Partea a III-a: Conditiile generale ale tãmãduirii

2 Tãmãduirea prin Sfintele Taine 

4. Mărturisirea (Pocăinţa)

Prin Taina Pocăinţei sunt iertate păcatele comise după Botez, iar credinciosul este împăcat cu Biserica. Păcătosul,
în duh de pocăinţă, prin care- si face vădită părerea de rău pentru greşelile făcute şi voinţa de a se îndrepta, îşi
mărturiseşte păcatele înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, şi primeşte de la Dumnezeu, de la Care preotul
cere iertarea păcătosului, dezlegarea de ele. De asemenea, credinciosul primeşte de la preot sfaturi duhovniceşti,
potrivite stării în care se află, şi, dacă este cazul, o epitimie, al cărei scop este de a-1 ajuta să afle din nou calea
virtuţilor, de la care s-a abătut prin păcat.
Examinând învăţătura şi practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate observa cu uşurinţă caracterul lor
terapeutic. Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie a Bisericii, textele slujbelor şi textele liturgice vorbesc în termeni
medicali despre această Taină, despre efectele ei, ca şi despre rolul preotului. „De vreme ce ai venit la doctor, ia
seama să nu te întorci nevindecat", îi spune duhovnicul penitentului în rugăciunea începătoare. Vorbind despre
perioada bizantină, Părintele John Meyendorff scrie: „Mărturisirea si penitenţa au fost interpretate în primul rând
ca forme de vindecare duhovnicească. Căci însuşi păcatul, în antropologia creştină răsăriteană, este mai întâi de
toate o boală". Iar P. Lain Entralgo remarcă, în acelaşi sens: „La mijlocul veacului al III-lea, despre păcătos şi
despre păcat se vorbea ca despre bolnav şi despre boală. Referitor la aceasta, atestările sunt numeroase si
impresionante". Potrivit Didascaliei, episcopul (căruia în primele veacuri îi revenea sarcina spovedirii şi a
dezlegării păcatelor), trebuie să fie „ca un doctor priceput, iubitor şi plin de milă". Constituţiile apostolice, care în
esenţă sunt o compilaţie, făcută la sfârşitul veacului al IV-lea, din Didascalie, Didahie şi Dia-taxeis (sau Tradiţia
apostolica), cuprind aceeaşi învăţătură. Găsim în ele mai ales asemenea sfaturi: „Se cuvine să-i ajutăm pe cei
bolnavi, pe cei aflaţi în primejdie şi pe cei care se clatină; şi pe cât este cu putinţă să-i vindecăm prin
propovăduirea Cuvântului, izbăvindu-i din moarte. Căci cu adevărat «nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi» (cf. Mt 9, 12)". „Episcopul (...) să-i primească şi să-i îngrijească pe cei care se căiesc de păcatele lor",
„Să vindece (oaia) cea bolnavă (...), s-o lege pe cea rănită, adică rătăcită, pră-buşită si zdrobită de păcate şi care
şchioapătă şi abia mai merge, s-o mângâie cu vorbe de încurajare, s-o uşureze de povara păcatelor si să-i aducă în
suflet nădejdea". Şi încă, adresându-se către sine, episcopul spune: ,biserica lui Dumnezeu înseamnă pace.
