Sunteți pe pagina 1din 2

Cum moare omul cel duhovnicesc – Pr.

Iosif Trifa
Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă
luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet,
ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.
Într-o bună dimineaţă Ion rămâne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează, el însă
rămâne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios de când zace. El simte că „clipa plecării sale este
aproape” (cf. II Timotei 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul acesta şi va pleca Acasă la Domnul (II
Corinteni 5, 8). El nu mai are acum decât o singură dorinţă: „doreşte să se mute şi să fie împreună cu
Hristos” (Filipeni 1, 23). El nu se teme de nimic… De patruzeci de ani stă gata să plece în orice clipă Acasă
la Domnul.
În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest
psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale,
Doamne, am alergat… întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ție… Toată ziua
gândirea mea este… Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău şi lumina cărărilor mele… Să vină acum
peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău”…
Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii. Înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în faţa lui are
acum făgăduinţa Domnului: „Să nu se tulbure inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri… Eu
mă duc să vă pregătesc vouă loc… ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi”… (Ioan 14, 1-14). „Cel ce ascultă
cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se mută din moarte
la viaţă” (Ioan 5, 24).
Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia pentru ultima oară şi citeşte în
Apocalipsa capitolul 21: „…şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt… Cetatea era
înconjurată de un zid mare şi înalt, având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri… şi uliţa cetăţii
era de aur curat ce strălucea ca cristalul… şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze,
căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă noapte
nu va fi Acolo… În mijlocul cetăţii era pomul vieţii rodind douăsprezece feluri de rod şi rodind în fiecare
lună… Şi-am auzit glas mare, zicând: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi
poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din
ochii lor şi moarte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere… Cel ce va birui va moşteni
aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui Şi el va fi fiul Meu…”
Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare…, lângă el îl vede priveghind pe
îngerul păzitor, darul Duhului Sfânt, care l-a păzit prin atâtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe căile 
Domnului… Îngerul a venit de data asta cu o solie… Ion înţelege… El vede în zare „locul ce i l-a gătit
Domnul”, El vede Ierusalimul cel ceresc. El vede cununa vieţii cea aşteptată. Ultimele lui cuvinte sunt
acestea: „Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria am sfârşit”… Doamne Iisuse, în mâinile
Tale încredinţez sufletul meu! Eu vin acum la Tine…
În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pământească a lui Ion se sfârşeşte… Se sfârşeşte ca un răsărit de
viaţă nouă, cerească. El trece acum în lumea Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui
scapă de ultima legătură a pământului, de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă cu glas dulce:
„ Vino, slugă bună şi credinciosă!” (Matei 25, 21).
Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă! Ce
strălucire!… Cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc… Toate porţile îi sunt deschise… Sufletul lui
Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâmpină cu cântece de biruinţă. El face parte acum din Oastea
Cerească a Domnului.
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânţi acum cu îngerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaştem. Tu ai
acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaştem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce ochii
noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (I Corinteni 2, 9). Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi
veşnică.
Rugăciune
Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine să pot înainta până la sfârşit pe calea ce duce Acasă
la Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi şi eu trupul acesta mult-pătimitor.
Învredniceşte-mă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Vino, slugă bună şi credincioasă” Amin.
Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului
Nu există un glas, un cuvânt, o expresie a noastră pe care Dumnezeu să nu o audă. Pentru El chiar şi gândul nostru
capătă răsunet… Cel Care a zidit urechea, s-ar putea să nu audă?… (Ps. 94, 9). Cum aude El glasul nostru când strigăm
către El şi ne arată că ni-l aude prin răspunsul pe care ni-l dă îndată, de atâtea ori, tot aşa aude Dumnezeu şi când
strigăm către alţii. Când strigăm către părinţii noştri, către fraţii noştri, către inferiorii noştri, către semenii noştri mai
slabi, către datornicii sau greşiţii noştri. Ne aude glasul nu numai cântând la biserică sau şoptind la rugăciune, ci ne
aude şi răguşind la cârciumă şi la jocuri, bârfind pe stradă, ţipând la mânie, alintând necuviincios în ascuns. Ne aude
nu numai glasul calm şi cuvintele frumoase, ci şi expresiile urâte, bancurile ruşinoase, cuvintele murdare, vorbele
uşuratice şi mincinoase care ne-ar putea ieşi din gură. Toate acestea se înşiruiesc ca pe o uriaşă bandă de
magnetofon, care, în Ziua Judecăţii, va fi reluată şi repusă să se audă… Şi după ea vom fi judecaţi, după cum este scris
că din cuvintele noastre vom fi scoşi fără vină şi tot din ele vom fi şi osândiţi (Mat. 12, 36-37). Dumnezeu aude glasul
nostru dimineaţa. Îl aude în orice clipă a zilei, a nopţii, a vieţii. Aude când vorbim adevărul sau mângâiem şi
îndemnăm pe calea sfinţeniei pe aproapele nostru… Aude când învăţăm spre bine pe alţii şi când facem bucurie
altora… Dar aude şi când certăm pe binefăcătorii noştri sau îi bârfim. Aude şi când umblăm cu vicleşug sau cu
ademeniri faţă de fraţii sau surorile noastre. Faţă de soţii sau soţiile altora. Faţă de fiii noştri sau faţă de prietenii lor.
Ne aude glasul şi când ni-l ferim de alţii. Ne aude şi glasul scris sau gândit… Ne aude totul-totul. Aude şi ceea ce n-am
dori şi ne-am feri să nu ne mai audă nimeni. Dragă suflete, la tine ce glas aude Dumnezeul Cel Viu şi Atent,
dimineaţa? Aude glasul unei rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă pentru încă o noapte petrecută în pace — sau
glasul răguşit de cântece beţive? Glasul încărcat de vicleşug sau de minciuni, după încă o noapte petrecută în păcat?
Aude oare glasul recunoscător pentru odihnă, cerând putere şi binecuvântare pentru o nouă zi de muncă sau de
călătorie? Sau aude glasul înjurăturilor pentru cei din jur, al cârtirilor pentru neîndeplinirea poftelor rele, al
nemulţumirilor contra lui Dumnezeu sau contra vieţii? Dragă suflete, oare cum ascultă Dumnezeu ceea ce aude din
gura ta, ceea ce răsună din inima ta în urechile Lui? Nu uita că o carte de aducere-aminte se scrie înaintea Lui,
înregistrând toate spusele noastre (Mal. 3, 16). În Marea Zi a Judecăţii, tu însuţi, în faţa Domnului, vei fi silit să mai
asculţi încă o dată chiar glasul tău, repetând tot ce ai spus. Ce vei zice atunci? Meditează bine acum asupra acestui
lucru! Cu privire la trecut ştii bine ce ai de făcut: Hristos Singur îţi mai poate şterge tot ce ai păcătuit. Iar cu privire la
viitor fii treaz şi pune frâu puternic gurii, căci nici o şoaptă nu se pierde. Totul va căpăta cunoaşterea şi răsplata
meritată (Luca 12, 2).