TEMA 2.

Identificarea şi diagnosticarea criminalistică (2 ore)

2.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării. 2.2. Formele, obiectele şi genurile
identificării. 2.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor. 2.4. Etapele și stadiile identificării
criminalistice. 2.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei.

2.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării

În cadrul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urmele acestor
incidente legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele
digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt trebuie să se stabilească persoana care a operat la
locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut. În toate cazurile de acest gen
principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui – identificarea criminalistică.
Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cât mai larg. Ca obiect al
identificării poate fi o persoană sau haina ori încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de
transport, arma ori instrumentul folosit etc. Prin imaginile (reflectările) obiectului se presupun
atât diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate etc., cât şi reprezentările
lor întipărite în memoria omului.
Identificarea într-o accepţiune vastă poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gândirii, o
metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi.
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor
obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această
aptitudine. Noi deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în
microbuz determinând numărul rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i
după haină, ţinută, alte semnalmente.
Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a
obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii
datelor utile pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
La temelia identificîrii stau cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea
relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase,
genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin.
Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele,
asemănătoare lui. În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de
subliniat că cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant,
neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice
obiect îşi păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este.
Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă
ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui. În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi
acelaşi, el devine alt obiect. Iată de ce, individualitatea apare relativ stabilă.
O altă premisă o constituie reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a
fi reflectate. Reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile
obiectelor aflate în conexiune. Reflectarea ca imagine a obiectului, de rând cu celelalte premise
permit identificarea, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Identificarea se aplică nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica,
chimia, antropologia ş.a., având, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei),
apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă, spre deosebire de aceste
ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei
identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele
ce urmează a fi identificate, de regulă deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele
acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-
verbale etc; - identificarea se realizează în scopul investigării infracţiunilor.
 2.2. Formele, obiectele şi genurile identificării
Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală.
Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni angajaţii serviciilor operative de
investigaţii ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor,
victimelor, precum şi a altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele
căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot, semnalmente, urme de miros – activităţi care,
în fond, prezintă identificări. Alteori, verificăriele după evidenţele criminalistice în cadrul
urmăririi penale, poartă la fel, caracter identificator. În rezultatul acestor acţiuni se alcătuesc
diverse acte neprocesuale ce nu pot servi drept sursă de probaţiune în cauzele istrumentate.
Mai frecvent identificarea criminalistică se foloseşte în formă procesuală, atât în cadrul
expertizelor identificatoare, cât şi în procesul de prezentare spre recunoaştere a persoanelor sau a
altor obiecte, rezultatele cărora prezintă probe judiciare (rapoarte de expertiză, procese-verbale
ale acţiunilor de urmărire penală).
În cadrul identificării sunt antrenate diferite obiecte. Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol,
unealtă de spargere, imprimantă etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea
obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de
comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele
părţi de obiecte fragmentate. Aici reconstituirea întregului după părţile componente constituie o
varietate a identificării criminalistice.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este
posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie
de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere
(preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori,
note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul
cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă).
Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi
divizate în următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după
complexele funcţional-dinamice; după compoziţia şi structura obiectelor.
1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care
obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief
şi microrelief). Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, de picioare ș.a.
2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice. Spre exemplu, identificarea persoanei
după scris şi semnătură, după particularităţile mersului etc.
3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor. Este posibil a identifica ansamluri
de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii etc.), precum şi obiectele amorfe
(pulverulente, lichide).
După natura obiectelor identificatoare, distingem identificarea după imaginile fixate material,
după imaginile fixate în memorie şi identificarea întregului după părţile componente.
4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme ș.a.
5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că
obiectul identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.).
6. Identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin confruntarea
unor părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la faţa locului
sau ridicate de la bănuiţi după muchiile fragmentate, microrelieful, structura, însuşirile lor.
De rând cu identificarea, în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei
generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie
realizându-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca
şi identificarea, stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică.
 2.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează
structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit.
În scopul identificării nu este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma,
dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului.
Alteori identificarea este posibilă şi după însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia
chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea electrică ş.a. În fine, ca caracteristici
identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale însuşirilor obiectului.
Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după caracteristicile
întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a scrie şi de a
mînui condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce
pune în evidenţă însuşirea obiectului.
Din definiţie se observă că caracteristica, semnalând existenţa unei proprietăţi a obiectului,
îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a
caracteristicilor obiectelor comparate conduce în final la confirmarea sau infirmarea identităţii
lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să
răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară
capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare
caz de formare a urmei lăsată de obiectul dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea
stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin
posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri.
Raportate la obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd
trăsăturile cele mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din
toate celelalte asemănătoare lui.
Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a
individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la alte obiecte similare.
Individualizează obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în
criminalistică poartă denumirea de ”totalitate identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa
obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor, poartă un caracter întîmplător.
Conform teoriei probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare, particularitaţile
evidenţiate sunt practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin
termene ce oglindesc conţinutul obiectului.
Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului papilar (laţ, dextrodeltic).
A doua grupă exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul ghinturilor canalului
ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa
obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca
armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei
arme de foc, imprimate pe suprafaţa glonţului).
2.4. Stadiile identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului etc. până se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări
criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape:
1) determinarea apartenenţei generice;
2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale procesului
unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de al doilea, care se subdivizează
în cîteva stadii, şi anume: examinarea prealabilă; examinarea separată (analitică); examinarea
comparativă; evaluarea rezultatelor în vederea formulării concluziei de identificare.
Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în
fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză,
atrăgând atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor
puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor
prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor
în cauză.
Examinarea separată (intrinsecă) are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor
identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat).
Analiza poate fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de
semnalmente în formă de descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără
marcarea indicilor depistaţi.
În stadia de examinare comparativă obiectele se confruntă după caracteristicile generale şi
particulare puse în evidenţă la etapa separată.
În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice
de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice,
juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile
relevate sunt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile
se trage concluzia de identitate în sens afirmativ.
Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă este creată de o anumită persoană sau unealtă.
Şi, dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale se formulează concluzia certă negativă a lipsei
de identitate între obiecte.
În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului
posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în
primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text a fost
probabil scris de numitul G.Grosu.
În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile evidenţiate şi ce
stă la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei.

2.5. Diagnosticarea criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului
îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare.
Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor activităţi speciale de
investigaţii, efectuării altor acţiuni cu caracter procesual.
Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii,
examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea
cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
 Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se
poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat
unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric etc.
După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea
făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora se soluţionează
urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de
exemplu, dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu
violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de exemplu,
particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin
analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma,
dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni
corporale mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare.
Spre exemplu, înainte de a stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul
faptei, trebuie să se clarifice dacă aceasta este operantă pentru identificare, adică dacă desenul
papilar imprimat in urmă conţine suficiente detalii de construcţie în acest sens.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg
în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ca metode eficiente de stabilire a
adevărului în cauzele instrumentate.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea de identificare criminalistică și argumentați specificul ei.
2. Care sunt premisele identificării criminalistice?
3. Cum pot fi clasificate obiectele identificării criminalistice?
4. Cum trebuie de înțeles caracteristicile identificatoare ale obiectelor?
5. Care sunt stadiile și etapele procesului de identificare criminalistică?
6. Dați noțiunea și clasificați sarcinile diagnosticării criminalistice.