Dezlegâhdu-i de greşelile lor pe cei păcătoşi, adu-i la ea sănătoşi şi fără pată (...); ca un doctor priceput şi milos,
vindecă pe toţi cei împovăraţi de păcatele lor (...). Şi pentru că eşti cu adevărat doctor (laipo^) al Bisericii
Domnului, îngrijeşte si dă leacuri potrivite fiecăruia dintre cei bolnavi şi în tot felul vindecă, lecuieşte şi adu-i
deplin sănătoşi în Biserica Lui". „Ca un doctor iubitor şi plin de milă, îngrijeşte-i pe cei păcătoşi, folosind
doctoriile potrivite pentru a-i vindeca; şi nu numai tăind, arzând şi prin leacuri usturătoare, ci şi legând şi oblojind,
dând leacuri plăcute şi care închid repede rănile, răcorind şi îmbărbătând prin cuvinte blândei. Dar dacă rana este
adâncă, spăl-o şi leag-o bine, ca să nu se întindă şi la partea sănătoasă; dacă este deja infectată, curăţ-o cu leacuri
usturătoare, adică dojeni; dacă se umflă, aplică alifii amare, ameninţarea cu judecata ce va să fie; dacă s-a
cangrenat, arde şi scoate afară partea rea, poruncind posturi şi ajunări". Sfaturile din urmă sunt foarte
asemănătoare cu cele pe care le dă preotului Sfântul Ciprian al Cartaginei, cerându-i să se arate faţă de bolile
sufletului tot atât de hotărât şi categoric ca si doctorul faţă de rănile trupului: „Preotul Domnului trebuie să
folosească leacuri vindecătoare. Cel care tratează cu uşurătate rănile infectate, lăsând veninul să se întindă în tot
trupul; este un doctor nepriceput si rău. Rana trebuie deschisă si curăţată, iar după ce s-a scos partea cangrenată,
trebuie să se aplice de îndată şi cu fermitate tratamentul potrivit. Şi chiar dacă la început bolnavul se împotriveşte,
strigă şi se plânge că nu poate suporta durerea, după ce se va însănătoşi, îi va mulţumi doctorului pentru toate".76
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre această Sfântă Taină şi despre rolul duhovnicului în termeni asemănători.
Pe cei care au păcătuit, Sfântul loan Gură de Aur îi sfătuieşte: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă acolo păcatele
voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă
osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor". Sfântul Anastasie Sinaitul îl
sfătuieşte pe creştin să caute „un bărbat duhovnicesc iscusit, care poate să ne vindece, si lui să-i mărturisim
păcatele noastre".
Ca şi medicul, duhovnicul trebuie să dea fiecărei boli leacul care i se potriveşte. Am văzut deja că în Constituţiile
apostolice se spune: „Pentru că eşti doctor al Bisericii Domnului, dă fiecărui bolnav îngrijirea care i se potriveşte".
Acest lucru este foarte important, pentru că, aşa cum arată Sfântul loan Scărarul, „uneori se întâmplă că ceea ce
pentru unul este leac, pentru altul este otravă. Şi se întâmplă alteori că una şi aceeaşi dată unuia la timp potrivit îi
este leac, si la timp nepotrivit îi este osândă". Şi continuă, spunând: „Am văzut doctor nepriceput, care, defăimând
pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decât deznădejdea. Si am văzut doctor iscusit care, operând prin
ocărâre inima umflată, a golit-o de tot puroiul". Pentru ca „aceeaşi cădere pricinuieşte unuia o osândă însutită faţă
de cea săvârşită de altul", este deci necesar să se ţină seama de „felul celui ce săvârşeşte (păcatul), de loc, de
înaintare şi de multe altele". Sinodul din Trullo (692) accentuează importanţa aplicării unui tratament duhovnicesc
potrivit, utilizând chiar în formulările sale termeni aparţinând domeniului medical, ceea ce arată că socotirea
păcatului drept boală si a duhovnicului drept doctor nu este o simplă figură de stil folosită de unii dintre Sfinţii
Părinţi, ci că ea este confirmată de întreaga Biserică şi tine iii mod esenţial de modul în care ea concepe natura
acestor realităţi: „Se cuvine ca acela care a primit de la Dumnezeu puterea de a lega si de a dezlega păcatele să
ţină seama de natura păcatului si hotărârea cu care cel care a păcătuit se întoarce de la păcatul său, şi astfel să dea
bolii leacul potrivit, pentru ca nu cumva să întreacă măsura, fie în blândeţe, fie în asprime, primejduind astfel
sănătatea celui bolnav, într-adevăr, boala păcatului nu este o boală uşoară, ci grea si de multe feluri, şi care scoate
