Sunteți pe pagina 1din 4

Cap.III.

3 Conditiile subiective ale tãmãduirii si sanãtatea în Hristos


1. Voinţa de a fi vindecat
„Nu ne este de ajuns spre mântuire numai Botezul", spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Putem spune
acelaşi lucru despre toate celelalte Sfinte Taine. Omul care se împărtăşeşte de ele nu devine cu adevărat o
nouă făptură, asemenea lui Hristos, decât dacă se deschide cu toată fiinţa sa harului care îi este dăruit prin
Sfântul Duh, dacă îşi îndreaptă toate puterile si toată viaţa sa spre Dumnezeu. Altfel spus, pe lângă
condiţiile obiective ale tămăduirii şi îndumnezeirii noastre, care sunt Sfintele Taine, trebuie să existe
condiţiile subiective, care sunt libera noastră participare personală, împreună lucrarea de bunăvoie cu harul
primit. Sfintele Taine ne dăruiesc viaţa în Hristos, dar cu „strădania binevoitoare a omului", scrie Sfântul
Nicolae Cabasila, adăugând că viaţa în Hristos stă într-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul:
„lucrarea porneşte de la Dumnezeu, din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis
săvârşirea, a noastră e dorinţa de împreună-lucrare".

Dumnezeu, respectând libertatea omului, nu-i dă cu sila harul Său, ci numai dacă acesta vrea să-l primească
şi-l doreşte cu toată fiinţa sa; el nu ia locul omului şi nu acţionează în locul lui. „Omul, scrie Sfântul Macarie
Egipteanul, are, potrivit firii sale, voinţă liberă; pe aceasta o cere Domnul. El îi cere omului ca, în primul
rând, să cunoască; cunoscând, să iubească; şi, în sfârşit, iubind, să fie gata să împlinească voia Sa. Faptul
însă că mintea este impulsionată, că suportă osteneli şi că săvârşeşte o lucrare, nu aparţine omului, ci
harului lui Dumnezeu, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) şi crede (în El). Voinţa omului este deci un
ajutor esenţial. Fără voinţa omului, Dumnezeu însuşi nu face nimic - deşi poate, din respect faţă de liberul -
Prin urmare, lucrarea mântuitoare a Duhului depinde de voinţa omului". Altfel spus, cu toate că vindecarea
şi mântuirea omului îşi au unicul izvor în Hristos şi ne sunt dăruite doar în Biserică, prin Sfântul Duh, ele
presupun totuşi asentimentul si conlucrarea omului. Ele cer, cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, ca
„voia omului să concorde cu harul".5 Ele se lucrează prin sinergia dintre harul dumnezeiesc şi strădania
omenească. Sfântul Macarie spune că, dacă „sufletul (...) nu conlucrează cu harul Duhu-lui, care se află în el,
atunci este dezbrăcat de cinste şi este îmbrăcat cu ocară, este îndepărtat de la izvorul vieţii, ca unul care s-a
făcut nevrednic de acesta şi de comuniunea cu împăratul cel ceresc". în toate Sfintele Taine, si în special la
Botez, Dumnezeu revarsă harul Său în chip deplin asupra omului; iar omul trebuie să-l păstreze şi să-l facă al
său, să-l asimileze, să-l facă să rodească în el, deschizându-i-se în întregime, lăsându-se pătruns şi
transformat de har, supunându-i-se şi punându-şi fiinţa si existenţa în acord cu el. Vorbind despre Botez,
Sfântul Diadoh al Foticeei spune: „renaştem prin apă (...), iar prin aceasta îndată ne curăţim şi sufletul, şi
trupul, dacă venim la Dumnezeu de bunăvoie, din toată inima".

Pe de o parte, omul trebuie să se străduiască să păstreze harul primit. Astfel, Sfântul Nicolae Cabasila scrie:
„La începutul ei, această viaţă atârnă numai de atotputernicia Mântuitorului; dar a ne-o păstra pe mai
departe întreagă si a rămâne vii în toată vremea desfăşurării ei cere strădanie şi din partea noastră;
urmează că, spre a putea sta până la sfârşit în puterea harului..., se cer din partea noastră multe încordări şi
grele strădanii". Aceasta nu însea¬mnă că harul primit la Botez s-ar putea lua de la om; el îi aparţine de-
acum prin fire, indiferent de evoluţia sa ulterioară, aşa cum spune Sfântul Serafim de Sarov. Dar omul îl
poate pierde. Sfântul Macarie Egipteanul explică astfel acest lucru: „Ar fi de neînţeles cum de s-a scris: «Nu
stingeţi Duhul» (l Ţes. 5, 19), dacă tu nu l-ai stinge atunci când, neglijent fiind, voinţa ta nu se acordă cu El".

