21.

Tânărul părinte Vladimir NOU FĂCĂTOR DE MINUNI AL BISERICII DIN CATACOMBE

Pomenit la 16 august (†1930)

Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze...

(Psalm 85: 16)

Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În
primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, care a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la naşterea sa, copilul
uimea cu ochii săi mari, căprui închis, care aveau o expresie plină de tristeţe. Copilul era deosebit de tăcut. În al
doilea an al căsniciei lor, s-a născut un al doilea băiat, care a fost numit Boris. Acest copil era opusul fratelui său
mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume, el i-a uimit pe toţi prin caracterul său foarte zgomotos şi plin de
viaţă. Eu îi iubeam pe amândoi şi veneam să am grijă de ei şi îmi petreceam timpul cu ei. Vladimir a crescut şi a
rămas exact la fel ca la început. Nu voia niciodată să se joace cu alţi copii. Se aşeza şi rămânea singur, în linişte,
într-un colţ. Acest lucru îi deranja pe părinţii lui. „La ce se tot gândeşte acest căpşor?”, m-au întrebat ei. Tatăl şi
mama erau foarte credincioşi şi îşi creşteau copiii în acest duh. Micuţul Volodea era dornic să meargă la biserică şi
se ducea adesea împreună cu doica lui, atunci când părinţii săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta
slujbă. Cel de-al doilea băieţel, Boris, dimpotrivă, era leneş în privinţa mersului la Biserică.

Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la şcoală, mama lui mi-a spus: „Nu ştiu cum va fi în stare să înveţe
Vovocika. Se pare că nu este doar incapabil, dar este şi ceva anormal la el. Nu este interesat de nimic altceva în
afară de biserică; este întotdeauna tăcut şi absorbit de gânduri care nu sunt potrivite cu vârsta lui”. Părinţii lui
greşeau; ei nu îşi înţelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârşit ca primul din clasă, uimindu-şi
profesorii cu mintea şi talentul său. Iar după ce a terminat liceul, a declarat că vrea să intre la Academia Teologică
pentru a se instrui mai departe, dar şi aici părinţii nu au înţeles calea pe care şi-o alesese şi care îi fusese în mod
clar indicată chiar de Dumnezeu. Ei au insistat că ar trebui să urmeze cursurile de patru ani ale Universităţii, la
orice secţie ar fi ales el; iar dacă, după aceea, intenţia sa va rămâne neschimbată, atunci ei îi vor da
binecuvântarea să intre la Academie. „Eşti încă foarte tânăr”, i-au spus ei, „ascultă de părinţii tăi”. Iar el i-a
ascultat cu supunere.

Cursurile de patru ani ale departamentului de Drept au fost terminate în trei ani, după cum se permitea pe atunci,
iar apoi a intrat la Academie. După ce a terminat Academia, a fost foarte repede hirotonit diacon, iar în 1916 a
fost hirotonit preot. El nu îşi dorea să se căsătorească, dar, de vreme ce după regulile Bisericii nu avea dreptul să
rămână necăsătorit ca preot, priviţi ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat şi s-a împlinit cu el.

Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau o fiică mai tânără, care era pe moarte din
cauza unei tuberculoze avansate. Medicii au spus că nu va trăi mai mult de o lună. Ea ştia despre dorinţa de
neînvins a lui Vladimir de a deveni preot şi de supărarea sa în legătură cu necesitatea căsătoririi. Şi, astfel, ea s-a
oferit ca o jertfă sfântă, ştiind că va muri. Ea a acceptat căsătoria cu Vladimir, deşi cu greu se putea ţine pe
picioare, astfel încât el, rămânând văduv, avea dreptul de a deveni preot. Părinţii nu au împiedicat această faptă
sfântă pe care ea şi-a asumat-o înaintea morţii sale. După nuntă, au condus-o acasă de la biserică; nu s-a mai
ridicat din pat şi în două săptămâni a murit cu pace.