multi lăstari ai răului, prin care răutatea se întinde peste măsură şi se răspândeşte tot mai mult dacă nu este oprită
prin priceperea doctorului. De aceea cel care se îndeletniceşte cu vindecarea sufletului trebuie mai întâi să
cerceteze starea şi intenţiile celui care a păcătuit şi să vadă dacă se îndreaptă spre vindecare sau dacă, dimpotrivă,
prin felul său de a vieţui îşi pricinuieşte propria îmbolnăvire; să cerceteze, de asemenea, traiul şi rânduiala vieţii
de dinainte şi de după păcat, şi dacă arată o purtare înţeleaptă şi se căleşte cu adevărat; şi dacă nu se împotriveşte
doctorului şi dacă nu cumva, prin leacurile date, rana sufletului nu s-a mărit; si astfel să i se dea iertarea pe cât
merită. Şi după cum Dumnezeu face totul pentru om, la fel se cuvine să facă şi cel căruia i s-a încredinţat sarcina
de păstor, pentru ca să aducă în staul oaia rătăcită, iar pe cea muscată de şarpe s-o îngrijească cu blândeţe şi să n-o
ducă la deznădejde, dar nici, slăbind frâiele, s-o facă să-şi piardă ori să-şi nesocotească viaţa; ci să lupte împotriva
răului fie prin leacuri usturătoare, fie prin doctorii alinătoare şi liniştitoare şi să se străduiască să vindece rana,
cercetând roadele căinţei, îndrumând şi conducându-1 cu pricepere pe creştinul chemat la o asemenea slavă. Cu
adevărat, trebuiesc bine cunoscute şi cele ce tin strict de drept, şi cele care ţin de obicei; or, în cazul celor care nu
primesc măsurile riguroase de îndreptare, trebuie urmată tradiţia, după cum ne învaţă Sfântul Vasile".
Spovedania se dovedeşte a fi o terapie duhovnicească eficace, din mai multe puncte de vedere şi pe multe planuri.
Mai întâi de toate, mărturisirea păcatelor este prin sine eliberatoare. Atâta vreme cât nu este recunoscut ca atare şi
atâta vreme cât nu este mărturisit altcuiva, păcatul se înrădăcinează în suflet, creste si se întinde, îmbolnăvin-du-1
în întregime, măcinând, pustiind şi otrăvind viaţa lăuntrică. Povara păcatului este greu de purtat de unul singur, cu
atât mai mult cu cât el iscă tulburări a căror pricină omul nu o poate înţelege uşor şi e prea slab şi neputincios ca
să le poată stăpâni. De aceea, păcatul este izvor de nelinişte, de angoasă, mai ales din cauza sentimentului de
vinovăţie care, în general, îl însoţeşte, dar şi pentru că păcatul trezeşte şi întreţine activitatea demonilor care,
profitând de această stare bolnavă, seamănă tulburare si nelinişte în suflet prin toate mijloacele. Păcatul îl face pe
om să nu mai ia seama la valoarea sa şi să aibă o viziune pesimistă asupra fiinţei şi existenţei sale; el dă naştere
unei stări de tristeţe şi descurajare, ducând până la deznădejde.
Prin întâlnirea cu duhovnicul în cadrul Tainei, penitentul găseşte bun prilej ca să rupă tăcerea şi să iasă din
însingurarea sa bolnăvicioasă, care nu face decât să-i sporească răul. Vorbind despre ceea ce-1 tulbură, el dă pe
faţă boala care-1 macină nevăzut pe dinăuntru. Simpla înaintare spre celălalt, îndrăzneala de a se deschide în faţa
lui cu smerenie, înfrângându-şi ruşinea, învinuirea de sine fără nici o milă în faţa celuilalt, biruirea mândriei, toate
acestea constituie deja un pas important, care-1 duce pe om spre ieşirea din universul bântuit de boală al păcatului.
Pe de altă parte, rostirea cu voce tare a relelor de care suferă are pentru om un efect eliberator. „Că am tăcut,
îmbătrânit-au oasele mele (...) Păcatul meu 1-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: «Mărturisi-
voi fărădelegea mea Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu", spune Psalmistul (Ps. 31, 3 şi 5-6).
Mărturisindu-şi bolile sufleteşti, omul le scoate afară din sufletul său, le priveşte ca străine de el şi se leapădă de
ele; rupe legăturile prin care era ţinut de ele, îndepărtat de sine. Ele încetează de a-i mai popula lumea lăuntrică şi
de a vieţui pe seama sufletului său, devenindu-i din acel moment străine. Prin aceasta, viclenia diavolilor este
descoperită; ei nu-şi mai pot vedea de lucrarea lor nevăzută; împărăţia întunericului peste care stăpânesc este
dintr-o dată luminată, şi puterea lor slăbeşte, pentru că le-au fost descoperite cursele. Ei sunt scoşi afară din suflet
o dată cu păcatul care-i hrănea.