Pe de altă parte, omul trebuie să se străduiască să sporească harul. Aceasta nu înseamnă că harul i-ar fi dat
omului cu măsură, doar în parte. La Botez, creştinul primeşte plenitudinea harului. Rămâne însă ca el însuşi
să se dezvolte în conformitate cu harul, să stăruiască în har şi să se lase pătruns de el. Sfântul Grigorie de
Nyssa arată că „schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare dacă noi
rămânem tot în starea în care am fost", şi chiar ajunge să spună că, dacă omul „duce după primirea tainei o
viaţă la fel cu aceea dinaintea ei", dacă nu se străduieşte ca toată fiinţa sa şi întreaga lui viaţă să fie
conforme cu chipul lui Dumnezeu restaurat prin Botez, atunci „apa (Botezului) e numai apă, pentru că nu se
vede nicăieri în cel nou născut nici o urmă de dar al Duhului".

Altfel spus, omul trebuie să împlinească şi să desăvârşească în mod personal şi prin libera sa voie, în
întreaga sa fiinţă şi în toată viaţa sa, darurile sădite în firea sa prin har, căci, după cum scrie Sfântul Grigorie
de Nyssa: „Nu poţi fi ceea ce n-ai ajuns". Sfântul Diadoh al Foticeei, la rândul său, spune că prin Botez harul
cel sfânt aduce două bunuri: cel dintâi, care se dăruieşte deîndată, este restaurarea chipului lui Dumnezeu
din om, iar al doilea, care este ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu, „aşteaptă să înfăptuiască aceasta
împreună cu noi".

Dintre toti Sfinţii Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul este fără îndoială cel care a afirmat cu cea mai mare tărie şi
în modul cel mai direct toate acestea, mai ales în tratatul său despre dumnezeiescul Botez. El insistă asupra
faptului că „Sfântul Botez este desăvârşit": prin el, omul primeşte harul desăvârşit al Sfântului Duh,
curăţirea deplină, eliberarea din robia păcatului şi sfinţirea întregii sale fiinţe. Dacă după Botez noi
continuăm să păcătuim şi să vieţuim în chip pătimaş, dacă şi după aceea suferim din pricina răului şi suntem
bolnavi cu sufletul, aceasta nu se datorează câtuşi de puţin urmărilor păcatului strămoşesc, căci am fost
spălaţi de acestea, şi nici tiraniei diavolului, de vreme ce am fost scoşi de sub stăpânirea lui. Numai din
pricina lipsei noastre de grijă ni se întâmplă toate acestea şi noi suntem deci răspunzători pentru ele. Harul
care ni s-a dat este cu totul desăvârşit, noi suntem cei nedesăvârşiţi faţă de el. Harul pe care-l avem în chip
deplin nu se face vădit si nu devine lucrător decât pe măsura credinţei şi nădejdii noastre şi, în general, pe
măsura împlinirii poruncilor. La Botez, Dumnezeu ne-a dăruit plenitudinea harului Său, care locuieşte în
chip tainic în noi, fără a ne impune săvârşirea binelui. Respectând libertatea noastră, El nu ne sileşte să-i
primim roadele. Omul este deplin curăţit prin Botez, dar îi rămâne libertatea de a păcătui; iar dacă
păcătuieşte, el ajunge întinat ca mai înainte. De aceea, omul trebuie să lupte ca să nu se mai întoarcă la cele
dinainte si să nu mai cadă în păcat şi în patimi. Greşelile care se fac după Botez nu se datorează vreunei
nedesăvârşiri a acestuia, ci se fac din pricina lipsei noastre de credinţă şi din lipsa de grijă faţă de lucrarea
poruncilor. Pe noi înşine trebuie să ne învinuim pentru păcatele noastre, iar nu pe Adam sau pe diavol, căci
prin Botez am fost cu totul eliberaţi de înclinarea spre rău moştenită prin păcatul lui Adam şi de tirania
diavolului. Având deplină libertate, păcatele pe care le facem după Botez sunt „abateri ale libertăţii". După
Botez, noi suntem în continuare supuşi ispitei, iar aceasta nu ţine de noi, căci vine de la diavol, si nu suntem
răspunzători pentru ea, dar tine de noi să i ne împotrivim şi să lepădăm momelile lui şi orice răsărire de
gând rău. Şi cu adevărat suntem cu totul liberi în faţa ispitei, căci prin Botez ni s-a dăruit puterea de a
rezista atacurilor Satanei şi de a birui ispita. Dacă mi primim gândurile răutăţii, ele nu ne pot atinge şi nici
nu pot stărui în noi. Iar de cădem în ispită, cu voia noastră cădem.