Părintele Vladimir, însemnat de Dumnezeu de la naşterea sa, a mers pe calea pe care a ales-o. În 1924, el şi
părinţii său au fost trimişi din Moscova în oraşul Tver, în aşa numitul „exil voluntar”. În ciuda tinereţii sale,
părintele Vladimir se bucura de cinstirea şi dragostea enoriaşilor de la biserica unde săvârşea sfintele slujbe. Nici
el şi nici părinţii săi nu aveau dreptul să părăsească oraşul, şi se credea că erau sub observaţia GPU.

Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin completa lipsă de teamă. El le cerea tuturor să nu se supună nici
unui fel de amestec al bolşevicilor în biserică. El nu asculta niciun avertisment de a fi precaut. După o predică
extraordinară, el şi-a luat rămas bun de la părinţii săi, fiind avertizat în secret de către cineva că avea să fie arestat
în acea noapte. Cu insistenţă, după ultimul rămas bun pe pământ, el şi-a implorat tatăl şi mama ca, sub niciun
motiv, chiar nici în momentul morţii, să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic (adică
niciunul din cei care rămăseseră sub Mitropolitul Serghie după Declaraţia sa din 1927), chiar dacă ar fi să moară

1
fără spovedanie şi fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. În aceeaşi noapte, a fost dus şi executat în închisoarea
Liubanka din Moscova.

După aceasta, până în 1932, nelocuind în Moscova, nu mai ştiam nimic despre familia lui, cu care am fost atât de
buni prieteni. În 1935, am fost să-mi vizitez mama, care era destul de bătrână şi locuia în Moscova. Mergând
singură pe stradă, l-am văzut pe Boris venind spre mine. Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm
de foarte mult timp. Cu ochi arzători a început să-mi vorbească despre sine.

Am ajuns în primul bulevard şi ne-am aşezat pe o bancă. Şi acestea sunt cele ce mi-a spus despre evidenta minune
a milei lui Dumnezeu care i se întâmplase:

„Când au început vremurile tulburi de după Revoluţie, m-am angajat imediat în propagandă. Am intrat în
Organizaţia Tinerilor Comunişti imediat ce a apărut şi, curând, spre marea supărare şi groază a părinţilor mei, am
devenit membru al Ligii ateiste. Fratele meu, Vladimir, a încercat să mă întoarcă la Dumnezeu, insistând să-mi vin
în fire, şi, probabil, atât pe parcursul vieţii sale, cât şi după uciderea lui, s-a rugat mult pentru mântuirea sufletului
meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să mă îndoiesc. Dimpotrivă, curând după ce a fost împuşcat, eu am devenit
capul

Ligii ateiste dintr-un oraş îndepărtat, unde am plecat în mod voluntar, după ce m-am căsătorit cu o fată care era şi
ea în Organizaţia Tinerilor Comunişti şi care ridiculiza credinţa în Dumnezeu. Părinţii ei, ca şi ai mei, erau foarte
credincioşi. Atât ai ei, cât şi ai mei, ne-au spus că, dacă nu vom primi Taina cununiei ne vor renega. În ciuda
diferenţei extreme dintre vederile noastre, eu îi iubeam foarte mult pe tatăl meu şi pe mama mea. Văzându-le
supărarea de nedescris, am convins-o pe mireasa mea să împlinim cererea părinţilor noştri, în timp ce în sufletele
noastre batjocoream taina cununiei; ne-am cununat în secret – în secret, deoarece altfel am fi fost amândoi
împuşcaţi. Înainte de nuntă, mama soţiei mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului, nefăcută de
mâini omeneşti, şi a spus: «Dă-ţi cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă nu ai nevoie de ea acum, totuşi nu o
distruge». Cu adevărat nu aveam nevoie de acea icoană şi o ţineam într-o ladă în magazie, împreună cu alte
lucruri nefolositoare.

