MONEDA SI ROLUL SAU IN ECONOMIE

Moneda a aparut in urma dezvoltarii schimburilor si tranzactiilor. Exista mai multe

acceptiuni privind moneda:
 o prima acceptiune considera moneda orice marfa care are proprietatea de a amasura si
reprezenta orice valoare
 alta acceptiune priveste moneda moneda ca pe o conventie sociala, artificiala, cu insusiri
subiective
 a treia acceptiune este una de mijloc intre primele doua. Moneda este atat o marfa cat si creanta
asupra emitentului.

Cel mai bine insa, moneda se poate defini prin functiile sale. Cele mai importante functii
sunt:
1. functia de mijloc de plata
2. functia de etalon al valorii
3. functia de unitate de cont
4. functia de standard al platilor amanate
5. functia de rezerva a valorii

Functia de mijloc de plata (de tranzactie sau de schimb)

Moneda este unicul instrument al tranzactiilor intr-o economie de schimb. Ea reprezinta

contrapartida dintre oferta si cerere pe piata bunurilor si serviciilor.
O alternativa la schimbul intermediat de moneda o reprezinta trocul. Intr-o economie de
troc, un bun se schimba direct cu un alt bun. Aceasta presupune ca fiecare dintre cei doi parteneri
de schimb sa gaseasca bunul de care are nevoie la celalalt si sa doreasca sa se lipseasca de un bun
propriu in contrapartida.

Utilizarea tocului depinde de masura in care acesta poate satisface urmatoarele cerinte ale
schimbului:
 cei doi parteneri de schimb sa se intalneasca in momentul in care fiecare dintre ei sa se poata
lipsi de un bun dorit de celalalt
 sa existe posibilitatea compararii bunurilor sau serviciilor schimbate
 sa existe posibilitatea divizarii bunurilor si serviciilor schimbate

In prezent trocul apare si este utilizat, in special, in urmatoarele situatii:

- in cazul unor momente de incertitudine (razboi, crize), cand oamenii isi pierd increderea in
moneda
- in conditiile in care preturile sunt controlate, iar vanzatorul prefera sa schimbe bunurile cu
preturi controlate cu altele cu preturi libere
- in contractele inernationale, cand statele schimba bunuri pe alte bunuri in cantitati mari

Cu cat un bun are o utilitate mai mare, cu atat el va fi mai usor acceptat la troc si chiar
poate
tinde in a fi folosit ca moneda. Folosirea monedei elimina toate neajunsurile trocului si imparte
schimbul in doua operatiuni:
- o operatiune de vanzare (flux real pe flux monetar), ce permite obtinerea de moneda
- o operatiune de cumparare (flux monetar pe flux real), ce permite obtinerea marfurilor dorite.

1
-
Aparitia si dezvoltarea utilizarii monedei au fost inlesnite de diviziunea muncii, cand agentii
economici nu mai erau nevoiti sa produca bunuri foarte cautate sau o gama larga de bunuri pentru a
avea succes la schimb. Fiecare putea sa vanda propriul produs, optinand in schimb moneda necesara
cumpararii altor bunuri. Orice cumparare a fost precedata de o vanzare care a adus moneda
necesara.

Functia de standard sau etalon al valorii

Indeplinind aceasta functie, moneda are o dubla utilizare:

 permite masurarea bunurilor si serviciilor tranzactionate
 permite, pe baza unui numitor comun, compararea unor bunuri si servicii eterogene
Fata de alte etaloane ce permit masurarea (secunda, kilogramul, etc), moneda prezinta o
anumita caracteristica: inconstanta - valoarea monedei se poate modifica in timp. De asemenea, o
alta caracteristica a monedei este data de indispensabilitatea sa. Detinerea banilor este absolut
necesara pentru obtinerea bunurilor.
Calitatea monedei de etalon al valorii a devenit mai importanta si s-a manifestat mai des
odata cu diversificarea bunurilor si serviciilor oferite la schimb, cand utilizarea trocului a devenit
aproape imposibila.
O conditie necesara pentru a asigura schimburi echivalente pe piata este invariabilitatea
monedei. In schimb puterea sa de cumparare poate fluctua.
Functia de etalon a monedei a fost initial indeplinita de bunuri obisnuite, apoi de metale
pretioase si devizer. In prezent avem etalonul putere de cumparare.

Functia de unitate de cont

Conform functiei de etalon al valorii, toate bunurile din economie pot fi evaluate din punct
de vedere monetar prin preturi, ceea ce permite realizarea de analize economice si de evidente
contabile. Indeplinind functia de unitate de cont, moneda permite urmarirea evolutiei in timp a
valorii bunurilor si a activitatilor economice desfasurate. De mentionat ca indeplinirea aceastei
functii nu reclama existenta fizica a monedei.

Functia de standard al platilor amanate

Moneda permite, de asemenea, cuantificarea datoriilor si creantelor, ce implica anumite plati

sau incasari viitoare. Cei ce utilizeaza moneda in astfel de scopuri trebuie sa tina seama de faptul ca
valoarea sa se poate modifica in timp, ceea ce inseamna o deplasare fata de valorile stabilite astazi.
Daca moneda se devalorizeaza sunt avantajati cei care s-au imprumutat sau au de facut plati
(debitorii). In cazul cresterii valorii monedei sunt favorizati creditorii.

Functia de rezerva a valorii (mijloc de tezaurizare)

Spre deosebire de economia de troc, unde schimbul de bunuri este concomitent, in economia
care foloseste moneda schimbul se poate impartii in doua tranzactii ce pot avea loc la momente
diferite: vanzarea si cumpararea. Aceasta presupune ca in intervalul dintre cele doua momente
moneda conserva valoare. Ea este o rezerva a puterii de cumparare.

In comparatie cu alte active ce pot conserva valoare (depozite, actiuni, obligatiuni, bunuri),
moneda prezinta anumite particularitati:
1. lichiditate ridicata, imediata si ieftina
2. randament zero
3. valoare nominala constanta

2
 Functia monedei de rezerva a valorii se bazeaza pe existenta a doua elemente:
 nesincronizarea dintre incasari si plati. Moneda e achizitionata la vanzare si va iesi din
patrimoniu in viitor, cand se vor face plati
 incertitudinea in viitor actioneaza in sensul acumularii si pastrarii monedei pentru situatii
neprevazute. In acest caz un rol important il au factorii psihologici.

Teoretic orice bun poate constituii rezerva a puterii de cumparare si de multe ori, in special
pe termen lung, sunt bunuri care conserva mai bine puterea de cumparare decat moneda. Aceste
bunuri insa, au o lichiditate mai redusa si implica anumite costuri vis a vis de aceasta. Putem afirma
ca pe termen scurt moneda conserva cel mai bine si cu riscuri minime puterea de cumparare.

Evolutia monedei

Initial moneda imbraca forma unor bunuri obisnuite (sare, ceai). Aceste bunuri erau cu atat
mai mult utilizate ca moneda cu cat erau mai utile, durabile, divizibile si de valoare ridicata. In
acest moment in care aceasta moneda-marfa este achizitionata pentru a fi folosita la schimb si nu
pentru consum, se renunta la economia de troc.
Cu timpul se impun in calitate de monede o serie de metale comune (fier, cupru, bronz) sau
metale pretioase, care indeplineau mai bine decat alte bunuri cerintele monetare. In Grecia existau
monede de argint in sec VII ien.
Datorita dezvoltarii productiei si schimburilor, volumul bunurilor si serviciilor ce pot fi
tranzactionate creste intr-un ritm mai ridicat decat al monedei metalice. Se creaza un dezechilibru
intre nevoile economiei si existentul monetar. In aceste conditii apare moneda de hartie (bancnota)
si moneda scripturala (de cont). Bancnotele au derivat din efecte de comert (trate), care, fara a avea
o valoare intrinseca, reprezenta angajamentul emitentului de a plati. Banii de cont au fost creati de
catre bancile comerciale prin inscrierea in conturi a sumelor de bani ale clientilor. Alte forme ale
monedei scripturale sunt cecurile si viramentele aparute in a doua jumatate a secolului trecut.
In prezent, moneda marfa cu valoare intrinseca (din aur, argint) este eliminata, ramanand
numai moneda semn ( fara valoare intrinseca). O perioada scurta a existat o legatura intre moneda
semn si aur prin obligatia emitentilor de a avea in depozit o anumita cantitate de aur pentru
acoperirea monedelor emise.
O alta forma a monedei o reprezinta moneda electronica, aparuta si dezvoltata prin utilizarea
pe scara tot mai mare a tehnicii computerizate. De asemenea, o speta de monedei este si moneda
supranationala (DST, ecu, euro).

Clasificarea semnelor monetare

Semnele monetare se pot clasifica in functie de mai multe criterii. Astfel avem:
a) dupa forma de existenta:
 moneda materiala (manuala) – se prezinta sub forma monedei metalice (din aur, argint si
in prezent moneda divizionara) si monedei de hartie.
 moneda scripturala (de cont) – constituita pe baza depozitelor bancare ale clientilor
bancilor

b) dupa emitent:
 moneda creata de agentii economici – a functionat in timpul etalonului aur-moneda, cand
agentii economici puteau prezenta la monetarie lingouri de aur pentru a le transforma in
moneda
 moneda creata de tezaur – in special moneda divizionara

3
  moneda creata de banci – bancnote emise de bancile centrale si moneda scripturala emisa
de bancile comerciale

c) dupa valoarea intrinseca:

 moneda cu valoare integrala – este moneda care contine o cantitate de metal pretios egala
cu valoarea sa
 moneda semn – sunt monede din hartie a caror valoare este stabilita conventional iar
circuatia lor se bazeaza pe increderea utilizatorilor

d) dupa convertibilitate:
 moneda convertibila – pentru care emitentul isi asuma obligatia schimbului in raport cu
aurul (convertibilitate interna) sau in raport cu alte monede (convertibilitate externa)
 moneda neconvertibila – circula numai in cadrul granitelor nationale

e) dupa puterea liberatorie:

 moneda legala – cu circulatie nelimitata (moneda nationala)
 moneda fractionara – cu circulatie limitata (moneda de argint sau moneda divizionara)
 moneda facultativa – de multe ori monede straine

ORGANIZAREA MONETARA NATIONALA

Primele semne ale unei organizari monetare s-au facut simtite inca din antichitate cand au
avut loc incercari de reglementare a baterii monedelor. Odata cu dezvoltarea economica si sociala
au aparut si institutii care sa reglementeze, sa organizeze si sa supravegheze moneda si relatiile
monetare in cadrul unui sistem monetar national.
Sistemele monetare nationale au urmatoarele cinci elemente componente:

4
 1. metalul monetar – stabileste materialul din care sunt confectionate monedele (aur, argint,
ambele). Sistemele monetare bazate pe metale se numesc sisteme metaliste.
2. unitatea monetara
3. baterea si circulatia monedei
4. emisiunea si circulatia bancnotelor -
5. emisiunea si circulatia monedei scripturale

Unitatea monetara

Caracterizarea unitatii monetare se face in functie de etalonul monetar adoptat pe baza

urmatoarelor elemente:
a) valoarea paritara – se stabileste diferit in functie de etalonul monetar existent. Astfel, in cadrul
etaloanelor aur-moneda, aur-lingou si aur-devize valoarea paritara era definita printr-o canitate
de aur, stabilita de autoritatile monetare. De exemplu, leul era definit in 1929 prin 0,009
grame aur. In cazul ultimului etalon, moneda nationala se putea defini si printr-o cantitate de
devize (dolari) si mai tarziu printr-o cantitate de DST. La inceputul anilor ’70 o serie de tari
renunta la valorile paritare fixe in favoarea celor variabile sau ajustabile la anumite perioade
de timp. Nevoia de a defini o valoare paritara era data de necesitatea existentei unor puncte de
referinta pentru urmarirea cursurilor fixe. Dupa anul 1973 datorita imposibilitatii mentinerii
unor cursuri fixe se trece la cursuri flotante, fapt ce determina abandonarea valorilor paritare,
fixe sau variabile. In prezent, monedele sunt definite prin puterea lor de cumparare.
b) paritatea monetara – reprezinta raportul valoric intre doua unitati monetare care au definite
valori paritare. In functie de modul de definire al monedelor exista mai multe tipuri de paritati:
- paritate metalica (paritate aur) – se determina prin raportarea continutului in aur al
celor doua monede (exemplu)
- paritate valutara – apare in cazul in care cele doua monede raportate au valori paritare
definite in raport cu o valuta, de obicei dolar
- paritate DST – in acest caz monedele sunt definite in raport cu DST-ul. Paritatea se
obtine prin raportarea celor doua cantitati de DST
c) cursul de schimb – reprezinta pretul unei monede exprimat intr-o alta moneda. In general, au
existat si s-au utilizat doua cursuri: cursul oficial si cursul de piata. Cursul oficial este
sinonim cu paritatea monetara. In prezent, se calculeaza curs oficial pe baza paritatii puterii de
cumparare. Cursul de piata este dat de raportul liber (mai mult sau mai putin) stabilit intre
cererea si oferta de moneda.

