5. Conceptul de aparare colectiva .

Normele apararii colective

Apărarea colectivă - angajamentul tuturor statelor de a se apăra reciproc de o agresiune

exterioară.

Scopul unei organizaţiia de apărare colectivă: ca principal apărarea tuturor membrilor de

orice acţiune externă.
Ele au la bază o convenţie în care este stipulată apărarea reciprocă în cazul în care un stat
membru este ameninţat sau este deja subiect al unui atac militar din partea altui stat sau grup
de state din afara tratatului.
Apărarea colectivă presupune următoarele norme:

1) reciprocitate între statele membre în ceea ce priveşte susţinerea militară în caz de atac
de către un alt stat sau uniune de state;
2) contribuţia fiecărui stat membru cu resurse umane, materiale şi financiare pentru
susţinerea unei misiuni dusă de organizaţie în vederea promovării intereselor
fundamentale ale participanţilor;
3) constituirea de forţe militare naţionale care intră în subordinea unei conduceri
militare a organizaţiei doar pe timpul îndeplinirii misiunii respective; în restul
timpului, structura militară se întoarce la „bază”, adică în ţara de origine;
4) negocierea nivelului, mărimii şi naturii efortului de apărare. După adoptarea deciziei
în acest domeniu se trece la transpunerea ei în practică prin metode proprii, de către
fiecare ţară;
5) obligativitatea tuturor statelor membre de a participa la apărarea colectivă. Această
participare este dimensionată în raport cu puterea economică, populaţia, suprafaţa etc.
ţării respective;
6) consens în adoptarea hotărârilor. Odată adoptate, acestea devin obligatorii pentru toţi
membrii organizaţiei.

6. NATO – apărarea colectiva si securitatea cooperativa

Într-un sistem de securitate cooperativă, obiectivele de securitate naţională ale statelor ca

entitate individuală sunt conectate de către patru inele consolidate de securitate:
Inelul unu: promovarea şi protejarea drepturilor omului în propriile lor graniţe şi în zona de
influenţă (Securitate individuală).
Inelul doi: menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul lor comun (Securitate colectivă).
Inelul trei: protecţie reciprocă împotriva agresiunii exterioare (Apărare colectivă).
Inelul patru: promovarea în mod activ a stabilităţii în alte zone unde conflictul ar putea să
ameninţe securitatea lor comună, folosind mijloace politice, informaţionale, economice şi,
dacă e necesar, militare (promovarea stabilităţii).
7. Definirea conceptului de aparare preemtivă

Dreptul internațional și apărarea preemtivă – ar da dreptul unui stat sau unor state să
desfăşoare acţiuni militare împotriva altui stat unde se presupune că sunt încălcate:

 drepturile fundamentale ale omului

 sunt produse arme de distrugere în masă, sau, mai nou,

 există tabere ale unor organizaţii ale terorismului internaţional.

În acest sens, se impun a fi soluţionate patru aspecte importante ale loviturilor

preemtive:

 circumstanţele în care decizia de autorizare a acestor lovituri va fi luată;

 modalitatea în care decizia adoptată se va pune în practică;

 stabilirea momentului în care un pericol devine suficient de iminent pentru a justifica

loviturile preemtive;

 credibilitatea şi veridicitatea surselor de informare pe care se întemeiază adoptarea

deciziei de aplicare a acestui tip de lovituri.

8. Definitii si tipologii contemporane ale conceptul de alianţă politico-militară

Alianţele politico-militare nu se consideră adversarul nici unei ţări decât în condiţiile

prevederilor Cartei ONU.

Pentru stabilirea scopului şi obiectivelor unei alianţe politico-militare se au în vedere:

 valorile şi interesele fundamentale comune;

 prevederile Cartei ONU;

 riscurile, ameninţările, vulnerabilităţile şi pericolele la adresa securităţii

alianţei, în ansamblul său, şi la adresa statelor membre.

Scopul unei alianţe politico-militare este apărarea valorilor şi intereselor fundamentale

comune, precum şi intereselor naţionale, împotriva oricărei agresiuni, menţinerii
stabilităţii şi securităţii internaţionale în conformitate cu prevederile Cartei ONU.

Misiunile sunt de esenţă politico-militară şi cuprind domeniile securităţii şi apărării

precum şi alte domenii prin care se asigură prevenirea şi gestionarea crizelor, care ar putea
afecta interesele alianţei.

13.POLITICA DE APARARE IN ANRM:SCOPUL POLITICII DE APARARE,DIMENSIUNILE POLITICII DE

APARARE CERINTE SI PRINCIPII.

1. Amintim faptul că Strategia securităţii naţionale defineşte politica de apărare a Republicii

Moldova ca „un ansamblu de viziuni, de concepţii, de activităţi şi de relaţii care reflectă caracterul
complex al apărării şi care definesc capacitatea statului în a asigura modernizarea continuă în
vederea dezvoltării posibilităților sale de a utiliza defensiv mijloacele militare. Politica de apărare
include aspectele externe și interne, militare şi nonmilitare ale sistemului de securitate naţională şi se
bazează pe principiul fundamental de asigurare a controlului democratic asupra forţelor armate prin
promovarea transparenţei şi a responsabilităţii sistemului naţional de apărare în faţa societăţii”. În
acelaşi timp, evidenţiem că misiunea Ministerului a R. Moldova este să elaboreze politica de
apărare, să conducă şi să coordoneze construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale, să determine
riscurile şi ameninţările cu caracter militar şi necesităţile privind pregătirea sistemului naţional de
apărare pentru asigurarea securităţii militare a statului.
Scopul:Apărarea naţională reprezintă totalitatea măsurilor şi acţiunilor adoptate şi
desfăşurate de conducerea sistemului naţional de apărare al Republicii Moldova în scopul garantării
suveranităţii naţionale, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale.

Pentru atingerea acestui scop, se aplică un sistem de măsuri care preconizează:

 la nivel global - participarea la activitatea comunităţii mondiale în vederea prevenirii
războaielor şi conflictelor armate şi soluţionării paşnice a problemelor litigioase; crearea
condiţiilor care, în cazul unui pericol militar extern, vor asigura realizarea dreptului republicii
la asistenţa organizaţiilor internaţionale; participarea activă la edificarea sistemului
internaţional unic de securitate colectivă;
 la nivel regional - stabilirea relaţiilor prieteneşti bilaterale şi multilaterale cu statele din
regiune, care vor asigura un nivel înalt de încredere reciprocă şi transparentă în domeniul
militar, precum şi ajutorul reciproc în cazul periclitării securităţii colective;
 la nivel naţional - crearea unui potenţial militar suficient pentru asigurarea securităţii
militare a statului.

