26.

Episcopul Onufrie UN SFÂNT DIN KOLIMA ŞI MAGADAN

Pomenit la 12 iunie (†1938)

Atunci mi s-a arătat Domnul din depărtare şi mi-a zis: Cu iubire veşnică te-am iubit.

Ieremia 31: 3 Fără Mine nu puteţi face nimic.

Ioan 15: 5 La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Matei 19: 26

În timp ce autorităţile sovietice căutau cu fanatism să dezrădăcineze creştinismul şi să instaleze în locul lui un vis
nerealist şi utopic de fericire pământească – o idee condamnată de Părinţii Bisericii cu secole în urmă sub forma
ereziei periculoase a hiliasmului (sau milenarismului) –, Dumnezeu a ridicat oameni care au fost capabili să aducă
fericirea pe care comuniştii doar o promiteau. Acum, după 60 de ani de testare a obiectivelor mitice ale
comunismului, cu rezultate atât de distructive şi negative, a devenit destul de clar pentru orice persoană cu bun
simţ că a fost o greşeală, o ispită înşelătoare de la diavol, o frumuseţe (прелесть prelest) satanică. De fapt, dacă a
existat vreodată o îndoială în privinţa existenţei răului pe pământ, experimentul sovietic al comunismului a
dovedit ştiinţific că răul există într-adevăr, nu ca teorie, ci ca o realitate vie. Adevărata fericire, pe de altă parte –
starea de profundă fericire şi mulţumire liniştită din inima omului, precum şi din societatea sa şi din legile şi
guvernul ei – nu este şi ea o realitate? Bucuria profundă şi atotcuprinzătoare care se odihneşte în sânul omului,
producând bine în fiecare aspect al activităţii sale – este Hristos! Sfinţii lui Dumnezeu au găsit sursa acestei fericiri.
Având picioarele bine înfipte în pământ, nelăsându-se pradă fanteziei nerăbdătoare, ei posedă în mod realist
adevărata fericire. Aceasta se găseşte în lanţul neîntrerupt de sfinţenie care se trage din Însuşi Hristos şi a fost
transmisă de la ucenicii Săi până la noi, cei de astăzi.

Chiar înainte de izbucnirea revoluţiei, Rusia a produs un întreg

„nor de martori”, care căutau nu doar fericirea lor şi a celorlalţi prin îngrădirea protectoare a Sfintei Biserici
Ortodoxe, ci au lucrat din greu la transfigurarea societăţii prin intermediul principiilor vieţii în Hristos. Un astfel de
binefăcător al societăţii a fost episcopul Onufrie, care, dându-şi viaţa lui Hristos, a câştigat adevărata fericire încă
din această viaţă şi a împărtăşit-o cu fraţii săi. Oamenii care l-au cunoscut şi au înregistrat pentru posteritate
puţine informaţii preţioase despre el, toţi dau mărturie despre bucuria duhovnicească profundă pe care au trăit-o
în apropierea lui – care era cu Hristos – şi aşteaptă răbdători acel dorit moment când porţile raiului se vor
deschide şi îl vor privi din nou pe iubitul lor arhipăstor.

La cumpăna dintre secole, Rusia era plină de sfinte mănăstiri. Aproape în fiecare lună răsărea o nouă comunitate
monahală, unele din ele chiar pline de adevăraţi asceţi râvnitori. Au început să apară un număr de reviste
religioase de înalt nivel (Strannik, Lectură de suflet folositoare, Lectură creştină, Conversaţie de suflet folositoare,
Pelerinul rus, Monahul rus, Cârma etc. ). Pelerinajele la locurile sfinte şi la mănăstirile şi schiturile îndepărtare
erau foarte populare. Într-un cuvânt, răspândirea idealului monahal era susţinută cu entuziasm de societatea care
i-a adus ca jertfe lui Dumnezeu pe cei mai buni fii şi fiice ale sale. Şi aceste „jertfe” au îmbrăţişat cu entuziasm
calea aleasă şi curând au produs o recoltă bogată de virtuţi plăcute lui Dumnezeu pentru întreaga Sfântă Rusie.

Literatura cu privire la bărbaţii şi femeile cu viaţă sfântă din acea vreme arată unirea intimă care exista între
oameni şi Dumnezeul lor iubit, Iisus Hristos. Multe relatări din vieţile acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu au fost
publicate în multe părţi şi le-au inspirat tinerilor temători de Dumnezeu un ideal realist şi accesibil pentru care să
se lupte. Un tânăr care a îmbrăţişat acest ideal devreme în viaţă a fost viitorul ascet sfânt, episcopul mucenic
Onufrie.

II. TÂNĂRUL EPISCOP

Episcopul Onufrie s-a născut aproximativ cu zece ani înainte de cumpăna dintre secole. El a fost fiul lui Maxim
Gagaliuk şi a primit la botez numele de Antonie. Evident, Dumnezeu l-a chemat la calea monahală relativ
devreme, judecând după faptul că a devenit episcop curând după absolvirea Academiei Teologice din Petersburg.
Nu cunoaştem mănăstirea în care a intrat mai întâi, dar, din amintirile episcopului Nectarie (de Seattle), putem
1
presupune că era undeva în sudul Rusiei. Odată, într-o vizită la un enoriaş, i s-au oferit nişte struguri. Respingând
oferta, el a povestit despre un incident din primii ani de mănăstire, care arată râvna sa ascetică. Mănăstirea era
situată într-o podgorie şi, pentru a merge de la biserică la chilie, el trebuia să treacă printre rândurile de vie. Într-o
duminică (sau într-o zi de sărbătoare) vara, după ce primise Sfânta Împărtăşanie la Liturghie, tânărul Onufrie se
întorcea de la biserică la chilia sa într-o adâncă stare de pioşenie după primirea Sfintelor Taine. Abundenţa de
struguri copţi şi înmiresmaţi i-a tras atenţia. S-a oprit. Era pace şi soare împrejur, o pace blândă i-a umplut inima.
„Ce măreţe sunt toate cele create de Dumnezeu”, s-a gândit el. S-a gândit să rupă un ciorchine de struguri şi să
mănânce. Dar, de vreme ce încă era mijlocul verii, nu era uşor să rupi ciorchinele. După ce a încercat în zadar să-l
rupă cu mâinile sale, el s-a lăsat în jos, pentru a-l rupe cu dinţii. În acest moment, un gând i-a trecut prin minte: el,
care tocmai se împărtăşise cu hrana cerească a scumpului Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu – Creatorul lumii şi
al tuturor celor din ea –, îşi umilea demnitatea, ca un dobitoc necuvântător, muşcând cu gura sa ciorchinele.
Pentru a ţine minte aceasta, el s-a hotărât să nu se mai atingă de struguri toată viaţa. Acest lucru l-a şi împlinit,
imitându-l în acest fel pe Sfântul Sava cel Sfinţit, care, după ce în copilăria sa mâncase un măr furat, nu a mai
mâncat niciodată mere.

