18.

Episcopul Arcadie PĂSTOR AL FRĂŢIILOR LAICE DIN CATACOMBE

Pomenit la 26 ianuarie (†1938)

Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul. Şi a zis către altul:
Urmeză-Mi.

(Luca 9: 59-59)

Unul din aceşti adevăraţi următori ai lui Hristos în zilele noastre a fost un smerit păstor al turmei lui Hristos,
purtând numele de Arcadie, care în greceşte înseamnă „păstor”. El s-a născut în ianuarie 1888 şi la Sfântul Botez i
s-a dat numele Sfântului Arcadie, fiul sfinţilor Xenofont şi Maria, a căror pomenire se face pe 26 ianuarie. Tatăl
său, preotul Iosif Ostalski, a fost arestat în 1919 şi, după ce s-a îmbolnăvit de tifos, a fost eliberat din închisoare şi
curând a murit. Mama sa, Sofia Pavlovna, era o femeie evlavioasă care şi-a susţinut duhovniceşte fiul până la
sfârşitul vieţii ei.

Pregătindu-se pentru slujirea Bisericii, tânărul Arcadie s-a căsătorit şi a devenit preot, fiind păstor al bisericii din
oraşul Vechiul Constantinovo. Ca preot, el a sosit în oraşul meu, Jitomir, direct de pe front, în 1917, şi a primit o
mică biserică în centrul oraşului. Acolo a organizat o frăţie de laici în duhul primilor creştini. Cu toate acestea,
soţia sa, având interese lumeşti, l-a părăsit şi s-a căsătorit cu un bolşevic. Părintele Arcadie i-a dat în linişte
divorţul şi a locuit cu mama sa. Aceasta l-a eliberat pe părintele Arcadie de griji lumeşti pentru a se devota în
întregime lucrării bisericeşti şi turmei sale. Cu zelul şi tăria tinereţii, el şi-a îndreptat atenţia spre apărarea
credinţei ortodoxe, atrăgând mulţi dintre credincioşi prin predici înflăcărate. El săvârşea slujbele bisericeşti în
fiecare dimineaţă şi seară. Aceste slujbe fervente şi apostoleşti ofereau un izvor de bucurie arzătoare şi de
credinţă sufletelor creştinilor persecutaţi. El era cu totul înflăcărat. Nu se odihnea niciodată şi nu se gândea
niciodată la sine. Era într-atât de altruist, încât era în stare să dea tot ce avea primului cerşetor. Realitatea
sovietică sumbră, cu sărăcia ei mereu crescândă şi cu lipsirea copleşitoare de toate cele necesare traiului, a dat,
bineînţeles, o amplă oportunitate pentru un păstor iubitor de Hristos să-şi extindă binefacerea. Văzând într-o
noapte rece un om sărac cu pantalonii sfâşiaţi, Arcadie nu a ezitat niciun minut pentru a-i da pe ai săi. Şi, de
vreme ce purta întotdeauna rasa şi reverenda, putea să facă aceasta fără să fie observat de alţii. Mama lui, cu
toate acestea, îi descoperea iscusinţa sa filantropică atunci când îi spăla hainele şi adesea le spunea în glumă
vecinelor ei: „Noaptea trecută Arcaşa a venit din nou acasă fără pantaloni”.

Părintele Arcadie avea o mare putere de rugăciune. În biserica noastră, în timpul slujbelor, nu se vorbea şi nu se
mişca nimeni; toată lumea se ruga cu atenţie, aşa cum făcea şi batiuşka în altar. Adesea, toţi din biserică
îngenuncheau spontan. Toată lumea cânta.

Persecutarea Bisericii creştea în fiecare an şi păstorul devotat îndura mari încercări, trecând dintr-un pericol într-
altul. CEKA îi persecuta pe credincioşi; peste tot bisericile erau închise şi credincioşii erau daţi afară de la muncă
pur şi simplu din cauza convingerilor religioase.

Şi părintele Arcadie, arzând permanent de focul ceresc, atrăgea la sine din ce în ce mai mulţi credincioşi şi îi unea
în evlavie faţă de Dumnezeu.