Păcatul lucrează şi după Botez în noi pentru că am ales să-l iubim şi din pricina lipsei noastre de grijă.
Lucrarea răului în noi are numai două cauze: părăsirea poruncilor şi faptele rele făcute cu voia noastră după
Botez. Ferirea cu totul de rău este cu putinţă prin harul Botezului, căci am primit spălarea păcatelor şi
eliberarea de sub tirania diavolului, dar păstrarea curătiei care ne-a fost dăruită cere împotrivirea la ispite şi
împlinirea poruncilor, în duhul credinţei şi al nădejdii.

Tot astfel, punerea în lucrare a harului sfinţitor şiîndumnezeitor care ne-a fost dat în chip desăvârşit, dar
tainic, la Botez cere şi ea strădanie din partea noastră. El se arată lucrător (fevepYCOQ) şi îşi vădeşte
roadele pe măsura credinţei noastre, a nădejdii si a împlinirii poruncilor. Astfel, dacă harul nu poate spori în
noi - căci este cu totul desăvârşit şi nimic nu-i lipseşte, care să-i poată fi adăugat prin strădaniile noastre -,
noi putem spori în har. Virtuţile la care ajungem nu sunt decât o dezvăluire din ce în ce mai amplă a harului
de la Botez, prin împlinirea poruncilor.

Acelaşi lucru îl putem spune si despre Euharistie; cu toate că prin ea creştinului îi este dat în chip deplin
însuşi Hristos, Care pătrunde în toate mădularele trupului şi în toate puterile sufletului, ea nu acţionează
automat si oarecum magic. Nici în acest caz Dumnezeu nu-l sileşte pe om, lucrarea Tainei fiind legată de
dispoziţia duhovnicească a celui care o primeşte; ea are putere prin sine, dar aceasta nu se manifestă decât
dacă cel care s-a împărtăşit este pregătit să o primească aşa cum se cuvine. Rugăciunile dinainte de
împărtăşire subliniază chiar că cel care „se împărtăşeşte cu nevrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea". Şi tot
aceste rugăciuni, ca şi cele de după împărtăşire, îl cheamă pe creştin să se deschidă cu toată fiinţa sa spre
primirea Celui de care se împărtăşeşte, ca să se învrednicească de lucrarea Sa tămăduitoare şi sfînţitoare şi
ca să-şi împroprieze harul primit prin Sfânta Taină. Ca şi harul Botezului, si harul Euharistiei se dă în chip
deplin tuturor celor care se împărtăşesc de el, dar lucrarea lui se arată în fiecare după vrednicie şi în măsura
împlinirii poruncilor. De aceea, spune Sfântul Nicolae Cabasila, sunt unii „oameni care mai păstrează
semnele bolii şi urmele rănilor, dacă la vremea lor nu s-au îngrijit destul de aceste răni şi dacă sufletul nu le-
a fost pregătit pe cât de mare era puterea de vindecare a harului luat".

Lucrul acesta este valabil pentru toate celelalte Sfinte Taine. Astfel, Sfântul Maxim spune, vorbind în mod
general, că „fiecare dobândeşte după măsura credinţei lui arătarea lucrării harului. Aşa încât fiecare îşi este
distribuitorul propriu al harului". Putem zice, atunci, o dată cu Sfântul loan Gură de Aur: „Odată primit
harul, de noi si de vrednicia noastră depind păstrarea lui şi arătarea lucrării sale".