În 1923, a fost hirotonit episcop şi a fost trimis în oraşul Krivoy Rog, în regiunea Cherson. Pe când era încă
arhimandrit, el obişnuia să viziteze regiunea şi acum devenise primul ei episcop.

Este ţinut minte mai întâi ca tânăr, blând, cu păr lung şi blond, cu înfăţişare ascetică, nu foarte înalt, dar
impunător şi rezervat. Mama lui a povestit mai târziu că „mâncarea lui obişnuită era o prescură, nişte cartofi fără
sare şi o bucată de pâine” şi că îşi petrecea nopţile în rugăciune. Faţa îi era slabă, palidă, cu trăsături rafinate, ca
sculptată în fildeş sau în ceară; într-adevăr, avea chipul unui sfânt.

Cuvântările lui erau impresionante, în special cele ţinute atunci când slujea Sfânta Liturghie. Deşi părea atât de
coborât pe pământ, atât de accesibil, atât de apropiat de oameni, ca şi când ar fi fost o rudă apropiată, totuşi era
întotdeauna un pic distant, înstrăinat de deşertăciunile vieţii – era un om nu din lumea aceasta. În acelaşi timp, el
era plin de viaţă, ca şi când ar fi ştiut secretul fericirii profunde, elementare şi excepţional de puternice din punct
de vedere emoţional. Oamenii îi simţeau imediat tăria duhovnicească, erau atraşi de căldura lui şi îl urmau în acea
realitate din altă lume, unde îi conducea prin mijlocirea slujbelor bisericeşti, unde Dumnezeu este prezent în
Sfintele Taine, prin istorisirile despre drepţii plăcuţi lui Dumnezeu care, mulţumită apropierii lor de Dumnezeu, au
făcut fapte minunate în numele Lui, şi prin predicile sale înflăcărate, care îi întăreau pe credincioşi cu râvnă
arzătoare de a-L urma pe Hristos pe Golgota. Propria sa credinţă, atât de evidentă în cuvintele şi faptele sale,
acţiona ca o scânteie care îi aprindea pe credincioşi. Dar curând părea că a sosit timpul ca toată sfinţenia
dobândită de Sfânta Rusie să fie pusă la încercare din cauza nelegiuirii crescânde şi a nebuniei luptătorilor
împotriva lui Dumnezeu.

Catedrala episcopului Onufrie era Biserica Sfântul Nicolae, care mai târziu, în 1930, a fost distrusă, aşa cum fusese
distrusă Biserica Înălţării în 1928. Biserica Acoperământului a rămas în picioare, dar a fost transformată în
hambar. Relativ scurta perioadă a episcopatului Vlădicăi Onufrie în Krivoy Rig a fost o veritabilă biruinţă a
ortodoxiei. Oameni de toate vârstele umpleau până la refuz biserica în care slujea el. Veneau din satele învecinate
şi participau la lungile slujbe. Mulţi oameni tineri şi-au uitat feluritele distracţii, precum filmele şi dansurile, şi sub
influenţa sa au continuat să fie aproape de Biserică în ciuda propagandei atee a Komsomolului (Liga tineretului
comunist).

În vara anului 1924, episcopul Onufrie a fost arestat. Când a venit vestea despre plecarea sa, credincioşii din oraş
s-au grăbit la calea ferată. Trenul a plecat încet din gară. Vlădica Onufrie stătea la fereastra cu gratii şi îi
binecuvânta pe oameni. Ce s-a întâmplat apoi este imposibil de descris: cu mare mâhnire, oamenii au căzut în
genunchi cu respect înaintea iubitului lor arhipăstor. Lacrimile şi strigătele puternice ale tuturor au creat un mare
suspin, care a cuprins turma rămasă orfană până când, în cele din urmă, trenul a dispărut din vedere.

În anul următor, episcopul Onufrie a fost numit la Elizabetgrad, conducător al eparhiei Odessa. În 1927 el a fost
arestat din nou şi exilat în Krasnoyarsk. Apoi a slujit în catedrala din Kursk. Era un acuzator înflăcărat al
renovaţionismului în regiunea Odessa. Trebuie reţinut faptul că frumoasa catedrală din Odessa, care în cele din
urmă a fost demolată, fusese închisă de comunişti aproximativ în acea perioadă. După obişnuitul proces umilitor
2
de scoatere a crucilor etc., uşile au fost blocate cu scânduri şi pentru mult timp a rămas în această stare. O
studentă de la universitate, care locuia în apropiere, sa observat că uneori, în toiul nopţii, o lumină licărea în
interior. Ea a cercetat şi a aflat că sataniştii îşi făceau groaznica lor „liturghie neagră”. Curajoasele sale cercetări
ulterioare au dovedit că sovieticii comunişti, în timp ce propagau deschis minciunile ateismului, în realitate erau
anti-teişti şi satanişti practicanţi (aşa cum s-a făcut public după venirea nemţilor). Acest lucru este evident şi în ura
lor faţă de biserici, icoane, cruci, veşminte preoţeşti şi monahale – faţă de tot ceea ce le aminteşte de Dumnezeul
pe care îl urăsc.

III. LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA RENOVAŢIONISMULUI

Mama episcopului Nectarie de Seattle a fost fiica duhovnicească a stareţului Nectarie de la Optina, cu a cărui
binecuvântare a fost tunsă monahie mai târziu. Deşi forţele anti-creştine operau deja cu putere în timpul anilor
1920, încă era posibil, deşi cu mare dificultate, să se menţină legătura cu sfinţii de la Optina. Ea se afla permanent
în legătură cu ei în timp ce locuia în Harkov în acea perioadă. Fiul ei Oleg (viitorul episcop Nectarie), care era
atunci paracliser, îşi aminteşte următoarele:

„Episcopul Onufrie a ajuns în Harkov în 1924, în toiul luptei dintre ortodocşi şi Biserica Vie, şi imediat s-a dovedit a
fi un adevărat stâlp al ortodoxiei. Prima impresie despre el era a unui om din altă lume. Era înalt, foarte slab şi
palid, ca şi când ar fi avut tuberculoză. Era un mare nevoitor; acest lucru putea fi văzut în fiecare gest al său,
precum şi în marea sa concentrare, în stăpânirea de sine şi în rugăciunea neîncetată. Când intra în altar, simpla sa
prezenţă evoca o linişte profundă chiar şi printre cei mai gălăgioşi oameni. Era ca şi când ar fi intrat un sfânt. În
timpul sfintelor slujbe, nimic altceva nu mai conta pentru el în afară de rugăciune. De multe ori am avut ocazia de
a-l ajuta în altar. El slujea cu nemăsurată evlavie. Cu adevărat, el stătea înaintea lui Dumnezeu în timpul slujirii
Sfintei Liturghii, cu totul absorbit de rugăciune. În timpul slujbelor, el cerea linişte desăvârşită din partea
oamenilor. Odată, în timp ce stătea în scaunul său de episcop în timpul Sfintei Liturghii, biserica fiind plină de
oameni, o femeie nebună a urlat tare de mai multe ori „Vlădica Onufrie”, strigăt care a făcut ecou în biserică.
Oamenii au început imediat să o împingă afară din biserică în timp ce ea continua să strige încet „V-l-ă-d-i-c-a O-n-
u-f-r-i-e”. El a avut o asemenea stăpânire de sine, încât nici nu a clipit şi a continuat să stea în poziţia de drepţi
înaintea lui Dumnezeu Însuşi. El slujea ca şi când ar fi fost din altă lume; uneori ni se părea că ar fi fost prezent
doar trupul său.