Dimensiunile politicii de apărare: Republica Moldova consideră parteneri în activităţile de

menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, de prevenire a conflictelor armate toate statele şi
organizaţiile internaţionale, politica cărora nu cauzează prejudiciu intereselor ei şi nu contravine
Statutului Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Pornind de la aceasta, Ministerul Apărării în exercitarea politicii sale de apărare

naţională se ghidează de următoarele linii directorii :
 asigurarea respectării statutului de neutralitate permanentă;
 restabilirea integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine,
consolidarea independenţei şi suveranităţii statului;
 apărarea cît mai eficientă a intereselor şi drepturilor cetăţenilor săi în ţară şi peste
hotare;
 dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principală resursă a
ţării;
 accelerarea reformelor politice şi instituţionale, a celor care permit îndeplinirea
criteriilor de aderare la Uniunea Europeană.

Cerinţe. Totodată, Republica Moldova este nevoită să ţină cont de sursele potenţiale existente
ale pericolului militar pentru suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială, inclusiv de cele
ce ţin de relaţiile nereglementate dintre diferite state din regiune.

Surse potenţiale ale pericolului militar pot fi:

 pretenţii teritoriale ale altor state;
 tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a situaţiei politice interne din
republică;
 prezenţa pe teritoriul republicii a trupelor străine;
 activitatea organizaţiilor separatiste, orientată spre violarea armată a integrităţii
teritoriale a republicii;
 crearea formaţiunilor militare ilegale.

Principii:
 1. Oportună. Să înceapă în faza iniţială a procesului de formulare a politicii pentru a obţine
rezultate la timp şi pentru a influenţa deciziile înainte ca acestea să fie adoptate.
2. Proporţională. Resursele investite trebuie să corespundă avantajelor obţinute ca urmare a
implementării reuşite a acestora.
3. Sistematică. Evaluările prealabile sunt punctul de pornire esenţial pentru fiecare nouă
evaluare.
4. Cuprinzătoare. Trebuie să acopere nu doar domeniul direct influenţat de politică, ci
trebuie să ia în calcul orice posibil impact pe termen lung şi scurt.
5. Cât se poate de precisă. Ţinând cont de constrângerile bugetare, trebuie să valorifice la
maximum datele cantitative şi metodele de evaluare corespunzătoare pentru a asigura
obiectivitate şi comparabilitate.
6. Consultativă. O evaluare nu trebuie realizată „în spatele uşilor închise”. Procesele trebuie
să aibă la bază informaţii obţinute prin sondaje şi consultări cu experţi în domeniul
inclusiv experţi străini.
7. Transparentă.
8. Realistă. Evaluarea impactului politicilor permite evitarea finanţării nejustificate sau a
unui calendar nerealist.
Ministerul Apărării este în proces de implementare a unui şir de proiecte şi activităţi în
domeniul politicii de apărare:

 prevederile Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO

(IPAP),
 Programului de activitate a Guvernului„Integrare Europeană: Libertate, Democraţie,
Bunăstare” 2009-2013,
 Programul Individual al Parteneriatului (IPP),

14.ANALIZA STRATEGICA A APARARII

Analiza Strategică a Apărării (ASA).ASA este o inventariere detaliată a întregului sistem de apărare,
care va face posibilă identificarea punctelor forte şi slabe ale sistemului. În baza rezultatelor finale se
vor propune schimbări conceptuale şi organizaţionale în dezvoltarea capabilităţilor de apărare, care
ar satisface necesităţile de securitate ale statului.
Analiza Strategică a Apărării urmează să evalueze în ansamblu corelarea adecvată a
următoarelor aspecte:
 pericolele reale existente la adresa securităţii statului;
 interesele şi obiectivele naţionale în domeniul apărării;
 resursele disponibile şi suficienţa acestora pentru realizarea obiectivelor;
 mijloacele existente cu care se propune de a realiza obiectivele trasate.
Iniţierea procesului (intenții): Intenţia de a desfăşura ASA a fost reflectată în Planul
Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) RM – NATO(obiectivul 2.1.2. al Programului
Naţional de implementare a Planului IPAP, Hotărârea Guvernului nr.1506 din 29.12.2006).
Cu suportul experţilor Echipei de consultanţă în domeniul dezvoltării sectorului de
securitate (SSDAT) din Regatul Unit al Marii Britanii Republica Moldova a lansat
procesul ASA la finele 2007.
Mecanisme de implementare: Prin Decretul Preşedintelui RM nr.1339-IV din
18.10.2007 a fost creată Comisia de Stat pentru desfăşurarea ASA (CS ASA).
Comisia este condusă de Ministrul apărării şi include factorii de decizie din Consiliul Suprem de
Securitate, Parlamentul RM, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Ministerul Afacerilor
Interne (Departamentul Trupelor de Carabinieri), Serviciul Grăniceri, Serviciul Informaţii şi Securitate,
Ministerului de Finanţe, Marele Stat Major al Armatei Naţionale.

4 grupuri de lucru (GL) inter-ministeriale la nivel de experţi pe diferite domenii:

I. Contextul strategic (GL 1) – Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene ;

II. Sistemul de apărare (GL 2) – atribuit Marelui Stat Major al Armatei Naţionale;
III. Resurse de apărare (GL 3) – competenţa Ministerului Apărării;
IV. Managementul apărării (GL 4) – competenţa Ministerului Apărării.
 Conform planului aprobat de Comisia de Stat , ASA cuprinde 3 etape:

etapa I – evaluarea capabilităţilor actuale a FA;

etapa II – evaluarea contextului strategic şi mediului internaţional şi elaborarea îndrumărilor
politice;
etapa III – în baza îndrumărilor politice şi misiunilor stabilite pentru FA, elaborarea
cerinţelor faţă de capabilităţi
Realizări: Cu suportul experţilor britanici, grupurile de lucru au elaborat baza
conceptuală şi metodologică, efectuarea evaluării sistemului de apărare naţional, şi anume:
 Liniile directorii pentru desfăşurarea ASA (GL 1)
 Metodologia de evaluare a capabilităţilor FA RM (GL 2);
 Metodologia de evaluare a costurilor aferente capabilităţilor FA RM (GL 3);
 Metodologia de evaluare a cadrului legislativ în domeniul apărării (GL 4).

15.DEFINITI COMCEPTUL PROFESIONALIZAREA FORTELOR ARMATE,POLITICI PRIVIND

PROFESIONALIZAREA FARM.

16.ELEMENTELE REFORMEI SECTORULUI DE SECURITATE A RM.

Reformarea sectorului securităţii naţionale al Republicii Moldova reprezintă un proces

complex continuu, cu efect atît  asupra instituţiilor de stat, cât şi a societăţii în ansamblu. Acest
proces include componentul politic, militar şi de apărare, componentele de politică externă, de
informaţii şi de contrainformaţii, de ordine constituţională şi de justiţie, componentul  economic,
financiar,  energetic, industrial, componentele de comunicaţii şi infrastructură, de protecţie socială,
componentul ecologic, care sînt interdependente.