Clasificarea sistemelor monetare

Putem clasifica un sistem monetar in functie de etalonul monetar utilizat. Astfel

1. Sistemul monetar bimetalist

Acest sistem a aparut in secolul XIX, incercand sa satisfaca mai bine nevoile de moneda
existente. Au existat trei variante ale acestui sistem caracterizate, in general de urmatoarele
elemente ale modalitatii de definire a raportului dintre cele doua metale (aur si argint):
- cine stabileste acest raport (statul sau piata)
- cum este acest raport (fix sau variabil)
- care metal este mai important (aurul sau argintul)

a) bimetalismul integral – in cadrul acestui sistem statul definea prin lege raportul dintre aur si
argint. Acesta era fix si stabilit la 1:15,5. Monedele din ambele metale aveau aceiasi putere

5
 liberatorie. Prezenta dezavantajul ca, in conditiile in care pe piata aurul se aprecia fata de
argint, exista tendinta de a-l tezauriza si disparea din circulatie.
b) bimetalismul paralel – in cadrul acestui sistem raportul aur – argint se stabilea liber pe piata,
fara interventia statului. Monedele din ambele metale aveau putere liberatorie nelimitata.
c) bimetalismul partial – a reprezentat o varianta a bimetalismului integral, preluand de la acesta
principalele trasaturi. Raportul dintre aur si argint era stabilit de stat. In functie de evolutia sa
au existat trei perioade:

2. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-moneda – pana la inceputul primului Razboi mondial
a fost singura forma de existenta a etalonului aur. Prezinta urmatoarele caracteristici:
- aurul circula liber pe piata interna si internationala
- oricine putea sa emita moneda la monetarie prin procesul de batere libera
- bancnotele aveau o convertibilitate in aur libera si nelimitata
Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingou – au aparut si functionat in perioada interbelica,
fiind o forma limitata a etalonului aur clasic. Monedele din aur sunt retrase de pe piata, iar
bancnotele sunt convertibile numai numai in lingouri de aur.
Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize – acest etalon a aparut in urma Conferintei
Monetare din 1922 de la Geneva, iar in urma Conferintei Monetare de la Bretton Woods, in 1944 a
fost adoptat de noul SMI. In cadrul acestui sistem, conteaza ca rezerva monetara alaturi de aur si
devizele care garanteaza emisiunea si buna circulatie a monedei. A functionat pana in 1971-1974.

3. Sistem monetar bazate pe etalonul putere de cumparare.

Acest sistem care functioneaza in prezent, a rupt orice legatura intre moneda si aur. Astazi,
emisiunea de moneda are la baza totalitatea bunurilor si serviciilor create in cadrul fiecarei
economii.

Reglementarea emisiunii si punerii in circulatie a monedei

Monedele cu valoare integrala sunt monede din aur si argint a caror valoare este data de
cantitatea de metal pretios continuta. Emisiunea acestor monede s-a facut prin procesul de batere
libera. Aceasta presupune dreptul oricarei persoane de a prezenta la monetarie metal monetar in
lingouri pentru a-l transforma in moneda.

Pe plan intern, prin acest mecanism se asigura reglarea circulatiei monetare. Mecanismul
functiona relativ simplu. Astfel, aurul exista pe piata sub forma de lingouri sau de moneda. Pretul
aurului sub forma de moneda era fixat prin mecanismul de batere, ce atribuia unei valori nominale a
monedei o anumita cantitate de aur (ex. 1USD = 1,5 grame aur). Pretul aurului pe piata se stabilea
liber in functie de cerere si oferta. Daca cererea de moneda inregistra o crestere, aceasta presupunea
o apreciere a aurului-moneda fata de aurul-lingou. In acest caz posesorii de lingouri mergeau la
monetarie pentru a transforma aurul in moneda, alimentand astfel piata cu lichiditati si scazand
presiunea care se exercita asupra valorii monedei.
Pe plan extern, functiona un mecanism asemanator denumit “punctele aurului”. In
aceste conditii, in care aurul circula liber intre tari, platile externe dintre agentii economici se
puteau face fie prin devize, fie prin aur tinand cont de continutul in metal pretios al monedei
de plata

Datorita nevoilor crescande de moneda si costurilor ridicate de confectionare, statul

monopolizeaza baterea monedei si utilizeaza metale comune. Valoarea noilor monede nu este
intrinseca, data de cantitatea de metal continut, ci este o valoare nominala ce reprezenta o anumita
cantitate de metal pretios aflat in depozit. Prin diferenta dintre valoarea nominala a monedeilor

6
astfel emise si valoarea lor intrinseca statul obtinea un castig. Acest mecanism este valabil si in
prezent la moneda divizionara emisa de tezaur.

Aparitia monedei de hartie a fost determinata de necesitatea de a tine pasul, din punct de
vedere monetar, cu volumul tot mai mare de marfuri produse si tranzactionate. Bancnota a aparut ca
o varianta a efectelor de comert utilizate deja. Pentru a se putea impune pe piata si a castiga
increderea utilizatorilor, moneda de hartie s-a sprijinit, la inceput pe mecanismul convertibilitatii,
care ii asigura la cerere un echivalent in aur. Deci, detinatorii de bancnote puteau merge la banca
pentru a cere in schimbul acestora aur.
Cu timpul, cantitatea de aur din depozite ajunsese sa acopere doar in mica masura moneda
de hartie din circulatie, ceea ce va favoriza introducerea in cadrul rezervei monetare si a devizelor.
Dupa cel de-al doilea Razboi mondial convertibilitatea in aur se va restrange foarte mult. Ea va
functiona numai oficial, intre autoritatile monetare nationale si numai pentru dolari. In anii ’70
aurul se rupe definitiv de moneda, devenind o marfa oarecare.

Moneda scripturala este constituita din depozitele bancilor comerciale, adica din soldurile
creditoare ale agentilor nebancari. Mobilizarea monedei scripturale se face prin intermediul
cecurilor si viramentelor. La baza emisiunii monedei scripturale se afla multiplicatorul creditului.
Exemplu.

Convertibilitatea monetara

Convertibilitatea a parcurs mai multe etape in evolutia sa. Daca la inceput ea era o
convertibilitate interna, facand legatura dintre moneda si aur, pe urma ea s-a manifestat ca o
convertibilitate externa, ce permite patrunderea unei monede pe piata altei tari.

Convertibilitatea in conditiile etalonului aur – a fost legata de emisiunea bancnotelor care au

inlocuit aurul. Banca emitenta era obligata sa schimbe, la cererea detinatorilor, bancnotele cu aur.
In acest caz convertibilitatea prezenta urmatoarele trasaturi :
- era libera si nelimitata, efectuandu-se in baa unui stoc de aur ce acoperea in proportie de 25-
40% emisiunea
- era relativ automata
- permitea verificare in orice moment a bancii emitente privind reprezentativitatea emisiunii
sale
- mentine echilibrul dintre volumul de bancnote in circulatie si nevoia de moneda a economiei
Cu timpul a devenit tot mai dificil sa se mentina aceasta forma a convertibilitatii, fiind
inlocuita cu o forma mai restrictiva bazata pe etalonul aur-lingouri.

Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-devize – se bazeaza pe disparitia liberei

convertibilitati a bancnotelor in aur. Aceasta forma prezinta urmatorele caracteristici :
- dispare legatura directa dintre bancnotele in circulatie si aur
- singura moneda convertibila in aur a fost dolarul american si numai pentru relatiile dintre
bancile centrale
- convertibilitatea consta in dreptul detinatorului de moneda de a solicita bancii emitente
moneda altei tari
- alaturi de convertibilitatea oficiala apare o convertibilitate de piata care depinde numai de
cerere si oferta si nu mai este incorsetata de mecanismul punctelor aurului

Convertibilitatea actuala a monedelor nationale – se face in contextul trecerii de la cursurile fixe

la cursurile flotante si al disparitiei cursurilor oficiale. Astfel, convertibilitatea reprezinta

7
posibilitatea unei monede de a circula liber pe plan international. Se caracterizeaza prin cateva
trasaturi :
- are la baza puterea de cumparare cu care fiecare tara garanteaza emisiunea si circulatia
monedei sale nationale
- nu se manifesta liber ci este ingradita de restrictii create de fiecare stat
- pentru a avea o moneda convertibila o tara trebuie sa aibe o economie care sa-i permita
mentinerea unei puteri de cumparare relativ constante, o balanta de plati curenta echilibrata si
produse competitive pe plan extern

O convertibilitate prost gestionata prin interventii pe piata ale autoritatii monetare poate
afecta
interesele unei tari in raporturile cu strainatatea. Astfel in conditiile unei monede subevaluate, desi
pe termen scurt poate avea o influenta favorabila asupra cresterii exporturilor, pe termen mai lung
efectele negative datorate unei scurgeri de venit national spre exterior sunt majore. O supraevaluare
a monedei nationale duce la cresterea relativa a preturilor produselor nationale ce influenteaza
negativ competitivitatea pe piete externe.

Sistemul monetar national al Romaniei

● 1867 – s-a instituit sistemul monetar national:

- sistem bimetalist, 1 / 14,38
- moneda nationala leul, subdiviziuni 100 bani
- erau acceptate oficial si monede ale Uniunii Monetare Latine
● 1880 – s-a infiintat BNR. S-au emis primele bancnote in lei.
● 1889 – s-a trecut la monometalism aur; 1 leu = 0,3226 grame aur
● 1920 – unificarea monetara; s-au retras din circulatie rublele, coroanele, leii de razboi
● 1929 – reforma monetara; 1 leu = 10 mg aur, aurul si argintul retrase din circulatie
● 1947 – stabilizare monetara; 1 leu = 6,6 mg aur; se schimba 20000 lei vechi cu 1 leu nou
● 1954 – redefinirea leului (ultima in aur): 1 leu = 0,148112 gr aur
● 1991 – legea bancilor 33/ 1991 si statutul BNR 34 / 1991; liberalizarea ratei dobanzii; operatiuni
de refinantare; convertibiliatea limitata a leului
● 1992 – rata rezervei minime obligatorii;
● se reglementeaza cambia, bilet la ordin, cec
● 1995 - reglementeaza piata interbancara oficiala
● 1997 – liberalizarea cursului de schimb
● 1998 – un nou cadru legal: legea bancar 58 / 1998, statutul BNR 101 / 1998, lg. faliment. 83 /
1998
● AVAB, CIP, CRB, Stndarde Internat Contabilitate, , coop de credit, aquis comunitar, Transfond,
etc
SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL
DE LA BRETTON - WOODS

Forme premergatoare crearii sistemului

Pana la aparitia SMI de la B-W, in 1944, relatiile monetare internationale s-au derulat in
majoritatea cazurilor bilateral. Au existat totusi si cateva incercari de creare a unor zone unitar
reglementate din punct de vedere monetar. Acestea au fost uniunile monetare si blocurile monetare.

8
 Uniunile monetare – au fost create in a doua jumatate a secolului trecut pentru fluentizarea
circulatiei monetare si eliminarea unor dificultati legate de bimetalism, in special. Au existat astfel
doua astfel de uniuni:
- Uniunea Monetara Latina – creata in 1865 de catre Franta, Belgia, Italia, Elvetia si Grecia
avea ca moneda centrala francul francez, iar celelalte monede circulau liber la un curs fix
stabilit in raport cu moneda franceza.
- Uniunea Monetara Germana – a fost creata in 1875 de catre Prusia si Austria.

Blocurile monetare – au fost create si au functionat in perioada

interbelica. Se bazau pe o moneda cheie si mai multe monede satelit. In cadrul blocului monetar
exista cursuri fixe intre monedele satelit si moneda cheie, fata de care erau liber convertibile.
Politica monetara era comuna in raport cu tarile din afara blocului, iar rezervele monetare erau
concentrate la banca centrala a tarii emitente a monedei centrale. Astfel au existat:
- blocul lirei sterline
- blocul francului francez
- blocul dolarului american

Sistemul monetar international de la Bretton – Woods a aparut in urma

Conferintei Monetare si Financiare din 1944, desfasurata in localitatea cu acelasi nume, in SUA. A
fost primul sisitem care a utlizat etalonul aur-devize. Pentru alegerea monedei care sa joace rol de
etalon au existat mai multe propuneri si anume:
- J. M. Keynes a propus o moneda internationala numita bancor
- americanii prin planul White au propus initial o moneda internationala, unitas, ca pe urma sa
propuna dolarul, care a reprezentat alegerea finala.

Sistemul monetar international de la B-W a reprezentat un ansamblu de

norme si tehnici, acceptate institutionalizat, care sa fie acceptate de catre satele membre in relatiile
monetare de plati si de stingere a angajamentelor rezultate din operatiuni comerciale, necomerciale
si din miscarile de capital efectuate pe plan international.

Principii de functionare

Pentru buna functionare a sistemului, la baza sa au stat urmatoarele cinci principii:

a) etalonul monetar – acest rol a fost jucat de aur si de dolarul american. Aurul nu face decat sa-
si continue rolul de pana in acel moment din cadrul sistemelor monetare. Totusi aceasta va fi
ultima sa aparitie ca etalon. Incepand cu anul 1971 el va fi eliminat din cadrul SMI de la B-W.
Din momentul in care a fost acceptat ca etalon dolarul american a trebuit sa beneficieze de un
mecanism care sa-I consolideze reprezentativitatea si puterea de cumparare. Valoarea sa
paritara in raport cu aurul a fost stabilita la 0, 888671 gr aur, adica 35 dolari uncia de aur (1
uncie = 31,105 gr) si era garantata cu rezervele de aur ale SUA, de 24 mld dolari. Acest etalon
aur-devize avea drept corespondent in economia SUA totalitatea bunurilor si serviciilor produse.
SUA apela la rezerva de aur numai in cazul in care nu reusea sa asigure echilibrul intre
continutul valoric al dolarului si bunurile corespunzatoare puterii sale de cumparare.