El nu a stat mai mult de doi sau trei ani în Harkov, dar în acel timp toţi au ajuns să-l iubească şi să-l respecte foarte
mult. Mama mea era sub călăuzirea duhovnicească a stareţului Nectarie de la Optina. Dar, de vreme ce Optina era
foarte departe de Harkov şi vremurile erau atât de rele, au apărut multe întrebări pe care nu i le putea pune
stareţului Nectarie. Ea s-a îndreptat spre episcopul Onufrie şi astfel el a început să ne viziteze acasă destul de des.
El, de asemenea, avea mare respect pentru Sfântul Stareţ Nectarie de la Optina şi la întrebările sale a primit multe
răspunsuri aduse de la stareţ de către mama mea, din vizitele ei acolo. Din nefericire, eram prea tânăr pentru a
înţelege şi pentru a ţine minte totul.

Nu departe de Harkov era Mănăstirea Sfântul Nicolae; a fost închisă de către comunişti şi toate călugăriţele au
fost nevoite să plece. Egumena a închiriat mai multe case în Harkov, unde călugăriţele locuiau şi ţineau rânduiala
veche a vieţii monahale. Episcopul Onufrie s-a retras şi el acolo. El mergea la trapeză, ţinea cuvântări şi, în
general, era o prezenţă tonică în acele vremuri groaznice de persecuţie.

Sovieticii au folosit Biserica Vie ca pe o armă de-a lor, în întreaga Rusie sudică rămânând doar două mici biserici cu
adevărat ortodoxe; restul au fost fie distruse, închise sau supuse sacrilegiului, fie au fost predate Bisericii Vii.
Astfel, mica biserică de la periferia Harkovului nu era doar plină de cinstitori ortodocşi, dar la un moment dat avea
24 de preoţi şi 12 episcopi care slujeau regulat, în acelaşi timp. Bineînţeles, aceşti clerici proveneau din biserici
închise sau erau transferaţi dintr-un loc într-altul. Astfel, ei nu aveau nici casă, şi episcopul de Harkov, Constantin,
le oferea găzduire. Scaunul episcopal al episcopului Onufrie se afla de fapt la Elizabetgrad şi domiciliul său în
Harkov era doar temporar.

3
Următorul incident îl arată pe episcopul Onufrie ca păstor iubitor şi care respecta cu stricteţe ortodoxia autentică.
Odată a venit la dânsul un preot de la o biserică îndepărtată; căindu-se pentru faptul de a fi slujit împreună cu
clerici ai Bisericii Vii, el l-a implorat pe episcopul Onufrie să-l primească din nou în sânul ortodoxiei. La aceasta,
episcopul Onufrie a răspuns că era dincolo de puterile sale şi l-a sfătuit să meargă la Moscova şi să îl vadă pe
Patriarhul Tihon (ceea ce plasează incidentul înainte de moartea patriarhului, la 25 martie 1925); dar, între timp, a

chemat-o pe egumenă şi i-a poruncit să-l primească pe bietul preot flămând cu cea mai mare iubire, să-l invite la
trapeză, să-l aşeze la căldură şi să-i ofere toate cele necesare pentru călătoria la Moscova. Dar el însuşi nu va fi la
trapeză, ca să nu petreacă în niciun fel împreună cu un cleric al Bisericii Vii.”

O fiică duhovnicească a părintelui Onufrie, care a păstrat pentru noi unul dintre portretele lui şi o poezie frumoasă
dedicată lui, îşi aminteşte de el în modul următor:

„În anii în care episcopul Onufrie era în Harkov, el a luat parte la o anumită întâlnire anti-religioasă la teatrul de
operă din strada Rymarsk. Episcopul Onufrie, răspunzând unui orator ateu, l-a întrebat: «Hristos a fost vândut
pentru 30 de arginţi; tu pentru câţi L-ai vândut?» Această întrebare a provocat astfel de strigăte încât întâlnirea a
fost întreruptă şi oamenilor li s-a spus să plece. Chestiunea despre adevăratul motiv al ateismului fusese adusă în
discuţie!

Când episcopul Onufrie a fost întemniţat în închisoarea Harkov,

autorităţile sovietice au plătit un criminal beat ca să-l omoare. Criminalul a spart peretele închisorii şi, cu un topor
în mână, s-a repezit la episcop. «Ce vrei?», l-a întrebat episcopul. «Să te omor.» «Ce ţi-am făcut? Ei bine, omoară-
mă.» Dar simpla vedere a sfântului a mişcat atât de mult conştiinţa criminalului împietrit, încât a fost impresionat
până la lacrimi. Criminalul şi-a aruncat toporul şi a rămas aşezat la picioarele episcopului, plângând, în timp ce
episcopul îi vorbea despre Hristos. Aceasta a fost imaginea pe care au văzut-o gardienii când au intrat. Şi astfel,
criminalul a fost închis în aceeaşi celulă cu episcopul.”

Episcopul Onufrie peste ani

COPIII MORŢI ÎN INCENDIUL DIN HARKOV

Când episcopul Onufrie se afla în Harkov, a fost un incendiu în noua şcoală de gramatică Baturin de pe strada
Maskalov. Mama a trei copii care mergeau la acea şcoală a relatat următoarele:

În ajunul Buneivestiri, 25 martie, administraţia ateistă a prezentat în mod deliberat o seară de filme anti-
religioase, la care s-au servit gustări. Toţi copiii de la şcoală au fost invitaţi, precum şi copiii preşcolari. În timpul
prezentării filmului, care era îndreptat împotriva Maicii lui Dumnezeu, s-a auzit un strigăt: „Foc! Copii, salvaţi-vă
vieţile!” Întreaga cabină de proiecţii era în flăcări. S-a stârnit o panică teribilă; nimeni nu era stăpân pe situaţie.
Scările de lemn erau deja cuprinse de flăcări şi, în teroare şi disperare, copiii au început să sară de la ferestre de la
etajul patru. Pe stradă, sub ferestre, s-a strâns un morman de trupuri ale copiilor. Primii căzuţi erau toţi morţi, dar
copiii femeii au rămas în viaţă, deoarece au căzut peste ceilalţi copii. Aleea îngustă Baturinsk era plină de cadavre
şi mulţimea cuprinsă de panică împiedica pompierii să acţioneze. Această mamă, când a alergat la şcoală, a văzut-
o pe fiica ei cea mare ţinând un cearşaf, împreună cu un alt copil, pe care săreau de sus copiii. Mama înfricoşată s-
a uitat cu nerăbdare după cei doi copii ai săi mai mici în tumultul de oameni şi trupuri, şi curând a găsit papucii
fetei sale celei mai mici, Lucia. Când a scos-o de acolo, plină toată de sânge şi de funingine, a văzut că era în viaţă,
la fel cum era şi fiul ei cel mai mare, Victor. Dumnezeu îi salvase. În două zile a avut loc înmormântarea comună a
victimelor incendiului, bineînţeles, fără participarea clericilor. De-a lungul străzii Maskalov, erau deschise aproape
toate uşile caselor şi, când procesiunea funerară a început să se deplaseze, două, trei sau patru sicriaşe ieşeau pe
fiecare uşă şi se alăturau procesiunii. Se spune că mulţi părinţi care şi-au pierdut copiii în incendiu au suferit
căderi nervoase. În legătură cu zvonurile care circulau în Harkov cu privire la cauzele acestei catastrofe, şeful
NKVD a publicat un articol în care avertiza că cei care răspândeau veşti false urmau să fie anchetaţi. Numărul total
al copiilor care au pierit în acest incendiu nu a fost niciodată dat publicităţii în mod oficial. Aceşti pătimitori
nevinovaţi au fost victime ale nenorocirii comuniste şi sângele lor, precum cel al lui Abel şi al pruncilor din
Betleem, strigă la cer.

4
IV. PĂSTORUL CU DARUL ÎNAINTE-VEDERII

Pe 12 octombrie 1926, episcopul Onufrie a fost arestat din nou. De această dată el a fost exilat în Oskolul Vechi
unde, deşi era sub supraveghere, avea oarecare libertate. Despre faima sa de om sfânt ne-a relatat o femeie care
acum locuieşte în New Jersey, Maria Mostiko.

Oskolul Vechi este un vechi oraş de ţară, aflat în vârful unui mic deal, care mai demult era remarcat pentru
bisericile sale frumoase. Aceste biserici au fost toate distruse de bolşevici. Nimic nu se construise în locul lor şi în
unele locuri se găseau ruinele vechilor ziduri care ameninţau să se prăbuşească peste oamenii care treceau pe
acolo fără băgare de seamă. Oraşul era înconjurat de mici cartiere şi cătune, iar cele mai multe din biserici au fost
închise sau erau folosite ca hambare.

Iniţial, autorităţile l-au exilat pe episcopul Onufrie în Oskolul Vechi, un oraş de provincie insignifiant, pentru a-i
limita influenţa printre oameni. Înainte de aceasta fusese sub arest şi locuia în exil.

„La sfârşitul anilor 1920, eu locuiam împreună cu părinţii mei lângă oraşul Oskolul Vechi, în provincia Kursk. Noi
obişnuiam adesea să mergem în acest oraş pentru a o vizita pe sora mea mai mare, care a studiat acolo până în
1929. Vizavi de casa în care locuia sora mea eu aveam o prietenă. În timpul uneia dintre vizitele noastre, prietena
mea, aflând că am sosit, a venit în fugă la sora mea şi a început să mă roage să merg cu ea la Biserica Sfântul
Nicolae, spunând că în acea zi slujea un ierarh sfânt, episcopul Onufrie. Am ajuns la biserică şi am fost imediat
uimită de înfăţişarea episcopului – era slab, înalt, cu o faţă palidă, aproape transparentă şi semăna foarte mult cu
Hristos aşa cum este înfăţişat în icoane. El slujea liniştit, fără să se grăbească. Biserica era plină de oameni, care se
rugau cu mare concentrare. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult dintre toate acestea a fost aceasta: când, după
sfârşitul Liturghiei, am venit împreună cu alţii la episcop pentru a primi binecuvântarea lui, el m-a chemat pe
nume, fără să mă fi văzut vreodată înainte.

În ziua următoare, am fost martora unei mari minuni: când episcopul a ridicat potirul în timpul sfinţirii Sfintelor
Daruri, dintr-odată un copil a urlat tare. S-a dovedit că acest copil, ţinut în braţe de mama sa care stătea în faţa
altarului, a văzut prin sfintele uşi că episcopul era cu totul în flăcări şi atunci a strigat, lipindu-se de mama sa:
„Mamă, uite! Preotul va lua foc – este cu totul foc!” Copilul nu s-a putut linişti pentru multă vreme, repetând
aceleaşi cuvinte în ciuda asigurărilor mamei sale că nu era niciun foc. Toată lumea din biserică a auzit ţipetele
copilului, dar nu a văzut flăcările. Când, după terminarea liturghiei, mama s-a apropiat de episcop pentru a primi
binecuvântarea lui, ea i-a spus episcopului ce se întâmplase, dar episcopul, în smerenia lui, a spus că nu a fost
decât imaginaţia copilului.

Ceva mai târziu, la sfârşitul anilor 1930, o femeie evlavioasă, care participa în permanenţă la slujbele bisericeşti
zilnice, ne-a spus, mie şi soacrei mele, despre o vindecare minunată pe care o primise prin mijlocirea episcopului
Onufrie. Această femeie suferea de o eczemă care nu doar că îi cauza durere şi mâncărime pe întreg corpul, ci o
obliga şi să trăiască absolut izolat, deoarece era extrem de contagioasă. Două călugăriţe care o vizitaseră s-au
molipsit şi ele de această eczemă. Niciun tratament medical nu îi aducea nicio ameliorare. Într-o astfel de stare ea
nu-şi permitea să-l viziteze pe episcopul Onufrie, temându-se să nu îl infecteze pe vlădica; dar, auzind despre
vindecările care aveau loc prin rugăciunile lui, ea a avut în cele din urmă curajul să-i scrie o scrisoare – ca unui
sfânt. Într-o zi a îngenunchiat înaintea icoanei Sfintei Treimi care se afla într-un colţ deasupra patului ei şi pentru
mult timp ea s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, chemându-l în rugăciune şi pe episcop, ca pe un om bineplăcut lui
Dumnezeu, ca să-i împlinească vindecarea. Obosind din cauza îngenunchierii la rugăciune, ea s-a întins pe pat şi a
adormit. Într-un vis scurt a văzut că episcopul era lângă ea şi împreună cu ea se ruga înaintea icoanei; apoi el a
luat icoana de pe perete, a binecuvântat-o cu ea de trei ori, a agăţat icoana înapoi la locul ei şi a dispărut. Atunci
ea s-a trezit. Ea a văzut că icoana şi toate celelalte au rămas ca mai înainte, dar a simţit imediat că era vindecată
desăvârşit de boala ei; nu mai simţea nicio mâncărime, cicatricele dispăruseră, şi ea era complet sănătoasă. În
acelaşi timp fuseseră tămăduite şi cele două călugăriţe surori care luaseră eczema. Ea s-a spălat şi imediat a
alergat la episcop ca să-i mulţumească pentru vindecarea minunată. După această minune ea mergea la templul
lui Dumnezeu în fiecare zi şi nu lipsea niciodată de la slujbe.”