Reforma Sectorului de Securitate – un set de politici, programe şi acţiuni, întreprinse de

guvernare cu scopul de a spori nivelul de securitate şi modul în care securitatea şi justiţia sunt
asigurate.

Elemente principale:

 Reforma militară / reforma apărării;

 Reforma poliţiei / reforma activităţii poliţieneşti şi sistemului de asigurare a ordinii
interne;
 Reforma serviciilor speciale / secrete, de informaţii, cu misiuni speciale, etc;
 Reforma sistemului de justiţie (poliţia, procuratura, judecătoriile, penitenciarele).

Motivele generale ale reformelor organizaţionale / instituţionale:

1) Modificarea substanţială a contextului sau condiţiilor în care activează instituţia;

2) Necorespunderea rezultatelor activităţii cu aşteptările şi cerinţele înaintate;
3) Scăderea nivelului de competitivitate a instituţiei şi calităţii produselor sale;
4) Creşterea costurilor în raport cu efectele şi rezultatele obţinute.

Motivele specifice ale reformelor din sectorul de securitate:

1) Democratizarea societăţii şi redefinirea misiunii instituţiilor;

2) Modificarea viziunii asupra securităţii naţionale;
3) Schimbări cardinale în lista de riscuri, pericole şi ameninţări;
4) Necesitatea adaptării la alte reforme din sectorul de securitate.
 Două niveluri de reformare:

I. nivelul politic, care prevede sporirea eficienţei gestiunii sectorului de securitate

naţională şi, nivelul tehnic, orientat spre ridicarea nivelului operaţional de competenţă,
consolidarea
II. capacităţilor instituţionale şi de personal, precum şi a funcţionalităţii instituţiilor din
sectorul de securitate.

În acelaşi timp, Reformele din sectorul apărării şi securităţii reprezintă domenii

esenţiale ale cooperarii dintreRepublica moldova şi alianţa Nord-Atlantică. NATO şi Aliaţi
individuali deţin o experienţă considerabilă, pe care R.Moldova o poate aplica în această
regiune. O prioritate cheie este conlucrarea pentru constituirea controlului democratic al
fortelor armate. NATO sustine procesul tot mai larg de reforma democratica, institutionala si
judiciara, in desfasurare, din R.Moldova.
In consultare cu NATO, R.Moldova elaboreaza acte strategice cu privire la reforma
sectorului de aparare si securitate. Aceste documente vor oferi ghidarea necesara pentru
desfasurarea Analiza Strategica a Apararii. Sunt in desfasurare si consultarile privind etapele
necesare de constituire a unei planificari de aparare si a unui sistem de bugetare, elemente
care vor fi instrumente cheie in coordonarea si implementarea Retrospectivei Apararii
Strategice.

21. Functiile Consiliului Suprem de Securitate s R.M.

Consiliul Suprem de Securitate este un element tradiţional al sistemului de asigurare a securităţii naţionale în
ţările cu regim de guvernare Democratică.
Consiliul Suprem de Securitate este un organ consultativ ce analizează activitatea ministerelor şi departamentelor
în domeniul asigurării securităţii naţionale, prezentând recomandări Preşedintelui Republicii Moldova pe
probleme de politică externă şi internă a statului.

Consiliul este, de asemenea, principalul forum al Preşedintelui pentru examinarea acestor probleme împreună cu
consilierii săi principali în domeniul securităţii naţionale şi oficialii din cabinetul de miniştri. Este, totodată,
principalul instrument al Preşedintelui pentru coordonarea practică a acestor politici între diferite agenţii
guvernamentale.

Strategia Securităţii Naţionale aprobată de Parlamentul Republicii Moldova la 15 iulie 2011, în lista de sarcini de
consolidare a capacităţilor de planificare strategică, prevede faptul ca:
„consolidarea rolului Consiliului Suprem de Securitate, împuternicirii sale cu funcţii deliberative, de
coordonare şi elaborare a politicilor în domeniile de securitate şi apărare şi dezvoltarea următoarelor
capacităţi:
 de informare şi comunicare;
 de analiză permanentă a sistemului naţional de securitate şi ajustarea acestuia în funcţie de evoluţiile
ameninţărilor şi riscurilor;
 de coordonare, monitorizare şi planifi care strategică pentru prevenire şi reacţie în situaţii de criză”.
22.Competentele Guvernului si altor institutii in domeniul securitatii si apararii nationale.

În conformitate cu art.27, Legea cu privire la apărarea naţională, Guvernul are funcţii de execuţie şi răspunde de
organizarea activităţilor şi de realizarea măsurilor privind apărarea naţională în limitele împuternicirilor
prevăzute de legislaţie şi are următoarele atribuţii:

a) coordonează activitatea ministerelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice pentru realizarea
măsurilor de asigurare a capacităţii de apărare a ţării;
b) asigură alocarea şi utilizarea resurselor financiare şi materiale necesare organizării, înzestrării şi
mobilizării Forţelor Armate, întreţinerii şi pregătirii trupelor, menţinerii în stare de operativitate a
tehnicii şi armamentului, pregătirii pentru mobilizare a economiei naţionale;
c) elaborează şi realizează programele de stat privind construcţia şi dezvoltarea Forţelor Armate, direcţiile
principale ale colaborării militare internaţionale;
 d) propune spre aprobare volumul alocaţiilor bugetare pentru necesităţile apărării;
e) asigură îndeplinirea tratatelor
Guvernul:

 activează în limitele atribuţiilor sale constituţionale şi în strictă conformitate cu deciziile parlamentului

şi decretele prezidenţiale în domenii;
 este responsabil de capabilitatea de apărare a ţării, a aprovizionării forţelor armate cu armament,
muniţii, echipament militar şi alte resurse materiale;
 promovează politica externă şi internă a statului în funcţie de Interesele securităţii naţionale, exercită
conducerea generală a organelor de asigurare a securităţii naţionale.
Alături de Guvern există şi alte instituţi cu responsabilităţi privind sistemul de securitate naţională a Republicii
Moldova:

Instanţele judecătoreşti: care asigură examinarea operativă a materialelor din dosarele penale asupra
infracţiunilor contra statului, analizează cauzele şi condiţiile care le generează.

Procuratura republicii: care, în conformitate cu Legea cu privire la Procuratura Republicii Moldova, exercită
supravegherea de procuror asupra respectării legislaţiei de asigurare a securităţii naţionale. Serviciul de
Informaţii şi Securitate:

 elaborarea şi realizarea, în limita competenţei sale, a unui sistem de măsuri orientate spre descoperirea,
prevenirea şi contracararea amenințărilor ce periclitează securitatea de stat, publică şi a persoanei;
 protecţia secretului de stat; 
 elaborarea strategiei şi realizarea politicii naţionale în domeniul creării, administrării şi
asigurării  funcţionării şi securităţii  sistemelor speciale de telecomunicaţii; 
 desfăşurarea activităţii de combatere a terorismului, finanţării şi asigurării materiale a actelor teroriste.
Ministerul Apărării : are misiunea să elaboreze politica de apărare, să conducă şi să coordoneze
construcţia şi dezvoltarea Armatei Naţionale, să determine riscurile şi ameninţările cu caracter
militar şi necesităţile privind pregătirea sistemului naţional de apărare pentru asigurarea securităţii
militare a statului.