Importanţa terapeutică a mărturisirii este cu atât mai mare cu cât, în forma ei tradiţională - pe care Biserica
Ortodoxă o păstrează -, ea nu constă în simpla înşirare a unei liste de păcate. Penitentul mărturiseşte în chip
spontan, direct şi din adâncul sufletului, greşelile şi neputinţele sale, arătând şi împrejurările în care s-au petrecut,
pentru ca duhovnicul să-1 poată înţelege mai bine şi ca să-i poată da apoi sfaturile cele mai potrivite pentru starea
sa. De asemenea, el îl face părtaş pe preot la tot ceea ce-1 preocupă, destăinuindu-i firesc si cu deplină sinceritate
toate problemele sale, greutăţile pe care le întămpină. Într-un cuvânt i deschide cu totul, punând înaintea preotului
întreaga sa viaţă, cu toate lipsurile şi neîmplinirile ei.
O asemenea deschidere este uşurată de credinţa creştinului că Dumnezeu este bun şi milostiv - după cum află din
rugăciunile de dinaintea spoveda-niei, pe care le rosteşte preotul -, dar şi de faptul că se simte primit cu iubire şi
ascultat cu atenţie, înţeles şi compătimit. într-adevăr, este de datoria du-hovnicului să asculte cu atenţie tot ceea ce
i se spune şi în nici un chip să nu judece pe cel care i se destăinuie; să-1 lase să vorbească aşa cum crede acela de
cuviinţă şi să dea dovadă de multă blândeţe şi îndelungă răbdare. Sfinţiţii duhovnici, depăşind simpla „neutralitate
binevoitoare" distantă, care-1 caracterizează în mod obişnuit pe psihoterapeutul profan, dimpotrivă, ascultă
mărturisirea păcatelor cu cea mai mare înţelegere şi milă, suferă alături de fiii lor duhovniceşti si se arată plini de
iubire părintească, precum tatăl faţă de fiul rătăcitor întors acasă, asemenea lui Hristos Care, pe cruce, 1-a iertat pe
tâlharul care s-a pocăit/Această iubire, care nu-1 apasă şi nu-1 împovărează pe om, este delicată şi plină de
blândeţea care vine din harul mângâietor şi cu totul matern al Sfântului Duh. Iar mila si iubirea duhovnicului se
revarsă ca un balsam vindecător peste inima rănită şi zdrobită de păcat.
O asemenea atitudine a preotului, în care intră ascultarea cu răbdare şi smerenie a celuilalt - pe care nu-1 judecă,
ci-1 înţelege -, cu o deplină deschidere faţa de omul primit de îndată ca un frate aflat în suferinţă, însoţită de o
sinceră compătimire, duce la stabilirea, în duh de iubire, a unei legături profunde şi foarte strânse şi realizează de
la bun început o atmosferă de încredere, fără de care tămăduirea aşteptată si care se lucrează prin Sfânta Taină nu
se poate produce. Această atitudine înlesneşte o comunicare sufletească de mare intensitate, care-1 face pe om să
nu aibă teamă ori reţinere în a-si deschide sufletul cu totul, putând să primească astfel îngrijirile potrivite stării în
care se află.