Iată şi alte cazuri care dau mărturie despre înainte-vederea episcopului Onufrie.

5
1. O fată care mergea adesea la biserică şi care iubea foarte mult slujbele bisericeşti pe care le ţinea
episcopul Onufrie avea un logodnic care locuia foarte departe. Periodic, el venea să locuiască în Oskolul Vechi;
poate că era un student care făcea anumite cursuri acolo. El o cu-

noscuse pe această fată, se îndrăgostiseră şi tânărul bărbat îi promisese că se va întoarce şi o va lua de soţie.
Episcopul îl aprecia pe tânărul logodnic şi i-a spus fetei că, pentru ca el să se întoarcă şi pentru ca ei să fie fericiţi în
viaţa de familie, era necesar ca ea să continue să meargă la biserică, să citească acasă în fiecare zi Sfânta
Evanghelie şi să primească Sfintele Taine în fiecare duminică cu credinţă. Cu trei zile înainte de ziua sosirii
logodnicului, fata s-a îmbolnăvit; episcopul i-a dat Sfintele Taine şi a murit în pace. Mama fetei plângea şi îl acuza
pe episcop că nu le avertizase despre tragedia care se apropia, dar episcopul i-a răspuns că dacă i-ar fi spus tinerei
fete, sănătoase şi înfloritoare, că va muri în curând, ea ar fi căzut în deznădejde şi ar fi fost lipsită de împărăţia
cerurilor. De vreme ce petrecuse acea perioadă mergând la biserică, mărturisindu-se şi primind Sfânta
Împărtăşanie, ea a fost logodită cu Însuşi Mirele ceresc, care a luat-o la El.

2. În biserica din satul Yamski slujea un preot bătrân, părintele Ioan, care era împovărat de prigonirea
Bisericii – cu închiderea bisericilor şi arestul clericilor. Pentru a-l consola, vlădica i-a spus că va sluji în acea biserică
până la moarte. Batiuşka a crezut cuvintele episcopului străvăzător şi toţi enoriaşii erau bucuroşi de aceasta. Cu
toate acestea, curând părintele Ioan a fost arestat împreună cu alţi preoţi; unii din ei au fost împuşcaţi, iar ceilalţi,
împreună cu părintele Ioan, au fost urcaţi într-un tren şi trimişi în exil. Preotul bătrân era cu totul epuizat din
cauza călătoriei, şi după negrăita milă a lui Dumnezeu, administraţia a considerat că el era un caz fără speranţă şi
l-au scos afară din tren, spunând: „Să-l lăsăm să moară; de ce ar trebui să transportăm un cadavru?”. S-a
întâmplat să treacă pe acolo câţiva ţărani dintr-un sat vecin şi, recunoscându-l ca preot din cauza înfăţişării sale, şi
descoperind că mai era încă în viaţă, au avut grijă de el, spunând că Domnul le trimisese pe îngerul Său. Părintele
Ioan şi-a revenit, s-a întors în sătucul său Yamski şi a continuat să slujească în biserica lui până la venirea armatei
germane. Când a venit vestea că părintele Ioan murise în Yamski, oamenii care fuseseră sceptici atunci când
părintele Ioan fusese arestat şi exilat s-au convins de autentica înainte-vedere a episcopului Onufrie.

3. Când am locuit în Oskolul Vechi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, obişnuiam adesea să vizitez o
femeie care avea o vacă şi ne vindea lapte. Odată când am venit la ea ca de obicei pentru lapte, am auzit
gemetele fratelui ei bolnav, ale cărui picioare se înnegriseră până la genunchi şi îi cauzau dureri teribile. Am fost
uimit să o aud pe această femeie ţipând şi blestemându-l pe fratele ei suferind. Acest frate avusese înainte
propriul său apartament, dar îl pierduse şi nu îl acceptau în spital, deoarece spitalele erau pline de oameni răniţi.
Am început să îi vorbesc femeii, amintindu-i că nu este creştineşte să se poarte cu fratele ei bolnav în modul
acela. Dar ea a continuat să se poarte urât cu el şi l-a ameninţat că îl aruncă în stradă ca pe un câine, de vreme ce
era vrednic de suferinţe şi mai mari. Explicându-mi această atitudine, care după toate aparenţele era crudă, ea
mi-a spus următoarea poveste înfricoşătoare despre fratele ei. El a fost comunist şi a lucrat pe post de călău
pentru NKVD. El era bine plătit şi se bucura de un apartament minunat. Munca sa consta în împuşcarea preoţilor
şi a altor oameni condamnaţi. El chiar se lăuda că primea 50 ruble în plus pentru fiecare gât. (Sovieticii aveau
obiceiul de a-i forţa pe oamenii condamnaţi să se întoarcă cu spatele la călău, care îi împuşca în spatele gâtului.)
Acest frate spera să îl omoare pe episcopul Onufrie, pentru care aştepta să primească 100 de ruble, dar episcopul
profeţise: „El nu va vedea moartea mea – eu voi muri în exil – dar el va fi pedepsit în mod înfricoşător pentru
faptele lui rele”. Şi astfel au fost împlinite cuvintele lui.

4. Am văzut adesea un preot care renunţase la demnitatea preoţească şi devenise ateu, pentru a le fi pe plac
bolşevicilor. El chiar obişnuia să aducă blasfemii lui Dumnezeu şi îl calomnia pe episcopul Onufrie. Vlădica a
profeţit că acesta va avea o moarte groaznică dacă nu avea să se căiască. Şi ce s-a întâmplat? El a căzut de pe şirul
de trepte dintre paliere de la etajul al doilea. Pentru propaganda sa atee i s-a plătit o pensie bună. Curând după
acest incident, el a căzut din acelaşi loc, pentru a doua oară, şi a murit, lăsând în urmă o soţie şi trei copii mici.

5. Odată, Vlădica Onufrie călătorea foarte încet din cauza unei mulţimi care se îngrămădea în jurul
vagonului. Un student ateu, auzind multe despre episcop, a dorit să vină mai aproape de vagon ca să se uite puţin
la dânsul. El a fost foarte surprins să vadă că episcopul, observându-l în mijlocul mulţimii, i-a făcut semn cu
6
dragoste să vină şi i-a dat binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai târziu, acest student a ajuns să creadă în Dumnezeu
şi şi-a dorit să primească demnitatea de preot. El a fost atunci arestat, exilat şi împuşcat, după cum i-au informat
pe părinţi prietenii săi la întoarcerea lor din exil.