Sistemul de agenţii ale securităţii naţionale:

 Serviciul de Protecție și Pază de Stat,

 Departamentul Trupelor de Grăniceri al RM,
 Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

23. Problema neutralitatii statelor in contectul politicii de aparare .Definire termenului de

neutralitate.Neutralitatea R.M.

Prin analizarea situaţiilor actuale de neutralitate se poate demonstra că, în acest moment, fundamentul
acestui statut este cel de nealiniere militară, adică neparticipare la alianţe militare. Acest lucru se pare că decurge
din angajamentele luate de către toate statele neutre pentru a sprijini pacea şi securitatea în lume.
Provenit din latina medievală, conceptul de neutralitate -“ne uter”- defineşte situaţia statelor care în
timp de război nu iau parte la ostilităţi dar continuă să întreţină în mod imparţial relaţii paşnice cu toate ţările,
inclusiv cu ţările beligerante.
Dicţionarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind “poziţia de neamestec a unui stat şi
menţinerea unor raporturi de pace cu părţile angajate în conflicte armate”.
Neutralitatea creează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în timp de pace şi care iau
sfârşit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăşte să intre în război.

24.Problema neutralitatii statelor in contextual politicii de aparare. Formele(tipuri)a manifestare a neutralitatii.

Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de la Haga
din 1899 şi 1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de
război se obligă să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi ne favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru
este supus următoarelor cerinţe:
 Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;
 Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror
 operaţiuni militare pe teritoriul său;
 Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict.
Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat la un conflict armat cât şi atitudinea diferită
adoptată faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată
se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei
agresiuni militare dar fără participarea la operaţiunile militare.
Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un anumit
război. Ex. atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel şi statele arabe din 1967.
Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui stat caracterizată prin:
 Ne participarea la alianţe militare, politice care au drept scop pregătirea războiului;
 Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare
străine, depozite;
 Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare;
 Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele.
Neutralitatea permanentă a apărut în sec. al XIX-lea definind statutul special al unor state, atât în timp
de pace, cât şi în timp de război.10 Adoptarea statutului de neutralitate permanentă reprezintă o opţiune
fundamentală de politică externă; acesta este instituit printr-un tratat internaţional, cu acordul expres al statului
respectiv, fie printr-o declaraţie a statului în cauză.
Statutul de neutralitate permanentă, adoptat de unele state, este garantat pe plan internaţional de alte
state, cu toate că aceasta nu este o condiţie esenţială a valabilităţii acestui statut.11 Statut de neutralitate
permanentă are Elveţia, prin Declaraţia Congresului de la Viena din 20 martie 1815 şi Austria , prin Legea
federală din 26 octombrie 1955.
Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi Republica Moldova care conform art. 11
al Constituţiei şi-a proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este
menţionat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militar ale altor state pe teritoriul său.

29. Dimensiunea instituţională şi operaţională a PSAC

Politica de securitate şi apărare comună oferă un cadru de cooperare graţie
căruia Uniunea Europeană poate realiza misiuni operaţionale în ţările terţe,
misiuni ale căror obiectiv principal este menţinerea păcii şi consolidarea
securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei ONU. Pacea şi
securitatea internaţională au devenit definitorii în formularea acţiunilor externe
ale Uniunii Europene, în timp ce Tratatul de la Lisabona identifică şase tipuri de
misiuni care pot fi derulate în cadrul PSAC:
● misiuni umanitare şi de evacuare;
● misiuni de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii;
● misiuni ale forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor;
● acţiuni comune în materie de dezarmare;
● misiuni de consiliere şi asistenţă în probleme militare;
● operaţiuni de stabilizare după încheierea conflictelor

Capabilitățile PSAC:
Capabilităţile militare. În februarie 2004, Franţa, Germania şi
Marea Britanie au prezentat iniţiativa privind crearea Grupurilor de Luptă,
transformată rapid în proiect al Uniunii Europene, în urma aprobării la nivelul
miniştrilor apărării întruniţi la Bruxelles în 6 aprilie 2004.
Tipologia de constituire a unui Grup de Luptă are la bază forţe de
dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienţei militare. Este
rapid dislocabil, capabil de acţiuni independente sau ca forţă de prim impact în
faza iniţială a unei operaţii militare extinse. Are dimensiunea unui batalion,
consolidat cu elemente de sprijin de luptă şi unităţi logistice, precum şi
capacităţile necesare de transport aerian şi naval. Are la bază principiul
multinaţionalităţii. Poate fi constituit atât pe principiul „naţiune cadru”, cât şi ca
o coaliţie multinaţională de state membre, dar cu respectarea condiţiilor de
interoperabilitate şi eficienţă militară. De asemenea, pot participa state în curs de
aderare, candidate sau state terţe. Un Grup de Luptă trebuie să fie capabil să se
autosusţină în teatru pentru 30 de zile, cu extensie până la 120 de zile.
 Structura acestuia se bazează pe un batalion de infanterie motorizată,
compus din trei sau patru companii, un comandament al forţei şi o companie
logistică. Batalionului îi sunt ataşate diferite unităţi specializate (geniu, apărare
antiaeriană, recunoaştere) capabile să ofere sprijin de luptă în caz de nevoie, dar
şi unităţi de sprijin non-combatant (medical, mentenanţă, transport).

Capabilităţile Civile. Consiliul European de la Feira, din iunie 2000, a

stabilit patru domenii prioritare de acţiune în domeniul gestionării
managementului crizelor civile. Uniunea urma să acţioneze în direcţia
consolidării capacităţilor civile în domeniul poliţie (pentru a permite UE să
deruleze întreaga gamă de misiuni civile), stat de drept (în scopul consolidării
sistemelor judiciare), administrare civilă (pentru a sprijini autorităţile locale în
perioade de criză în domeniile administrativ, social, infrastructură), protecţie
civilă (sprijin rapid în cazul unor dezastre în contextul unor conflicte politice).
În contextul adoptării Strategiei Europene de Securitate, acestor domenii
prioritare li s-au adăugat misiunile de monitorizare şi sprijinirea activităţii
reprezentanţilor speciali ai UE prin contribuţii ale statelor membre de experţi în
domeniile: drepturilor omului, consiliere politică, reforma sectorului de
securitate, mediere, controlul frontierelor, dezarmament, demobilizare şi
reintegrare, politici de media