9
b) stabilitatea cursurilor de schimb – acest principiu statea la baza utilizarii cursurilor fixe.
Pentru aceasta fiecare tara trebuia sa-si defineasca moneda nationala in aur sau in dolari, ca
valoare oficiala, si sa mentina cursurile pe piata in cadrul u nor marje de +_1%. Cursul maxim
de +1% se numeste curs plafon, iar cel minim de –1% curs planseu. Incepand cu anul 1971, in
conditiile unor dificultati legate de functionarea sistemului, marjele sunt largite la +_2,25%.
Pentru a mentine cursurile de piata in cadrul acestor marje autoritatea monetara intervenea pe
piata prin operatiuni de vanzare sau cumparare de moneda. In cazul in care dezechilibrele se
mentineau sau chiar se acutizau singura solutie era devalorizarea sau revalorizarea oficiala a
monedei (redefinirea ei) de comun acord cu FMI.

c) convertibilitatea monetara – in cadrul acestui sistem aveam de-a face cu doua tipuri de
convertibilitati. Primul tip este convertibilitatea in aur, care era valabil numai pentru dolar si
numai in relatiile intre dintre SUA si autoritatile monetare ale altor tari. Al doilea tip de
convertibilitate se refera la celelalte tari si prezinta doua aspecte:
- convertibilitatea inseamna desfiintarea restrictiilor in domeniul platilor si transferurilor
internationale
- convertibilitatea inseamna obligatia autoritatilor monetare de a-si rascumpara propria moneda
detinuta de o banca centrala straina, la cererea acesteia. Aceasta era convertibilitatea oficiala.

d) crearea unor rezerve monetare oficiale – tarile erau obligate sa-si constituie rezerve monetare
oficiale pentru a raspunde la doua necesitati:
- pentru a avea fondurile necesare interventiilor pe piata in scopul mentinerii cursurilor in
cadrul marjelor stabilite
- pentru a putea realiza convertibilitatea oficiala.
Acest principiu are si o latura ce priveste lichiditatea. In baza rezervelor monetare se dorea
crearea unei lichiditati internationale care sa favorizeze platile internationale si cooperarea
monetara. Prin prin politica sa de creditare si prin crearea Drepturilor Speciale de Tragere, FMI a
fost un participant activ la indeplinirea acestui principiu.

e) echilibrul balantelor de plati – statele membre ale SMI erau obligate sa-si supravegheze
functionarea balantelor de plati in scopul evitarii excedentelor sau deficitelor. Daca se
manifestau dezechilibre puternice ce nu puteau fi inlaturate, exista solutia devalorizarii sau
revalorizarii monedelor nationale in acord cu FMI. Singura exceptie de la aceasta slutie o
reprezenta SUA care isi putea acoperii deficitul prin emisiune de moneda.

f) cooperarea monetara internationala – a reprezentat esenta crearii SMI si presupunea o

armonizare a politicilor monetare cu obiectivele unei cooperari internationale, in folosul tuturor
tarilor membre. In practica nivelul de cooperare realizat a fost nesatisfacator in multe privinte.

g) cresterea echilibrata a comertului international – deoarece un astfel de desiderat nu tine

numai de cooperarea din domeniul monetar, el a reprezentat mai mult un obiectiv si mai putin
un principiu.

h) dezvoltarea economica a tuturor membrilor – se incearca prin institutiile create sa se sustina

cresterea economica si in statele mai putin dezvoltate

i) multilateralizarea platilor internationale – a reprezentat un principiu vag definit ce urmarea,

in mare, eliminarea restrictiilor monetare. Nu s-a aplicat nici-o strategie in acest sens.

Evolutia functionarii SMI

10
 O buna perioada de timp SMI a functionat normal si aceasta s-a simtit direct in dezvoltarea
si stabilitatea economiei mondiale. Cu toate acestea au existat si o serie de fenomene negative care,
desi la inceput au fost dominate de buna functionare a sitemului, cu timpul a creat brese in acesta si
a facut ca principiile sale sa fie rand pe rand abandonate. Concret, au existat urmatoarele influente
asupra principiilor aplicate initial.

a) etalonul monetar – pretul oficial al aurului a fost stabilit la 35 dolari uncia. Cu timpul, pe piata
libera are loc o ecartare fata de acest pret. Aurul se tranzactiona la un pret mai mare, ceea ce ar
corespunde unei aprecieri a aurului in raport cu dolarul sau unei devalorizari a dolarului. Asta
insemna ca prin procesul convertibilitatii se putea obtine aur, oficial de la autoritatea monetara a
SUA la un pret mai mic. Prin amplificarea acestui proces rezervele de aur ale SUA ajung destul
de repede la nivelul de 10 mld dolari. Pentru a stopa aceasta se suspenda convertiilitatea in aur a
dolarului, ceea ce il impiedica pe acesta sa-si indeplineasca rolul de etalon. Aceasta a insemnat,
de asemenea si eliminarea aurului din sistem si disparitia etalonului aur-devize.

b) stabilitatea cursurilor de schimb – datorita cresterii pretului aurului pe piata libera, neoficiala,
SUA au fost nevoite sa accepte devalorizarea oficiala a dolarului. Astfel, in 1971 o uncie de aur
valora 38 dolari, iar in 1973, dupa cea de-a doua devalorizare uncia valora 42 dolari. Presiunile
asupra dolarului mentinandu-se in continuare si tinand cont ca toate monedele erau definite in
raport cu acesta, apar mari probleme in mentinerea unor cursuri fixe, ceea ce va duce in 1974 la
inlocuirea acestora cu un sistem de cursuri flotante.

c) convertibilitatea monetara – dupa cum s-a vazut , convertibilitatea in aur a dolarului a fost
suspendata in anul 1971. In ceea ce priveste convertibilitatea celorlalte monede, aceasta a fost
ingreunata de numeroase restrictii care au fost practicate in domeniul platilor externe.

d) crearea de rezerve monetare – in general s-a inregistrat o puternica crestere a volumului de

rezerve internationale de dolari si de aur. In final, aceste rezerve au inceput sa cuprinda si alte
monede. Din pacate insa, aceste rezerve s-au repartizat defectos, cele mai multe tari
confruntandu--se cu o lipsa acuta de lichiditati.

e) echilibrul balantelor de plati – a fost destul de greu de respectat acest principiu. Unele state,
precum Germania, Japonia, au inregistrat continue si mari excedente, in timp ce altele in frunte
cu SUA au avut puternice deficite. La majoritatea tarior criza de materii prime din anii ’70 a
amplificat aceste deficite.

O situatie deosebita s-a manifestat in tarile blocului comunist, care au creat separat un
sistem – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc: CAER – ce s-a rupt de SMI de la B-W pentru
operatiunile dintre tarile membre si care nu a avut de suferit dupa caderea SMI. In cadrul CAER
decontarile se faceau cu ajutorul unei monede de cont, rubla transferabila (din 1964).

Institutii aparute in urma acordului de la Bretton-Woods

Fondul Monetar International – a fost principalul instrument creat in 1944. Principala s-a functie
este aceea de a credita temporar deficitele balantelor de plati ale statelor aflate in dificultate, cu
conditia aplicarii de catre acestea a unor politici de austeritate, care sa duca la eliminarea
dezechilibrelor.

Resursele FMI:
1. aportul tarilor membre – reprezinta resursa de baza. Fiecare tara contribuie cu anumite cote,
stabilite in functie de potentialor lor economic si varsate in proportie de 25% in devize si 75% in
moneda nationala. Statele primesc in schimb, in functie de cota varsata alocari de drepturi

11
 speciale de tragere –DST, ce intra in rezervele lor valutare. Daca DST-urile sunt utilizate,
statele utilizatoare platesc dobanzi. Daca DST-urile nu sunt utilizate si raman in cont la FMI,
statele vor incasa dobanzi. Din 5 in 5 ani FMI realizeaza noi alocari de DST.
2. imprumuturi – pentru completarea resurselor fondul se poate imprumuta. Astfel prin acorduri cu
tarile dezvoltate sau cu bancile centrale el poate mobiliza noi resurse.

Creditarea FMI – se face print-un sistem propriu, care este cel al tragerilor.
In conformitate cu acest sistem, o tara care solicita credite la FMI va putea cumpara de la acesta o
suma in devize, platind cu moneda nationala. La scadenta este obligata sa-si rascumpere propria
moneda de la fond. Astfel, ea poate obtine de pana la 6 ori sota parte atribuita pe perioade ce ajung
in mod normal la 3-6 ani. Mecanismele prin care are loc aceasta finantare sunt urmnatoarele:
1. credite stand-by, mecanismul largit de creditare si politica de acces largit la credit – sunt credite
pentru sustinerea directa a balantei de plati
2. facilitatile de ajustare structurala si facilitatile de ajustare structurala consolidate - sunt finantari
pentru ajustare (reforma) macroeconomica
3. facilitatile de finantare compensatorii – finanteaza anumite importuri, de cereale de cele mai
multe ori, pentru statele aflate in dificultate.

Pentru a participa la finantarea statelor aflate in dificultate, FMI cere

acestora sa aplice o serie de politici macoeconomice care, sa pregateasca terenul unei viitoare
cresteri economice. Aceste politici vizeaza:
- devalorizarea monetara in scopul cresterii competitivitatii produselor nationale si diminuarii
importurilor
- reducerea deficitului bugetar prin reducerea cheltuielilor bugetare dar si a cresterii veniturilor
prin cresterea fiscalitatii
- austeritate in privinta cresterilor salariale
- eliminarea subventiilor

Banca Mondiala – cuprinde trei institutii cu obiective distincte dar cu acelasi scop – sustinerea
dezvoltarii in tarile in curs de dezvoltare. Cele trei institutii sunt:
1. Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare – a fost creata in 1945 urmarind
creditarea guvernelor pentru sustinerea cresterii economice. Creditele sunt garantate
guvernamental, au o perioada de gratie de 5 ani si scadente de pana la 20 ani. Resursele si le
obtine prin imprumuturi de pe pietele internationale de capital.
2. Asociatia Internationala pentru Dezvoltare – are aceleasi obiective ca si BIRD, insa vizeaza
numai statele cele mai sarace. Din aceasta cauza creditele sunt mult mai avantajoase: perioada
de gratie de 10 ani si de multe ori dobanda zero.
3. Corporatia Financiara Internationala – finanteaza numai sectorul privat din tarile in curs de
dezvoltare. Aceasta se face prin finantare directa si prin atragerea si mobilizarea capitalurilor
straine.

SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL ACTUAL

Odata cu caderea principiilor stabilite la B-W a inceput reforma sistemului monetar, care sa
sustina in noile conditii, continuarea cooperarii internationale in domeniul monetar.

Astfel, in noul sistem etalonul aur-devize a fost inlocuit cu etalonul putere de cumparare.
Determinarea unui curs oficial a devenit o operatiune mai complexa decat in cazul etalonului aur-
devize. Trebuie sa se urmareasca statistic evolutia preturilor din tarile care se compara. Din
evolutia indicilor de pret pentru grupe de marfuri se poate stabili un curs oficial.

12
 In 1973 s-a trecut la de la cursuri fixe la cursuri flotante. Cursul unei monede variaza pe
piata in functie de evolutia economiei nationale care il sustine. Instabilitatea monetara a reprezentat
la inceput o problema mare in tranzactiile internationale. Cu timpul a fost acceptata si s-au gasit
instrumente financiare care sa-i diminueze efectele negative si riscurile. Au existat de asemenea si
masuri concertate de realizare a unei stabilitati pe anumite zone sau pe anumite monede. In primul
caz avem masurile luate in 1979, in cadrul CEE de creare a unui sistem monetar ce utilizeaza
cursuri fixe in relatiile dintre tarile membre. In cel de-al doilea caz avem crearea si utilizarea de
monede internationale, care ofera o stabilitate mai mare – DST.

In ceea ce priveste convertibilitatea, in prezent avem o convertibilitate de piata ce se bazeaza

pe cursurile variabile. Continutul sau este acelasi prevazut in statutul FMI, inca de la infiintarea sa
si anume circulatia libera a monedei, fara restrictii privind platile si transferul de fonduri
internationale. Au fost create cinci monede liber utilizabile pe plan international.

In prezent nu se poate vorbi de un sistem monetar international asemanator celui de la B-W.

Nu exista decat un sistem in tranzitie care vizeaza cateva domenii:
- cresterea stabilitatii cursurilor de schimb
- cresterea discipinei in politicile monetare si financiare ale tarilor membre
- asigurarea unei lichiitati internationale care sa permita ajutarea tarilor aflate in dificultate.
Totusi, datorita coplexitatii crescande a relatiilor, operatiunilor si pietelor, actualul sistem monetar
international este mai degraba un sistem financiar international.

DST-urile si rolul lor in cadrul sistemului

DST au fost create in 1969 in scopul de a crea un instrument monetar stabil si de a creste
lichiditatea internationala. Initial a fost definita pe baza unui continut in aur egal cu un dolar. Pe
urma (1974) DST a fost o moneda-cos alcatuite din mai multe monede ce aveau o pondere mai
mare de 1% in tranzactiile internationale. Din 1981 DST a devenit o moneda de cont emisa de FMI
si definita pe baza unui cos de cinci monede liber utilizabile: USD, DM, GBR, FRF si JPY. La 1
ianuarie 1999 DM si FF au fost inlocuite de euro.

Principalele functii ale DST sunt:

- etalon monetar international
- mijloc de rezerva
- mijloc de plata
- instrument de credit (de procurare de monede convertibile la FMI)

Stabilitatea cursului DST este dat de faptul ca fiind alcatuita din mai multe monede
cursul sau este o rezultatnta a evolutiei acestor monde. In timp ce una dintre ele se apreciaza alta
sau restu se depreciaza, ceea ce duce la o fluctuare a cursului DST mult atenuata.

Utilizarile DST:
- obtinerea altor monede prin vanzarea de DST
- incheierea de acorduri swap prin care membrii FMI schimba pe o perioada determinata DST
cu alte active
- efectuarea de operatiuni forward prin care o tara membra FMI poate vinde sau cumpara DST
in schimbul altor active monetare la un termen viitor
- emiterea de obligatiuni in aceasta moneda

Cursul DST in dolari se stabilestepe baza unui mecanism ce tine cont de cursul
monedelor din cos fata de dolar si de ponderea acestora in cos. (exemplificare se face la seminar).

