Iapa lui Vodă

de Mihail Sadoveanu
în octombrie 1961, când omul Mihail
Sadoveanu (născut în 1880) trecea în eternitate,
scriitorul își însemnase popasul în veac printr-o
operă monumentală, ale cărei componente erau:
trecutul, Moldova și țăranul; 
narațiunea „Iapa lui Vodă” deschide volumul
intitulat „Hanu Ancuței” (1928), fiind prima
dintre cele nouă povestiri reunite în această
carte.
 Particularități compoziționale
în acest volum, autorul a utilizat tehnica inserției
(povestirii în ramă), procedeu pe care îl întâlnim
și în literatura universală;
inserția (povestirea în ramă) constă în faptul că
într-o povestire se inserează o altă povestire,
prima constituind „rama” celei de-a doua.
 Secvențe narative
 prima secvență (de la început și până la „dar râsul ei tot
trăiește, și se sparie de el altă Ancuță”) reprezintă primul
plan narativ și ar putea fi intitulată: „într-o seară de
toamnă, la Hanul Ancuței”; 
 a doua secvență (de la „Cum vă spuneam, domnilor mei,
...” și până la „el se uita zâmbind de la fereastra deschisă
și-și mângâia barba.”) corespunde celui de-al doilea plan
și ar putea fi intitulată: „O întâmplare din vremea lui
Mihail Sturza”;
 a treia secvență (de la „Iaca de ce ...” și până la sfârșit)
constituie o revenire la primul plan și ar putea fi
intitulată: „Urmașul iepei lui Vodă”.
 Universul operei: Planul întâi
primul plan al povestirii se încadrează într-un trecut
îndepărtat („într-o toamnă aurie”, „într-o depărtată vreme”,
„demult”), aparținând parcă basmului („și spuneau oamenii că ar
fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei");
în acea toamnă plină de roade, naratorul se afla la Hanul Ancuței,
împreună cu alți drumeți (care se ospătau și beau vin nou
conform unui ritual străvechi);
așezat lângă apa Moldovei, la răscruce de drumuri și de destine,
vechiul han are o „aură de legendă” deoarece, în preajma lui, s-au
petrecut întâmplări „înfricoșate” despre care povestesc drumeții
strânși în jurul focului;
după ce descrie cadrul acțiunii, naratorul aduce în prim-plan pe
unul dintre oaspeții hanului: comisul Ioniță de la Drăgănești.
 Portretul comisului Ioniță
acesta pare a fi un om obișnuit: „Era un om nalt, cărunt, cu
fața uscată și adânc brăzdată. În jurul mustății tușinate și la
coada ochilor mititei, pielea era scrijelită în crețuri
mărunte și nenumărate. Ochiul lui era aprig si neguros,
obrazul cu mustață tușinată părea că râde cu tristeță”; 
acest răzeș străin, îmbrăcat în haine de stofă aspră, le
stârnește uimirea celorlalți drumeți prin calul „vrednic de
mirare” pe care venise: „Era calul din poveste, înainte de a
mânca tipsia cu jar. Numai pielea și ciolanele! Un cal roib,
pintenog de trei picioare, cu șaua înaltă pe dânsul, neclintit
într-un dos de părete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot...”. 
 Planul al doilea
 al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului
Ioniță, ale cărei întâmplări se petrecuseră într-un trecut
și mai îndepărtat, pe vremea domniei lui Mihail Sturza.
Comisul este al doilea narator-personaj, iar calul său
constituie doar un pretext pentru a povesti, căci toamna,
la han, era vremea poveștilor;
 în vremea tinereții sale, comisul Ioniță călătorea spre
Iași (capitala Moldovei), cu intenția de a i se înfățișa
domnitorului, într-o pricină cu niște pământuri;
 după întâlnirea comisului cu „boierul” la han și
înfățișarea acestuia în fața domnitorului, un trimis al
Domniei pleacă la Drăgănești să facă dreptate.
 Personajele
alcătuiesc două grupuri simetrice:
Ancuța cea tânără
Ancuța cea de demult
Comisul de acum
Comisul cel tânăr
calul de acum al comisului
iapa lui Vodă
 Imaginea hanului
hanul, ca spațiu în care se adună drumeții, mai apare în literatura
română (la Slavici sau Caragiale), dar și în literatura universală;
Hanul Ancuței este deosebit de toate acestea, de parcă ar
aparține unei geografii magice;
situat lângă apa Moldovei (adică, într-un spațiu legendar), hanul
are ziduri groase, ca de cetate, și porți ferecate care îl izolează
de lumea din afară;
în interiorul lui, se spun „povești” despre întâmplări trecute,
istorisiri prin care naratorii păstrează viu timpul de altădată;
în acest mod, hanul devine un sălaș de nemurire, în interiorul
căruia expresii ca: „vremea veche” sau „depărtata
vreme” echivalează cu  „A fost odată...” al basmelor;
spațiu al belșugului și al veseliei, hanul este și locul în care
drumeții meditează asupra vieții și asupra morții.
Hanul Ancuței