30. UE şi cooperarea cu terţii

Cooperarea UE-ONU în domeniul managementului crizelor premerge

desfăşurarea misiunilor europene propriu-zise, iar primul document este
Declaraţia Comună, semnată la 19 septembrie 2003, adică în anul când sunt
lansate primele două misiuni militare ale Uniunii Europene, respectiv
Concordia/Macedonia şi Artemis/R.D.Congo. După această declaraţie scurtă,
sunt semnate documente suplimentare care asigură cadrul formal de cooperare
dintre UE şi ONU în managementul crizelor, după cum sunt desfăşurate
operaţiuni comune, în special în Africa, în timp ce mare parte a misiunilor
Uniunii Europene sunt legitimate de către Rezoluţii ONU.
Relaţia dintre Uniunea Europeană şi NATO este una complexă şi cuprinde
aspecte de gestionare a crizelor, mai ales după semnarea Acordului „Berlin
Plus”.
Uniunea Europeană are instituţionalizate relaţii cu OSCE şi Uniunea
Africană în materie de gestionare a crizelor, în timp ce cu alte organizaţii
regionale are cooperări pe cazuri singulare, cum a fost cooperarea cu ASEAN în
Indonezia. De asemenea, Uniunea Europeană are (deocamdată) încheiate
Acorduri de participare la misiunile de gestionare a crizelor din cadrul PSAC cu
15 state terţe, ultimul stat cu care s-a semnat un asemenea acord fiind Republica
Moldova, în timp ce altele, cum este cazul Federaţiei Ruse, au participat la unele
misiuni ale Uniunii Europene în lipsa unor asemenea documente
Rezultatul unor asemenea demersuri pe care Uniunea Europeană le are în
cooperare cu comunitatea internaţională este un număr de 25 de misiuni PSAC,
finisate sau în curs de desfăşurare, operate în Europa, Africa, Caucaz, Orientul
Mijlociu şi Asia de Est. Dincolo de diversitatea geografică, există şi o mare
diversitate funcţională a acestor misiuni, de la misiuni militare tradiţionale de
menţinere a păcii, ca EUFOR ALTHEA din Bosnia şi Herţegovina, la misiuni de
susţinere a reformelor în sectorul justiţiei, cum a fost EUJUST THEMIS în
Georgia, până la instruirea forţelor naţionale de poliţie, cum este EUPOL în
Afganistan.

31. Relatiile RM cu UE in cadrul PSAC

Cooperarea în cadrul PESC cu statele terţe ® una dintre priorităţile
Uniunii Europene pentru vecinătatea apropiată, din moment ce politicile
europene în zonă au scopul de a crea un spaţiu de stabilitate şi prosperitate.
Acord de participare la misiunile din cadrul PSAC a fost semnat
cu:Albania, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Turcia în Balcani, cu Ucraina şi
Republica Moldova în Parteneriatul Estic.
Participarea Republicii Moldova în cadrul PSAC este o prioritate inclusă
în Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea
Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” pentru anii 2011-2014, este
conformă cu Strategia securităţii naţionale a RM şi un angajament asumat în
cadrul Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova.
2 mai 2012 la Chişinău – lansarea negocierilor în domeniul politicii de
securitate şi apărare comună
3 iulie 2012, Comitetul Politic şi de Securitate (CPS) a invitat Republica
Moldova să participe la Misiunea UE de consolidare a capacităţii maritime
regionale în statele din Cornul Africii (EUCAP NESTOR), misiune ce are la
bază Decizia Consiliului 2012/389/CSFP, din 16 iulie 2012.
13 decembrie 2012, Prim-Ministrul Republicii Moldova, Vlad Filat, și
Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de
Securitate, Catherine Ashton, au semnat la Bruxelles Acordul-cadru de
participare a Republicii Moldova la misiunile Uniunii Europene de
gestionare a crizelor.
Acordul este parte a dialogului complex dintre cele două părți, iar
după semnarea acestuia Republica Moldova se va conecta la politica externă şi
de securitate a Uniunii Europene, devenind un participant activ a lumii secolului
XXI şi contribuind la asigurarea securităţii internaționale.

Motive care încurajează Republica Moldova să participe în PSAC:

 reprezintă o contribuţie la asigurarea securităţii internaţionale;
 o cooperare complexă şi de durată în domeniu presupune creşterea rolului
Uniunii Europene în soluţionarea conflictului transnistrean, implicit
participarea la o nouă misiune internaţională în Zona de Securitate;
 Misiune EUBAM prezenţă foarte importantă pentru pentru Republica
Moldova dar nu şi suficientă pentru soluţionarea definitivă a conflictului
transnistrean;
 PSAC este un instrument de asigurare a securităţii şi stabilităţii în
interiorul şi în afara frontierelor UE. Tratatul de la Lisabona oferă
 posibilităţi pentru statele partenere să se implice, servind astfel şi drept
impuls pentru reformarea sectorului de securitate şi apărare a RM.
More for more. Participarea cu contingente, experţi civili şi militari în
programele UE va contribui la creşterea autorităţii Republicii Moldova pe plan
european şi reconfirmarea statutului de ,,model de succes” în Parteneriatul Estic
al UE. Urmare a participării ar putea fi o susţinere mai mare a RM în calea sa de
integrare europeană

32. Parteneriatul estic si RM

Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană
l-a încheiat cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și
Belarus.[1] Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul
summit a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga.
Parteneriatul Estic complementează Dimensiunea Nordică și Uniunea
pentru Mediterană prin conferirea unui for instituționalizat pentru a discuta
acorduri privind regimul vizelor, acorduri de liber schimb, și acorduri de
parteneriat strategic cu vecinii estici ai UE, evitând în același timp subiectul
controversat al aderării la Uniunea Europeană. Spațiul geografic acoperit
cuprinde Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina[2]. Spre
deosebire de Uniunea pentru Mediterană, Parteneriatul Estic nu are propriul său
secretariat, ci este controlat direct de Comisia Europeană.
Parteneriatul Estic conține fostele state ale Uniunii Sovietice: Armenia,
Azerbaijan, Belarus, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Uniunea
Europeană. Au fost discuții privind faptul de a include sau nu Belarusul,
deaorece Uniunea Europeană considera a fi dictatură în acest stat. Belarusul a
fost invitat să participe în cele din urmă, chiar dacă Rusia îl influența foarte
mult.
Cel mai important element al cadrului juridic al dialogului RM-UE
instituit prin Parteneriatul Estic îl constituie Acordul de Asociere. Pe parcursul
celor 14 runde de negocieri desfăşurate pînă în prezent au fost închise provizoriu
negocierile pe toate subiectele legate de Dialogul Politic şi Reforme, Cooperare
în domeniul Politicii Externe şi de Securitate, Cooperarea economică şi
sectorială, Prevederile institutionale. Capitolul Justiţie, Libertate şi Securitate
este, la fel, aproape de închiderea lui provizorie.
Republica Moldova are drept obiectiv valorificarea oportunităţilor oferite
de Parteneriatul Estic atît pe dimensiunea bilaterală, cît şi cea multilaterală, în
baza principiilor diferenţierii  şi mai mult pentru mai mult.  După cum prevede
abordarea “mai multă asistenţă pentru mai multe reforme”, UE a oferit RM
pentru anul bugetar 2012, 28 mln Euro suplimentar tranşelor de asistenţă
programate iniţial pentru continuarea reformelor în domeniile justiţiei, sănătăţii
şi dezvoltării rurale.
Pe dimensiunea multilaterală a Parteneriatului Estic, instituţiile de resort
participă cu regularitate la reuniunile din cadrul platformelor tematice ale
Parteneriatului. 
Republica Moldova a găzduit la 5 iunie 2012 prima reuniune a Miniştrilor
de externe ai PaE în cadrul formatului de dialog informal. RM va fi prima ţară
din PaE care va găzdui următoarea reuniune a Forului Societăţii Civile a
Parteneriatului Estic în luna octombrie 2013, la Chişinău.
Republica Moldova manifestă un interes sporit pentru cooperarea în cadrul
Platformei tematice 1 („Democraţie, buna guvernare şi stabilitate) şi Platformei
tematice 3 („Securitate energetică”).