La început, rolul duhovnicului constă mai ales în a asculta, dar, atunci când este cazul, el pune întrebări şi cere
lămuriri pentru a înţelege totul cât mai bine, ca să poată îngriji cât mai bine. El trebuie însă să facă aceasta cu mult
tact şi cu discreţie, în duh de iubire, ca să arate ca tot ce face este din dorinţa de a veni în ajutorul celui care-şi
mărturiseşte păcatele; se va feri să-i intre în suflet cu forţa sau să pătrundă în intimitatea lui, ca şi de orice
curiozitate deşartă, respectând întru totul libertatea celuilalt. Aceasta mai ales atunci când i se pare că i se ascunde
ceva, sau că penitentul nu spune tot, sau când se arată reţinut sau ezită în unele privinţe. De altfel, în rugăciunea
dinaintea spovedaniei se spune: „Nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune
toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru lisus Hristos". Totuşi, se poate ca anumite păcate să nu fie
conştientizate. Atunci, e de datoria duhovnicului să sesizeze atitudinile sau purtările sau stările de suflet pătimaşe
pe care omul nu vrea sau nu poate să le vadă el însuşi şi, prin urmare, nu le mărturiseşte ca atare, într-adevăr,
anumite patimi - mai ales mândria şi slava deşartă -, ca şi lucrarea diavolească, pot să întunece conştiinţa.
Duhovnicul poate atunci cunoaşte doar indirect starea nemărturisită de penitent, din anumite cuvinte, din
inflexiunile vocii, din tăcerile sale, din ezitări, ca şi din atitudini sau din mimică, sau făcând apel la ceea ce ştie
despre trecutul celui care se spovedeşte, despre viaţa sa, despre personalitatea lui. Se poate ca duhovnicul să aibă o
cunoaştere directă a stării fiului său duhovnicesc, pur şi simplu citind în inima lui, această cunoaştere fiind un dar
de la Dumnezeu, cum este cazul anumitor sfinţi duhov^ nici care aveau harisma cunoaşterii inimii.
Discernământul de care face dovadă duhovnicul, oricare ar fi mărimea şi fineţea lui, apare ca un har dumnezeiesc
legat de slujirea sa preoţească, har care i se dă în măsură mai mare sau mai mica, potrivit nivelului său de sporire
duhovnicească. Duhovnicul nu-i arată întotdeauna penitentului că a ajuns să-i cunoască sufletul pe o asemenea
cale, mai ales în cazul în care ar putea astfel să-1 rănească. Abia în clipa în care îi dă sfaturile cuvenite, poate face
aluzie la ea; oricum, va ţine seama de cele pe care a ajuns să le cunoască despre fiul său duhovnicesc atunci când
îi dă aceste sfaturi. Aşa se face că uneori creştinul primeşte de la duhovnicul său îndrumări care par fără legătură
cu mărturisirea sa şi cu starea în care credea că se află.
Mai ales în această etapă a spovedaniei, în care dăruieşte din belşug sfaturile sale duhovniceşti, se vede de ce
Tradiţia îl priveşte pe duhovnic ca pe un doctor, iar cuvintele sale le socoteşte leac pentru suflet, într-adevăr, acum
el arată care sunt mijloacele de vindecare pe care le pune în lucrare pentru a tămădui bolile care i-au fost
dezvăluite sau pe care el însuşi le-a descoperit.
Duhovnicul nu are menirea de a da învăţăminte teoretice şi generale; el trebuie să găsească în primul rând acea
învăţătură care se potriveşte cel mai bine omului pe care îl are în faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi
activitatea sa, de posibilităţile, ca şi de dificultăţile sale, si mai ales de felul bolii de care suferă. Este de dorit, de
aceea, ca duhovnicul să-1 cunoască bine pe penitent si să urmărească evoluţia stării lui lăuntrice, ca să poată
judeca în mod corect situaţia în care se află şi cum poate evolua, în rău sau în bine, boala lui. De aceea,
credincioşii sunt sfătuiţi să se spovedească întotdeauna la acelaşi preot.