6. În cartierul Streleţki din oraşul Oskolul Vechi, se găsea o biserică în cinstea icoanei făcătoare de minuni a
Maicii Domnului din Kazan, pe care bolşevicii plănuiau să o folosească pe post de grânar. Enoriaşii s-au rugat
fervent şi au cerut rugăciunile episcopului Onufrie ca biserica lor să fie salvată de la pângărire. Ei au ascuns icoana
făcătoare de minuni şi cu teamă aşteptau ceea ce urma să vină asupra lor. Episcopul s-a rugat şi le-a spus
enoriaşilor să nu se tânguiască, pentru că biserica nu avea să fie folosită ca grânar. Şi, într-adevăr, când şefii
sovietici au venit să inspecteze biserica, ei au ridicat o parte din scândurile podelei şi li s-a părut că sub podea erau
milioane de viermi, în timp ce în acelaşi timp enoriaşii care erau prezenţi acolo nu vedeau niciun vierme. Oficialii
sovietici au întocmit un raport despre starea nepotrivită a bisericii pentru a fi folosită ca grânar – în acest fel
biserica a fost păstrată, deşi a fost închisă. Biserica a rămas închisă şi nefolosită până la venirea nemţilor, după
care a fost imediat deschisă şi s-au ţinut în ea slujbele bisericeşti.

La fel de remarcabilă este şi următoarea minune, care a fost semnalată de martori. Şefii erau uimiţi de numărul
enorm de oameni care participau la slujbele Vlădicăi Onufrie în Oskolul Vechi, şi au hotărât să-l cheme la biroul
lor, ca să-i interzică să-şi desfăşoare activitatea misionară pe o scară atât de largă. Când episcopul Onufrie a intrat
în biroul lor, el a fost uimit să vadă că aceşti şefi sovietici, ca şi când ar fi fost mişcaţi de curent electric, au sărit de
pe scaunele lor, scoţându-şi pălăriile. După plecarea episcopului, au început să-şi facă reproşuri unii altora,
întrebându-se de ce fiecare din ei a sărit în picioare, scoţându-şi pălăria. S-au înţeles între ei ca, la următoarea
vizită a episcopului, să rămână liniştiţi, cu pălăriile pe cap. Cu toate acestea, nu s-a ales nimic de hotărârea lor:
când episcopului Onufrie i s-a ordonat din nou să se prezinte la birou, s-a întâmplat acelaşi lucru. Episcopul, fiind
văzător cu duhul, le-a spus să-şi ridice pălăriile de jos şi să rămână aşezaţi. Ei au replicat emoţionaţi: „Nu,
domnule, noi putem sta un pic în picioare şi dumneavoastră vă puteţi aşeza, să vă odihniţi puţin şi apoi să vă
duceţi acasă; când vom avea din nou nevoie de dumneavoastră, vă vom chema”.

Vlădica Onufrie a venit în Oskolul Vechi cu mama sa vârstnică. Acolo vlădica se afla sub observaţia NKVD şi îi era
interzis să meargă acasă la enoriaşii săi, chiar şi la cei bolnavi, ceea ce îi cauza mare întristare. Convingându-se că
era imposibil să fie ascunsă lumina sub obroc, chiar şi într-o zonă rurală de provincie, şi că oamenii veneau de
departe ca să îl vadă pe păstorul lor iubit, autoritatea atee l-a arestat din nou pe vlădica şi l-a exilat. Mama sa a
murit curând după exilarea sa din Oskolul Vechi.

Enoriaşii iubitori au început să-i trimită pachete la închisori, aşa cum mai înainte i le aduseseră la apartament.
Vlădica împărţea totul nevoiaşilor şi exilaţilor care erau împreună cu el în lagărul de concentrare. Deţinuţii îl
iubeau foarte mult pe vlădica şi întotdeauna încercau să îndeplinească pentru el cele mai grele munci. Episcopul a
fost exilat în total de doisprezece ori.

În cele din urmă, pachetele care îi erau trimise au început să fie returnate de către sistemul poştal, de unde se
putea deduce că episcopul nu mai era printre cei vii de pe pământ, ci că era acum în locaşurile cereşti, împreună
cu restul noilor mucenici ai Rusiei care au suferit din partea comuniştilor luptători împotriva lui Dumnezeu.

V. DRUMUL SPRE KOLYMA

Şi astfel, la 9 noiembrie, 1929, episcopul Onufrie a fost din nou arestat şi s-a comunicat că a fost trimis în Urali. În
anii „colectivizării” sovietice barbare şi ai exilării celor mai buni cultivatori de grâu ai Rusiei în lagărele de
concentrare, clerul a fost şi el lichidat sistematic. Mitropolitul de Odessa, Anatolie (Grisiuk), care îl pomenea
întotdeauna pe Mitropolitul Petru în calitate de întâistătător al Bisericii, era arestat în acea perioadă; sora sa,
soţia viitorului Mitropolit Alexei de Vilna (de asemenea ucis de spionii sovietici), a murit din cauza şocului în
momentul când l-au arestat. Au urmat aresturile episcopilor vicari: Partenie Brianskikh şi Onufrie, care fusese liber
– bineînţeles pentru scurtă vreme. De la sfârşitul lui 1934 şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, sudul Odessei
şi Chersonul nu au avut nici păstori şi nici biserici, în ciuda infamei trădări serghianiste. Episcopul Onufrie a fost
trimis în teribilul lagăr de concentrare din estul Siberiei, cunoscut ca magistrala Baikal-Amur.

7
A fost nevoie de nouă luni pentru a ajunge în oraşul Chita, în Siberia centrală. Deţinuţii au fost îmbarcaţi în
vagoane de marfă, ca vitele, sub escortă armată. La fiecare popas se făcea o percheziţie amănunţită pe
acoperişuri şi sub vagoane, pentru descoperirea eventualilor evadaţi. Deţinuţii care au murit în timpul acestei
părţi a călătoriei au fost aruncaţi de pe poduri în râuri sau au fost azvârliţi din tren în pădure. În Chita toţi deţinuţii
au fost riguros cercetaţi, verificaţi după liste de mai multe ori pe zi, percheziţionaţi şi forţaţi să meargă la baia
lagărului, unde li se tundea părul şi erau bărbieriţi; clericii nu erau o excepţie: un gardian le ţinea mâinile la spate,
un al doilea le ţinea capul şi al treilea le bărbierea părul.