33.Activitatea misiunii eubam

Misiunea: ‘Să aducă o contribuţie substanţială la dezvoltarea procedurilor de gestionare a
frontierei care să corespundă standardelor Uniunii Europene şi să servească necesităţilor
legitime ale cetăţenilor moldoveni şi ucraineni, călătorilor şi comerţului, fapt care, la
rîndul său, va contribui la consolidarea securităţii regionale şi susţinerea dezvoltării
economice. Misiunea EUBAM este finanţată în întregime de Uniunea Europeană în contextul
Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat, iar Organizaţia Internaţională pentru
Migraţie (OIM) este partenerul său de implementare. EUBAM reprezintă un organ
consultativ, tehnic, mandatat să consolideze capacităţile de gestionare a frontierei a
partenerilor săi – serviciile vamale şi grăniceri, organele de ocrotire a legii şi agenţiile de stat
din Moldova şi Ucraina.

34.scpopurile si principiile ONU

1. Principalul scop declarat al existenţei Organizaţiei Naţiunilor Unite constă în

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Încă de la crearea sa în 1945, O.N.U. a fost
chemată să prevină escaladarea conflictelor şi să restabilească pacea atunci când era nevoie.
Carta O.N.U., schiţată de S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S. la Dumbarton Oaks, în 1944, şi
completată la Conferinţa internaţională a tuturor puterilor aliate, la San Francisco, în aprilie
1945, a instituit o organizaţie mai puternică şi autoritară pentru securitatea mondială decât
fusese Liga Naţiunilor în perioada interbelică.
2. Principiile O.N.U.:
3. I. O.N.U. se bazează pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei.
4. II. Toţi membrii trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate
prin semnarea Cartei O.N.U. pentru a le asigura tuturor drepturile şi avantajele
care decurg din apartenenţa la această organizaţie.
5. III. Toţi membrii au obligaţia de a-şi soluţiona disputele internaţionale prin
mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu fie puse în primejdie pacea, securitatea şi
justiţia.
6. IV. Toţi membrii au obligaţia de a se abţine în relaţiile lor internaţionale de la
ameninţarea cu folosirea sau de la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale
sau a independenţei politice a unui stat şi de la orice acţiune incompatibilă cu
obiectivele O.N.U.
7. V. Toţi membrii trebuie să acorde asistenţă O.N.U. în acţiunea pe care organizaţia
o întreprinde în acord cu Carta O.N.U. şi se vor abţine să acorde asistenţă oricărei
ţări împotriva căreia O.N.U. întreprinde o acţiune de prevenţie sau constrângere.
8. VI. O.N.U. trebuie să se asigure că statele care nu sunt membre ale Organizaţiei
acţionează conform principiilor necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
9. VII. Nici un articol din Cartă nu trebuie să autorizeze O.N.U. să intervină în
chestiuni esenţiale din domeniul jurisdicţiei interne a unui stat şi nu trebuie să
solicite membrilor să reglementeze aceste chestiuni prin Cartă.
35.evolutia si structura sistemului ONU

În 1992, secretarul general al ONU a prezentat Adunării Generale documentul intitulat

Agenda pentru Pace (Agenda for Peace), din care rezultă clar că promovarea păcii şi
securităţii colective va constitui preocuparea esenţială a Naţiunilor Unite în secolul al XXI-
lea, iar prevenirea conflictelor va fi direcţia principală de acţiune. În iulie 2003 Adunarea
Generală a adoptat prin consens Rezoluţia 57/337, referitoare la prevenirea conflictelor
armate, care a însemnat un nou pas important făcut de Naţiunile Unite în lupta pentru
prevenirea conflictelor. Articolul 24 specifică funcţiile şi atribuţiile Consiliului de Securitate,
căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de prim ordin a menţinerii păcii şi
securităţii, implicarea sub autoritatea sa a tuturor structurilor O.N.U., ele însele limitându-se
să accepte şi să execute deciziile lui (articolul 25 şi articolul 48); asumându-şi răspunderea să-
l înzestreze cu forţe armate şi asistenţă (articolul 43) şi să-i pună la dispoziţie forţe aeriene
imediat disponibile pentru sancţiuni (articolul 45). Majoritatea prin care decide Consiliul de
Securitate trebuie să includă cei cinci membri permanenţi, adică marile puteri (articolul
27(3)). Astfel, fiecare mare putere poate opune veto-ul său oricărei decizii.
36.agenda pentru pace ONU(1992)si procedurile ONU pentru garantarea pacii internationale

Agenda pentru pace, propusă de Boutros Boutros Ghali, este documentul lansat după
întâlnirea la nivel înalt a membrilor Consiliului de Securitate din ianuarie 1992. Secretarul
General al O.N.U. Boutros Boutros Ghali, defineşte menţinerea păcii, în document, Agenda
pentru pace, drept „o tehnică ce oferă posibilităţi atât pentru prevenirea conflictului, cât şi
pentru încheierea păcii”. Sunt apoi definite cele patru forme auxiliare de activităţi înrudite.
Procedurile O.N.U. pentru garantarea păcii internaţionale, aşa cum ele sunt descrise şi
denumite în Agenda pentru pace, sunt:
1) diplomaţia preventivă (măsurile descrise în capitolul VI, într-un cadru instituţionalizat,
care au ca scop evitarea diferendelor) este o acţiune de prevenire a disputelor care pot apărea
între părţi, de prevenire a transformării disputelor în conflicte şi de aplanare a acestor
conflicte atunci când apar;
2) restabilirea păcii (peace making) (măsurile descrise în art. 33 şi care includ tratative,
anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri
regionale) este o acţiune de determinare a părţilor ostile să încheie un acord prin mijloace
paşnice. Metodele de conciliere pot fi negocierea, investigaţiile, metodele de reconciliere,
arbitrajul sau metodele de judecată, precum şi asistarea organizaţiilor şi acordurilor teritoriale.
Părţile interesate implică forţele militare O.N.U. şi/sau poliţişti precum şi civili;
3) menţinerea păcii (peace keeping) (măsurile presupun inclusiv acţiuni militare coercitive şi
obligatorii, de tipul celor menţionate în capitolul VII) este o acţiune care permite O.N.U. să-şi
desfăşoare trupele în mod rapid pentru a impune o încetare a focului, acţionând coercitiv
împotriva uneia dintre părţi sau chiar a ambelor părţi, dacă ele violează această hotărâre.
Acest tip de operaţiune trebuie autorizat de către Consiliul de Securitate;
4) consolidarea păcii (peace building) (se referă la mijloace clasice, dar şi la măsuri cu un
mai pronunţat caracter intervenţionist) este o acţiune de identificare şi susţinere a structurilor
care tind să întărească pacea în scopul evitării unei reveniri a conflictului.