Un an mai târziu, ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem un copil şi eram foarte fericiţi de naşterea lui,
dar copilul s-a născut bolnav şi slab, cu tuberculoză spinală. Reuşiserăm să păstrăm ceva din averea de dinainte de
Revoluţie şi propriul meu salariu era suficient, încât, fără a cheltui prea mulţi bani, puteam chema cel mai bun
medic. Toţi au spus că, în cel mai bun caz, dacă băieţelul ar fi stat întins pe spate într-un corset, ar fi putut trăi
până la şase ani, dar nu mai mult. Şi astfel am plecat într-un loc îndepărtat, sperând să găsim o climă mai bună.
Acolo am devenit liderul Ligii ateiste şi în fel şi chip am persecutat Biserica.

Copilul avea cinci ani şi sănătatea lui se deteriora din ce în ce mai mult. Atunci nu locuiam în oraş, ci într-un loc
sănătos, la ţară. A venit zvonul că un celebru profesor de boli de copii fusese trimis în oraş în exil. Era o distanţă
de 20 de mile din satul nostru până la cea mai apropiată staţie, iar trenul mergea doar o dată pe zi. Băiatul era
foarte bolnav, iar eu am hotărât să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în staţie, trenul a plecat sub ochii mei.
Ce trebuia să fac? Să aştept o zi întreagă, în timp ce soţia mea era acasă şi copilul putea muri pe neaşteptate fără
mine? M-am tot gândit, dar ce putea fi făcut? M-am întors. Am venit acasă şi am găsit următoarele: mama,
plângând, era în genunchi, îmbrăţişând picioarele copilului, care începuseră să se răcească. Medicul de familie
tocmai ieşise şi spusese că acestea erau ultimele minute ale copilului. M-am aşezat la masă, lângă fereastră, vizavi
de magazie, mi-am luat capul în mâini şi m-am predat deznădejdii. Dintr-odată am văzut foarte clar cum uşile
magaziei se deschideau şi din magazie venea răposatul meu frate Vladimir, în veşminte preoţeşti. În braţele sale,
cu faţa spre mine, ţinea icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti. Eram uluit! Vedeam clar cum mergea,
acum era cu părul său negru şi lung în vânt; i-am auzit paşii apropiindu-se. M-am răcit şi eram înmărmurit. El a
intrat în cameră, a venit la mine şi, în linişte, mi-a dat icoana în mâini şi apoi a dispărut. Nu pot spune în cuvinte
mi-a spus Boris, cu lacrimile curgându-i pe obraji ceea ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu! Am alergat la
magazie, am căutat icoana în ladă şi am pus-o pe copil. În dimineaţa zilei următoare, băiatul nostru era complet
sănătos. Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat corsetul. Nu mai era nici urmă
de tuberculoză! Aici am înţeles totul! Am înţeles că există Dumnezeu, Care este milostiv faţă de păcătoşi, şi că,
prin rugăciunile părintelui Vladimir, El făcuse această minune a vindecării copilului şi a soţiei mele şi a mea,
2
mântuirea sufletelor noastre. Fără ezitare, am demisionat nu doar din postul de lider al Ligii ateiste, ci şi din
Partidul Comunist, în care eram deja membru. Soţia mea a făcut la fel. Am vorbit deschis şi nu am ascuns minunea
care ni se întâmplase. Din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam, despre minunea care se întâmplase, şi
îi chemam la credinţa în Dumnezeu. Prin sfânta Lui voinţă, nu am fost arestat imediat şi, fără a mai amâna nicio zi,
am venit la părinţii mei lângă Moscova, unde se instalaseră după sfârşitul exilului. Am botezat copilul, dându-i
numele Gheorghe.”

M-am despărţit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii care i se întâmplase prin rugăciunile
dreptului părinte Vladimir, şi nu l-am mai văzut niciodată. În 1937, când am venit din sud în Moscova, am aflat de
la părinţii săi că, la o lună după botezul copilului, plecase în Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre
greşeala sa de dinainte. Şi iată, în timp ce era perfect sănătos şi, desigur, fiind urmărit în secret, dintr-odată, într-
un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morţii.
Bineînţeles, fusese ucis de bolşevici.

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici pag. 292 - 296