În a treia zi, toţi deţinuţii au fost aliniaţi şi forţaţi să meargă în pas de marş până la port, unde au post puşi într-o
barjă şi duşi mai întâi pe râul Şilka şi apoi pe râul Amur la Blagoveşcensk. Acolo s-au oprit peste noapte şi a doua zi
s-a verificat prezenţa din nou, s-a făcut percheziţia, inspecţia sanitară şi repartizarea deţinuţilor. Bineînţeles, ca
întotdeauna, comisia i-a găsit considerat pe toţi apţi de muncă. În aceeaşi zi au fost forţaţi să meargă la periferia
oraşului într-un alt lagăr, în şiruri lungi de peste o mie de oameni. Ei erau „armata de lucru”, după cum obişnuiau
şefii sovietici să-şi numească victimele. În timp ce treceam de râul Bugunda, ei au văzut într-un loc înalt şi pitoresc,
înconjurat de pădure, fosta Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului (ridicată în 1905); pe vârful bisericii, în loc de
cruce, atârna un steag roşu cu însemnele cabalistice ale ciocanului şi ale secerii. În acest lagăr se găseau deja mai
multe mii de deţinuţi. Noii deţinuţi au fost mutaţi în barăci făcute din scânduri pline de găuri; erau împrejmuiţi cu
obişnuitul gard de sârmă ghimpată şi de turnuri de veghe în care stăteau paznici cu arme automate. Dimineaţa,
după o „supă” apoasă de linte, ei au fost duşi dincolo de turnurile de veghe, în zona de muncă, pentru a săpa
pământul. Unora dintre diviziile de lucru li se dădeau lopeţi, altora târnăcoape sau căruţe pentru a transporta
murdăria. Unii deţinuţi se aflau acolo de ani, cărând mizerie pe distanţe de kilometri, înainte şi înapoi.

În acest lagăr îngrămădit se găseau deja mai mulţi episcopi, unii în vârstă de peste şaizeci de ani. În afară de
episcopul Onufrie, se mai aflau episcopul Antonie Romanovski, Iosif Orekhov şi Varsanufie Luzin. Nici unul dintre
aceştia nu îşi ascunsese demnitatea clericală; ei le dădeau sfaturi celorlalţi deţinuţi şi îi ajutau oricum se putea.
Aici, în zilele de lucru şi uneori şi nopţile, episcopii îşi aminteau de cuvintele spuse de Hristos Sfântului Petru:
Adevărat, adevărat zic ţie: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, vei
întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti (Ioan 21: 18).

Orice slujbă bisericească era, bineînţeles, strict interzisă, dar noi avem indicii despre cum se proceda totuşi, în
tradiţia catacombelor: se săvârşeau înmormântări, se botezau oameni, se hirotoneau preoţi şi chiar episcopi
(acest lucru era posibil când mai mulţi episcopi erau împreună). Ca regulă, toţi deţinuţii erau în mod constant
mutaţi dintr-un lagăr într-altul, astfel încât ierarhii trebuiau să facă hirotoniile repede înainte de a fi trimişi mai la
nord, în groaznica regiune Kolyma şi în lagărele arctice ale morţii.

Kolyma este o regiune muntoasă de-a lungul râului Kolyma, afluenţii săi extinzându-se de la Oceanul Arctic până
în sud, la Marea Ohoţk

– la Magadan. Această zonă a devenit importantă la începutul anilor 1930 ca viitor loc pentru producţia de
aur la scară largă, dar a fost cu-

noscută de pe la jumătatea anilor 1930 în întreaga lume drept locul unui mare sistem de lagăre de muncă, unde
liderii statului sovietic erau responsabili pentru atrocităţi de nedescris. Magadan, portul principal din această
zonă, este locul unui mare lagăr de detenţie tranzitoriu şi este folosit adesea pentru a se face legătura cu întreaga
parte de nord a Siberiei, cu vastul său spaţiu de lagăre ale morţii presărate în interiorul

muntos. În aceste lagăre ale morţii, „duşmanii poporului” munceau ca

vitele necuvântătoare, la temperaturi sub zero grade, murind de frig, de foame şi de oboseală – de obicei la scurt
timp după sosirea lor, din cauza lipsei de mâncare, de haine şi de adăpost adecvat. Deşi scopul iniţial al acestor
lagăre a fost extragerea aurului, folosind ca muncitori deţinuţii din închisori, în câţiva ani au devenit locuri pentru
exterminarea milioanelor de oameni a căror singură crimă era că aveau idei contrare regimului ateu. După ce erau
căraţi ca vitele prin Siberia şi îmbarcaţi mai multe mii o dată din Vladivostok spre Magadan sau spre porturi la
Marea Arctică, deţinuţii erau trimişi în diferite locuri din interior, unde erau forţaţi să muncească până ce cădeau
aproape morţi. Singurii care au avut vreodată şansa supravieţuirii erau criminalii de rând, care erau uneori
8
îndeajuns de puternici pentru a îndura condiţiile aspre. Când deveneau inutili din punct de vedere fizic, „contra-
revoluţionarii” erau pur şi simplu exterminaţi – câteva sute în fiecare zi. De la sfârşitul anilor 1930 până la sfârşitul
anilor 1950, Kolyma a fost probabil cel mai neîndurător lagăr de concentrare din întreaga lume, comparabil cu
lagărele Tamnikov şi Solovki din anii ’20 şi cu lagărele de la canalul Marea Baltică – Marea Albă din anii ’30; în
fiecare dintre acestea au pierit anual milioane de oameni, ca rezultat al unui mod de viaţă conceput să submineze
însăşi existenţa sufletului uman. Kolyma este un simbol al realizărilor sovietice, fructul hiliasmului, o pregustare a
împărăţiei lui Antihrist pe pământ.

VI. N MIEL DUS LA JUNGHIERE

Pentru a ajunge la Kolyma, deţinuţii au fost îmbarcaţi pe vaporul

„Sahalin” şi au călătorit de-a lungul râului Amur la Nikolaevsk. De acolo, în vapoare americane (aduse din Statele
Unite în schimbul aurului obţinut din munca sclavilor de la Kolyma), deţinuţii au traversat Marea Ohoţk spre
pământul Magadan. Poposind în Ohoţk, deţinuţii sclavi au fost duşi pe jos kilometri întregi, sub escortă bine
înarmată, prin taigaua deasă, pe malurile râului Kolyma. În pădure chiar şi ziua, dar mai ales noaptea, nori de
ţânţari agresivi care înţeapă îi transformau pe oamenii neprotejaţi, epuizaţi şi cu totul pierduţi, în umbre
zdrenţăroase, însângerate, desfigurate şi mişcându-se cu greu. Fiecare îşi folosea ultimele puteri pentru a nu se
prăbuşi, pentru că altfel paznicii îl „înţepau”, adică, îl trăgeau pe nefericit în boschete şi îi înfigeau în stomac un
ţăruş ascuţit, astfel încât să nu scape. Era bine cunoscut faptul că un gardian nu era responsabil de uciderea unui
deţinut, dar pentru unul evadat îşi risca propriul cap.