37.Prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri şi activităţi organizate şi executate cu

scopul de a preveni suferinţele umane şi a oferi o alternativă mai puţin costisitoare operaţiilor politico-
militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.

Diplomaţia preventivă – metoda de bază promovată de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

prevenirea conflictelor şi este promovată sub forma medierii, concilierii sau negocierii.

Deasemenea ONU utilizează și metoda anchetei-arbitrajului; asistenţa organismelor regionale sau alte
mijloace paşnice, la alegerea părţilor.

Deşi diplomaţia preventivă este metoda consacrată de prevenire şi rezolvare a conflictelor, care şi-a
dovedit din plin valabilitatea, experienţa Organizaţiei Naţiunilor Unite din ultimii ani ne arată că există
multe alte forme de acţiune cu efect preventiv ridicat.

Printre acestea se numără:

 dezvoltarea de proiecte în contextul unor strategii preventive,

 acţiuni umanitare,

 dislocarea preventivă şi
  dezarmarea preventivă.

38. Conceptul de peacemaking se referă la folosirea mijloacelor diplomatice pentru a convinge părţile
să înceteze ostilităţile şi să treacă la negocierea condiţiilor de soluţionare paşnică a conflictului.
Promovând toată gama acţiunilor preventive, Naţiunile Unite pot juca un rol important în determinarea
părţilor să înceteze ostilităţile, dar acest lucru nu se poate face decât cu acordul acestora. Din acest
motiv acţiunile de peacemaking exclud în totalitate folosirea forţei împotriva uneia dintre părţi, cu
scopul de a pune capăt ostilităţilor; conceptul este folosit în cadrul ONU cu scopul de a semnala
întărirea păcii (peace enforcement).

Conceptul peacebuilding se referă la toate acele acţiuni externe destinate a asista o ţară sau o regiune
din lume în tranziţia acesteia de la perioada de război la cea de pace. Eforturile ONU sunt în general
îndreptate către implementarea acordurilor de pace prin toată gama de mijloace avute la dispoziţie:
militare, diplomatice, politice, economice, sociale, umanitare. Aria de cuprindere a acestor acţiuni
începe cu demilitarizarea şi se încheie cu constituirea şi asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor
naţionale (reactivarea poliţiei şi a sistemul juridic, promovarea drepturilor omului, monitorizarea
alegerilor, încurajarea procesului politic, acordarea de ajutor combatanţilor demobilizaţi şi refugiaţilor,
programe de reactivare a activităţilor economice şi a serviciilor sociale, stimularea dezvoltării
economice etc.). Obiectivul central al acţiunilor de peacebuilding este construirea legitimităţii noului
stat, stat care în viitor trebuie să fie capabil să gestioneze de o manieră pacifistă viitoarele dispute, să
poată asigura protecţia populaţiei civile şi să asigure respectarea temeinică a drepturilor omului.

39. În conformitate cu principiile înscrise în Carta ONU, în cadrul Naţiunilor Unite a fost creat
Departamentul pentru Operaţii de Menţinere a Păcii (Department of Peacekeeping Operations –
DPKO), destintat să sprijine statele member şi să ofere asistenţă secretarului general în eforturile sale
de promovare şi menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.

Sarcina principală a DPKO – să planifice, să pregătească şi să gestioneze direct misiunile ONU de

menţinere a păcii, asigurând condiţiile de îndeplinire deplină a mandatului acestora, sub autoritatea
directă a Consiliului de Securitate şi Adunării Generale ONU şi cu sprijinul secretarului general în
ceea ce priveşte acţiunile.

Operaţiunea de menţinere a păcii reprezintă o acţiune de securitate colectivă, care este:

 autorizată de către organismele internaţionale abilitate,

 executată cu consimţământul părţilor implicate,
 destinată să menţină un armistiţiu negociat şi
 să ajute la promovarea condiţiilor pentru sprijinul eforturilor diplomatice în vederea stabilirii
unei păci durabile în zona de conflict şi preîntâmpinării apariţiei unor noi conflicte
internaţionale sau interne,
 precum şi în scopul asigurării securităţii şi respectării drepturilor cetăţenilor;
 acordării de asistenţă pentru lichidarea consecinţelor conflictelor armate.
40. La sfârşitul anilor '40, ONU a organizat misiuni de observaţie, care să supravegheze zonele de
conflict (de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost însărcinată să ţină sub control armistiţiul din
Palestina – ONUST, începând cu 1948; grupul de observatori militari ai Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru India şi Pakistan – UNMOGIP, din 1949 ş.a.).
Aceste operaţiuni, scopul lor a fost de a interveni între beligeranţi, odată cu un acord de
încetare a focului. Operaţiunile respective nu erau prevăzute în Carta O.N.U.

Rezoluţia Acheson”: este vorba despre Forţa de Urgenţă a Naţiunilor Unite (FUNU 1) având misiunea
de a supraveghea încetarea ostilităţilor în urma afacerii Suez (în 1956, când Franţa şi Marea Britanie
au încercat în zadar să recâştige, de la Egiptul lui Nasser, controlul asupra Canalului).

Operaţiunea MONUSCO din Republica Democratică Congo. MONUSCO

1949 Grupul Militar de observare din India si Pakistan (UNMOGIP,

1964 Forța de menținere a păcii din Cipriu (UNFICYP
1993 Misiunea de pace din Georgian (UNOMIG)
45. NATO: istoricul apariţiei, principii şi sarcini de activitate

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianţă formată din 26 de state din America
de Nord şi Europa ce şi-au asumat responsabilitatea de a îndeplini obiectivele cuprinse în Tratatul
semnat la 4 Aprilie 1949 la Washington. În conformitate cu prevederile Tratatului, rolul fundamental
al NATO este ca, prin intermediul căilor politice şi militare, să apere libertatea şi securitatea statelor
membre. Tratatul Atlanticului de Nord este un document foarte concis, ce se conformează spiritului
Cartei Naţiunilor Unite şi îşi găseşte legitimitatea în această Cartă. Principiul fundamental de existenţă
al NATO este angajarea comună în sprijinul cooperării reciproce între statele membre, bazată pe
indivizibilitatea şi securitatea membrilor săi. Acest principiu oferă garanţia că nici o ţară membră nu
va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi în abordarea provocărilor fundamentale legate de
securitate. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euro-atlantic, Alianţa este pregătită să
contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea conflictelor şi la angajarea activă în
managementul crizelor, inclusiv operaţiunile de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă
parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii
transparentei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiuni comune cu Alianţa.