El a organizat frăţii de laici pentru a aduce lucrarea creştină printre ruşii care sufereau. Eu eram membru al Frăţiei
Sfântul Nicolae. Toţi ardeam de zel şi entuziasm. Cei care doreau să se alăture frăţiilor erau primiţi în mod solemn
prin depunerea făgăduinţei de a duce la împlinire scopurile frăţiei, care cerea în primul rând devoţiune faţă de
puritatea ortodoxiei – să nu renunţe niciodată la ea, nici chiar sub ameninţarea cu moartea; în al doilea rând,
purtarea de îmbrăcăminte modestă; apoi postul şi aşa mai departe. Primirea în frăţie se făcea cu mare
solemnitate. Toţi trebuiau să facă pregătirile necesare pentru mărturisire şi pentru primirea Sfintelor Taine. Apoi
toată lumea rămânea în biserică şi, înainte de citirea Evangheliei, trebuia să repetăm cuvintele rostite de părintele
Arcadie – regulile frăţiei – şi să le confirmăm printr-un jurământ. Apoi ni se dădeau tuturor lumânări mari aprinse,
pe care trebuia să le păstrăm până la moarte. După aceea, primeam Sfânta Împărtăşanie.

În frăţia noastră erau mai multe grupuri: unul era un grup misionar, condus de părintele Arcadie însuşi, al cărui
scop era combaterea sectarilor, a ateilor şi a Bisericii Vii; apoi era un grup de cântăreţi; un grup care vizita
1
spitalele, având grijă de cei singuri şi bolnavi şi de acei oameni săraci care aveau mulţi copii; apoi, un grup pentru
înmormântări, a cărui datorie era nu doar să-i înmormânteze pe credincioşi şi să vadă dacă primeau slujbele de
înmormântare ale Bisericii, ci şi să obţină sicriele şi să le aducă la mormânt; şi, pentru că vremurile erau foarte
rele, adesea trebuia să ducem sicriele la cimitir cu docarul sau sania şi chiar să săpăm mormântul. Să nu se uite ce
ani extrem de dificili erau aceia! Apoi era şi un grup filosofic.

La început, părintele Arcadie avea două biserici: una mică, cu hramul Buneivestiri, şi una mai mare, cu hramul
Sfinţilor Trei Ierarhi, care fusese înainte o biserică de seminar, celelalte clădiri ale seminarului fiind ocupate de
autorităţile seculare. Când frăţia a devenit prea uşor de remarcat pentru autorităţi, membrii ei au avut şansa de a
obţină o biserică a rascolnicilor, cu hramul Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu, unde am reuşit să rămânem
până în 1937; dar, în acel an, biserica a fost închisă şi membrii frăţiei au început să se adune în jurul bisericii de
cimitir. Frăţia avea doi preoţi: părintele Iulian Krasiţki, care a fost mai târziu forţat să fugă, şi părintele Ioan Sirov,
care a stat până la sfârşit şi a administrat în secret nevoile bisericeşti. Astfel, copilul meu a fost botezat de el în
1939, chiar dacă pentru săvârşirea de slujbe bisericeşti erai imediat exilat. Dar Dumnezeu l-a păzit şi eu am fost în
legătură cu părintele Ioan până la venirea nemţilor.