Între duhovnic şi penitent se creează astfel o legătură personală - ea ne-fiind anonimă, ca în Biserica Romano-
Catolică -, pentru că în acest stadiu al spovedaniei între ei se stabileşte un dialog; credinciosul reacţionează la cele
ce-i spune preotul, îi pune întrebări, discută cu el pentru a lămuri anumite aspecte, toate acestea pentru o mai bună
înţelegere a stării de fapt si în vederea celei mai potrivite modalităţi de vindecare, în acest dialog - care este cu atât
mai profund si mai folositor cu cât se situează într-un acelaşi climat de încredere, firesc şi plin de iubire ca cel
care a existat în momentul mărturisirii păcatelor -, preotul nu apare ca un maestru care dă, de la înălţimea catedrei,
învăţături dogmatice şi abstracte, ci ca un tată care, cu înţelepciunea, căldura şi iubirea care-i vin de la Duhul
Sfânt, îmbărbătează, îndeamnă, mângâie, fereşte de rău, sfătuieşte, fie cu asprime, fie cu cea mai desăvârşita
blândeţe. Prin cuvintele sale - care, fiind însoţite de rugăciune si venind de la o persoană având harisme legate de
slujirea sa, primite prin Taina Hirotoniei, nu sunt speculative, ci cu adevărat lucrătoare - el pregăteşte, după chipul
Sfântului loan Botezătorul, venirea Domnului în sufletul creştinului, făcând drepte cărările Lui, umplând văile şi
plecând munţii şi dealurile, netezind cele colţuroase şi îndreptând cele pe care le-a strâmbat păcatul.
În ceea ce-1 priveşte, în timpul spovedaniei creştinul trebuie să aibă sentimentul unei sincere căinţe. Această stare
- în care stau alături părerea de rău ca s-a înstrăinat de Dumnezeu şi voinţa hotărâtă de a se îndrepta pe viitor - îl
face în chip deosebit receptiv la sfaturile pe care i le dă duhovnicul în vederea vindecării sale. Autoritatea morală
legată de calitatea de duhovnic şi, dacă este cazul, sfinţenia personală a acestuia, contribuie şi ele la această
receptivitate.
De aceea, cuvintele rostite de preot nu sunt simple vorbe obişnuite, cu atât mai mult cu cât ele se spun într-un timp
şi într-un spaţiu ecleziale, iar preotul nu vorbeşte în numele său, ci în al Bisericii; ele revelează cuvântul şi harul
tămăduitor al lui Dumnezeu sub inspiraţia Sfântului Duh, ceea ce le conferă o putere şi o lucrare cu totul speciale,
mai ales atunci când creştinul li se deschide cu totul şi voieşte din tot sufletul sa se vindece.
Stând înaintea duhovnicului, creştinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit din pricina păcatelor sale; sfaturile
preotului îi redau coordonatele adevărate şi sigure care îi permit să redescopere calea şi să ştie, fără putinţa de a se
înşela, ce trebuie să facă pentru a-şi regăsi şi a-şi păstra sănătatea pierdută-în mod esenţial, aceste sfaturi îi permit
s ă-si redobândească dreapta judecată şi dreapta vieţuire, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, îi reamintesc ţelul
duhovnicesc spre care trebuie să se îndrepte, chipul desăvârşirii pe care tot creştinul este chemat să o atingă, dar
prin ele i se arată si căile pe care poate ajunge la ea. Aceste îndrumări, în esenţă practice, îl învaţă, de pildă, cum
sa lupte împotriva unei înclinări păcătoase, cum să facă fată unei porniri spre rău, cum să biruiască patima de care
suferă, cum să lucreze o anumită virtute, cum să depăşească o anumită greutate, pe care o întâmpină de obicei sau
care poate să se ivească într-o împrejurare sau alta.
Acelaşi sens terapeutic îl are şi epitimia, canonul de pocăinţă pe care du-hovnicul i-1 poate da creştinului. Paul
Evdokimov scrie în această privinţă: „Epitimia nu este o pedeapsă; momentul juridic al «satisfacerii» lipseşte cu
desăvârşire din Taina Mărturisirii. Ea este o doctorie, iar părintele duhovnic caută raportul organic între cel bolnav
şi mijlocul de vindecare. Scopul epiti-miei este să-1 pună pe penitent în nişte condiţii noi, în care să nu mai fie
ispitit de păcat. Sfântul loan Gură de Aur spune: «Să nu întrebăm dacă rana a fost deseori legată, ci dacă oblojeala
i-a fost de folos. Numai starea bolnavului ne arată dacă a venit timpul să-i scoatem fesele». Aşadar, nu se
urmăreşte ispăşirea unor fapte, ci secarea izvorului lor".
în clipa iertării şi dezlegării păcatelor, prin rugăciunea preotului sunt iertate de către Hristos „greşelile cele de voie
şi fără de voie, ştiute şi neştiute, cele din noapte şi cele din zi, cele făcute cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul",
creştinul fiind împăcat şi unit cu Biserica lui Hristos.