13
Avantaje:
- stabiliate mare
- fiind emis de o institutie internationala nu depinde de situatia ec a unui stat
- nu imobilizeaza active financiare nationale, fiind emis gratuit de FMI
- contribuie la constituirea rezervelor monetar

Dezavantaje:
- nu e un mijloc de plata direct. Trbuie o operatiune de schimb.
- nu circula decat intre autoritati monetare (FMI, banci centrale, BRI)
- nu exclude aparitia inflatiei in cazul unei dozari gresite a FMI
- tarile cele mai dezvoltate, cu o cota parte mare beneficiaza cel mai mult de DST

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

ETAPE PREMERGATOARE

Primele actiuni de creare a unui proces de integrare europeana au avut loc in anii ’50 odata
cu crearea Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (1957), ce cuprindea sase state: Franta.
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (1957).
Pasul decisiv a fost facut la Roma cand s-a semnat Tratatul privind crearea Comunitatii Economice
Europene (1957). Obiectivele CEE au vizat:
- realizarea unei uniuni vamale
- circulatia libera a capitalurilor, serviciilor si fortei de munca
- realizarea unei politici comunitare agricole.
Desi, initial nu au fost definite si obiective monetare, cu timpul s-a cristalizat o politica si in acest
sens, ce avea sa duca in final la aparitia Sistemului Monetar European si a monedei unice europene
– euro. Un prim pas l-a reprezentat crearea sarpelui monetar. In conditiile destramarii SMI de la
Bretton-Woods si a principiilor privind stabilitatea monetara, in Europa, in 1972 Consiliul de
Ministrii al CEE si bancile centrale ale statelor membre decid crearea unui mecanism de incadrare a
cursurilor numit sarpele monetar. Acesta stabileste limite de fluctuatie intre monedele europene de
± 4,5 % si ± 2,25 % intre acestea si dolarul american. Cand fluctuatiile monetare se apropiau de
limitele definite, bancile centrale erau obligate sa intervina pe piata, prin operatiuni de vanzare sau
cumparare de moneda, pentru a contracara aceste tendinte de fluctuatie. Acest mecanism de
incadrare a cursurilor pe cele doua coordonate, monede europene si dolar, a reprezentat prima
varianta a sarpelui monetar si anume sarpele in tunel. A functionat in perioada aprilie 1972 – martie
1973. Datorita speculatiilor existente pe cursul dolarului, moneda in depreciere, bancile centrale
europene au trebuit sa intervina pe piete de mai multe ori in favoarea dolarului. Intelegand
inoportunitatea unor astfel de interventii, tarile europene au renuntat la obligativitatea mentinerii
marjelor in raport cu dolarul, stabilind a doua varianta a sarpelui monetar si anume sarpele fara
tunel. A functionat din martie 19973 pana in martie 1979.

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

14
 In 1979 organizarea monetara europeana trece la un nivel superior prin constituirea
Sistemului Monetar European. Acesta se baza pe o moneda comuna, ECU – moneda europeana de
cont, pe o serie de cursuri pivot ale monedelor si pe un mecanism de interventie pe piata valutara.
Desi exista inca din anul 1952 o unitate de cont europeana, moneda folosita de SME era
una noua definita in baza unui cos monetar ce includea monedele statelor participante la sistem .
Ponderile acestor monede in cos erau functie de nivelul PIB-ului fiecarei tari si de volumul
schimburilor comerciale.
Ecu a avaut o serie de utilizari oficiale si private. In domeniul privat se puteau constituii
depozite exprimate in moneda europeana. La nivel oficial institutiile comunitare foloseau ECU
pentru:
- stabilirea bugetului
- stabilirea prelevarilor si varsamintelor intracomunitare
- stabilirea tarifelor vamale
In acest cadru oficial, ecu indeplinea patru functii:
1. moneda in mecanismul de schimb al SME
2. baza de referinta in mecanismul de interventie si de credit
3. baza de calcul pentru paritatile celorlalte monede
4. instrument de reglare a soldurilor intre autoritatile monetare.

Pentru a facilita cooperarea in domeniul monetar a fost creat FECOM – Fondul european de
cooperare monetara. El a fost constituit in baza a 20 % din rezervele de aur si dolari ale bancilor
centrale participante la sistem si a jucat un rol de institutie de compensare multilaterala pentru
aceste banci, prin acordarea de credite pe termen scurt.
Intre monedele participante la sistem si intre acestea si ECU existau marje de fluctuatie de
±2,25%. Aceste marje asigurau un caracter relativ fix al cursurilor monedelor. Au existat insa ca
exceptie si marje mai mari (de ex. 6% pentru lira italiana sau 15% in final).
Mecanismul de schimb se baza pe cursurile monedelor participante la sistem, cursuri
stabilite in baza valorilor monedelor. Initial, in baza puterii de cumparare se stabileau cursuri fata de
ECU, numite cursuri centrale. Raportand aceste cursuri se stabileau cursuri pivot bilaterale intre
monede. Toatre aceste cursuri aveau un regim de cursuri oficiale in cadrul sistemului. Cursurile de
piate ale monedelor puteau sa varieze cu maxim ±2,25% fata de cele oficiale. Cursul ECU se
stabilea zilnic de catre o comisie desemnata in acest sens. Astfel, bilateral, tarile stabileau cursuri
intre monede si erau obligate sa mentina aceste cursuri intre marjele existente. In cazul unor deviatii
bancile centrale ale ambelor tari erau obligate sa intervina pe piata, deoarece aveau loc o apreciere
si o depreciere ale celor doua monede implicate. Eficienta interventiilor crestea datorita
sincronizarii dintre cele doua banci si datorita unor mecanisme de cooperare in domeniul monetar.
Astfel, prin facilitati de credit, fiecare banca centrala putea imprumuta sume nelimitate de la
celelalte banci, cu scadenta la 75 zile. De asemenea, puteau obtine moneda necesara inteventiei de
la FECOM, in schimbul depozitelor constituite la acest fond. Din punct de vedere tehnic,
interventiile bancilor centrale in cadrul SME se declansau in momentul in care cursul atingea
nivelul de 75% din limita maxima in raport cu valoarea oficiala. Acest nivel poarta denumirea de
prag de divergenta.

Prin punerea in practica a SME s-a reusit crearea unei zone de stabilitate monetara dupa
prabusirea SMI de la B-W, ceea ce a influentat pozitiv dezvoltarea economica a statelor membre.
Au existat insa si probleme si deficiente ale mecanismelor de functionare ale sistemului. Astfel, in
conditiile unor ritmuri de dezvoltare diferite si, mai ales unor rate de inflatie diferite, in anii “80,
sistemul a avut probleme in mentinerea unor cursuri de schimb fixe, fiind obligat sa realizeze
numeroase ajustari de curs. De asemenea, la inceputul anilor ’90, un nou val de constrangeri au
afectat sistemul, in special datorita reunificarii Germaniei si parasirii temporare a sistemului de
catre lira sterlina si lira italiana. Pentru a face fata noilor provocari marjele de fluctuatie au fost

15
majorate la ±15%. Aceasta a reprezentat, insa, o solutie de moment pentru ca statele membre au
inceput sa se gandeasca la o noua etapa de cooperare monetara: integrarea monetara europeana.

INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA

Etape – in 1988 Raportul Dellors a enuntat posibilitatea crearii unei uniuni economice si
monetare, avand in centru o moneda comuna. Desi au existat inca doua solutii ce presupuneau
mentinerea monedelor nationale la cursuri fixe definitive sau mentinerea acestor monede in paralel
cu o moneda comuna, ele nu au fost agreate in final. Astfel s-a optat pentru a treia solutie, o moneda
unica, ce urma sa inlocuiasca monedele nationale. Raportul a schitat si un plan de trecere la aceasta
moneda, parcurgandu-se trei etape:
- cresterea si consolidarea performantelor economice si monetare in cadrul institutional
existent
- coordonarea politicilor economice si monetare si crearea unor institutii europene – SEBC
- trecerea la paritati fixe, transferul de competente catre SEBC si crearea monedei unice.

In 1991, la Maastricht a fost semnat Tratatul ca a pus bazele Uniunii Europene. El cuprindea
doua parti: una de uniune politica si cealalta de uniune economica si monetara. In partea sa privind
realizarea uniunii economice si monetare erau avute in vedere urmatoarele obiective:
- scaderea incertitudinii privind evolutia a ratelor de schimb
- scaderea ratelor dobanzii
- scaderea inflatiei
- reducerea costurilor de tranzactionare
- cresterea stabilitatii economice internationale
- cresterea competitivitatii
Pentru atingerea acestor obiective au fost delimitate trei etape de evolutie:
I. 1990-1993: liberalizarea miscarilor de capital, convergenta in materie de stabilitate a
preturilor, gestiune sanatoasa a finantelor publice
II. 1994-1998: crearea Institutului Monetar European si indeplinirea criteriilor de trecere la
etapa III:
● rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 pp media ratei inflatiei a celor mai performante
trei state in acest sens
● deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din PIB
● datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB
● rata dobanzii nu trebuie sa fie mai mare de doua puncte procentuale fata de media ratei dobanzii
pe termen lung la cele mai performante trei state in acest domeniu
● rata de schimb nu trebuie sa depaseasca ±2,25% fata de ecu
III. 01.01.1999: statele care au indeplinit criteriile trec in aceasta etapa. Se creaza Banca
Centrala Europeana (in loc IME) si Sistemul European de Banci Centrale.

BCE si SEBC
Banca Centrala Europeana a fost creata la 1 ianuarie 1999 prin preluarea atributiilor Institutului
Monetar Euroepean. Are sediul la Frankfurt, Germania. Obiectivul sau central este stabilitatea
preturilor. Activitatea ei este caracterizata de urmatoarele:
- raspunde de politica monetara a UE
- detine si administreaza rezervele oficiale ale statelor membe
- promoveaza un sistem de plati eficient (TARGET – un sistem de plati si compensare in timp
real)
- asigura supravegjerea prudentiala a institutiilor de credit din statele membre
- autorizeaza emiterea de bancnote in euro

16
 - nu joaca rol de ultim imprumutator pentru bancile europene

Sistemul European de Banci Centrale este alcatuit din BCE si bancile centrale din statele membre.
Atributiuni:
- defineste si implementeaza politica monetara a UE
- conduce operatiunile de schimb valutar
- detine si administreaza rezervele valutare oficiale ale tarilor membre
- realizeaza operatiuni din sistemele de plati
Instrumente ale politicii monetare europene
Pentru atingerea obiectivelor monetare, SEBC foloseste urmatoarele instrumente :
1. facilitati permanente – reprezinta un mecanism de credite si depozite pe termen de 24 ore ce
ajuta la neutralizarea pozitiilor in cadrul sistemului de plati si compensare TARGET
2. operatiuni ordinare – sunt operatiuni de refinantare sapatamanale acordate diferentiat
bancilor centrale nationale
3. operatiuni de refinantare – realizeaza refinantari lunare ale bancilor centrale nationale pe
termen de pana la trei luni
4. operatiuni structurale si de reglaj fin – sunt operatiuni de vanzare si cumparare de titluri ,
swap in valuta si pensiuni
5. sistemul rezervelor obligatorii –

EURO:
In 1995, la Madrid s-a adoptat denumirea monedei europene – euro. In februarie 1997 s-a stabilit
denominarea si specificatiile tehnice ale noii monede, tinand cont de puterea de cumparare a
monedelor nationale, de unele simboluri nationale si comunitare. In baza unui calendar de
promovare a acestei monede urma sa se parcurga patru etape:
● faza 1: pe parcursul anului 1997 tarile trebuie sa indeplineasca criteriile de convergenta. . In 1998
sunt anuntate statele calificate.
● faza 2: la 1 ianuarie 1999 sunt stabilite ratele de schimb intre euro si monedele nationale. Euro
debuteaza ca moneda de cont. La prima tranzactionare, piata stabileste un curs euro = 1,17 dolari.
● faza 3: 1 ianuarie 2002 este pusa in circulatie moneda efectiva euro. Ea circula timp de 6 luni in
paralele cu monedele nationale
● faza 4: monedele mnationale sunt retrase din circulatie. Ele pot fi schimbate in euro in continuare
pe o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, in functie de politica fiecarei banci centrale.

Avantaje:
- existenta unei singure banci centrale
- practicarea unei singure rate de schimb
- crearea unui sistem monetar stabil
- reducerea costurilor de schimb
- reducerea riscului valutar

Dezavantaje:
- transfer de autoritate de la nivel national la nivel european
- politici bugetare nationale diferite

17
 MASA MONETARA

Pentru a putea intelege masa monetara avem la dispozitie mai multe definitii si concepte
economice. Astfel:
● masa monetara reprezinta totalitatea activelor ce pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri si
servicii si pentru stingerea datoriilor.
● masa monetara reprezinta ansamblul mijloacelor de plata existente in economie la un moment
dat.
● masa monetara poate fi pusa in evidenta ca un indicator determinat pe baza bilantului centralizat
al intregului sistem bancar dintr-o tara, dupa deducerea operatiunilor duble dintre banci.
● masa monetara este constituita dintr-un stoc de creante asupra bancilor, creante aflate in posesia
utilizatorilor de moneda, bancari si nebancari.

Structura masei monetare poate fi evidentiata in functie de mai multe criterii:

● din punct de vedere al detinatorilor de moneda:
- mijloace banesti ce apartin sectorului public
- mijloace banesti ce apartin sectorului privat
● din punct de vedere al rotatiei si rolului diferitelor componente:
- mijloace banesti cu circulatie curenta
- mijloace banesti economisite
- alte mijloace banesti
● din punct de vedere al gradului de lichiditate al diferitelor componente:
- lichiditati primare – numerar sau mijloace banesti usor de transformat in numerar, fara
costuri
- lichiditati secundare – ce pot fi transformate cu o anumita intarziere si la un anumit cost
- lichiditati tertiare – greu de transformat in mijloace banesti
● din punct de vedere al sferei pe care o servesc, componentele masei monetare se impart in:
- moneda scripturala
- numerar.

Indicatori monetari

Este necesar sa se cunoasca masa monetara, structura si dimensiunile acesteia pentru a putea
fi luate in calcul atunci cand se stabileste o politica monetara. Dimensionarea masei monetare in
vederea urmaririi evolutiei ei se poate face utilizand o serie de indicatori monetari. Acestia trebuie
sa fie expresivi si sa poata pune in evidenta anumite legaturi si influente dintre masa monetara sau
componentele acesteia si alte procese din economie ca de exemplu formarea preturilor, stabilirea
cursului valutar, balanta de plati, etc.

