diabetul insipid se pot elimina până la 15L urină diluată pe zi. Există cauze
hormonale în declanşarea acestei boli? Care ar putea fi tratamentul în acest caz?
68. Puteţi aprecia variaţia secreţiei vasopresinei în hipertonie şi hipotonie?
69. Cum explicaţi reducerea potenţialului membranar de repaus cu creşterea concentraţiei
potasiului extracelular.
70. Ce hormoni pot fi biosintetizaţi excedentar într-un adenom hipofizar?
71. Având în vedere structura insulinei şi a calcitoninei, propuneţi o modalitate prin care
cei doi hormoni pot fi inactivaţi.
72. Care sunt simptomele paraclinice ale tetaniei paratiroidiene.

285