În 1921 a venit ordinul Patriarhului Tihon care interzicea predarea vaselor bisericeşti în mâinile necredincioşilor, în
special Sfântul Potir, care fusese binecuvântat de harul lui Dumnezeu. Părintele Arcadie, ca un fiu credincios al
Bisericii, a urmat apelul patriarhului şi nu preda nimănui obiectele de valoare ale bisericii. Dar autoritatea satanică
îşi lucra faptele ei rele. Într-o zi, imediat după Sfânta Liturghie, părintele Arcadie a fost arestat de agenţii CEKA.
Aceasta a fost în 1922, în timpul Săptămânii Luminate a Paştelui. Când cekiştii l-au luat, întreaga masă de oameni
s-a mişcat, împreună cu părintele Arcadie arestat, către clădirea CEKA. Atunci, soldaţii CEKA şi-au luat puştile şi au
strigat cu ură: „Mergeţi toţi acasă sau vom începe să tragem!” Toţi tăceau, ţinându-se unul de altul, ţinându-şi
respiraţia. Şi atunci, a ieşit în faţă o călugăriţă cu numele Serafima şi a spus cu curaj: „Nu! Nu vom pleca până ce
nu îl veţi elibera pe părintele Arcadie sau ne veţi aresta pe toţi împreună cu el”. Atunci soldaţii şi-au lăsat în jos
puştile şi nu ne-au mai îndepărtat şi am format un zid; astfel au început să ne împingă în clădirea CEKA. Dar, de
vreme ce mulţimea era enormă, ei au început să închidă uşile şi astfel au arestat 35 de femei şi 17 bărbaţi. Ei ne-
au pus în subsolul acelei clădiri. Conducătorul corului nostru era acolo şi dintr-odată acea clădire întunecoasă s-a
umplut de cântare pascală. Atunci ne-au scos afară şi ne-au împins în curtea de lângă garaj şi au început să ne
conducă unul câte unul, ca să fim interogaţi; şi, apoi, am fost împinşi în stradă. Ni s-a dat să semnăm o declaraţie
în care se spunea că părintele Arcadie începuse o tulburare, dar nicio persoană nu a semnat. Apoi s-a adăugat o
notă la declaraţie, indicând că oamenii înşişi au refuzat să-şi părăsească părintele duhovnic. Şi aceasta a fost
semnată de fiecare persoană în parte, prin consimţire mutuală. Printre cei închişi au fost şi fete tinere de 16 ani,
inclusiv eu însămi, şi am semnat şi noi.

Vestea arestării părintelui Arcadie s-a răspândit instantaneu în oraş şi clădirea CEKA a fost asediată de o
mulţime nesfârşită de pachete cu mâncare pentru cei arestaţi. Astfel, toţi cei arestaţi au fost hrăniţi cu aceste
pachete, precum şi paznicii.

Între timp, părintele Arcadie era judecat pentru răscoală şi apoi pentru refuzul de a preda lucrurile de valoare ale
bisericii. La procesul deschis au fost chemaţi mulţi martori. Toţi au spus acelaşi lucru, vorbind despre părintele
Arcadie ca despre un om bun, neiubitor de arginţi, un preot care îşi dedicase întreaga viaţă doar slujirii lui
Dumnezeu şi a omului. Au fost aduse multe exemple despre bunătatea lui şi jertfirea de sine. Nu a fost nicio
dovadă împotriva lui. Dar judecătorul, care era tânăr şi foarte mândru şi sigur pe sine, cu francheţe cinică a
declarat că întreaga descriere a părintelui Arcadie făcută de martori nu era o justificare pentru el, ci mai degrabă
constituia o creştere a acuzaţiei care fusese făcută împotriva lui; pentru că ideile pe care le predica cu atâta
căldură şi pe care le punea în practică contraveneau idealurilor regimului sovietic, şi astfel de oameni nu doar că
nu erau necesari guvernului sovietic, ci erau extrem de păgubitori.

La început, părintele Arcadie a fost condamnat la moarte, dar apoi i s-au dat zece ani de închisoare. A fost închis
cinci ani în oraşul nostru Jitomir, ceea ce i-a făcut soarta oarecum mai uşoară, de vreme ce exista o legătură
permanentă între el şi frăţia noastră. În închisoare a câştigat iubirea nu doar a deţinuţilor, ci şi a paznicilor şi
gardienilor, şi, mulţumită acestui fapt, a reuşit de mai multe ori să le dea Sfintele Taine condamnaţilor care erau

2
conduşi afară pentru a fi împuşcaţi. El a salvat multe suflete. Şi, bineînţeles, mâncarea care i se dădea de către
frăţie îi ajuta pe tovarăşii săi deţinuţi.

