Sunteți pe pagina 1din 3

Temă și viziune într-un text studiat apaținând lui G.

Bacovia/simbolismului

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat în simbolism;
Georhe Bacovia reprezentă vârful simbolismului românesc, dar şi decadenţa acestui curent. Este
considerat de critica actuală “întâul nostru antipoet, în sensul modern” (N. Manolescu), travesând “cu
iuţeala unei comete, câmpurile de atracţie ale expresionismului” și chiar ale suprarealismului. În ansamblul
creaţiei bacoviene, poezia Plumb care deschide volumul omonim de debut, 1916, devine emblema
(expresia concentrată) a simbolismului decadent. Şi aceasta, nu doar prin temele şi motivele tipice, ci și
simbolistica cromaticii (sau a elementelor noncromatice) realuate obsesiv, cultivarea corespondențelor între
materie și spirit, muzicalitatea monotonă și dizarmonică în acord cu atmosfera sumbră, maxima capacitate
de sugestie realizată cu mijloace expresive simple.

– prezentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul
studiat, aparţinând simbolismului;
Fiind, în fapt, o elegie decadentă, textul are ca temă amenințarea continuă a (omniprezenţa) morţii
sau condiţia tragică a fiinţei însingurate, captive într-un spaţiu închis și despiritualizat, fără posibilitatea
eliberării. Mai toate imaginile poetice ale textului conotează tema, dar poate cel mai puternic impact
asupra cititorului îl au cele din începutul strofei a doua:“Dornmea întors amorul meu de plumb”/ ”Pe flori
de plumb și-am început să-l strig”. Se face aici o altă deschidere tematică: iubirea (temă aparentă), care
însă nu vine ca o cale de salvare/renaștere a sinelui de sub ameninţarea morţii. Tocmai grație epitetului
(întors, ”cu faţa spre apus”, cum spune Blaga) deducem moartea iubirii, a spiritualului în general, ceea ce
îi adânceşte sinelui conştiinţa anulării de sine. Metafora florilor de plumb sugerează neîmplinirea, anularea
renașterii/rodirii. Disperarea se exteriorizează sub forma strigătului (expresionist) cu semnificații
multiple/contradictorii (cf. criticii moderne): e o chemare disperată ca a lui Orfeu care o strigă pe Euridice
a sa pierdută în moarte sau e primul semn al alienării definitive/dezechilibrului psihologic definitiv.
Conștientizarea este mai dramatică graţie viziunii subiective a textului. Implicarea eului liric este
evidențiată explicit prin indici lexico-gramaticali de persoana I singular: adj. pron. posesiv “meu”, repetiţia
structurii “stam singur” sau verbele manifestării disperate / paroxistice “am început să-l strig” ce
ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi
de simetrie, motiv central/laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);
Titlul poeziei, substantiv care, prin nearticulare, are efect de generalizare, este un simbol cromatic,
frecvent/obsedant în imaginarul poetic bacovian1. El are multiple semnificații, ținând cont de proprietățile
metalului: prin culoarea gri (gri-verzuie când se oxidează) poate sugera plictisul existențial, angoasa,
monotonia vieții cotidiene/lipsa orizontului spiritual; prin greutate, simblizează apăsarea sufletească,
senzația de sufocare și de cădere surdă, fără ecou; prin toxicitate și răceala metalică, semnifică absența
sentimentelor, amenințarea morții în singurătate și boală; prin ușurința cu care se zgârie și se torsionează,
poate conota labilitatea psihică, fragilitatea emoțională. Folosirea plumbului ca material din care se
confecționau în trecut artificiile funerare, devine pretext pentru poetul simbolist care, prin reluarea
termenului în structurile sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, aripile de plumb, face ca
semnificațiile simbolului să iradieze în tot poemul. Astfel, termenul plumb devine și cuvânt-cheie prin
reluarea sa de șase ori în text în poziții fixe: în finalul versurilor 1 și 4 și înainte de cezura versului 3 și are
rol stilistic de epitet metaforic. Se creează astfel sugestia imposibilității de a evada, de apocalipsă iminentă
prin mineralizarea/trasformarea întregului univers în metalul lepros.
Compozițional, textul/discursul liric – bazat pe o simetrie desăvârșită dată de un caz aparte de
paralelism sintactic cu pe repetiții obsedante – se divizează în două secvențe lirice, corespunzatoare celor
două planuri ale realității: prima strofă surprinde realitatea exterioară/materială, simbolizată de universul