Exista doua categorii de indicatori:

1. indicatori care ofera informatii privind evolutia masei monetare si care stabilesc caracterul
politicii monetare ca expansionista sau restrictiva
2. indicatori care ofera informatii cu privire la efectele politicii monetare asupra politicii
economice si care exprima obiectivele politicii monetare.

18
 Alegerea unei categorii de indicatori sau a alteia depinde de dezvoltarea si
complexitatea
economiei si in special a pietei financiar-monetare. In tarile dezvoltate se utilizeaza ca indicatori
monetari rata dobanzii si agregatele monetare. In prezent accentul se pune pe agregate deoarece s-a
constatat ca utilizarea ratei dobanzii este contracarata de anumiti factori: decalajul in timp dintre
evolutia ratei dobanzii si fenomenele economice, reactia slaba la politicile monetare sau criterii
administrative in stabilirea dobanzilor.

Agregatele monetare

Agregatele monetare difera ca numar si continut de la tara la tara in functie de dezvoltarea

pietei financiar-monetara si de conceptele de politica economica predominante. Pe ansamblu, un
agregat monetar reprezinta un ansamblu omogen de active susceptibile de a fi utilizate ca mijloc de
plata. Activele dintr-un agregat prezinta lichiditati echivalente.

Pentru a alege un agregat ca indicator monetar trebuie parcurse urmatoarele etape:

1. selectarea activelor monetare ce vor fi incluse in agregat
2. evaluarea performantelor agregatelor in raport cu evolutiile proceselor economice
3. agregarea succesiva a activelor selectate.
Aceste etape se parcurgeau relativ usor pana in anii 1970 cand exista o conceptie mai
restransa
asupra masei monetare. De asemenea, pietele tranzactionau un numar relativ redus de active. In
prezent exista dificultati legate de numarul mare de active cuprinse in masa monetara si de modul
relativ diferit in care acestea sunt privite. Aceasta a facut ca diferitele agregate create si acceptate
pe plan international sa suporte mici diferente de la o tara la alta.

Indicatorii monetari sau agregatele monetare sunt stabilite de catre autoritatile monetare
tinand seama de trei criterii principale:
- eficacitate – agregatele trebuie sa ofere informatii complexe care sa permita utilizarea lor ca
obiective intermediare ale politicii monetare
- caracter controlabil – care sa permita o influenta a politicii monetare a bancii centrale in
cazul in care un agregat monetar trebuie ajustat
- disponibilitate statistica – permite furnizarea rapida de informatii necesare evaluarii
evolutiei agregatelor monetare.

Un rol important in definirea agregatelor monetare l-a jucat Uniunea monetara Europeana,
care a impus tarilor membre sa renunte la diferitele agregate existente anterior pentru o serie de
agregate comune, cu un continut asemanator. La baza definirii agregatelor monetare ale Bancii
Centrale Europene au stat doua principii:
- principiul lichiditatii descrescatoare prin intermediul caruia activele monetare sunt ordonate
dupa lichiditate
- principiul omogenitatii – conform caruia elementele care sunt adaugate la un agregat deja
existent pentru a-l construi pe urmatorul prezinta un grad de lichiditate apropiat.

Schematic, Banca Centrala Europeana stabileste urmatoarele agregate:

M1 = bancnote si piese + depozite vedere
M2 = M1 + livrete de economii exigibile la vedere
M3 = M2 + titlurile organismelor de plasament colectiv + certificate de depozit cu scadenta de
maxim 2 ani

Pe ansamblu, insa, cele mai multe state au creat agregate care pot fi incadrate in urmatoarele
tipare:

19
 1. M1 – reprezinta lichiditatea primara si inglobeaza toate mijloacele de plata sub forma
monedei efective (bancnote si moneda divizionara) si a conturilor curente.
2. M2 – reprezinta lichiditatea secundara sau quasimoneda include in plus fata de M1 si
depozitele la termen si in vederea economisirii
3. M3 – cuprinde in plus fata de M2 si alte active cu grade diferite de lichiditate precum
certificate de depozite, bonuri de tezaur, bonuri de casa, etc.
4. L – cuprinde in plus fata de M3 toate titlurile ce pot fi transformate mai greu sau mai usor in
moneda.

Pentru analiza masei monetare in Romania se lucreaza cu urmatoarele concepte:

● M1 – masa monetara in sens restrans (numerar in afara sistemului bancar, disponibilitati la
vedere)
● M2 – masa monetara in sens larg
● cvasi-banii – economiile populatiei depozite in lei si in valuta
● M0 – baza monetara (numerar in casieriile bancilor, numerar in afara sistemului bancar,
disponibilitati ale bancilor la BNR)
Plecand de la aceste concepte se urmaresc o serie de relatii de interdependenta:
● multiplicatorul monetar este dat de raportul dintre masa monetara si baza monetara, indicand
variatia masei monetare atunci cand se produce o crestere cu o unitate a bazei monetare.
● viteza de circulatie a monedei se determina ca raport intre PIB si masa monetara
● gradul de monetizare al economiei se determina ca raport intre masa monetara in sens larg (M2)
si PIB, scotand in evidenta nivelul de intermediere financiara intr-o tara.

Contrapartidele masei monetare

Masa monetara poate fi privita ca reprezentand totalitatea lichiditatilor din economie. Exista
doua acceptiuni cu privire la continutul lichiditatii. Astfel, o acceptiune extinsa cuprinde toate
activele monetare si financiare ce pot fi utilizate mai usor sau mai greu la plata datoriilor si
stingerea creantelor. Cealalta acceptiune, mai restrictiva se rezuma la activele cele mai lichide,
adica cel mult la titlurile pietei monetare negociabile.

Contrapartidele masei monetare reprezinta creantele care stau in spatele lichiditatilor.

Achizitia contrapartidelor se face pe urmatoarele cai:
1. prin creatia monetara a bancilor comerciale – care prin acordarea de credite in economie si
prin achizitia de titluri creaza lichiditate in economie.
2. prin creatia monetara a bancii centrale – aceasta achizitioneaza contrapartida de la tezaur si
banci comerciale in schimbul emisiunii de moneda
3. prin finantarea monetara – care implica si lichiditatile create de agentii economici.

Exista urmatoarele tipuri de contrapartide ale masei monetare:

1. creante monetare interne – apar pe piata monetara in urma relatiilor stabilite intre banca
centrala, tezaur si alte institutii financiar-bancare si constituie baza monetara. Aceste creante
sunt de doua feluri:
a) creante asupra statului – se prezinta, pe de-o parte prin creditele in raport cu tezaurul
statului, iar pe de alta parte prin emisiunea de titluri de stat. Dimensiunea acestor
creante depinde in principal de marimea deficitului bugetar si de modul in care
finantarea acestuia se face pe seama bancilor sau a institutiilor nefinanciare.
b) creante asupra economiei – cuprinde finantarile bancilor asupra societatilor, populatiei
si administratiei publice. Acestea se prezinta sub forma creditelor acordate de banci si
sub forma titlurilor emise de acestea. Volumul acestor creante depinde de nevoile
financiare ale agentilor nebancari si de structura finantarilor.

20
2. creante asupra strainatatii – sunt evidentiate de balanta de plati externe si arata impactul
relatiilor cu strainatatea asupra masei monetare in circulatie. Aceste creante se prezinta sub
doua forme:
a) soldul operatiunilor externe ale bancii de emisiune cu nerezidentii
b) soldul operatiunilor externe ale bancilor cu nerezidentii

INFLATIA

Concept si cauze

Inflatia poate fi privita ca rezultat al mai multor dezechilibre din economie. Cea mai vizibila
forma de manifestare a sa este data de cresterea continua si durabila a preturilor. De remarcat insa
ca o astfel de forma de manifestare se traduce prin inflatie in state cu economie de piata, unde
preturile se ajusteaza in functie de cerere si oferta.

21
 Putem evidentia fenomenul inflationist prin intermediul unui indice de pret, cel mai utilizat
fiind indicele general al preturilor. Desi s-a dovedit a fi cel mai expresiv indice, remarcam ca si el
prezinta neajunsuri legate de structura cosului de consum, mai mult sau mai putin cuprinzatoare,
legate de preferintele si gusturile consumatorilor. De asemenea o crestere a preturilor sesizata de
acest indice poate sa fie rezultatul unor politici fiscale sau al unor importuri la preturi majorate, fara
sa presupuna neaparat manifestarea unor dezechilibre monetare.

Echilibrul monetar

Cea mai cunoscuta teorie a echilibrului monetar este teoria lui J.M. Keynes. Acesta
considera ca circulatia monetara se desfasoara in functie de comportamentul agentilor economici si
de nivelul ratei dobanzii. Exista doua ecuatii care concretizeaza teoria lui Keynes: curba IS si curba
LM.

Curba IS (investitii-economii) determina echilibrul pe piata bunurilor si serviciilor. Se

pleaca de la urmatoarele premise:
- venitul national (Y) se repartizeaza intre consum si economii
- consumul (C) depinde de marimea venitului national si de preferinta pentru consum
- economiile (S) rezulta ca o diferenta intre venit si consum
Echilibrul pe piata bunurilor si serviciilor depinde de nivelul ratei dobanzii si de marimea
venitului national. Grafic curba IS determina diferite puncte de echilibru in functie de valorile pe
care ii pot lua acesti doi factori.

Curba LM (cerere si oferta de moneda) este o expresie a echilibrului monetar. Cererea de

moneda este concretizata de notiunea de lichiditate (L). Aceasta depinde de preferinta pentru
lichiditate si are doua componente:
- L1 este lichiditatea necesara efectuarii tranzactiilor pe piata bunurilor si serviciilor si marimea
acesteia depinde de marimea venitului national: L1(Y).
- L2 este lichiditatea determinata de preferinta spre speculatie si care depinde de nivelul ratei
dobanzii: L2(i).
Curba LM exprima relatia dintre cererea de moneda, rata dobanzii si venit in conditiile
unui anumit volum de moneda in circulatie. Orice crestere de venit implica o nevoie mai mare de
lichiditati pentru tranzactii - L1, reducand moneda ramasa pentru speculatie – L2. Aceasta va duce
la o crestere a ratei dobanzii. Pe piata monetara venitul national apare astfel ca o functie crescatoare
a ratei dobanzii.

Echilibrul global pe piata bunurilor si serviciilor si pe piata monetara se va gasi grafic la

intersectia celor doua curbe IS-LM. Acest nivel insa nu tine cont de gradul de utilizare a fortei de
munca. Plecand de la acest considerent statul poate aplica doua politici prin care se poate reduce
somajul:
- o politica monetara de reducere a ratei dobanzii ce va impinge curba LM in jos. Cresc
investitiile scade somajul.
- o politica bugetara ce se bazeaza pe cresterea cheltuielilor bugetare pentru investitii cu
implicatii, de asemenea asupra nivelului somajului.

i IS

LM

(a) (c)

22
 (b) (d)

Y
a – echilibrul global pe piata reala si piata monetara
b – situatie de echilibru determinata prin politica monetara
c – situatie de echilibru determinata prin politica bugetara
d – situatia de echilibru global prin aplicarea simultana a celor doua politici

Alta teorie importanta in domeniul echilibrului monetar, mai recenta, este aceea a lui Milton
Friedman. Aceasta se bazeaza pe relatia ce exista intre nivelul produsului intern brut si volumul
masei monetare. Friedman recomanda ca pentru o crestere economica continua si sanatoasa sa se
majoreze annual masa monetara cu un anumit procent. In cazul SUA procentul este de 5-6 %. Astfel
se poate mentine un echilibru monetar

Abordand cauzele inflatiei, literatura de specialitate a delimitat trei motivatii ce duc la

aparitia si alimentarea fenomenul inflationist:
a. motive sociologice sau socio-culturale – actioneaza in primul rand la nivelul preferintelor si
tendintelor care motiveaza oamenii in alegerea anumitor bunuri cu implicatii asupra
echilibrelor dintre cerere si oferta, iar in al doilea rand atat la nivelul comerciantilor cat mai
ales al consumatorilor se manifesta un comportament de acceptare a inflatiei prin care se
elimina orice forma de rezistenta la cresterea preturilor.
b. motive legate de structurile monopoliste ale pietei – o astfel de structura ar putea permite
promovarea unor preturi mai ridicate decat in conditii de concurenta, insa nu si o crestere
continua a preturilor
c. cererea si costurile – pot crea dezechilibre pe pietele de bunuri si servicii si ale factorilor de
productie, mai ales prin cresterea salariilor, in al doilea caz.

O clasificare a inflatiei se poate face din mai multe puncte de vedere. Daca luam in calcul
amploarea fenomenului inflationist putem delimita trei niveluri de manifestare:
- inflatie moderata sau taratoare – atunci cand cresterile de preturi nu depasesc cateva procente
- inflatie galopanta sau declarata – atunci cand cresterile de preturi se exprima in doua cifre
- hiperinflatie – atunci cand cresterile de preturi sunt exprimate cu trei cifre.
Literatura de specialitate poate furniza si alte clasificari din acest punct de vedere sau poate
modifica ritmul de crestere al preturilor atribuit fiecarui tip de inflatie (de exemplu, pe standarde
internationale se considera ca se foloseste o contabilitate de hiperinflatie daca nivelul inflatiei este
mai mare de 30% anual, iar pe de alta parte putem gasi hiperinflatia definita printr-un ritm de
crestere a preturilor de peste 50% lunar).

In functie de asteptarile inflationiste manifestate putem avea o inflatie anticipata si o inflatie

neanticipata. Cea dintai este asteptata de economie si este folosita in calculele economice, iar
cealalta surprinde economia si poate crea probleme echilibrelor macroeconomice. De asemenea, in
functie de functionarea mecanismelor economice putem avea o inflatie deschisa sau o inflatie
reprimata.