Nu este de-ajuns că există un Doctor atotputernic, care poate să vindece orice boală, pentru ca omul să fie
ipso facto izbăvit de suferinţele sale; mai trebuie ca omul să alerge către El şi să-I ceară ajutorul; dar mai
întâi de toate trebuie să dorească cu toată puterea să se vindece. Pentru a dobândi de la Hristos
tămăduirea bolilor sale, este necesar ca omul să voiască cu adevărat să se facă sănătos. El trebuie să se
întoarcă spre El şi să-L cheme în ajutor, căci, cum spune Sfântul loan Gură de Aur, „Hristos, dumnezeiescul
Doctor, nu ne vindecă fără voia noastră". Iar Fericitul Teodoret al Cirului spune si el: „Doctorul sufletelor
nu-i sileşte pe cei care nu vor să se folosească de leacurile Sale". De aceea este cu totul de trebuinţă ca mai
întâi de toate omul să ia seama la starea sa, să-şi vadă limpede bolile şi, cunoscându-le, să nu se întoarcă de
la Cel care singur poate să-l vindece. „Celor ce-şi caută într-adevăr vindecarea, scrie Sfântul loan Casian, nu
le pot lipsi leacurile din partea acelui adevărat medic al sufletelor, mai ales celor care nu si-au dispreţuit
prin deznădejde şi nepăsare bolile, nu si-au ascuns primejdiile rănilor şi nici n-au respins cu minte
necugetată leacul, ci, faţă cu slăbiciunile căpătate din neştiinţă, rătăcire sau trebuinţă, cu minte smerită şi
totuşi prevăzătoare, au alergat la Medicul cel ceresc".

Nu există nici o suferinţă pe care Dumnezeiescul Doctor să n-o poată vindeca; e de ajuns ca omul să-I ceară
ajutorul şi să I se încredinţeze cu totul, şi va fi deîndată izbăvit de boală. „Nu sunt rănile tale mai mari decât
ştiinţa Doctorului. Lasă-te cu credinţă în grija Lui, arată-I Lui răul care te macină", îndeamnă Sfântul Chirii al
Ierusalimului. Tot aşa spune şi Sfântul Vasile cel Mare: „Marele Doctor al sufletelor e gata să vindece si răul
tău (...) Dacă tu te dai pe tine însuti, El nu va mai sta la îndoială". Sfântul Macarie Egipteanul arată şi el că
prima condiţie ca să te vindeci este să te duci la doctor: „Dacă cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnavă de
curgerea sângelui n-ar fi alergat către Domnul, n-ar fi dobândit vindecarea". Şi tot el arată că oricare om,
chiar şi cel slăbit cu totul de boală, poate să facă aceasta: „Cel lovit de boală si cuprins de fierbinţeală şi care
zace în pat, fără să mai poată lucra ceva din cele trebuincioase, totuşi vorbeşte despre ele si mintea nu-i stă
pe loc, ci-şi vede de gândurile ei (...) şi chiar dacă el nu se poate mişca, întreabă totuşi unde ar putea găsi un
doctor bun şi-si trimite prietenii să-l aducă la el. Tot aşa, sufletul căzut după călcarea poruncii în boala
patimilor şi rămas fără nici o putere, dacă se apropie de Domnul, dacă crede cu tărie că va primi ajutor de la
El şi dacă se căieste de viaţa sa rea şi păcătoasă de mai înainte, chiar dacă este răpus de boala păcatului şi
nu mai poate împlini poruncile care duc la viaţa cea adevărată, totuşi nu-i lipseşte puterea de a se îngriji
pentru viaţa sa şi poate să-L strige din adâncul inimii pe Domnul, singurul Doctor care poate cu adevărat să-l
vindece".