1
Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. „Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţă
prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi
ultimul meu volum poartă titlul „Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă (…). În plumb văd culoarea galbenă,
compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb am evoluat spre galben
(…). Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben”.
1
închis al cavoului. Cea de-a doua strofă corespunde planului interior/subiectiv al strărilor afectiv-psihice.
Astfel că, deși foarte concis, pare a se descrie o relație de tip cauză-efect.
Incipitul textului valorifică verbul “a dormi” ca eufemism al morţii: Dormeau adânc sicriele de
plumb. Pus la imperfect, timp al duratei fără limită (al unei stări începute în trecut și neterminate), susține
căderea parcă a întregului univers în inconștiență sau într-un subconştient dominat de temeri,
neliniști/angoasă. Verbul e asociat cu un element al lumii exterioare (sicriele), susținând simbolic
închiderea iremediabilă, imaginea concretă a neantului. Adverbul-epitet (“adânc”) creând sugestia că
somnul e, în viziunea bacoviană, o anticameră a morții. Adâncirea lumii exterioare în lipsa conștiinței de
sine instaurează o stare grea, continuă/apăsătoare de suferință și de nelinişte/anxietate celui care veghează,
înconjurat de însemne ale morții (redate prin termeni din câmpul lexical al mortuarului: funerar vetsmânt,
coroane etc.).
Motivul central al poeziei, laitmotiv prin repetiția în poziție fixă în ambele strofe (prima jumătate a
versului al treilea), este cel al singurătății: Stam singur în cavou.... Forța sa e sporită prin combinația cu
motivul claustrării. Staticul exasperant și captivitatea se susțin și prin forma arhaică a verbului de stare,
care marchează parcă încremenirea, abandonul, neputința absolută. Simbolurile sunt tropii privilegiați în
simbolism ca instrument pentru realizarea corespondențelor și a sugestiei. Un al doilea simbol al textului
este cavoul, care devine sugestia oricărui spațiu închis care anulează elanurile vitale, orice speranțe (flori
de plumb), de orice natură ar fi: un mediu social (sau chiar familial) ostil, o societate artificială. meschină
în care te înconjoară doar suflete moarte (sicrie de plumb), o lume rece și lipsită de valori spirituale,
incapabilă să asculte nevoile unei ființe sensibile, condamnând-o astfel la anularea de sine. În ultimă
instanță, cavoul poate fi chiar propriul trup, cu limitele sale fiziologice, în care sufletul e amenințat cu
moartea spirituală (amorul de plumb), în ciuda eforturilor disperate de a se salva/supraviețui. Închiderea
fără speranțe de evadare persistă și după finalul lecturii, prin metafora aripilor de plumb care nu poate
transmite idea zborului eliberator / triumfător spre lumină, ci dezvoltă motivul zborului căzut, ca zbatere
inutilă, agonică, ele devenind acum povara care îl va trage în jos, în gol pe cel care le poartă. Astfel că, în
imaginarul poetic bacovian, moartea e lipsită de trancendere.
Dacă elementele de recurență susțin monotonia și neputință de a evada dint-o dimensiune ostilă,
implacabilă, elementele de opoziție contribuie la gradarea trăirilor. Astfel, suferința e sugerată inițial la
modul interiorizat, de exemplu prin construcția funerar vestmânt (finalul versului doi, strofa I), semn al
resemnării mute, fără speranță. Sintagma am putea-o considera metaforică pentru că, anulând ideea de
lumină, neologismul în inversiune poate sugera întunericul cosmic, dar și întunericul minții,
deziluzia/deznădejdea. Simetric, finalul versului doi în strofa următoare marchează punctul de maximă
tensiune lirică din poem, prin imaginea strigătului care parcă se solidifică asemeni unei coloane a
infinitului revoltei neputincioase, disperării/exasperării. La un alt nivel de interpretare, strigătul bacovian
poate fi un ultim semnal al vieții și al dorinței de a trezi la viață, în ultima clipă, o lume pe cale de a se
surpa din pricina morții valorilor spirituale (chemare adresată umanității din partea unei ființe care
conștientizează efectele alienante ale lipsei de spiritualitate a lumii).
Un alt element de opoziție, sintagmele era vânt, era frig, apare simetric în finalul versului trei al
fiecărei strofe, pus în relație directă cu repetiția Stam singur, pentru a dezvolta corespondența între planuri.
Cele două substantive, monosilabice în rime masculine, cu sonoritate acută/stridentă au o mare putere de
sugestie: în sens propriu/denotativ, sunt manifestări naturale aducătoare de pustietate/gol, agitație; în sens
conotativ, desemnează stări/senzații ascuțite, paralizante ale ființei: haosul/dezechilibrul interior, deruta/
dezorientarea și fiorii/răceala morții iminente. (Asonanțele vocalelor închise în â (vestmânt/vânt) din rimele
primei strofe și a vocalei ascuțite i din trofa a doua (frig/strig) susțin muzicalitatea sumbră, cu stridențe de
infuență expresionistă)
Elementele de prozodie care susțin muzicalitatea monoton-obsedantă sunt rima îmbrățișată,
masculină (în cuvinte monosilabice accentuate), măsura fixă de 10 silabe (endecasilab) în ritmul
predominant iambic cu tonalitate elegiacă de bocet/recviem. Rimele identice ale versurilor 1 și 4 în
termenul plumb (cu patru consoane ce închid vocala cea mai închisă, u) figurează și la nivelul formei ideea
de univers închis, fără posibilitate de evadare sugerat și prin conținut.

–– susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul
poetic studiat.

2
În opinia mea, imaginea lumii ca un imens cimitir în care insul e ameninţat (gradual și iremediabil) cu
căderea anularea (reluată și în alte poeme, precum Nevroză, de ex) este una tipic decanentă și de mare efect
asupra cititorului care empatizează involuntar cu eu liric. Valorificând o afirmație critică, Bacovia e primul
poet care a coborât în infern și care îi transmite și cititorului starea depresivă. Lirica sa realizează ruperea
de “utopia romantică”, eminesciană care îi oferea sufletului nemulțumit șansa evadării, măcar prin
reverie/vis, în lumi compensatorii. Eul bacovian nu mai poate găsi refugii în calea morții și a vidului, nu
mai poate evada ca miticul Icar*, ci e obligat să suporte descompunerea / mineralizarea ca stare perpetuă.
Ceea ce observăm că definește imaginile poetice specifice viziunii bacoviene este tocmai caracterul lor
“antipoetic” prin raportare la lirismul clasic/tradițional, căci nu o stare de graţie/încântare produce lectura,
ci trăirile generate se subordonează unei veritabile estetici a răului: cititorul trăiește starea de spleen, are
intuiția golului/vidului, a căderii/prăbușirii, a eșecului existențial.
În concluzie, ocupă un loc singular în literatura română, bacovianismul devenind o emanaţie profund
originală, inimitabilă.

Dormeau adânc sicriele de plumb,


Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb


Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atârnau aripile de plumb