Poate cea mai importanta clasificare a fenomenului inflationist tine cont de cauzele care stau
la baza acestui fenomen. Astfel intalnim patru tipuri sau forme de inflatie: inflatie prin cerere,
inflatie prin costuri, inflatie importata si inflatie structurala.

23
 Inflatia prin cerere

Apare ca efect al dezechilibrului de pe piata bunurilor si serviciilor. In conditiile in care se

manifesta o cerere sporita, in functie de reactia ofertei putem intalnii doua situatii:
- daca oferta este perfect elastica va creste si va satisface intreaga cerere majorata
- daca oferta este inelastica reechilibrarea pietei se va face prin cresterea preturilor.
Majorarea cererii are la baza o majorare a cantitatii de moneda in circulatie, in
principal prin credite si prin cresterea veniturilor populatiei. De asemenea, poate fi doar o reorintare
a consumului intr-un anumit domeniu care nu poate sa raspunda in timp util printr-o oferta pe
masura. Din aceasta cauza inflatia poate sa apara intr-un cadru sectorial si apoi sa se extinda prin
anumite canale ca de exemplu:
- relatiile dintre societati comerciale. Acestea vor fi nevoite sa se aprovizioneze la preturi
majorate, ceea ce le va influenta costurile.
- cresterea cheltuielilor populatiei datorita cresterii veniturilor
- manifestarea unui efect de contagiune ce va influenta vanzatorii in a promova preturi tot mai
mari si cumparatorii in a le accepta
- tendinta de a face stocuri pentru a se apara de cresterile de preturi viitoare
- cresterea vitezei de circulatie a banilor ca urmare a deprecierii lor
Pe piata se vor manifesta si factori atenuatori care vor impiedica extinderea
acestui tip de inflatie:
- cerere poate migra spre alte sectoare
- prin investitii se majoreaza capacitatile de productie si deci oferta
- manifestarea unor rigiditati in economie care impiedica efectul de contagiune

Inflatia prin costuri

Aceasta inflatie este rezultatul dezechilibrelor manifestate pe piata factorilor de productie si

este caracteristica tarilor cu econoomie in crestere. Un rol important in aparitia si intretinerea ei o au
presiunile exercitate de grupuri sociale spre a modifica repartitia venitului national in favoarea lor.
Exista sectoare economice in care datorita unor conditii favorabile de piata si factori de
productie are loc o crestere a productivitatii muncii. De aceasta crestere trebuie sa beneficieze toti
care au participat la obtinerea ei. Exista doua posibilitati:
- sa se reduca preturile volumului mai mare de produse obtinute cu aceleasi costuri globale
- sa creasca veniturile celor care au creat aceasta crestere de productivitate
Realitatea arata ca cea de-a doua varianta este utilizata cu precadere. Deci cresc
salariile celor implicati. In acest moment incep sa se manifeste fenomene ce vor crea inflatie.
Salariatii din alte sectoare vor cere majorari salariale si vor obtine prin presiune fara un fundament
economic. Aceasta va face ca la nivelul economiei nationale salariile sa creasca mai mult decat
productivitatea muncii. Rezultatul va fi un plus de moneda in economie fara acoperire in bunuri si
produse.

Inflatia importata

Datorita multiplelor relatii comerciale si valutar-financiare internationale existente se creaza

conditiile migrarii inflatiei dintr-o tara sau zona intr-alta.
In primul rand prin importul de materii prime, in conditiile in care acestea patrund in tara cu
preturi majorate, se vor transmite presiuni asupra costurilor produselor nationale cu tendinte de
majorare a preturilor. De remarca aici tendinta producatorilor de materii prime de a se coaliza in
vederea impunerii unor preturi mai mari pe piata.

24
 Influentele externe se pot manifesta si prin variatiile cursului de schimb. Astfel o depreciere
a monedei nationale va face ca toate produsele importate sa apara pe piata nationala la preturi din ce
in ce mai mare si sa atraga dupa ele si preturile produselor nationale.
In sfarsit o a treia modalitate prin care inflatia este alimentata din exterior o reprezinta
circulatia libera a capitalului intre tari. Este posibil ca un aflux de capitaluri straine, in special
speculative, sa creeze pe piata interna dezechilibre monetare care sa favorizeze procesul inflationist.

Inflatia structurala

Inflatia structurala are ca principala cauza subiectivismul manifestat in politicile economice.

De cele mai multe ori apare in economii in plina dezvoltare, cand se forteaza cresterea economica
prin mobilizarea nu intotdeauna rationala a factorilor de productie. In astfel de cazuri statul sprijina
cresterea capacitatilor de productie prin subventii sau credite care, prin moneda indusa in economie
va creste cererea.
O alta cauza a inflatiei structurale este data de faptul ca de multe ori ajustarile economice se
fac numai la nivel macroeconomic. De exemplu, se stabileste un nivel al productiei agricole ce este
sustinut prin preturi subventionate ridicate. Aceste preturi nu sunt in concordanta cu piata sau cu
nivelul productivitatii muncii din acest sector.
De asemenea, inflatia structurala este alimentata de rigiditatea economiei in special pe piata
fortei de munca, cand se forteaza utilizarea completa a acesteia. Astfel se apasa asupra costurilor
salariale.

Efectele inflatiei

Efectele inflatiei se fac simtite la nivelul cresterii economice, la nivelul populatiei si la

nivelul agentilor economici.
Impactul fenomenului inflationist asupra cresterii economice are un dublu sens. In primul
rand, inflatia favorizeaza cresterea economica prin:
- cresterea veniturilor nominale poate antrena o crestere a cererii
- se favorizeaza procesul investitional sustinut prin credite, deoarece rambursarea se face intr-o
moneda cu o valoare efectiva mai mica
- ratele de dobanda la credit sunt atacate de inflatie (vezi rata reala a dobanzii), ceea ce confera
rentabilitate proiectelor de investitii

In al doilea rand, inflatia actioneaza ca un obstacol in calea cresterii economice astfel:

- prin cresterea preturilor se mentin in activitate intreprinderi nerentabile
- intretine tendinta de crestere a profitului pe seama cresterii preturilor si nu pe seama reducerii
costurilor
- cresterea preturilor submineaza eforturile de crestere a competitivitatii intreprinderilor
- deterioreza echilibrul exterior (pro si contra)
- inflatia denatureaza influenta ratei dobanzii prin scaderea artificiala a ratei reale, ceea ce poate
duce la o risipa a capitalului
Agregand toti acesti factori s-au gasit rezultate diferite de la o tara la alta si la diferite
niveluri
de dezvoltare a economiei. Totusi, studii in domeniu si observatii statistice au dus la concluzia ca un
nivel redus al inflatiei favorizeaza cresterea economice, in timp ce rate ridicate ale inflatiei induc
fenomene de recesiune in economie.

Efectele inflatiei la nivelul populatiei regasesc in cazul modificarii patrimoniului si al

veniturilor.

25
 In functie de structura patrimoniului, acesta poate sa se diminueze sau sa sporeasca datorita
procesului inflationist. Astfel anumite elemente de patrimoniu precum terenurile, cladirile,
echipamentele au ritmuri de crestere a valorilor corelate cu cele ale indicilor de pret, in general si
tind sa-si mentina valorile reale. Alte elemente de tip creanta precum obligatiunile, depozitele isi
pastreaza valoarea nominala ceea ce inseamna o pierdere reala de valoare.
In ceea ce priveste venitul exista doua categorii:
- cei care au venituri fixe (salarii, ajutoare sociale, pensii) cunosc o pierdere reala sub actiunea
inflatiei. Prin presiuni, in general sindicale, ei reusesc o majorare a acestor venituri, o corelare
cu inflatia, insa in majoritatea cazurilor aceasta prezinta un ritm de crestere mai mic si se
manifesta cu intarziere.
- cei care au venituri variabile in functie de cresterea preturilor isi mentin un nivel real cel putin
constant in raport cu inflatia. Aici se incadreaza in primul rand cei care obtin venituri din
profit.

La nivelul intreprinderilor se regasesc atat efecte pozitive, cat mai ales efecte negative. In
perioade inflationiste sunt favorizate investitiile intreprinderilor pe seama creditelor, inregistrandu-
se o scadere a sarcinii cu rambursarea datoriilor. Nu trebuie uitat insa, ca intreprinderile se pot afla
si in calitate de creditori (credit comercial) in relatiile comerciale. Este posibil, de asemenea ca
inflatia impreuna cu presiuni sindicale sa induca cresteri ale salariilor, care sa afecteze rentabilitatea
societatii economice. La nivel contabil, dincolo de deficultatile de natura tehnica, pot sa apara
probleme din majorari artificiale ale bazelor de calcul pentru diferite impozite.

Dezinflatie / deflatie
Procesul de dezinflatie presupune o actiune concertata de reducere a ritmului de crestere a
inflatiei. Deflatia reprezinta o scadere generala de preturi evidentiata printr-o rata a inflatiei
negativa. Efectele deflatiei:
- diminueaza consumul in favoarea economisirii
- majoreaza povara datoriei publice
- duce la o devalorizare a patrimoniului
- majoreaza ratele reale ale dobanzii

Politici antiinflationiste

Politicile antiinflationiste incearca sa combata total sau partial inflatia prin actiuni in functie
de cauzele care au provocat-o. Astfel avem doua tipuri de politici:
- politici de reglementare a cererii (fiscal, bugetar, monetar, credit)
- politici de control al veniturilor
Aplicarea in practica a acestor politici se face pe mai multe planuri
Politica fiscala si bugetara – actioneaza atunci cand inflatia este provocata de un dezechilibru
datorat unei cereri majorate si vor viza diminuarea acesteia. Astfel se pot lua urmatoarele masuri:
- diminuarea si chiar eliminarea deficitului bugetar
- stabilirea unui regim de austeritate privind cheltuielile bugetare
- cresterea veniturilor prin cresterea gradului de fiscalitate
Desi toate aceste masuri vor actiona intr-un sens pozitiv al reducerii inflatiei, pot avea si
efecte
negative nedorite. Astfel, daca se exagereaza in sensul reducerii cererii, atat ca intensitate cat si ca
durata a aplicarii masurilor, se ajunge la recesiune economica.
Limitarea creditului – se realizeaza prin masuri administrative sau de politica monetara luate de
catre autoritatile monetare si de credit.

26
Blocajul preturilor – consta in masuri care au ca efect interzicerea majorarii preturilor pentru
anumite bunuri si servicii pentru o perioada bine determinata. Pe termen scurt aceasta masura are un
efect imediat, insa eficacitatea ei scade pe termen mai lung, in conditiile in care, de cele mai multe
ori, la incetarea interdictiei, preturile au tendinta sa inregistreze majorari semnificative.
Politica veniturilor – urmareste controlul veniturilor si corelarea acestora cu evolutia economiei si
nu cu cea a preturilor. Venitul creat in societate se imparte intre salariati si patroni.
La nivelul salariilor, veniturile se pot controla prin indexare. Astfel se incearca o crestere a
acestora in corelatie cu preturile. Sunt totusi o serie de factori care diminueaza eficienta aplicarii
acestei masuri sau justetea sa sociala. Astfel indexarea se aplica si controleaza salariului direct si nu
suplimentele la salariu. In plus aceasta indexare este incompleta. Nu poate atinge decat salariile
bugetarilor, lasand in afara controlului celelalte salarii din economie. Din punct de vedere social,
indexarea defavorizeaza salariatii prin faptul ca nu va acoperii, in nici-un caz in totalitate scaderea
puterii de cumparare si, in plus, exista un decalaj in timp intre cresterea preturilor si cresterea
salariilor. De obicei preturile cresc incontinuu o perioada de timp iar indexarea se face o singura
data, la sfarsitul perioadei.
La nivelul patronatelor si implicit al profitului statul poate actiona in sensul controlului
preturilor. Insa, datorita eficientei reduse a unui astfel de mecanism el se aplica cu succes in putine
cazuri si de cele mai multe ori la un numar rastrans de produse.

Inflatia in Romania
Economia Romaniei dupa anul 1990 a preluat si a accentuat numeroase dezechilibre
structurale pe fondul scaderii performantelor economice, deteriorarii continue a comertului exterior,
manifestarii unor constrangeri bugetare si a unui decalaj mare inregistrat intre oferta si cererea de
bunuri si servicii. Din punct de vedere monetar s-a inregistrat un excedent de masa monetara,
alimentat de unele masuri necesare reformei economice, cum ar fi liberalizarea preturilor (1991) sau
liberalizarea cursului de schimb (1997). La aceste cauze, insa, s-au adaugat o serie de masuri
populiste sau unele solutii cu caracter neeconomic ce au accentuat fenomenul inflationist si, mai
mult, l-au transformat intr-un proces de durata:
- restituirea partilor sociale
- anularea creditelor neperformante ale intreprinderilor
- compensarea globala a arieratelor
- dese scutiri sau reesalonari fiscale
- prezenta unui deficit cvasifiscal permanent (diferente de curs nefavorabile, arierate si pierderi,
in special din sectorul bugetar – 85% din PIB in 1991). De remarcat totusi, mentinerea unui
deficit bugetar rezonabil, pana in 5%.
In ultimii ani, pe masura ce reforma economica a avansat si pe fondul cresterii efectelor
politicii
antiinflationiste dusa de BNR s-a inregistrat o scadere a fenomenul inflationist sub 10%, cu tinte ale
inflatiei de 7%, 5% sau 3%.
Tintirea inflatiei
Tintirea inflatiei trebuie sa dispuna de un cadru general care se bazeaza pe cinci elemente:
 Un angajament institutional privind stablitatea preturilor, ca obiectiv unic sau prioritar al
politicii monetare, caruia alte obiective ii sunt subordonate;
 Anuntarea publica a tintelor de inflatie pe termen scurt si mediu.
 Un proces de decizie bazat pe mai multe variabile pentru stabilirea instrumentelor politicii si
nu numai pe agregatele monetare sau cursul de schimb.

