Tudor Arghezi - Lumină lină

Metafora care îl simbolizează pe poet este albina, aleasă de Arghezi pentru câteva
trăsături sugestive: menirea de a poleniza sugerează misiunea poetului de a crea şi de a
răspândi arta, hărnicia ilustrează truda artistului, delicateţea exprimă sensibilitate
interioară, frumuseţea ca simbol pentru artă.

Prima strofă
Strofa întâi începe cu o adresare directă printr-un vocativ determinat de un epitet prin
inversiune, „uşoară zburătoare”. Personificată, albina se află într-o situaţie dramatică,
exprimată de contrastul verbelor la gerunziu - „Zăcând aci, pe-o margine de drum, / Şi nu
dormind într-un polen de floare” şi amplificată de metaforele oare sugerează posibila
fericire, dacă idealul ar fi fost atins - „învăluită-n aur şi parfum?”.

Strofa a doua
Strofa a doua continuă adresarea directă şi argumentează dramatismul situaţiei din
prima strofă, albina-poet nu a ascultat sfatul dat de „vântul de la stup”, ci s-a lăsat
dominată de patima pentru ideal, ilustrată de o metaforă foarte sugestivă: „Te-ai aruncat
în plasa verde-a zilei”. Consecinţa nefastă nu întârzie să se arate şi ea cade răpusă de
propriul ideal: „Şi darurile-acum, ale zambilei, / Puteri le-amorţite ţi le rup”.

Strofa a treia
Strofa a treia ilustrează, tot prin adresare directă, tristeţea sfâşietoare a eşecului, a
neputinţei de a atinge absolutul: „Voind să duci tezaurul de ceară, / Te prăbuşişi din
drumul cel înalt”. Compasiunea eului liric este patetică şi afectivă pentru sacrificiul făcut
din setea mistuitoare a perfecţiunii creaţiei, într-o solitudine deplină: „Cine-o să vie, trupul
tău de-afară / Să-l caute şi-n jur să sufle cald?”. Interogaţia retorică din final este
deprimantă, pentru că nimeni din afară nu poate opri patima distrugătoare a idealului de
creaţie.

Ultima strofă
Concluzia poeziei este ilustrată în ultima strofă, simbolizând ideea că omul care aspiră
către un ideal de neatins este devorat de această patimă mistuitoare: „Cu aripa-n ţărână
şi în vis. / Strânge la piept comoara ta deplină”. Ultimele două versuri exprimă veneraţia
eului poetic şi admiraţia pentru capacitatea unei fiinţe superioare, simbolizate de
vocativul „frumoasa mea albină”, de a se sacrifica pentru împlinirea idealului absolut.

Epitetul în inversiune accentuează trăsăturile excepţionale ce caracterizează fiinţa

deosebită, pentru care poetul îşi declară, în mod direct, sentimentele profunde „Cât te
iubesc, frumoasa mea albină”. Melancolia plină de admiraţie a eului liric este exprimată
în ultimul vers al poeziei, pentru faptul că fiinţa superioară, simbolizată de albină, a avut
forţa de face sacrificiul suprem în numele idealului imposibil de atins de un muritor.

Prozodia
În strofele unu şi trei rima este încrucişată, iar în strofele doi şi patru rima este
îmbrăţişată. Măsura versurilor este de 10-11 silabe, distribuite simetric în cele patru
catrene.