Pentru a confirma astfel de acţiuni inumane, să ne amintim memoriile deţinuţilor din Solovki şi de la canalul
Marea Baltică – Marea Albă. Pe vremea când torţionarii Dzerjinski şi Bahrman erau responsabili de Solovki, erau
acolo un preot exilat cu numele de Uspenski şi fiul său. Fiul a obţinut în curând slujba de gardian. El escorta
grupuri de deţinuţi de la un lagăr la altul; se pare că prin cruzimea sa a câştigat încrederea NKVD-ului. Într-o iarnă,
în timpul unui viscol, el a trebuit să escorteze un grup de deţinuţi printre care se afla şi propriul său tată. Deja
bătrân şi bolnav, tatăl nu putea merge bine prin zăpada mare; el se împiedica adesea şi cădea şi se părea că
încetineşte defilarea. Atunci, fiul depravat i-a ordonat tatălui său să se dea într-o parte în boscheţi şi l-a împuşcat.
Împuşcăturile au făcut ecou prin pădure şi prin viscolul de la Solovki, alături de cântecul vânturilor nordice,
îmbrăcând în veşminte albe de zăpadă pe noul preot mucenic. În primăvara următoare a fost descoperit nestricat
trupul protopopului (cu un glonte în spatele gâtului). Erau sfintele moaşte ale unui sfânt. Dar fiul Uspenski, făcând
o astfel grozăvie, a fost recompensat de şefii NKVD cu o promovare şi s-a bucurat de o încrederea lor temporară.
Pentru următorii ani el a fost şeful lagărului Dealul Ursului şi al tuturor lagărelor de concentrare de dincolo de
Lacul Onega, până când a fost împuşcat în timpul epurării Ejov. În vremea sa, un alt nemernic fără milă era
asistentul său în regiunea Poveneţki a canalului Mării Albe, un fost credincios de rit vechi, Ikonnikov.

Supravieţuitorii sinistrei expediţii au ajuns în cele din urmă la râu. Pe ţărm erau mai multe barăci fantomatice şi un
doc ruinat pentru vapoare. Aici, toţi deţinuţii au fost îmbarcaţi într-o barjă şi într-un vapor relativ mic, „Cucul”, cu
care au plecat şi au călătorit în josul râului de-a lungul malurilor lui aurii şi prin păduri virgine, aducând o nouă
recoltă de sclavi în minele de aur unde se aflau deja zeci de mii dintre ei, condamnaţi la o moarte prematură;
mişunau ca furnicile, neştiind nici de zile de iarnă şi nici de nopţi de vară, extrăgând, chiar cu propria respiraţie,
aur pentru idolatria sovietică atee.

Lagărul de concentrare Kolyma din teritoriul Magadan era un aşezământ la fel ca toate lagărele sovietice: cu
gardurile de sârmă ghimpată, cu turnurile cu gardieni pururea vigilenţi, cu apelurile de seară, mâncarea slabă şi
condiţiile de muncă inumane... Singura diferenţă era că de la Kolyma nu aveai unde să fugi şi nimeni nu se lăsa
pradă animalelor sălbatice. Zilele de odihnă erau adesea transformate în zile de muncă în onoarea unor realizări
sovietice sau în cinstea unuia dintre mulţii tirani ca Lenin sau Stalin. De obicei, la începutul lui septembrie
navigaţia se oprea şi îmbarcările noilor muncitori sclavi erau amânate până în primăvară. Oamenii care mureau în
timpul iernii erau înlocuiţi în vară cu noi „duşmani ai poporului” şi astfel se continua an după an. Aceasta era
atmosfera în care episcopul Onufrie avea să-şi încheie călătoria sa pământească.

9
Un martor, arhiepiscopul Atanasie Saharov, scria: „De neuitat au fost mai ales vremurile de cea mai cruntă
deznădejde, când plângeam după raiul pierdut – posibilitatea de a săvârşi sfintele slujbe ale lui Dumnezeu. Vine
Vinerea Mare şi noi suntem în pădure, scufundându-ne în noroiul cu muşchi, fiind oricând în primejdia de a cădea
într-o aşa numită «gaură de lup» acoperită cu zăpadă; oricine cădea în ele era pierdut instantaneu. Într-o astfel de
atmosferă ne mărturiseam unii altora, ne descopeream unul altuia secretele, cele mai sfinte gânduri...”

Mulţi credincioşi, recunoscând în cel cu care lucrau împreună un preot sau un episcop şi ştiind bine că viitorul nu
mai purta nicio speranţă de revenire la viaţa din lume, le cereau acestor episcopi să-i tundă călugări; în acest fel ei
îşi acceptau soarta ca pe o ascultare monahală. Aceşti călugări secreţi umpleau golurile în rândurile luptătorilor
duhovniceşti văzuţi, combătând prin puritatea suferinţelor şi patimilor mântuitoare forţele rele ale duşmanului
mântuirii noastre. Cunoaştem câţiva care au fost călugăriţi în acest mod şi ştim că mărturia lor este adevărată.
Acolo au întâlnit sfinţi adevăraţi. Cine poate înţelege viziunile dulci care li se revelau acestor miei nevinovaţi ai lui
Hristos pe când erau (şi încă sunt şi astăzi) duşi spre junghiere? Cine poate spune ce preţ se plăteşte astăzi pentru
păstrarea ortodoxiei în mijlocul acestei generaţii stricate? Într-adevăr prin rugăciunile şi prin jertfele lor încă mai
dăinuie lumea.

Aici a fost ştearsă ultima urmă a existenţei pământeşti a episcopului Onufrie. Sfinţenia sa, fără îndoială, i-a dus pe
mulţi în rai. În 1938 au ajuns zvonuri la turma sa îndepărtată din sudul Rusiei europene despre faptul că fusese
împuşcat în timp ce încerca să evadeze, dar acest zvon era nefondat. Aproape nimeni nu se mai întorcea din
Kolyma.

Este de înţeles de ce comuniştii găseau necesar să chinuiască şi să distrugă un astfel de om bun: răul dispreţuieşte
binele şi lumina, deoarece acestea Îl reflectă pe Dumnezeu. Cei care cred cu adevărat în comunism ca filosofie
idealistă, bineînţeles, nu pot explica de ce, pentru a aduce omului fericirea pe pământ, era necesar să fie chinuit şi
distrus un astfel de exemplu de bunătate şi virtute ca episcopul Onufrie. Dar putem înţelege aceasta pe baza
învăţăturii patristice ortodoxe despre orbirea

duhovnicească: comuniştii cauzează astfel de suferinţe deoarece conşti-

inţa lor este impură şi murdară; ei sunt într-o stare de înşelare şi visele lor măreţe de îmbunătăţire umană sunt
doar un miraj care ascunde intenţia ucigaşă, de fapt, a sistemului lor.

Fie ca exemplul celor care, precum episcopul Onufrie, au suferit şi au câştigat biruinţa asupra slugilor lui Antihrist,
să ne salveze de la această groaznică înşelare! Amin.

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici pag. 337 - 355

10