Într-un cuvânt, cel care voieşte să se tămăduiască nu are un lucru greu de făcut. Sfântul loan Gură de Aur
arată că simpla dorinţă şi voinţa de a ne însănătoşi sunt de ajuns pentru a dobândi de la Hristos vindecarea
sufletului nostru, de care trebuie să ne îngrijim mai întâi de toate; dar noi ne străduim să scăpăm mai
curând de bolile trupeşti, care din punct de vedere duhovnicesc sunt mai puţin dăunătoare şi a căror
tămăduire cere mult zbucium şi multă osteneală: „Nu este totdeauna uşor să lecuieşti relele trupeşti, dar
repede şi uşor poţi tămădui bolile sufletului. Pentru neputinţele trupului, e nevoie de doctorii scumpe şi
mulţi bani; vindecarea sufletului nu cere nici drumuri lungi de făcut, nici bogăţie. Câtă osteneală nu ne dăm
pentru a lecui rănile care ne fac să suferim (...) Pentru cele ale sufletului, n-ai nevoie de nimic din toate
acestea; ajunge să vrei, ajunge să doreşti din toată inima să te vindeci, şi toate intră în bună rânduială (...).
Căci Hristos, Domnul nostru, a vrut ca această parte a noastră, cea mai de preţ si cea mai de trebuinţă, să
poată fi uşor tămăduită, fără nici o cheltuială şi fără durere (...). Când e vorba de trupul nostru, nu
precupeţim nimic, dăm bani grei, chemăm mulţi doctori, îndurăm cele mai cumplite dureri, cu toate că
neputinţele lui nu sunt atât de supărătoare. Iar de suflet nu ţinem seama şi nu ne îngrijim defel de el, cu
toate că pentru asta n-avem nevoie nici de bani, nici nu trebuie să tulburăm liniştea altcuiva şi nici nu
trebuie să suferim vreo durere; ci simpla hotărâre si voia noastră sunt de ajuns, pentru ca el să-şi recapete
sănătatea".

Voinţa de vindecare trebuie să se arate nu numai în chemarea în ajutor a Doctorului, ci şi în urmarea


tratamentului. Când cel bolnav vine la doctor, trebuie să păzească cele poruncite de el", spune Sfântul
Varsanufie, adăugând: „Cel ce vine la doctor, de nu se pune în rânduială după porunca lui, nu se poate
izbăvi de boală". Sfântul loan Gură de Aur insistă şi el asupra faptului că bolnavul trebuie să colaboreze cu
doctorul, ca să înlesnească astfel acţiunea doctoriilor; în cazul bolilor sufleteşti, aceasta înseamnă să
rămânem întru Hristos şi sa primim cu toată inima ceea ce vrea El să facă pentru vindecarea noastră. „Când
e vorba de vindecarea trapului, putem vorbi de trei lucruri, sau mai curând de patru, ori cinci: de doctor, de
ştiinţa sa, de bolnav, de boală si de puterea leacului. Când acestea se înfruntă, iese un adevărat război.
Când doctorul, ştiinţa lui şi leacurile au ca sprijin voinţa bolnavului, boala este biruită. Dacă, dimpotrivă,
bolnavul nu le primeşte ajutorul şi nu le sprijină, cade pradă bolii; iar daca, aşa cum se întâmplă uneori, el
chiar li se împotriveşte şi ia partea bolii, atunci ajunge să se omoare singur. La fel se petrec lucrurile şi aici;
sau, mai bine spus, aici avem de-a face cu un lucru cu mult mai minunat (...). Atunci când însuşi Dumnezeu
este Cel ce se îngrijeşte de rănile noastre, numai să rămânem cu El, şi negreşit vor fi îndată tămăduite".
„Dacă deci marele şi cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile şi cataplasmele, de unde vine pricina
pierzării, dacă nu din slăbiciunea voinţei noastre ?", întreabă Sfântul Varsanufie.

Omul îşi arată voinţa deplină de a fi vindecat şi contribuie personal la tămăduirea pe care i-o dă Dumnezeu
prin cinci atitudini fundamentale, de care depinde vieţuirea lui în Hristos şi care-l fac în stare să primească,
să-si împroprieze şi să ducă la rodire harul tămăduitor si mântuitor dăruit de Sfântul Duh în Tainele Bisericii,
iar acesta sunt: credinţa, pocăinţa, rugăciunea, nădejdea şi lucrarea poruncilor.

JEAN-CLAUDE LARCHET

TERAPEUTICA BOLILOR SPIRITUALE

S-ar putea să vă placă și