46.Principalele institutii ale NATO

-Consiliul Nord-Atlantic .(NAC), este principala autoritate decizională a Alianţei NordAtlantice şi este
alcătuit din Reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre, care se întrunesc cel puţin o dată pe
săptămână. Consiliul se întruneşte şi la nivel înalt, în prezenţa miniştrilor de externe, a miniştrilor
apărării sau a şefilor de guvern, având aceeaşi autoritate şi puteri decizionale, iar deciziile sale au
acelaşi statut şi aceeaşi validitate, indifferent de nivelul întrunirii. Consiliul este singurul organism
înfiinţat oficial prin Tratatul Nord-Atlantic şi investit cu autoritatea de a stabili „atîtea organism
subsidiare cît este necesar”, în scopul aplicării Tratatului.

-Comitetul pentru Planificarea Apărării. (DPC) este compus în mod normal din Reprezentanţi
permanenţi, dar se întâlneşte la nivel de miniştri ai apărării cel puţin de două ori pe an şi tratează
majoritatea problemelor şi subiectelor legate de planificarea apărării colective. Cu excepţia Franţei,
toate ţările membre sunt reprezentate în acest forum. Comitetul pentru Planificarea Apărării oferă
consiliere autorităţilor militare ale NATO şi, în aria responsabilităţii sale, are aceleaşi funcţii şi
atribuţii, precum şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul asupra problemelor aflate în competenţa sa.

-Grupul pentru planificare nuclear Miniştrii apărării din ţările membre care fac parte din Comitetul
NATO de planificare a apărării se întrunesc la intervale regulate în cadrul Grupului pentru Planificare
Nucleară (NPG), pentru a discuta chestiuni politice specifice asociate forţelor nucleare. Lucrările
Grupului de Planificare Nucleară sunt pregătite de un Comitet executiv al NPG compus din membri ai
delegaţiilor naţionale ale ţărilor care fac parte din NPG. Comitetul executiv efectuează lucrări detaliate
în numele reprezentanţilor permanenţi ai NPG. Acesta se întâlneşte cu regularitate săptămânal şi mai
des, dacă este cazul. Grupul NPG la nivel înalt (HLG) a fost înfiinţat ca organ consultativ superior al
NPG pe probleme de politică şi planificare nucleară.

47. Extinderea NATO şi procesul de transformare a Alianţei.Conceptul ,,Smart defence’’

Transformarea NATO presupune schimbarea doctrinelor, structurilor organizatorice, capabilităţilor

militare, instrucţiei, învăţământului militar şi a logisticii. Nu trebuie înţeleasă ca o simplă îmbunătăţire
a conceptelor ori a sistemelor de armamente. Transformarea înseamnă o schimbare de mentalitate.
Este un proces continuu de adaptare şi de rezolvare rapidă a provocărilor (situaţiilor) neaşteptate într-
un mediu foarte dinamic şi multinaţional.

a) Transformarea NATO în sens conceptual, implică necesitatea pentru Alianţă de a redefini

Conceptul Strategic în concordanţă cu noile exigenţe ale realităţii, care presupun stabilirea unei noi
agende de securitate şi transformarea militară şi politică a Alianţei.

b) Transformarea în sens geografic, presupune extinderea organizaţiei prin aderarea de noi membri şi
orientarea spre Europa de Est.
c) Transformarea în sens funcţional, prevede asumarea de noi funcţii, care reflect intenţia membrilor
NATO de proiectare a forţei în afara spaţiului de securitate euroatlantic. Această transformare în sens
geografic şi funcţional exprimă de fapt politica de “dublă extindere”, a Alianţei, care este un proces
complex şi nu se înscrie ca un proces singular la nivelul continentului european, fiind în strânsă
conexiune cu procesul de extindere al Uniuni Europene spre Europa de Est şi Centrală.

d) Transformarea în sens structural, prevede o adaptare a Alianţei la noile provocări şi riscuri

asimetrice în adresa securităţii, pentru a atribui Alianţei o structură modernă, flexibilă, durabilă şi
mobilă. Aceste măsuri au implicat reforma militară şi politică a Alianţei, crearea Forţei de Răspuns,
noua structură a Comandamentului NATO.

48. Operatiunile si misiunile NATO

NATO este un contribuitor activ la pacea şi securitatea internaţională. Prin intermediul operaţiunilor
sale de gestionare a crizelor, Alianţa îşi demonstrează atât dorinţa de a acţiona ca o forţă pozitivă
pentru schimbare dar şi capacitatea sa de a face faţă provocărilor de securitate ale secolului 21. 
De la prima sa intervenţie militară în 1995, NATO a fost angajat într-o gamă diversă de operaţiuni.
Astăzi, aproximativ 70 000 de militari sunt angajaţi în misiunile NATO din întreaga lume, gestionând
cu succes operaţiuni la sol, aeriene şi navale. Aceste forţe NATO operează în prezent în Afganistan,
Kosovo, Irak, Marea Mediteraneană, pe Cornul Africii şi în Somalia.

Operatiuni isi misiuni in NATO

NATO in Afganistan

NATO in Libia

NATO in Marea Mediterana

NATO in Kosovo

NATO in Irak

Pentru realizarea obiectivului principal de apărare şi asigurare a stabilităţii, Organizaţia Atlanticului de

Nord şi-a asumat următoarele misiuni fundamentale de securitate:

• să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în rezolvarea disputelor pe

cale paşnică;

• să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor care aduc atingeri
intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia contracarării riscurilor şi
ameninţărilor comune;

• descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa statelor membre conform

art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington;

• pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea operaţiunilor de răspuns

la crize; • lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări din zona
euroatlantică, pentru a mari transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea pentru acţiuni comune.

Conceptul Smart Defence (adoptat în cadrul Summit-ului NATO de la Chicago, mai 2012)

reprezintă o viziune inovativă pe care NATO doreşte să o implementeze la nivelul tuturor statelor
Alianţei, este un nou mod de a gândi strategic pentru a dobândi, dezvolta şi menţine capabilităţile
militare, în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.Într-un mediu economic fluid şi dinamic,
reechilibrarea cheltuielilor pentru apărare între naţiunile europene şi SUA constituie o necesitate, iar
Smart Defence este răspunsul NATO pentru îndeplinirea acestor cerinţe.