27
  Angajamentul la transparenta, prin comunicarea publica a planurilor si deciziilor luate.
Astfel, se castiga incredere si se asigura o legatura cu cei care sunt direct afectati de puterea
de cumparare a monedei si care suporta costurile unei inflatii ridicate.
 Responsabilitatea bancii centrale pentru atingerea obiectivelor
Sa vedem care sunt conditiile necesare realizarii demersului in Romania. Un prim element
avut in vedere este dat de o componenta culturala prin care societatea romaneasca intelege si este
dispusa sa accepte importanta eforturilor pentru stabilitatea preturilor, prin care Guvernul si banca
centrala beneficiaza de incredere privind politicile adoptate. La randul lor insa, aceste politici
trebuie astfel dimensionate si transmise incat sa inspire incredere.
Un al doilea element necesar intr-o strategie de tintire a inflatiei este dat de credibilitatea de
care dispune banca centrala
Capacitatea de actiune a bancii centrale reprezinta, de asemenea, un element cheie in
reusita strategiei sale. In acest sens, la temelia acestei strategii, se afla cadrul legislativ care
stabileste pentru banca centrala un grad mare de autonomie. Aceasta autonomie trebuie sa se
manifeste atunci cand banca centrala isi stabileste obiectivele si cand adopta masurile necesare
atingerii obiectivelor propuse. Nu este insa suficient numai cadrul legal.
O a patra preconditie in reusita procesului de tintire a inflatie o reprezinta
convergenta intre obiectivele politicii monetare si cele ale politicii economice a guvernului. De
exemplu, nevoia de finantare a unui deficit public important si mai ales un deficit aflat in crestere
pune probleme serioase unei politici monetare de reducere a inflatiei.
Intr-un al cincilea rand trebuie indeplinite o serie de conditii tehnice necesare reorientarii
prioritare a politicii monetare catre inflatie. Urmarirea inflatiei trebuie realizata in baza unui indice
de preturi. Desi deflatorul PIB pare sa se impuna prin viziunea sa globala asupra evolutiei
preturilor, totusi, datorita furnizarii intarziate de informatii necesare unui management in timp real
al inflatiei, preferintele strategice ale bancilor centrale, cum este si in cazul Romaniei, se indreapta
spre un indice al preturilor de consum sau un indice al preturilor de consum ajustat. O conditie de
ordin tehnic este reprezentata si de mecanismele de transmisie a politicii monetare, la nivelul ratei
dobanzii, ratei de schimb, lichiditatii, reglementarii creditului, care sa asigure eficacitatea
interventiilor bancii centrale. In practica, bancile centrale care adopta tintirea inflatiei au nevoie de
unul sau mai multe modele macro-economice stabile cu ajutorul carora sa poata previziona inflatia
si care sa le permita sa simuleze impactul asupra traiectoriei inflatiei a oricarei schimbari intervenite
in setul de instrumente economice. Aceste modele econometrice adaptate particularitatilor
economiilor nationale permit evidentierea corelatiilor la nivelul instrumentelor politicilor monetare
si evidentierea efectelor asupra obiectivelor urmarite. Nu in ultimul rand, strategia de tintire a
inflatiei trebuie sa dispuna de niste repere privind atingerea unor anumite tinte de inflatie la un
anumit moment..

28
 CREDITUL SI DOBANDA

Creditul: trasaturi caracteristice

Creditul reprezinta operatiunea prin care o persoana numita debitor beneficiaza de resurse pe
o perioada determinata, cu promisiunea de a le rambursa la scadenta insotite de plata unei dobanzi
care sa remunereze proprietarul capitalului, adica creditorul.

In derularea operatiunilor de creditare apar urmatoarele trasaturi caracteristice:

1. subiectele creditului – sunt debitorul si creditorul. Creditorii sunt persoanele care cedeaza
capitalul pe perioada creditarii in folosul altor persoane. In calitate de creditori pot sa apara
intreprinderile, statul si populatia. Firmele in activitatea lor manevreaza mari sume de bani. Desi
ele reinvestesc disponibilitatile in procesul de productie, in cazul unor excedente importante pot
participa la finantarea altor persoane prin credite, prin remunerarea actionarilor sau prin achizitii
de titluri. Populatia participa frecvent prin procesul de economisire la alimentarea economiei cu
resurse ce pot fi utilizate in activitatea de creditare. Statul participa la creditarea economiei in
special in cadrul unor proiecte cu un impact major asupra economiei nationale sau cu un
caracter social. Debitorii sunt persoanele care beneficiaza pe perioada creditarii de resursele
puse la dispozitie. In calitate de debitori apar de asemenea societatile comerciale, statul si
populatia. Firmele si populatia activeaza in calitate de clienti ai bancilor, beneficiind de credite
pentru exploatare si consum sau pentru efectuarea unor investitii sau achizitii pe termen lung. O
alta forma prin care debitorii beneficiaza de sume in procesul creditarii o reprezinta emiterea de
titluri. Aici statul se prezinta ca fiind principalul debitor din economie.

29
2. promisiunea de rambursare – este asumata de debitor si presupune restituirea la scadenta a
sumei imprumutate. In acest caz apar in principal doua riscuri. In primul rand exista un risc de
insolvabilitate care are drept consecinta nerambursarea sau neplata totala sau partiala a
creantelor sau dobanzilor de catre debitori. Pentru aceasta creditorul trebuie sa examineze in
prealabil capacitatea debitorului de a face fata la obligatiile ce ii revin. In al doilea rand apare un
risc de imobilizare la banca. Acesta se concretizeaza in imposibilitatea bancii de a face fata la
retrageriile clientilor. Cauza este o gestiune defectoasa a depozitelor si lipsa de corelare a
acestora cu plasamentele bancii. Fara a pune la indoiala buna credinta a debitorului, creditorul
trebuie sa se asigure ca operatiunea de restituire se va respecta. Pentru aceasta el poate sa ceara
debitorului unele garantii:
 garantii personale – reprezinta angajamentul unei terte persoane de a plati in locul
mmmidebitorului daca acesta nu o face. Sunt de doua tipuri:
- garantii simple – atunci cand garantul raspunde dupa debitor, iar in cazul in care sunt
mai multi garanti, numai pentru partea sa
- garantii solidare – in acest caz garantul poate fi tras la raspundere inaintea debitorului
daca prezinta o solvabilitate mai buna
 garantii reale – sunt urmatoarele:
- dreptul de retinere – creditorul poate detine un bun corporal al debitorului, bun ce are
legatura cu creanta, pana la stingerea acesteia
- gajul – are loc atunci cand debitorul lasa drept garantie un bun creditorului. Aceasta
garantie poate sa o ia creditorul sau poate sa ramana la debitor in schimbul unui titlu de
recunoastere.
- ipoteca – este o forma de garantare prin care debitorul acorda creditorului drepturi, fara
deposedare, asupra unui imobil.
- privilegiul – este dreptul legal dat unor creditori de a fi platiti cu prioritate atunci cand au
o garantie asupra debitorului.
Creditorul trebuie sa tina seama de faptul ca toate aceste garantii nu il scutesc de riscul de
pierdere si nici faptul ca pentru a valorifica garantiile este nevoie de timp si cheltuieli
suplimentare

3. termenul de rambursare – prezinta o diversitate destul de mare, intinzandu-se de la 24 ore

pana la 25 ani. In cazuri exceptionale creditul poate fi rambursat si in 50 sau 100 ani.

4. dobanda – o perioada lunga de timp remunerarea creditorului se facea pe baza unei dobanzi
fixe. In prezent, datorita dinamicii conditiilor pietei dobanzile sunt variabile. Acestea pot fi
platite odata cu principalul sau independent de acesta, dintr-o data sau in trepte. Exista si
posibilitatea platii anticipate a dobanzilor.

5. tranzactia si acordarea creditului – incheierea tranzactiei si acordarea creditului se pot

prezenta in doua variante. Exista o tranzactie unica in cazul unui imprumut, la un depozit
constituit sau la cumpararea unei obligatiuni. Cealalta varianta o reprezinta creditul deschis la
care debitorul poate apela atunci cand are nevoie de bani, in limita unui plafon maxim..

6. consemnarea si transferabilitatea – acordurile de creditare sunt consemnate prin inscrisuri sau

prin anumite instrumente de credit. Aceste contin caracteristicile creditului si obligatiile partilor
si fac dovada creantei asupra debitorului.In anumite conditii creantele pot fi transferate de la un
creditor la altul. Cel mai usor circula creantele comerciale si mai dificil creantele sub forma
unor contracte de creditare. Prin transferabilitate se realizare o optimizare a portofoliului de
creante si se asigura lichiditatea necesara derulari fluxurilor economice.

30
Tipuri de credite

Putem clasifica creditele dupa mai multe criterii:

● dupa natura economica si participantii la relatia de creditare: comercial, bancar, obligatar, de
consum, ipotecar
● dupa calitatea debitorului: credite acordate p.f. credite p.j.
● dupa caliatea debitorului si creditorului: credit privat, credit public
● dupa scop: de productie, de circulatie, de consum
● dupa natura garantiei: credit real, credit personal
● dupa drepturile creditorului: denuntabil (scadenta la vedere), nedenuntabil, legat (conditionat in
acordare)
● dupa modul de stingere a obligatiei: amortizabil, neamortizabil
● dupa termen: scurt, mediu, lung

Creditul comercial – reprezinta un credit acordat sub forma de marfa. Creditul se considera pe
perioada de la livrarea marfurilor si pana la incasarea lor (credit vanzator). Exista si varianta credit
cumparator , sub forma platilor in avans.

Aceasta forma de creditarea s-a dezvoltat deoarece imbina interesele producatorului si

comerciantului in desfasurarea tranzactiilor. Producatorul are interesul sa-si asigure vanzarea
productiei sale. Desi isi doreste sa incaseze la vanzare, practica comerciala arata ca sunt putine
astfel de cazuri. Vanzarea pe credit comercial ii permite acestuia reducerea stocurilor si a
cheltuielilor aferente acestora. De foarte multe ori producatorul foloseste acest tip de credit ca pe o
arma comerciala de promovare a vanzarilor. Comerciantul este avantajat de faptul ca obtine
marfurile sau materiile prime necesare fara a dispune in prealabil de fonduri necesare achizitionarii
acestora. De multe ori el plateste aceste marfuri abia dupa ce a obtinut banii din vanzarea lor.

Trebuie avut in vedere aici ca agentii economici pot fi in acelasi timp creditori si debitori in
astfel de relatii de creditare. Au beneficiat de marfa pe credit de la furnizori si au vandut clientilor
in acelasi sistem. Totusi exista categorii de agenti economici preponderent debitori in aceasta
relatie si agenti economici preponderent creditori. In prima categorie se includ marii distribuitori cu
amanuntul care beneficiaza de credite sub forma de marfa dar care incaseaza imediat la vanzare
catre populatie, iar in a doua categorie in special furnizorii de materii prime sau de utilitati.

Relatiile derulate in operatiunile de cedit comercial se bazeaza pe urmatoarele trei aspecte:

- prezinte elemenete traditionale care au aparut din interesul partilor in reducerea costurilor de
tranzactionare si fluidizarea circuitului marfurilor.
- prezinta elemente comerciale prin care furnizorul foloseste acest credit in strategia sa de
vanzare, acordand anumite avantaje clientilor sai
- prezinta elemente financiare din care reies trasaturile de credit ale acestei operatiuni.
Astfel clientul beneficiar si debitor in acelasi timp beneficiaza de resurse pentru o
anumita perioada urmand ca la rambursare sa remunereze furnizorul creditor cu o
dobanda. Avand in vedere aspectele comerciale ale operatiunii, de cele mai multe ori
remunerarea furnizorului nu se face explicit sub forma unei dobanzi

Avand in vedere toate aceste elemente, fiecare creditor trebuie sa tina cont de
faptul ca exista posibilitatea de a nu-si recupera creantele si sa-si evalueze riscul atunci cand
utilizeaza un astfel de credit. Recuperarea creditului nu trebuie sa fie legata in mod direct de

31
incasarile debitorului in sensul ca acesta va rambursa atunci cand reuseste sa-si incaseze propriile
creante. Se poate ajunge astfel la un blocaj in lant.

O facilitatea in derularea operatiunilor de creditare pe marfa o reprezinta transferabilitatea

creantelor. Un furnizor creditor in lipsa de lichiditati are posibilitatea de a ceda creanta si a intra
astfel anticipat in posesia sumei avansate catre debitor. De cele mai multe ori astfel de operatiuni au
loc la scontarea efectelor comerciale.

Creditul bancar – reprezinta o serie diversa de relatii de creditare in care unul dintre parteneri este
neaparat banca. Aceste relatii au un caracter reciproc.

Pe de-o parte, exista un transfer de resurse din partea clientilor, agenti economici si
populatie, cartre banca. Acest transfer poate imbraca doua forme:
- depozite create la banca de catre acestia in vederea economisirii sau a derularii
operatiunilor de trezorerie
- titluri de credit emise de banca si achizitionate de clienti

Pe de alta parte, clientii beneficiaza de resurse de la banca sub forma de

imprumuturi. Astfel de credite acordate de banci satisfac o gama larga de nevoi ale clientilor. De
aceea caracteristicile lor, termen, rata a dobanzii, valoare, mod de rambursare sunt foarte diverse.
Consemnarea creditului bancar se face sub forma de inscrisuri in contracte ceea ce reduce mult
posibilitatea acestora de a fi transferabile. Cele mai solicitate credite bancare imbraca urmatoarele
forme:
- avansuri in cont curent sau credite de trezorerie – finanteaza in general cheltuielile de
productie ale firmelor. Au la baza o buna cunoastere a activitatii clientilor pentru a crea
o relatie flexibila cu acestia. In acest sens se reduc mult formalitatile de acordare si
garantare a operatiunii. De obicei iau forma unei linii de credit prin care clientul poate
apela ori de cate ori are nevoie la o astfel de finantare in limita unui plafon. In cazul
liniilor de credit revolving clientul are posibilitatea sa ramburseze din credit pentru a-si
mentine potentialul de imprumut. Astfel se da posibilitatea clientului de a folosii
resursele bancii in concordanta cu propriile nevoi si dorinte. De mentionat ca exista linii
de credit (neconfirmat, confirmat, revolving) si in afara mecanismului de avans in cont
curent
- credite pentru finantarea stocurilor – au o destinatie precisa si incearca sa acopere
financiar iregularitatile ce apar in procesul de aprovizionare-productie-vanzare.
- credite pentru investitii – sunt acordate pe termen mijlociu si lung pentru a permite
firmelor modernizarea si marirea capacitatilor de productie.