In dezlegarea şi iertarea păcatelor se arată lucrător harul tămăduitor al lui Hristos, care nimiceşte şi înlătură cu
totul bolile credinciosului, reface puterile sufletului şi-i redă vindecarea si harul primite la Botez, de la care s-a
îndepărtat prin păcatele sale.
Momentul iertării păcatelor este absolut necesar pentru vindecarea reală şi profundă a creştinului. Simpla
mărturisire a păcatelor îl uşurează, cu siguranţă, pe cel bolnav, dar păcatele, exteriorizate şi obiectivizate astfel,
continuă totuşi să aibă o anumită forţă şi numai dezlegarea sacramentală, care prin milostivirea şi iertarea lui
Dumnezeu le nimiceşte cu totul, poate să le taie orice putere asupra omului. Căci nu este de ajuns să-i spui
doctorului că eşti bolnav si că suferi de cutare şi cutare rău, ca să te vindeci. Şi nici numai cuvintele de
îmbărbătare ale acestuia şi simplele sale sfaturi nu sunt de ajuns, chiar dacă sunt şi ele de un oarecare folos pentru
vindecarea celui bolnav. Numaj atunci când răul a fost scos din rădăcină, putem spune ca într-adevăr ne-am
vindecat. Prin dezlegarea păcatelor, omul este sigur că bolile de care a suferit au pierit cu totul şi i se dă garanţia
iertării tuturor păcatelor sale de către Dumnezeu. Atunci credinciosul simte o eliberare lăuntrică si îşi regăseşte
pacea şi bucuria duhovnicească.
La spovedanie, creştinul nu este stăpânit numai de părerea de rău pentru păcatele făcute, ci şi de dorinţa vie de a-şi
regăsi nevinovăţia firii sale restaurată prin Botez, pierdută prin păcat, şi de voinţa de a păşi din nou pe căile
Domnului, în deplină curăţie. Taina spovedaniei apare astfel ca orientată spre viitor; ea îl scoate pe om din cursele
păcatului, îl face liber şi nesupus răului din trecut, stăpân pe sine. Ea îi redă puterile primite prin Botez şi
Mirungere, îi reînnoieşte întreaga fiinţă, îl face din nou, în Hristos, stăpân al vieţii sale şi în stare să înainteze întru
înnoirea vieţii pe calea care duce la sănătate, la mântuirea în Hristos şi la dobândirea harului îndumnezeitor.
Sfânta Taină a Mărturisirii este, ca şi Botezul, desigur cu altă intensitate, o slujbă a înnoirii omului, în care Adam
cel vechi este dat morţii, iar faptele răutăţii se risipesc o dată cu trecutul păcătos, uitat şi părăsit cu totul, pentru ca
să reînvie omul cel nou, născut în apa Botezului.
După primirea iertării, creştinul sărută crucea, semn al biruinţei lui Hris-tos asupra păcatului, bolii si morţii, şi
Evanghelia, prin care ni s-a vestit viaţa cea nouă în Hristos.
Prin iertarea păcatelor, creştinul este împăcat şi unit cu Biserica cea sfântă a lui Hristos. Păcatul îl despărţise de
trupul lui Hristos, îl lipsise de revărsarea harului şi de comuniunea cu sfinţii, de comunitatea bisericească. Sfânta
Tainăa Mărturisirii desfiinţează această separare patologică de Dumnezeu şi de fraţii în Hristos, scoţându-1 pe
creştin din însingurarea aducătoare de moarte. Acesta revine astfel la deplina împărtăşire din taina sfântului altar si
din „taina fratelui", întorcându-se la starea de fiu al lui Dumnezeu. Reîntors la izvorul harului, de care se
îndepărtase prin păcat, omul îşi poate urma în Duhul Sfânt creşterea teantropică, până la starea bărbatului
desăvârşit în Hristos, Cel ce este arhetip al firii noastre, pildă şi pricinuitor al sănătăţii si sfinţeniei omului.

JEAN-CLAUDE LARCHET
TERAPEUTICA BOLILOR SPIRITUALE