După eliberarea sa în 1927, părintele Arcadie a mers la Petrograd pentru o întâlnire cu ierarhii noştri (din
catacombe) şi de acolo a făcut un pelerinaj la Sarov. Acolo, apropierea de Sfântul Serafim l-a făcut să decidă să
îmbrăţişeze monahismul. El s-a întors la Petrograd, a primit tunderea monahală şi, curând, a fost făcut episcop
prin mâinile Mitropolitului Iosif însuşi, care era chiar întemeietorul şi conducătorul Bisericii din catacombe. A fost
făcut vicar al eparhiei Poltava, dar nu şi-a văzut niciodată eparhia. Pe drum spre turma sa, ajungând în oraşul
Lubin, a fost arestat şi trimis în Kazan, de unde a reuşit să fugă, trăind în ascuns pentru multă vreme în Petrograd,
săvârşind în secret sfintele slujbe la metocul Lavrei Pecerska din Kiev şi însufleţind frăţiile din catacombe.

Apoi a plecat la Moscova, unde a fost arestat şi dus în infama închisoare Butirka, fiind mai târziu exilat în lagărul
de concentrare Solovki. Un martor îşi aminteşte de slujirea solemnă a Sfintei Liturghii de către episcopul Arcadie
în Moscova: biserica era plină de lumină şi, în mijlocul unei mulţimi de credincioşi iubitori şi dornici să asculte,
stătea tânărul păstor ierarh, şi pretutindeni era bucurie duhovnicească, frumuseţe şi rugăciune înflăcărată. Şi,
apoi, dintr-odată, o noapte groaznică la gară, exilul său la Solovki. Printr-o mulţime de femei, stând singure, care
se adunaseră pentru a-şi lua rămas bun, un grup de soldaţi ai Armatei Roşii îl conducea pe episcopul Arcadie spre
un vagon-închisoare înconjurat cu sârmă ghimpată şi apoi a fost ultima privire a iubitului păstor şi el le-a
binecuvântat de trei ori prin gratiile unei ferestre prost luminate a trenului care se mişca. Când s-a întors de la
Solovki, era deja un bărbat în vârstă, aproape de nerecunoscut şi cu părul cărunt.

Conducătoarea frăţiei noastre, Natalia Ivanova Orzhjevskaia, şi alţii au mers până la Solovki pentru a cere
permisiunea de a-l vedea, dar nu li s-a permis nici măcar să primească binecuvântare de la el. Într-o cameră mare
erau două rânduri de mese. La unul din rânduri erau aşezaţi vizitatorii şi la celălalt, deţinuţii. Între ei, o întreagă
mulţime de paznici se plimba necontenit, înainte şi înapoi, făcând o astfel de gălăgie, încât trebuia literalmente să
ţipi ca să te faci auzit. Şi, bineînţeles, nu li se permitea să se apropie pentru binecuvântare din cauza „pericolului
de infectare”. Ani mai târziu, episcopul Arcadie a relatat că i-au propus să rămână voluntar la Solovki, ocupând
postul de casier, şi chiar i-au promis să oprească spionajul şi urmărirea lui permanentă, cu condiţia să renunţe la
rangul de preot; dar el a preferat viaţa în privaţiune totală, păstrându-L în inimă pe Domnul Dumnezeu.

După ce a fost eliberat de la Solovki, episcopul Arcadie a fost lipsit de obişnuitul permis de identitate sovietic, fără
de care existenţa oricui om devenea ilegală, şi acest lucru l-a condamnat la mutări permanente din loc în loc,
neavând casă. În secret, cu toate acestea, el a reuşit să călătorească şi să-i viziteze pe membrii frăţiilor din
catacombe. De mai multe ori a vizitat-o pe mama sa în Jitomir, unde sosirile lui erau o mare inspiraţie şi susţinere,
atât pentru clerici, cât şi pentru noi, păcătoşii.