Intr-o maniera mai amanuntite vor fi prezentate creditele bancare in capitolul

privin operatiunile active ale bancilor comerciale.

Creditul obligatar – reprezinta acea forma a creditului prin care debitorul isi obtine resurse
necesare in baza unor obligatiuni emise catre creditori. Obligatiunea apare ca un inscris ce
consemneaza raportul de creditare. Ea reprezinta recunoasterea datoriei, respectiv creanta
creditorului, ca posesor al obligatiunii asupra emitentului debitor.

In calitate de emitenti debitori se manifesta:

32
 - statul – acesta emite prin intermediul Tezaurului, la nivel central si prin intermediul
institutiilor locale (obligatiuni municipale) bonuri de tezaur, pe termen scurt, si
obligatiuni, pe termen lung
- agentii economici – emit certificate de depozit sau bilete de trezorerie, pe termen scurt si
obligatiuni pe termen lung

In general, emisiunile de obligatiuni au un caracter public, adresandu-se tuturor

celor care doresc sa investeasca. Dupa achizitie pe piata primara obligatiunile fac obiectul
negocierii in bursele de valori, fiind active financiare usor lichidabile. Posesorul unei obligatiuni
are asigurat un venit regulat sub forma unei dobanzi.

Obtinerea de resurse prin credit obligatar este o solutie preferata de debitori, prezentand
doua principale avantaje pentru emitent:
1. societatile obtin resurse pe termen mediu si lung , evitand astfel o majorare de capital ce poate
duce la modificari in structura actionariatului
2. reprezinta o solutie ieftina si comoda. Este ieftina deoarece evita, pe de-o parte obtinerea de
resurse prin credite bancare intermediate oneros de banca, iar pe de alta parte evita o majorare
de capital, care ar duce la acordarea de dividende, de obicei mai ridicate decat dobanda platita
posesorilor de obligatiuni. Comoditatea este data de faptul ca nu prezinta o implicare a
creditorilor in gestiunea societatii cum ar fi in cazul actionarilor

Utilizare – in general, sumele obtinute prin emiterea de obligatiuni reprezinta

resurse pe termen lung si sunt utilizate pentru investitii. In ultimul timp au luat amploare emisiunile
de titluri pe termen scurt sub forma certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur sau biletelor de
trezorerie ce stau la baza finantarii capitalului circulant. Dezvoltarea creditului obligatar nu s-ar fi
realizat daca nu ar exista pe langa investitorii ocazionali si investitori specializati in astfel de
plasamente. Astfel se disting in primul rand institutii structural creditoare pe pietele de capital
precum fondurile de pensii si societatile de asigurari, care reprezinta cei mai mari creditori
obligatari.

Un rol important in reusita creditelor obligatare il au institutiile de rating. Ratingul

reprezinta un proces de evaluare financiara a unui titlu de imprumut, respectiv a emitentului, in
scopul emiterii unei aprecieri privind riscurile legate de rambursarea titlului si plata dobanzilor.
Rezultatul evaluarii este o nota sau un calificativ. In general emitentii sunt cei care solicita unei
agentii de rating acordarea calificativului. Pentru aceasta evaluare ei vor plati agentiei.
Calificativele primite de debitori reprezinta criterii principale de alegere al plasamentului si de
stabilire a ratei dobanzii.

Odata achizitionate obligatiunile pot sta la baza efectuarii altor operatiuni. Astfel ele
reprezinta garantii lasate de debitor pentru obtinerea unor credite. O operatiune specifica de
imprumut pe garantii de efecte publice o reprezinta lombardarea. Rata dobanzii pentru lombardare
este in multe tari o dobanda directoare a bancii centrale.

Creditul ipotecar – este creditul pe termen mediu si lung care sta la baza obtinerii unor bunuri
imobiliare. In contractul de creditare trebuie sa apara urmatoarele clauze:
- proprietatea imobiliara constituita in garantie
- scadenta si regimul de dobanzi
- penalitati de nerespectare a contractului
- conditiile in care ipoteca este executata

Se utilizeaza urmatoarele tipuri de credite ipotecare:

33
a) credit cu dobanda fixa – acest credit practica ori o rata a dobanzii fixa, ori o dobanda fixa. In
acest din urma caz avem de-a face cu un credit cu anuitati (mensualitati) constante, cand de la o
rambursare la alta scade dobanda platita si creste partea din credit rambursat
b) credit cu dobanda variabila – reprezinta cel mai utilizat credit ipotecar din prezent. Rata
dobanzii si implicit dobanda fluctueaza in functie de piata
c) credit cu rambursare progresiva – este un credit utilizat in special de familiile tinere ce
presupune o anuitate mai mica la inceput si cresterea acesteia in timp, odata cu cresterea
veniturilor acestor familii
d) credit inversat – in general apeleaza la credit ipotecar familii care nu au locuinta si astfel obtin
bani pentru a-si construi una. La creditul inversat familia are locuinta si considera ca aceasta
reprezinta bani imobilizati. Pentru a o valorifica o ipotecheaza in schimbul unui contract de
anuitati ce ii aduce un venit regulat.
In tari cu piete financiare dezvoltate, unde volumul creditul ipotecar prezinta un
nivel ridicat s-au dezvoltat piete ipotecareresurse si plasamente pe termene lungi si foarte lungi.

Creditul de consum – reprezinta creditul acordat persoanelor fizice pentru procurarea de bunuri si
servicii din reteaua comerciala. In general este un credit pe termen scurt si mediu. Initial a aparut
din posibilitatea oferita de comerciant de a cumpara bunuri, alimentare de cele mai multe ori, si de a
le plati la salariu.
In prezent se utilizeaza doua principale tipuri de credite de consum:
- credit esalonat – in care toate caracteristicile creditului sunt stabilite la acordare.
Rambursarea se face la termene fixe in conditiile stabilite
- credit deschis – care ofera debitorului posibilitatea de a se indatora in cadrul unui anumit
plafon, iar pentru rambursare se stabileste un termen limita in care debitorul face plati la
momente si in sume convenabile lui. O forma foarte intalnita a acestui tip de credit o
reprezinta creditul revolving utilizat in cazul cartilor bancare., unde posesorul cartii
beneficiaza de un plafon de creditare in cadrul caruia isi organizeaza creditarea si
rambursarea dupa cum doreste.

Creditul de consum prezinta avantaje pentru ambele parti. Cumparatorul are posibilitatea sa obtina
marfurile de care are nevoie fara sa dispuna de suma necesara achizitionarii lor, iar comerciantul
sau producatorul reusesc sa-si promoveze la consum produsele. Pe ansamblul economiei creditul
comercial duce la cresterea nivelului de trai dar poate avea si actiune destabilizatoare in sensul
incitarii la productii supradimensionate.

Participanti pe pietele creditului

In cadrul unei economii se manifesta trei tipuri de participanti:

 unitati excedentare – sunt unitati care au surplusuri si economisesc. Aici apare in
principal populatia
 unitati deficitare – care au cheltuieli, de dezvoltare in special, ce depasesc
economiile: unitati nonfinanciare
 unitati cu situatii alternative – acestea sunt in unele perioade in cautare de resurse, iar in
alte perioade in cautare de plasamente. Aici apar in principal administratia si exteriorul

Redistribuirea capitalului in economie de la cei cu excedente catre cei cu deficite se face direct sau prin

intermediari in cadrul a doua circuite:

34
1. circuitul datoriei primare – in cadrul acestui circuit unitatile deficitare atrag resurese, in special de la populatie, prin
emiterea de actiuni si obligatiuni sau prin imprumuturi obtinute cu ajutorul unor efecte comerciale. Aceasta forma
de finantare se numeste finantare directa si se realizeaza fara ajutorul unor intermediari
2. circuitul datoriei secundare – in acest circuit unitatile deficitare nu obtin resurese direct de la
cele excedentare. Aici se apeleaza la intermediari financiari. Acestia sunt de doua categorii:
a) intermediari monetari sau bancari – alcatuiti in principal de banca de emisiune si bancile
comerciale
b) intermediari nonbancari – sunt societati specializate in colectarea economiilor ce nu au
capacitatea sa creeze moneda: case de economii, fonduri de pensii, societati de asigurare.

Pietele creditului

Pietele de capital sau pietele creditului reprezinta totalitatea relatiilor dintre subiectele
economice cu privire la transferul de disponibilitati monetare, ca forma specifica de circulatie si
fructificare a capitalului.

Pietele creditului se prezinta in urmatoarea structura:

1. piata capitalurilor (piata financiara) – este o piata pe termen lung ce tranzactioneaza in
principal actiuni, obligatiuni si alte titluri derivate
2. piata monetara – este o piata pe termen scurt si vizeaza in principal creditele. Intermediarii
financiari reprezinta principalii participanti pe aceasta piata. Datorita complexitatii sale, piata
monetara are se imparte pe mai multe componente:
a) piata monetara (clasica) – prezinta la randul sau urmatoarele piete:
 piata monetara sau piata scontului – este o piata pe termen scurt ce vizeaza
atragerea economiilor si acordarea creditelor de catre banci in raport cu
agentii economici si populatia
 piata monetara propiu-zisa – este o piata pe care activeaza bancile in vederea
obtinerii de resurse sau plasarii excedentelor in vederea echilibrarii trezoreriei
pe termene foarte scurte
b) pietele paralele – au aparut si s-au dezvoltat dupa al doilea razboi mondial si cuprind
urmatoarele piete:
 piata eurodevizelor – reprezinta piata creantelor exprimate in valuta unei tari,
dar care se utilizeaza in afara acelei tari de catre nerezidenti
 piata creditului intre firme – reprezinta una dintre formele dezintermedierii ce
permite plasarea disponibilului si obtinerea de resurse evitand implicarea
bancara
 piata autoritatilor locale – priveste in primul rand obtinerea de resurse
necesare desfasurarii activitatii prin credit pe termen scurt
 piata societatilor financiare – apare in special in legatura cu operatiuni de
leasing, factoring, etc
 piata ipotecara – este o piata pe termen lung ce creaza resurse pentru creditul
ipotecar. Ultimele doua piete paralele, prin termenul foarte lung, ies din sfera
pietelor monetare
3. piata valutara – are in vedere fluxurile de capital din si catre exterior.

Dobanda

35
 Dobanda poate fi privita ca pe o remunerare pe care o primeste proprietarul unui capital dat
spre utilizare unei alte persoane, pentru o anumita perioada. Nivelul dobanzii se stabileste
prin negociere intre creditor si debitor, dar este influentat de o serie de factori:
1. productivitatea capitalului – sau rata profitului influenteaza nivelul ratei dobanzii prin faptul ca
atunci cand o intreprindere doreste sa obtina resurse suplimentare imprumutate va apela la credit
in conditiile in care rata profitului ii permite sa plateasca dobanzi pentru capitalul atras. Daca
rata profitului este mare, agentul economic poate suporta si un nivel mai ridicat al dobanzii.
2. lichiditatea – influenteaza nivelul dobanzii prin faptul ca cei ce acorda credite prefera ca suma
astfel plasata sa fie cat mai lichida, adica pe termen cat mai mic. Daca termenul creste ei vor
solicita un nivel mai ridicat al dobanzii
3. riscul nerambursarii – orice creditor acorda credite numai cu conditia recuperarii capitalului la
scadenta. Practica arata ca nu intotdeauna se intampla asa. In acest caz creditorul va avea in
vedere sa majoreze rata dobanzii utilizata cu o prima de risc care sa-I acopere capitalul astfel
pierdut. Cu cat riscul nerecuperarii capitalului este mai mare, cu atat rata dobanzii va fi mai
mare
4. raportul dintre cererea si oferta de credite – daca privim dobanda ca pe un pret platit de debitor
creditorului atunci e clar ca acesta va fi cu atat mai mare cu cat raportul va fi mai dezechilibrat
in sensul unei cereri mari si oferte reduse
5. stabilitatea economica si politica – in conditii de instabilitate politica si dezechilibre economice
se inregistreaza rate ridicate ale inflatiei cu actiune directa asupra eroziunii capitalului, scaderea
economiilor si deci a ofertei de capital si se manifesta mult mai pregnant riscurile in economie.
Principala posibilitate de aparare a creditorului este solicitatea unei dobanzi mai ridicate care sa-
i limiteze pierderile.

Dobanda nominala si dobanda reala

Dobanda reala reprezinta dobanda care se stabileste intre creditor si debitorul sau si
care se afla mentionata in contractul de creditare.
In conditii de stabilitate monetara, la scadenta creditorul si-a recuperat capitalul dat
cu imprumut si obtine un profit.
In conditiile de instabilitate monetara, in perioade inflationiste, creditorul risca sa nu
castige nimic si chiar sa nu-si recupereze capitalul dat cu imprumut. Pentru a evita o astfel
de situatie, creditorii pot utiliza o dobanda mai ridicata care sa acopere pierderile suferite
prin depreciere.
Dobanda reala reprezinta puterea de cumparare suplimentara a capitalului obtinut
fata de capitalul investit. Ca formula avem urmatoarea relatie:

1 + rata dobanzii nominale

Rata dobanzii reale = -1
1 + rata inflatiei

In conditiile in care pentru acordarea de credite se utilizeaza o moneda – cos rata

dobanzii se stabileste conform relatiei:

n
D  i 1
xid i unde di –rata dobanzii pe piata valutei i

xi – ponderea valutei i in cos

36