De fapt, frăţia noastră, Sfântul Nicolae, a fost lipsită de conducere după 1922, dar am reuşit să continuăm până în
1937, când ultima biserică a fost închisă; şi frăţia, bineînţeles, nu a fost înregistrată, dar membrii rămaşi au
continuat să se adune în capela cimitirului. În 1934, episcopul Arcadie a vizitat în secret Kievul şi l-a văzut pe
Episcopul schimonah Antonie. În peregrinările sale, care se petreceau cel mai mult noaptea, pentru a nu trezi
suspiciuni, el avea legături până şi în Georgia şi Siberia; dar apoi a fost încă o dată arestat în oraşul Rylsk. Întreaga
sa viaţă a fost una de suferinţă pentru Hristos. Abia se întorcea dintr-un exil că, într-o săptămână, era din nou
arestat şi exilat. Nu era mare diferenţă între libertate şi exil.

Atunci când şi-a depus voturile monahale de înfrânare, ascultare şi sărăcie, i s-a dat ca sfânt ocrotitor Sfântul
Arcadie de Viazma şi Novotorjsk (pomenit la 28 ianuarie, 11 iunie şi 14 august). Sfântul Arcadie, un nebun pentru
Hristos al Sfintei Rusii de demult, a petrecut o viaţă de peregrinări, neavând casă, adesea rugându-se pe o piatră
mai mare. Acum, fiind în peregrinările sale un nou Arcadie fără casă al Rusiei răstignite, putea el să nu se oprească
la locul mănăstirii sfântului său, în oraşul Viazma? Şi, închinându-se la piatra pe care sfântul îngenunchease în
rugăciune, mărturisitorul contemporan a trebuit să realizeze că era lipsit până şi de o piatră rece pe care ar fi
putut sta să se odihnească puţin şi să se roage.

Odată, când, din cauza singurătăţii sale permanente, a lipsei unui adăpost şi din teama pentru ziua de mâine, i-a
slăbit tăria, fiind în secret în Moscova, episcopul Arcadie a fost ispitit să-l viziteze pe Mitropolitul Serghie. Pentru

3
a-l vedea pe mitropolit, trebuia să treci prin mari greutăţi şi pericole. Şi, când, în cele din urmă, a reuşit să îl vadă
pe Mitropolitul Serghie şi i-a vorbit despre situaţia sa, cel din urmă, neascultându-l, l-a întrebat dintr-odată: „Ai
fost înregistrat de GPU?

Până nu eşti înregistrat acolo, nu voi vorbi cu tine”. Când Vlădica Arcadie a ieşit din biroul mitropolitului, el a
observat că atât mitropolitul cât şi clerul său erau bine hrăniţi şi purtau haine curate, şi, uitându-se în jur, la
oamenii care aşteptau în afara biroului cu speranţa de a-l vedea pe mitropolit pentru a obţine ajutor şi încurajare,
fiind ei înşişi săraci şi nenorociţi, el a înţeles că drumul său era diferit de cel al mitropolitului şi că trebuia să se
întoarcă la pribegia sa nenorocită. Şi astfel a plecat...

Deasupra lui era un cer mare înstelat; în inima sa avea pace. El era în starea fericită de a fi lipsit de orice poate
avea un om. Dar nimeni nu putea lua de la el acel ceva care ardea în inima sa pastorală! Pentru că era păstor al
turmei lui Hristos din catacombe şi era aprins de zel pentru adevărata ortodoxie – şi, plin de curaj, mergea înainte
şi înainte, împărţind Pâinea Vieţii fraţilor săi în Hristos, împrăştiaţi ca stelele de deasupra lui de-a lungul
orizontului pământului rus. Astfel, în cele din urmă, în 1938 a fost reperat în teritoriul marelui râu Volga, în oraşul
Kostroma, apoi a fost arestat şi după aceea nu s-a mai auzit de el. Asta s-a întâmplat în anii epurării Ejov, când
mulţi au pierit fără urmă şi când Biserica din catacombe a mers mai adânc în catacombe, ascunzând orice urmă a
existenţei ei – până la vremea plăcută lui Dumnezeu, când din sânul ei va străluci în întreaga lume slava
strălucitoare a sfinţilor ruşi din catacombe...

Sfinte noule mucenic Arcadie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici pag. 273 – 280